Sari la continut

Iisus Hristos
Precum trupul iesind din pantecele maicii nu poate sa se hraneasca, fiind inca nedesavarsii, tot astfel si sufletul cand iese din trup, daca nu si-a agonisit prin bunavietuire cunostinta de Dumnezeu, nu poate sa se mantuiasca, sau sa se uneasca cu Dumnezeu (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Cuvinte de folos despre razboiul nevazut duhovnicesc,armele cu care sa luptam, ispite,trezvie etc.

trezvie razboi nevazut ganduri ispite

96 postari la acest topic

#91 | pid:8020 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre razboiul duhovnicesc,ispite - Sfantul Ambrozie de la Optina


Lupta duhovniceasca
Sfantul Ioan Scararul spune ca gandurile pe care nu le descoperim parintelui duhovnicesc ajung sa fie savarsite cu fapta si ca, dimpotriva, ranile descoperite nu se inrautatesc, ci mai vartos se tamaduiesc. Din propria experienta vedem ca fara ajutorul lui Dumnezeu omul este din cale-afara de neputincios in lupta duhovniceasca. Dupa cum spune Cuviosul Marcu Ascetul, in aceasta lupta avem un Ajutator tainic, ascund in noi la vremea botezului, pe Hristos, Cel nebiruit. El ne va ajuta in aceasta lupta daca nu ne vom multumi sa-L chemam in ajutor, ci vom si implini, pe cat ne sta in putere, poruncile cele de viata facatoare. Arunca-te in mana preamarii Lui milostiviri. Asijderea, alearga neincetat si la Ocrotitoarea noastra, la Stapana Pururea Fecioara Maria, cantand cat mai des cantarea bisericeasca:

„Nu avem alta nadejde sau ajutor afara de tine, Stapana, tu ne ajuta; in tine nadajduim si cu tine ne laudam, ca robii tai suntem: sa nu fim rusinati.”

*
Sa dispretuiesti infricosarile vrajmasului cum ca el ar avea puterea sa te arunce intr-un necaz cum este lepadarea de Domnul Cel rastignit. Toate aceste mestesugiri ale vrajmasului se pot incheia cu tot felul de pa­reri neroade si interpretari gresite din partea omului. Tu insa aminteste-ti mai intai cuvantul Psalmistului: gatitu-m-am, si nu m-am tulburat (Ps. 118, 60).

*
Tulburare si nedumerire mergand pana la putina­tate de suflet si deznadejde. Pricina tuturor acestora sta in trufia ta, in nepriceperea ta si in necunoasterea luptei duhovnicesti. Asa face intotdeauna vrajmasul: unde poate sa traga omul folos duhovnicesc prin legatura duhovniceasca, el se straduie sa puna piedica, insuflandu-i celui nepriceput ganduri spurcate si alte miscari de felul acesta, facand toate acestea din invidia sa cea plina de rautate. Trebuia sa intelegi cursa vrajmasului si s-o vestesti duhovnicului, pocaindu-te si smerindu-te, iar uneori si dispretuind-o, nazuind spre cele ce iti stau inainte (v. Filip. 3, 14) — tu insa te tulburi pana la putinatatea de suflet, prin aceasta aducand mangaiere vrajmasului. Imbarbateaza-te in Domnul.

*

Nu trebuie sa implinesti in vreo privinta voia vraj­masilor sufletului, care te tulbura cu tot felul de insuflari si de presupuneri si in care tu te increzi pe temeiul ca „asa ti se pare tie“. Toata lupta gandita sau incurcatu­ra care te necajeste vine din aceasta incredere fata de insuflarile vrajmasului, pe seama carora tu pui o anumita insemnatate sau pe care vrei sa le vanezi in loc sa le dispretuiesti chemand impotriva lor ajutorul lui Dumne­zeu. Iar pricina de capetenie a luptei gandite venite asu­pra ta este marea tasemetie, care se intrevede in toate.

*
De talharii cei ganditi este furat cel care primeste insuflarile cele rele, amestecand cu ele voia sa; insuflarile acestor hoti ganditi sunt intotdeauna fara de randuiala si nelalocul lor, dupa cuvantul Evangheliei:

Cel ce nu in­tra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talhar…Furul nu vine decat ca sa fure si sa junghie si sa piarda (In 10, 1, 10).

Lamurindu-ne cursele diavolului, Sfantul Ava Dorotei scrie:

„El nu este atat de neiscusit in lucrarea raului incat sa nu stie ca omul nu vrea sa pacatuiasca, si ca atare nu-i insufla pacate vadite si nu-i zice: «du-te de curveste» sau «du-te de fura», ci afla in noi o dorinta ce pare buna sau o indreptatire de sine, si prin aceasta, sub infatisarea binelui, aduce vatamare“.

*

Scrii ca vrajmasii sufletului au ridicat asupra ta o ase­menea lupta incat, facand in jurul tau zarva ca si cum ar juca o ceata intreaga, nu te lasa sa-ti savarsesti dupa obicei rugaciunea launtrica — drept care ma si intrebi pe mine, cel putin la minte, ce sa faci in atare imprejurari. Trebuie sa urmezi bineplacutilor lui Dumnezeu, luand ca pilda ceea ce au facut ei in asemenea situatii. In Viata lui Arsenie cel Mare citim ca uneori, sculandu-se de la rugaciunea launtrica, acesta se ruga cu voce tare, ridicandu-si bratele:

„Doamne, Dumnezeul meu! Nu ma para­si, ca nimic bun nu am facut inaintea Ta; ci ajuta-ma si invredniceste-ma sa pun inceput!”

In aceasta scurta ru­gaciune a bineplacutului lui Dumnezeu se vadeste, pe o parte, mare smerenie, si mustrare de sine, si defaimare de sine. In al doilea rand, se arata ca nu degeaba se ruga asa bineplacutul lui Dumnezeu, ci se vede ca din pricina asprei lui vietuiri era luptat cu ganduri de inaltare de ca­tre vrajmasii cei ganditi, care nu lasa pe nimeni in pace, ci pe fiecare il lupta asa cum pot. Noi, cei neputinciosi, avem nevoie mai ales sa urmarim gandurile de inaltare, care sunt cele mai vatamatoare in lupta duhovniceasca, dupa cum lamureste Cuviosul Marcu Ascetul:

„Daca ne-am ingriji de smerita cugetare, n-ar mai fi nevoie sa fim pedepsiti. Toate lucrurile rele si chinuitoare ce ni se intampla, din pricina inaltarii de sine ni se intampla. Iar daca ingerului satanei i s-a ingaduit sa-l apese pe Apos­tol, ca acesta sa nu se mandreasca, cu atat mai mult i se va ingadui satanei sa ne calce in picioare pe noi atunci cand ne mandrim, pana ce ne vom smeri.”

Dupa aceste marturii ale bineplacutilor lui Dumne­zeu intelegand daca suntem smeriti sau nu oribagand de seama ca suntem furati de mandrie, sa repetam ina­intea Domnului cu smerita cugetare si fara vreo prefacatorie, rugaciunea aratata mai sus a fericitului Arsenie, la aceasta sculandu-ne atunci cand ne tulbura vrajmasii cei ganditi, care ne necajesc.Iar daca nici rugaciu­nea aceasta nu ne va linisti nicidecum, sa facem tot ca fericitul Arsenie, care uneori ii aseza in jur pe ucenicii sai, plangandu-se de razboiul vrajmasului. Şi tu poti s-o asezi langa tine cateodata pe sora P., daca e nevoie. Sa sada langa tine rugandu-se ori sa citeasca ceva din Evan­ghelie stand in picioare.

*

Nu cumva se tainuiesc in sufletul tau neputinte as­cunse, datorita carora vrajmasii pana acum se tot inta­resc si te necajesc pana la istovire? Chiar daca nu poti gasi nici o pricina de acest fel, roaga-te totusi cu smere­nie lui Dumnezeu, intrebuintand cuvintele psalmului:

„Gresalele cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma, si de cele straine cruta pe roaba Ta” (v. Ps. 18, 13-14).

La toti Sfintii Parinti gasesti un singur raspuns si sfat in asemenea imprejurari: in orice ispita, biruinta sta in smerenie, mustrare de sine si rabdare — cerand totodata, se intelege, ajutorul de Sus. Roaga-te pentru aceasta si Imparatesei cerurilor, si tuturor bineplacutilor lui Dumnezeu la care ai o deosebita credinta, ca sa te ajute sa scapi de inselarea draceasca. Mai intai de toate cerceteaza-ti dispozitia sufleteasca, daca esti impacata cu toata lumea, daca nu osandesti cumva pe cineva.

*

Nu cumva este semetie faptul ca, primind pentru o vreme usurare in ce priveste razboiul gandurilor, ai cre­zut ca aceasta e paza mintii? Sfantul Ioan Scararul spune:

„Pe cat sunt de departe rasariturile de la apusuri, pe atat este de departe paza mintii de paza gandurilor, si pe atat este mai ostenicioasa decat aceasta“.

Iar noi doi nici gandurile nu suntem in stare sa ni le pazim cum trebu­ie — si atunci de unde sa avem paza mintii? Linistea ta a fost nu paza a mintii, ci vadita capcana a vrajmasului.

*

Te nelinisteste razboiul trupesc, la care nu te-ai fi asteptat. Acolo unde ar fi trebuit sa ai parte de folos su­fletesc, vrajmasul reuseste sa ridice sminteala in calea ta. Dispretuieste-o, pentru ca o asemenea insuflare a vraj­masului este prostia prostiilor.Scrii ca in acest razboi ti se pare ca cineva sta langa tine. Asemenea lucruri se intampla atunci cand omul fie ca a uitat cu totul la spo­vedanie vreun pacat destul de insemnat, fie ca nu s-a priceput sa marturiseasca asa cum se cuvenea un oareca­re pacat. Roaga-te Imparatesei cerurilor si ingerului tau pazitor sa te ajute sa-ti amintesti si sa marturisesti paca­tul cu pricina. Atunci, nalucirea cu pricina va pieri. Trebuie, de asemenea, sa te smeresti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, socotindu-te mai prejos decat toata lumea. Din pricina razboiului trupesc, gasesc ca nu este potrivit sa te duci sa te tratezi la Moscova. Prin aceasta, razboiul prin care treci va deveni si mai aprig. Mai bine este sa induri suferinte din pricina bolii, spre curatirea pacatelor tale. Este mai de nadejde sa faci asa.

*

Imbarbateaza-te, si sa se intareasca inima ta (Ps. 26, 20).

In mijlocul suparatoarelor, iar uneori infricosatoa­relor ispite ale vrajmasului, mangaie-te cu spusele apostolesti:

credincios este Dumnezeu, Care nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci in ispita va da si usu­rare (I Cor. 10, 13)[1],

si repeta-ti adeseori cuvintele acestea, ca sa te intaresti. De asemenea sa dispretuiesti insuflarile cele desarte, insa rele, ale vrajmasului, care te ameninta cu pieirea. Insesi amenintarile lui trebuie sa iti dea nadejde ca el nu-ti va putea face nimic, pentru ca esti acoperita de milostivirea lui Dumnezeu. Daca ar fi putut sa faca ceva, nu s-ar fi apucat sa ameninte. In­gerul pocaintei i-a spus Sfantului Herma ca vrajmasul diavol este cu desavarsire neputincios si ca nu poate sa-i faca nimic omului daca acesta nu se invoieste de bunavoie la vreun pacat. De aceea, atunci cand vrajmasul te necajeste cu ganduri spurcate si de rusine, tu scapa la Domnul, rugandu-te cu cuvintele psalmului:Doamne!

Vrajmasii mei prigonindu-ma acum m-au inconjurat (Ps. 16, 9, 11); bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au inconjurat (Ps. 31, 8).

*

Paianjenul, lenes, sta intr-un singur loc, isi intinde plasa si asteapta: indata ce ii pica o musca, i-a si „luat capul”, iar musca bazaie… Asa isi intinde si vrajmasul cursele totdeauna: cum ii pica cineva in plasa, i-a si „luat capul”… Ia seama sa nu fii musca, fiindca si tu cam bazai…

*

Daca mania stapanitorului se ridica impotriva ta, nu te clinti din locul tau (Ecl. 10, 4).

Prin cuvantul stapa­nitor se intelege ispititorul, vrajmasul sufletului nostru, care prin faptul ca omul a incalcat porunca lui Dumne­zeu si a ascultat de indemnul lui rau, s-a facut stapanitor al lumii, care domneste prin ascultarea omeneasca. El i-a inselat pe Adam si Eva folosindu-se de un pretext frumos: si acum ii insala pe multi in acelasi fel; daca nu poate amagi pe cineva prin propriile sale indemnuri, se straduie sa il tulbure si sa-l bage in ispita prin prieteni si cunoscuti, sub pretexte frumoase. Adu-ti aminte de acest lucru si straduieste-te sa nu uiti; adu-ti aminte, de asemenea, si principiul staretesc: „Şezi in chilia ta, si chi­lia ta te va invata toate“. Lucrul acesta este cu atat mai cuvenit pentru tine cu cat te ingrijesti de monahismul launtric, intrucat de cel din afara nu esti cu totul in stare pe deplin, din pricina constitutiei fizice slabe si a edu­catiei delicate pe care ai primit-o. Şi Domnul Se uita mai mult la inima decat la fata sau la lucrarea din afara a omului, cu toate ca de la cei sanatosi trupeste aceasta se cere. Oricum, si celor cu sanatate firava, dar care se si­lesc potrivit cuvantului evanghelic, lucrarea cea din afara le aduce mare folos daca o vor strabate fara cartire. Iar a se smeri este lucru de trebuinta si de folos pentru toata lumea, atat pentru cei tari, cat si pentru cei slabi de vartute. Smerenia poate inlocui ostenelile din afara, iar fara smerenie nici nevointele mari nu pot aduce vreun folos.

*

Scrii ca din cand in cand slabesti foarte tare cu duhul, mergand pana la descurajare si uneori chiar pana la deznadejde. Sa stii ca doua sunt cursele de capete­nie ale vrajmasului: a-l lupta pe crestin ori prin semeata cugetare si prin parerea de sine, ori prin descurajare si deznadejde. Sfantul Scarar scrie ca un oarecare nevoitor iscusit biruia cursele vrajmasilor cu propriile arme ale acestora. Atunci cand incercau sa il aduca la deznadej­de, el graia catre sine si catre vrajmasi: „Dar atunci, cum de ma laudati nu demult si ma faceati sa cuget semet?“ — si prin aceasta destrama planul cel rau al vrajmasilor. Daca vrajmasii incercau sa-l ia pe partea cealalta si in­cepeau sa-l laude si sa-i infatiseze pretexte de cugeta­re semeata si parere de sine, batranul raspundea indata: „Dar atunci, cum de ma aruncati nu demult in deznadejde? Acestea sunt doar lucruri care se bat cap in cap.” Şi asa, nevoitorul cu pricina destrama, cu ajutorul lui Dumnezeu, cursele vrajmasilor prin propriile lor arme, folosindu-le la vremea potrivita una impotriva alteia. Şi tie iti vine uneori gandul de a te ridica vitejeste impotri­va vrajmasilor, si intrebi daca acesta este un lucru bun. Descurajarea care vine dupa aceea asupra ta si este in­tocmai pe dos fata de acest gand arata ca nu e un lucru bun. Nu este la masura noastra sa ne ridicam impotriva railor si viclenilor nostri vrajmasi, ci lucrul cel mai de nadejde e sa scapam intotdeauna la ajutorul si ocrotirea dumnezeiasca, chemandu-I in ajutor pe Insusi Domnul si pe Preacurata Lui Maica, preaum sfatuieste Sfantul Scarar:

„Cu numele lui Iisus loveste-i pe cei potrivnici”.

*

Desi dorinta de a te muta la A. nu te paraseste, une­ori iti sta impotriva gandul, si o insuflare tainica iti spu­ne in inima ca aceasta intentie si dorinta este desarta. Singura scrii ca insuflarea cu pricina este foarte lina, pe cand, dimpotriva, atunci cand se aprinde in tine dorinta de a pleca din manastire simti impietrire, intuneric, po­menire a raului si ura fata de aproapele si lenevire la ru­gaciune. Sa pricepi, asadar, din aceasta ca dorinta ta vine din partea „stanga” si este indemn al vrajmasilor si ura­torilor neamului omenesc, care cauta pierzarea noastra vesnica. Sfantul Grigorie Sinaitul scrie:

„Multa socotin­ta dreapta se cere pentru a deosebi binele de rau… Va­dite sunt lucrarile harului, pe care diavolul, desi le maimutareste, nu le poate da cu adevarat: nu poate da nici blandete, nici liniste, nici smerenie, nici urare a lumii, nici nu potoleste poftele si patimile: acestea sunt lucrari ale harului. Iar lucrarea draceasca este intunecare, si semeata cugetare, si infricosare, si tot raul”.

*

Sfantul Marcu Ascetul spune in scrierea sa despre le­gea duhovniceasca:

„Radacina poftei este iubirea laudei si slavei omenesti.”

Iar pofta prinde puteri, dupa cum spun alti Sfinti Parinti, atunci cand omul iubeste tihna trupeasca (in mancare, bautura si somn) si mai ales cand nu-si pazeste ochii de cele ce pot sminti.

*

Esti bolnava, si iti vine foarte greu sa pricepi pricina bolii tale. Neoranduiala din neoranduiala vine. Imi scrii la modul general despre ispita pe care o ai, insa n-o faci limpede, ci treci sub tacere faptul ca singura ai aprins foc in padurea ta neferindu-te de prilejuri, ci atragandu-le de capul tau. Cerceteaza-te bine. Este lucru pri­mejdios sa te amagesti singura.Iti dau prilej sa te cerce­tezi; nu poti sa fii tot incurcata, este vremea sa te apuci de treaba cu adevarat.

*

Ce sa faca cei pe care ii tulbura si-i nelinistesc oare­cum fara voia lor neiubirea si rautatea, invidia si ura, sau pe care ii sminteste necredinta?

Mai intai de toate, trebuie sa ia aminte la pricinile acestor patimi si sa foloseasca impotriva acestor pricini doctoria duhovniceasca ce se cuvine. Pricina necredin­tei este iubirea slavei pamantesti, precum da marturie Insusi Domnul in Sfanta Evanghelie: cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vi­ne de la singurul Dumnezeu nu o cautati? (In 5, 44). Iar invidia, si rautatea, si ura vin din mandrie si din lipsa dragostei de aproapele. Doctoria impotriva acestor pa­timi este in primul rand recunoasterea smerita si sincera a propriei neputinte inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc; in al doilea rand, silinta evanghelica de a nu lucra dupa imboldul acestor patimi, ci de a face cele potrivnice lor; a treia doctorie este a cauta in toate numai slava lui Dumnezeu si de la Dumnezeu; a patra doctorie este a chema cu smerenie ajutorul dumneze­iesc — nu cu indoiala, ci avand credinta ca ceea ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu. A cincea doctorie este mustrarea de sine, adica in orice intamplari sau imprejurari neplacute si intristatoare sa dam vina pe noi insine, nu pe altii, ca nu ne-am priceput sa facem ceea ce trebuie si de aceea a iesit o asemenea neplacere si un necaz ca acela, de care si suntem vrednici, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru nepasarea noastra, pentru inaltarea noastra de sine si pentru pacatele noastre vechi si noi.

*

Descrii lupta prin care treci de o jumatate de an si te nedumeresti pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupru ta un razboi atat de puternic. Intrebi: „Nu cumva L-am maniat iarasi pe Dumnezeu cu ceva, n-am facut vreun pacat de moarte?” Chiar daca n-ai pacatuit acum, trebuie sa rabzi pentru pacatele dinainte. Maria Egiptean­ca s-a luptat 17 ani cu patimile in pustie asa cum s-ar fi luptat cu niste fiare.

Spui: „Poate ca aceasta este calea cea de obste a oamenilor care au pacatuit mult?“Intr-adevar, calea aceasta este de obste, insa pe aceasta ca­le de obste fiecare om trece prin suferinte mai mari sau mai putine, prin unele sau prin altele, potrivit dispozi­tiei sale sufletesti si simtamintelor sale. Iti voi da o pilda. Pe vreme umeda, rece, merg pe aceeasi carare cati­va oameni. Cel sanatos tremura si atat. Cel cu sanatatea mai slaba raceste, il apuca guturaiul, incepe sa-l doara capul, iar omul bolnavicios se va imbolnavi de tot in ur­ma unui lucru prin care cel sanatos trece nevatamat. Asa sa judeci si cu privire la cele despre care intrebi: razboiul pe care tu il descrii (de pilda, ispitele prin care treci cand stai in biserica) este un semn de neputinta adanca. Acest razboi este usurat prin smerenie, in schimb este intetit de semeata cugetare si de mandrie.

*

In scrisoarea ta, intrebi iarasi pentru ce Dumnezeu a ingaduit asupra ta un razboi atat de puternic — pentru pacate ori spre curatire s.a.m.d. s.a.m.d. Adica o tot dai cotita: nu poti sa iei razboiul acesta in asa fel, incat sa nu fie nevoie sa te smeresti. De altfel, toate acestea sunt ingaduite de Dumnezeu tocmai pentru a smeri cugeta­rea noastra: mai simplu si mai pe scurt, pentru mandrie si pentru pacate.

*

Ce sa faca cei care bolesc de reavointa fata de aproa­pele, de invidie si de osandire si de dispret? Unii ca acestia trebuie sa se ingrijeasca de indreptarea obiceiurilor lor – iar indreptarea aceasta cere, in primul rand, recunoas­tere si cainta smerita si sincera inaintea lui Dumnezeu si a parintelui duhovnicesc, iar in al doilea rand silinta evanghelica de a-si infrana limba si cugetul de la defai­marea altora… in al treilea rand, indreptarea aceasta cere rugaciune osardnica si smerita cu cuvintele acatistului:

„Doamne! Vindecat-ai sufletul cel iubitor de argint al va­mesului Zaheu, vindeca si ticalos sufletul meu de reavointa si de zavistie, de osandire si de pomenirea raului.”

Sa rostesti Rugaciunea lui Iisus si impotriva ispitelor curviei, iar in ispitele din partea maniei roaga-te pentru cel asupra caruia esti necajit.

„Mantuieste, Doamne, si miluieste pe cutare, si cu sfintele ei rugaciuni ajuta-mi mie, ticaloasei si pacatoasei.”

*

Sfantul Scarar spune ca pentru cei ce intra in manastire inselarea cea dintai si de capetenie din partea vraj­masului este facerea voii proprii, increderea in sine si sa­mavolnicia. Fiecare dintre voi sa aplice cuvintele acestea la sine insusi, lasandu-i pe toti ceilalti sa faca asa cum le place si asa cum vor: fiecare va da raspuns lui Dumne­zeu pentru sine insusi. In continuare, Sfantul Scarar ara­ta cele trei patimi de capetenie care ii lupta pe cei aflati sub ascultare: lacomia pantecelui, mania si pofta tru­peasca. Cele din urma primesc putere de la cea dintai, pofta se aprinde in urma lacomiei pantecelui si a odih­nei trupesti, iar mania — pentru lacomia pantecelui si pentru odihna trupeasca — iar tot acest rau sobor se nas­te si vine din iubirea de sine si din dispozitia trufasa a sufletului. De aceea si porunceste Domnul in Evanghe­lie sa ne lepadam de noi insine si sa ne smerim. Prin silirea de sine si prin smerenie atragem mila si ajutorul lui Dumnezeu, care ii dau omului putere sa se fereasca de rau si sa faca binele. Daca nu putem posti ca nevoitorii din vechime, sa ne silim macar, cu smerenie si cu mustrare de sine, la infranarea cu masura si la vreme potrivita in ce priveste mancarea si bautura. Asa sa facem si in privinta somnului si a discutiilor si a tuturor celorlalte, indeobste, sa ne amintim cuvintele Apostolului:

Daca traim cu duhul, cu duhul sa si umblam; sa nu fim iubi­tori de slava desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii (Gal. 5, 25-26).

Invidia este cel mai vatamator lucru. Sfantul Isaac Sirul scrie ca cel ce a do­bandit zavistie l-a dobandit totodata si pe diavol. Cine-l ingaduie pe diavol in sufletul sau, ce neoranduiala, tulburare si razvratire nu va face? Sa ne izbaveasca Domnul de aceasta patima pierzatoare, precum si de osandirea al­tora, care ne face fatarnici inaintea lui Dumnezeu!

*

Scrii ca multa vreme nu ti-a venit in cap si nu ai avut dorinta sa ceri ajutor in luptele tale de la Impa­rateasa cerurilor, si ti se pare ca a te ruga sa fii izbavita de razboi inseamna a te lepada de crucea calugareasca… De cate ori nu ti s-a scris sa te rogi Domnului cand esti luptata, sa ceri ajutorul Lui cel atotputernic si ocrotirea Preasfintei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoare, iar tu scrii ca n-ai avut dorinta s-o rogi pe Imparatea­sa cerurilor. Ţi se spune sa ceri ajutorul lui Dumnezeu, iar tu vorbesti despre izbavirea de lupta. Nu izbavire de lupta sa ceri de la Domnul, ci ajutor si rabdare vitejeas­ca. Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu smerenie, cu constiinta adanca a propriei neputin­te, a starii tale putrede, parasind gandurile semete de­spre paruta ta iubire de Dumnezeu: atunci, puternic es­te Domnul sa te ajute si sa-ti dea usurare, dupa masura smereniei tale.

*

Iti arati dorinta sa te cureti de patimi si totodata nedumerirea pentru ce Domnul pare sa nu auda rugaciu­nile tale in aceasta privinta. La nedumerirea ta iti voi raspunde cu un exemplu. Primavara, gradinarul mai in­tai curata cu desavarsire pamantul de toate buruienile, ca sa sadeasca verdeturile sale in pamant curat, insa bu­ruiana rasare iarasi, si gradinarul trebuie sa pliveasca mai toata vara, curatandu-si gradina de buruieni in cateva randuri, pana ce verdeturile se vor intari pe deplin. Tru­pul nostru a fost zidit tot din pamant, si oricat s-ar stradui omul sa se curateasca de patimi, acestea rasar iarasi ca buruienile. Cand gradina e prost imprejmuita, capre­le si porcii strica verdeturile, iar pasarile pot sa zboare chiar peste gard. Gradinarul trebuie sa urmareasca toate acestea si sa pazeasca verdeturile. Iar crestinul trebuie sa pazeasca roadele duhovnicesti de pasarile gandite, care se preschimba cateodata si in alte dobitoace. Protoparintelui nostru i s-a zis: in sudoarea fetei tale iti vei manca painea, pana te vei intoarce in pamant, din care esti luat, caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3, 19).

*

Cu privire la piedici si la lenevirea in rugaciune, pre­cum si la restul luptei duhovnicesti, sa va aduceti amin­te intotdeauna cuvantul evanghelic potrivit caruia im­paratia cerurilor se ia cu silinta, si silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Nu va mirati catusi de putin ca simtiti in voi miscari si simtaminte potrivnice iubirii si simplitatii evanghelice. Nu toti au nepatimirea, si daca aceasta se da cuiva, se da dupa multa lupta si dupa mari nevointe, iar mai vartos pentru smerenie. Iar noi, neputincio­sii, avem nevoie, spre imbarbatarea si mangaierea noas­tra, sa ne amintim si sa ne tinem de cuvantul Psalmistului: rasar pacatosii ca iarba si se ivesc toti cei ce lucreaza faradelegea, ca sa piara in veacul veacului (Ps. 91, 7-8), adica atunci cand simtim in noi simtaminte si miscari sau ganduri potrivnice Evangheliei, trebuie sa le nimi­cim prin mustrarea de sine si prin chemarea ajutorului dumnezeiesc.

Masura
Masura este buna in toate. Exista o varsta a trupului, exista si o varsta duhovniceasca. Cei de noua ani nu pot sa se apuce de lucrurile pe care este vremea sa le faca cei de douazeci de ani: asa se intampla si in viata duhovniceasca — prin ravna mai presus de puteri si lipsita de dreapta socotinta ne putem vatama viata duhovniceas­ca. Iar daca Domnul pazeste pe cineva de aceasta, acela, in orice caz, se osteneste si se necajeste degeaba. „Grabeste-te incet“, spun cei incercati. Este vatamator sa nu te gandesti la cele trebuitoare, insa este primejdios sa te arunci la cele mai presus de masura ta. Ţine-te, in primul rand, de acestea trei: frica de Dumnezeu, smerenia si pocainta neincetata.

Boala lui N. este zgarcenia, iar boala ta este datul. Era la noi un frate care dadea in stanga si in dreapta, du­pa care se necajea ca nu are una sau alta.

________________
[1] Potrivit traducerii ruse folosite de autor (n. tr).



#92 | pid:8066 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre ispite

1. Batranul Daniel din Katounakia Sfantului Munte zicea: “Diavolul nu se bucura nicicand mai mult decat atunci cand sta de vorba cu omul care-si cultiva propria sa mandrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotriva, se teme de omul smerit si ascultator”.

2. Diavolul este peste tot. Batranul Iosif atragea atentia luptatorilor asupra urmatorului lucru: “Ascuns si intrarmat pana-n dinti, vrajmasul se afla in suflet, in trup si-n imprejurimi. Nu lasa sa treaca nici un prilej pentru a incerca sa-l subjuge pe om si sa-l ispiteasca in credinta lui. In functie de circumstante, diavolul ataca si se opune hotararilor noastre. Tinta lui principala, in acelasi timp, este sa-l loveasca pe om in credinta sa si sa-l faca sa treaca la tradare si renegare. Daca a reusit, el taie zelul si ravna. Cu credinta se face totul, dar cu credinta pusa in lucrare. Daca credinta este clatinata, totul se clatina si linia frontului slabeste”.

3. Batranul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cat de viclean este diavolul! El le sopteste tinerilor crestini care au incheiat o casatorie reusita: cat de bine v-ar fi intr-o manastire, preocupandu-va cu cele duhovnicesti, departe de grijile familiei care va imprastie si va apasa! Iar celor ce au intrat in manastire, pentru ca doreau fecioria intru Hristos, le sopteste: cat de bine v-ar fi daca ati fi casatoriti, daca casa voastra ar fi o mica biserica, daca ati trai fericirea vietii de familie, departe de nevointele ascetice si de singuratatea care va copleseste. Dar daca barbatul casatorit s-ar calugari si cel calugarit s-ar insura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare si a-i scoate de pe calea mantuirii. Caci calea mantuirii este casatoria binecuvantata sau fecioria in Hristos”.

4. Referitor la atacurile diavolului, Batranul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte usor face sa cadem la dreapta sau la stanga. Caderile de-a dreapta, care se prezinta sub aparenta zelului pentru Dumnezeu, sub aparenta virtutii si a datoriilor perfect implinite, sunt mult mai periculoase decat caderile de-a stanga, care se vad limpede ca sunt pacate. Noi trebuie sa ne pastram intotdeauna pacea sufletului.” Altadata, el isi sfatuia asa fiii sai duhovnicesti: “Daca tu vezi ca felul altora de a gandi difera de al tau, nu te mira! Noi stim acest lucru din cuvintele Domnului, si anume ca cel rau actioneaza puternic asupra mintii oamenilor si le intuneca pentru a nu putea discerne care le este interesul si pentru a nu asculta glasul Domnului”.

5. Batranul Porfirie sfatuia sa ne opunem ispitelor in felul urmator: “Mergeti pe drumul vostru. Diavolul va veni sa va ispiteasca cu ganduri si va va trage de maneca pentru a va dezorienta. Nu va intoarceti, nu va angajati in discutii si-n controverse cu el! Se va lasa pagubas si va va parasi”.

6. Batranul Iosif zicea ca intaistatatorii puterilor intunericului “nu pot fi infranti cu prajituri si ciocolata, ci cu rauri de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desavarsita si o rabdare nesfarsita, prin Rugaciunea lui Iisus spusa cu durere”.

7. Pe langa alte incercari, diavolul incearca cu duhul intristarii sufletul crestinului care duce o viata duhovniceasca. Batranul Daniel zicea referitor la acest subiect: “Tristetea cucereste sufletul nu prin forta si inlantuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o panza imaginara fina care acopera sufletul in asa fel ca toate puterile lui devin reci si insensibile. Tristetea ii ia sufletului zelul si credinta, ii ia mintii capacitatea de a avea ganduri salvatoare”.

8. E nevoie de atentie pentru a infrunta ispitele. Batranul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: “Daca cineva arunca cu piatra intr-un caine, acesta, in loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se arunca asupra pietrei pentru a o misca. Noi facem la fel. Ispititorul trimite o persoana pentru a ne ispiti fie printr-un cuvant, fie printr-o atitudine si, in loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adica asupra ispititorului, noi muscam piatra, adica pe fratele nostru pe care l-a folosit vrajmasul!”

9. Acelasi Batran insista: “In ceasul ispitei, noi trebuie sa dam dovada de rabdare si sa ne rugam. Ispititorul este mare expert: are munti intregi de mijloace! Ispititorul nelinisteste, creeaza stari de apasare si de lupte exterioare. El cunoaste nenumarate viclenii. El face pe om sa se indoiasca. De aceea noi naufragiem adesea. Cand trecem prin incercari, harul lui Dumnezeu coboara asupra noastra. Incercati de ispite, constatam cat de slabi suntem si, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vanturile ispitelor, in aceasta situatie, nu vor afecta, si nu ne vor putea face nimic”.


Despre lupta duhovniceasca

1. Batranul Porfirie zicea: “Atunci cand Hristos vine sa umple casa inimii noastre, toate problemele, toate ratacirile, toate nelinistile dispar. Si pacatul, de asemenea, dispare”.

2. Unui teolog care sustinea ca trebuie sa fie un om de actiune crestinul, Batranul Ioil i-a raspuns: “Vai, nenorocitule! Nu vei lasa actiunea si framantarea de-o parte pentru a te ocupa putin de propria ta curatire? Noi suntem numai framantare si actiune, iar sufletul ni l-am lasat in paragina! Curateste-ti sufletul de patimi printr-o lucrare in adancime, si ceea ce vei oferi atunci semenului tau, tu vei oferi nu din golul sufletului tau, ci din bogatia ta interioara!”

3. Lupta spirituala trebuie dusa cu zel. Batranul Antim zicea: “Zelul si nepasarea sunt doua mijloace puternice. Unul ne uneste cu Dumnezeu si celalalt ne separa. Zelul este un fier incins, nepasarea este un fier rece: oricat de tare ai lovi fierul se raceste, nu poate face din el ceva; pe cand fierul incins, este usor de modelat”.

4. Cunoasterea de sine il face pe om intelept. Batranul Iosif zicea: “Cunoasterea de sine il face pe crestin mult mai intelept decat alti oameni. El devine smerit si in acelasi timp primeste harul Sfantului Duh”.

5. La sfarsitul vietii sale Batranul Eusebiu le zicea ucenicilor sai duhovnicesti care-l incurajau: “Viata ma apasa greu. Daca as mai trai un pic, n-as dori sa fac altceva decat sa ma cunosc mai bine. Acum cativa ani aveam impresia ca ma cunosc, dar imprejurarile mi-au demonstrat ca nu ma cunosteam bine!”

6. Batranul Porfirie ii spunea unuia dintre fiii sai duhovnicesti: “Fii atent mai ales la dracul acediei. Nu-l subestima! Cand el domina sufletul, il inghite si-l paralizeaza. Este un drac puternic si intra in om cu o multime de alti draci”.

7. Daca omul esueaza in intentia sa duhovniceasca, pateste lucrul acesta din neglijenta sa. Batranul Iosif zicea: “Neglijenta ne submineaza. Ea se aseamana cu seceta, din cauza careia nimic nu creste. Ea intuneca totul, ea ii impiedica pe cei ce vor sa duca o viata duhovniceasca, ea ii opreste pe cei ce au sporit spiritual. Ea nu le ingaduie celor ce sunt in necunoastere sa invete Adevarul si-i impiedica pe cei ce sunt in inselare sa se converteasca”.


12. Caracterele oamenilor difera. Batranul Iosif sublinia: “Sufletele suave asculta usor, pe cand cele darze se chinuie sa se supuna. Se deosebesc intre ele ca si bumbacul de fier! Bumbacul are nevoie doar de un cuvant, pe cand fierul are nevoie de focul si de cuptorul patimilor pentru a fi prelucrat! Omul cu un caracter puternic trebuie deci sa dea dovada de rabdare in ispite, pentru a se curati. Daca n-are rabdare, este ca o lampa fara petrol, care se stinge repede si dispare”.


14. Batranul Amfilohie zicea: “Roadele duhovnicesti se pot obtine numai la nivelul inimii, caci in inima se pot semana si planta semintele duhovnicesti, peste care harul Sfantului Duh vine apoi sa aduca ploaia adevaratei rodnicii. Aceste fructe vor fi pastrate in doua case de economii: mai intai in una din cer; apoi in una de pe pamant, pentru oamenii saraci si pentru cei ce au foame duhovniceasca”.

15. Batranul Porfirie sublinia, referitor la viata crestina autentica: “Multi zic ca viata crestina este dificila si dezagreabila. Eu zic ca este usoara si placuta, numai ca ea presupune doua conditii: smerenia si dragostea”. Si adauga: “Noi trebuie sa dobandim harul lui Dumnezeu de pe acum. Caci fara har, efortul nostru nu va da rezultate si noi nu vom ajunge in Paradis. Iar Dumnezeu ne da harul Sau daca suntem smeriti”.

16. Batranul Porfirie compara lupta duhovniceasca cu cultivarea gradinii: “Ce este lupta duhovniceasca? Iata, sufletul este ca o gradina impartita in doua. Pe o jumatate se planteaza maracini si pe cealalta flori. Avem un rezervor de apa cu doua robinete si doua rigole: o rigola dirijeaza apa spre maracini, iar cealalta spre flori. Eu pot deschide unul din cele doua robinete: nu ud maracinii si ei se ofilesc, ud florile si ele infloresc”.

17. Lupta contra patimilor cere un mare razboi launtric. Batranul Iosif explica: “Faptele bune, milostenia si toate lucrarile exterioare nu imputineaza mandria inimii. Dar lucrarea interioara este cea care smereste gandul de inaltare”.

18. Ieronim, Batranul din Eghina, dadea vizitatorilor sai urmatoarele sfaturi pentru lupta lor duhovniceasca: “Savurati viata duhovniceasca. Nimic nu e mai dulce decat ea. Lupta este dura, dar incoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fara lupta este imposibil de dobandit virtutile”. “Evitati vorbele desarte! In ce ma priveste, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina si n-am luat masa la nimeni. Cand se insista, accept cel mult o cafea! Indrazneala, familiaritatea si libertatea in purtare slabesc rezistenta omului: ispititorul intra atunci incetisor in el si obisnuintele rele se instaleaza. Asa ca este bine sa pastrezi distanta”. Batranul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-si intari ucenicii: “Aceasta creste un pic la inceput, de un deget, apoi ramane stationara. Cel ce o are crede ca-n ciuda ingrijirii sale, aceasta nu va creste si se necajeste. Dar, dupa putin, cand crede ca a terminat de crescut, aceasta creste si se inalta foarte sus”.

19. Batranul Eusebiu insista asupra faptului ca nu exista lupta duhovniceasca fara atentie: “Este neaparata trebuinta de a avea o mare atentie si o vigilenta plina de clarviziune asupra omului nostru dinauntru si dinafara pentru a deosebi ce nu este in noi de la Dumnezeu si trebuie respins, si ce virtute ne lipseste – pe care Dumnezeu ne porunceste sa o avem – si ramane sa o dobandim. Daca ne examinam astfel si avem zel, harul divin ne va elibera total de rau si vom dobandi virtutile”.

20. Batranul Amfilohie zicea: “Lupta duhovniceasca trebuie sa fie pecetluita cu dragostea sincera si cu smerenia. Caci numai cel ce este imbracat cu acestea nu tine seama nici de greutatile acestei vieti, nici de ura lui satana, nici de rautatea pe care o manifesta slugile lui”.

21. Descoperirea numeroaselor aspecte ale vietii spirituale pe care o duceau Batranii este foarte interesanta. Antim, Batranul din Chios, le destainuia calugaritelor sale: “Eu n-am umblat la scoala, dar m-am silit sa castig cateva lucruri pentru marile lupte ascetice: postul, privegherea, rugaciunea, lacrimile, metaniile, pocainta, ziua si noaptea. Cuvintele mele pot parea fariseice, dar pentru intarirea voastra va destainui aceste lucruri. Nu vorbesc ca un fariseu, ci ca un tata. Dracii ma ardeau si ma chinuiau. Si eu insumi ma chinuiam puternic: nu ma saturam nici de paine, nici de apa, nici de somn, etc… Numai Dumnezeu stie! N-am ingaduit nici odihna, nici usurare a trupului meu. Pe un vechi sac de panza, in loc de saltea, dormeam putin, sprijinit de radacina unui maslin. Dracii nu ma lasau sa ma odihnesc un minut”.

22. Sfaturile Batranului Ioil catre fiii sai duhovnicesti merita atentie: “Nimeni nu merge in Rai fara cruce. Noi trebuie, in acelasi timp, sa nu ne taram crucea, ci sa o purtam. Si pentru a o purta, trebuie sa analizam problemele duhovnicesti ce ne preocupa. Sa luam de exemplu o masa. Daca cineva o prinde de o margine, o va ridica foarte cu greu, printr-un mare efort si pentru cateva momente, chiar daca are o forta musculara iesita din comun. Dar daca o prinde de mijloc, o va ridica fara greutate si o va duce usor unde vrea”. “Sa fiti cu transparenta, sa fiti sinceri. Pentru voi da, sa fie da; nu, sa fie nu! Nu uitati niciodata aceasta: ce aveti in inima, nu sunteti obligati sa aveti si pe buze; dar ce aveti pe buze, absolut ca trebuie sa aveti si in inima”. “Nu uita ca Dumnezeu iti respecta libertatea. Mantuirea este intre mainile tale. Pentru a te mantui, Dumnezeu vrea ca sa vrei si tu”.

23. Dragostea trebuie sa conduca lupta duhovniceasca. Batranul Porfirie sfatuia: “Nu trebuie sa-ti petreci viata crestina predicand si contestand, ci intr-o dragoste adevarata. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Daca-i iubim, ei sunt miscati si-i castigam. Cand ii iubim pe altii, credem ca le dam ceva, dar de fapt noi castigam ceva”.

24. Acelasi batran sublinia: “Ceea ce facem, sa facem pentru ca voim, cu libertate, cu responsabilitate si cu bucurie”.

25. Sfaturile Batranului Gheorghe din Drama merita sa fie citate. “Sa nu fii niciodata doritor de bogatii. Traieste simplu si smerit, fara mandrie. Caci mandria este un pacat grav. Cand auzi ca este barfit aproapele tau, chiar daca ceea ce se spune este adevarat, nu adauga niciodata la barfa, ci vorbeste-l totdeauna de bine si ai mila de el. Straduieste-te sa-i iubesti pe saraci, pe batrani, pe orfani si pe bolnavi. Cauta-i pe saraci si cei pe care altii ii umilesc. Castiga-ti painea cu sudoarea fruntii. Nu uita sa faci milostenie. Iata drumul pe care trebuie sa mergi. Gandeste-te mereu la binele pe care il vei face. Aceasta-i viata crestinului”.

26. Sporesc in viata duhovniceasca cei ce-L iubesc pe Hristos. Batranul Ieronim folosea urmatorul exemplu pentru a sublinia acest adevar: “Daca tu ai un pumn de carbuni si doua sau trei kilograme de fasole de fiert, nu vor fierbe nici intr-un an! Focul nu-i suficient. Asa si-n viata duhovniceasca. Daca tu ai putina dragoste pentru Hristos, nu vei face progres. Dragostea noastra trebuie sa creasca”.



#93 | pid:8073 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
''Asculta, fiule, si fii intelept si-ti indrepteaza gindurile inimii tale'' (Pilde 23, 19). Din inima ies necontenit ginduri: uneori bune, insa in cea mai mare parte rele. Celor rele nu trebuie nicicum sa le urmam; dar nici pe cele bune nu trebuie sa le implinim intotdeauna - se intimpla ca gindurile care sunt bune in sine sa nu fie potrivite in anumite imprejurari. Iata de ce ni se porunceste sa luam aminte la noi insine, sa cautam la tot ce iese din inima; ce este rau sa lepadam, ce este bun sa cercetam, facind doar ceea ce se va arata a fi bun cu adevarat. Cel mai bine este insa a inchide inima astfel incit din ea sa nu iasa si in ea sa nu intre nimic fara ingaduinta mintii, pentru ca mintea sa premearga in toate, rinduind miscarile inimii: dar mintea devine astfel numai atunci cind este mintea lui Hristos. Asta inseamna sa-ti unesti mintea si inima cu Hristos si totul inlauntrul tau va fi asa cum trebuie.

#94 | pid:8096 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre trezvie - Sfantul Teofan Zavoratul
De ce au pacatuit astfel Anania si cu Safira? Fiindca au uitat ca Dumnezeu vede faptele si gandurile lor. Daca ar fi cugetat ca Dumnezeu vede toate cele din afara si cele launtrice ale lor mai bine decat toti oamenii si decat ei insisi, nici nu le-ar fi trecut prin cap sa vicleneasca pe Apostoli. Aceeasi este pricina pentru care se nasc toate faptele si cugetele noastre pacatoase. Ne straduim cu viclenie sa le ascundem de ochii oamenilor si cugetam ca nu-i nimic. Oamenii chiar nu vad nimic si ne socot vrednici, dar asta nu schimba cu nimic nimicnicia noastra de fapt. Stiind acestea, sa-si spuna fiecare: ''De ce umple satana inima mea sa mint in fata pe Dumnezeu?''. Ochii Lui sunt mai luminosi decat soarele si vad in tainitele ascunse ale inimii; nici noaptea, nici marea, nici adancurile pamantului nu pot ascunde ceva de El. Adu-ti aminte de asta si, ca atare, indrepteaza-ti purtarea din afara si cea launtrica, chiar daca aceasta este nevazuta. Daca Cel Atotstiutor ar fi strain pentru noi, inca am putea ramane nepasatori fata de atot-stiinta Lui; insa El este si Judecator, si in virtutea atot-stiintei Sale, nu rareori isi rosteste judecata mai devreme decat ne asteptam. Poate El a randuit deja sa rosteasca judecata si asupra noastra, iar noi inca nu ne gandim decat sa ne ascundem, dimpreuna cu pacatele noastre, in negura minciunii: ''Nu vede Dumnezeu!''.

#95 | pid:8119 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre rostul ispitelor - Sf.Teofan Zavoratul

Dupa botezul Domnului, cand Duhul S-a pogorat asupra Lui in chip de porumbel, a fost dus de Duhul in pustie sa fie ispitit. Aidoma e si calea fiecaruia. Sfantul Isaac Sirul baga de seama intr-un loc ca de indata ce gusti dintr-o mangaiere harica sau primesti de la Domnul vreun dar oarecare, trebuie sa te astepti la ispite. Ispitele acopera lumina harului din om de propriii lui ochi, care obisnuiesc sa nimiceasca orice virtute prin parere de sine si trufie. Ispitele acestea vin atat din afara - necazuri, umilinte, cat si dinlauntru - cugetarile patimase, pe care diavolul le slobozeste intradins asupra noastra, asa cum slobozesti niste fiare din lant. Ca atare, ganditi-va cat de mare trebuinta avem de a lua aminte la noi insine si a cerceta din fir a par cele ce se intampla cu noi si inlauntrul nostru, pentru a vedea de ce se intampla aceste lucruri si ce ne indatoreaza ele sa facem.

#96 | pid:8858 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
''Eu, insa, va spun voua: Nu va impotriviti celui rau''; cu alte cuvinte, lasa-te jertfa samavolniciei si rautatii omenesti. ''Dar cum se poate trai asa?'' Nu te nelinisti. Cel ce a dat aceasta porunca este Proniatorul si Purtatorul nostru de grija. De vei dori cu deplina credinta, din tot sufletul, sa traiesti neimpotrivindu-te nici unui rau, Domnul insusi iti va randui un chip de trai nu doar cu putinta de indurat, ci chiar fericit. Pe deasupra, deseori se intampla ca impotrivirea sa-1 intarate si mai tare pe potrivnic, facandu-1 sa-ti pricinuiasca noi suparari, in vreme ce daca dai dovada de rabdare il dezarmezi si-1 potolesti. Ca atare, se intampla ca, daca rabzi primele bantuiri ale rautatii, oamenilor sa li se faca mila si sa te lase in pace; iar impotrivirea si razbunarea atata rautatea, care de la un singur om se intinde si molipseste o intreaga familie, trecand apoi din generatie in generatie.

#97 | pid:10531 | tid:977
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Şapte duhuri necurate - Cuviosul Parinte Ioan Krestiankin



Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.

Este bine cunoscută şi se aplică pe larg pilda Mântuitorului despre duhul necurat care a ieşit din om.

„Când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o găsește golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, se sălășluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ (Mt. 12, 43-45).

Completarea făcută de Domnul Iisus, Hristos: „Aşa va fi şi cu acest neam viclean“ -ne arata cu claritate că pilda descoperă în primul rând soarta social-politică a acestui „neam viclean şi desfrânat” care „caută semne“, fiindcă această pildă este interpretata de Mântuitorul, făcând aluzie la acest „neam”.

De regulă, nevoitorii se opresc la o exegeză ascetică a pildei, un lucru pe deplin înţeles, din moment ce pilda este edificatoare, importantă şi mântuitoare. Dar oare toate sensurile ei au fost epuizate?

In concepţia ascetică, duhurile necurate adesea sunt legate de diverse patimi. Astfel, duhul necurat care a ie­şit din om – reprezintă în acelaşi timp o patimă biruită. Sensul ulterior mi se pare evident. Atunci când sufletul, după alungarea patimii, nu este capabil să se umple cu un conţinut sfânt şi pozitiv – duhurile necurate îl umplu cu o stare pătimaşă mult mai abundentă şi mai persis­tentă, care activează într-un regim mult mai intensiv: cele şapte duhuri necurate.

Dar de ce tocmai şapte? Oare este o cifră aleatorie?

Dar dacă nu este aşa? Dacă nu este aşa, adică dacă cifra „şapte” nu are doar un sens simbolic care desemnează deplinătatea, ci şi un conţinut pe deplin real, atunci concluzionăm că cele şapte patimi pe care duhurile necurate le trezesc în om sunt permanente, sunt mereu aceleaşi (bineînţeles că mă refer doar la situaţiile când patimi active, pe deplin concretizate, ca de exemplu, beţia şi desfrânarea, sunt izgonite din suflet, dar omul nu se îngrijește să pună început bun).

Observaţiile făcute pe marginea situaţiilor de acest fel, iar o persoană atentă va avea întotdeauna astfel de situaţii la îndemână, precum şi logica vieţii duhovniceşti și morale a omului demonstrează similitudinea lucrării păcatului în asemenea cazuri.

Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos? Pentru început, să-şi pună mintea de strajă inimii, ca aceasta să identifice cel puţin gândurile păcătoase cele mai grosiere şi, ca un paznic nu prea îndemânatic, să-şi dea silinţa să nu le omită pe cele cu certitudine periculoase.

Dar dacă nu face acest lucru? Să urmărim ce s-ar pu­tea produce…

Aşadar, păcatul a fost biruit! Ura! Să presupunem că predispoziţia spre beţie a fost alungată din inima mea şi eu sărbătoresc. Dar din păcate, nu pentru mult timp. Nu am reuşit încă să-i fac loc Duhului Sfânt în inima mea curăţită. Un lucru uşor de înţeles! Am depus atât de mult efort, cu atâta insistenţă şi umilinţă am cerut ajutorul lui Dumnezeu; atât de mult au încercat să mă ajute apro­piaţii mei prin diverse căi, dar mai întâi de toate prin ru­găciune. Acum mă odihnesc în pace şi seninătate sufle­tească. Dar, pe neaşteptate, duhul beţiei, „umblând prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi negăsind-o“, se întoarce la mine şi, văzând cămara sufletului meu pustie, se duce după cei şapte tovarăşi ai lui care îl vor ajuta cu siguranţă – el ştie aceasta din experienţă – să se sălăşluiască din nou în acest suflet curat, seducător şi atât de râvnit. Lucrurile se simplifică prin faptul că, aşa cum a observat el, nu există vreun paznic.

In primul rând, el se duce la duhul mândriei care, în funcţie de caracterul şi predispoziţiile „pacientului” pu­rificat, i se descoperă într-una dintre cele trei feţe ale sale: mulţumirea de sine („cât sunt de puternic că am reuşit singur să-mi înving păcatul“), încrederea exagerată în sine („se pare că nu este chiar atât de greu; dispun de su­ficientă forţă încât să fac faţă acestui păcat“), îngâmfarea („în general, această mizerie nu va mai îndrăzni să se apropie de mine, ştiind că sunt un luptător experimentat şi învingătorul ei“). Profitând de lipsa mea de experienţă în materie de viaţă duhovnicească, acest duh necurat pă­trunde şi se înrădăcinează în bietul meu suflet, ispitindu-mă prin intermediul celor trei feţe ale sale, în orice combinaţie şi în orice ordine a lor.

Şi iată că duhul mândriei nu doar că s-a înrădăcinat în sufletul meu; el mai deschide uşa şi pentru prietenul său: duhul lenei. „Într-adevăr, care este problema? Totul este minunat şi pentru totdeauna: duhul beţiei nu se mai întoarce, nici nu constat vreo lucrare a altor duhuri ale întunericului în ceea ce mă priveşte (în timp ce duhul mulţumirii de sine, al încrederii exagerate în sine şi al îngâmfării s-a strecurat alintător şi pe neobservate) – pot să mă mai destind. Mai înainte, în viaţa mea au existat multe păcate, dar şi multe lupte crâncene. Am obosit de aceste tensiuni: conştiinţa îmi este împăcată, ce ar mai trebui să fac acum? Să-mi continui nevoinţa? Nu-i nici o grabă, nevoinţa ar mai putea să aştepte. Iar acum vreau doar odihnă, odihnă şi iarăşi odihnă… “Merit cu siguranţă să mă odihnesc după luptele mele continue”. Iar duhul lenei se instalează lent, dar cu putere.

Şi iată că eu, „un titan al virtuţilor“, am fost doborât şi m-am împotmolit în mrejele duhului lenei, a lipsei de dorinţă de a mai trăi în tensiune permanentă. Iar acest stăpânitor îi cedează un locuşor şi următorului său prie­ten, care urmează să consolideze succesele anterioare. Conştiinţa îmi mai chiţăie din când în când câte un sem­nal că, totuşi, ar fi cazul să mă mobilizez şi să fac ceva, dar lenea nu permite să se instaleze singurul duh bun in­dispensabil lucrării lăuntrice, în timp ce lasă cu uşurinţă să intre vicleanul şi necuratul duh al lucrării formale. Orice lucrare exterioară are, de obicei, capacitatea de a mulţumi sufletul. Acest lucru este întotdeauna pericu­los, dar cu atât mai mult în situaţia când caracterul for­mal, lipsit de viaţă, [al nevoinţei] (sau din contra, o nevoinţă prea sensibilă, prea senzorială) tinde să pună stăpânire pe o lucrare mult mai lăuntrică – rugăciunea – şi să o mo­difice după chipul şi asemănarea sa. Cel de-al treilea duh necurat care s-a strecurat cu răutate fie anulează rugă­ciunea cu totul, fie o face neputincioasă. Astfel m-am lipsit de una dintre cele mai importante arme.

Simţământul mulţumirii, atât de intrinsec lucrării formale, risipeşte ultimele rămăşiţe ale pocăinţei (dacă aceasta a mai rămas în sufletul meu), însă îl întronează şi pe cel de-al patrulea duh necurat, care îşi face apa­riţia solemn şi somptuos – duhul împietririi inimii, al lip­sei de dorinţă de a mă mai pocăi. El soseşte neînfricat, însoţit de ajutoarele sale: autojustificarea şi neatenţia faţă de sine. Greşelile zilnice numeroase, văzând posibili­tatea de a trece cu uşurinţă, îmi pătrund în suflet şi, ră­mânând nespovedite, declanşează efectele lor de coro­ziune. Pentru păcatele mai mari, încep să găsesc imediat justificări. Aşa se derulează cu amploare procesul de anihilare a vinei pentru păcatele făcute. Chiar venind la biserică la spovedanie (mai ales la cea comună*), de fapt rămâneam nepocăit. Astfel m-am privat şi de o altă armă importantă.

Lipsa pocăinţei poate prin ea însăşi să atragă „din locurile fără de apă” oricare alte duhuri necurate; iar ele, fiind foarte experimentate, ştiu cum să acţioneze şi unde ar putea să dea lovitura cea mai puternică. Aceas­tă lovitură este dată de următorul duh necurat – duhul nerecunoştinţei. Este firesc ca acesta să-şi ocupe habi­tatul acolo unde s-au stabilit deja mulţumirea de sine, le­nea, lipsa rugăciunii şi lipsa pocăinţei. Acest duh este foarte viclean, mincinos şi duşmănos. Cel peste care pune stăpânire ajunge, într-o măsură considerabilă, străin de lucrarea Sfântului Duh şi nu mai percepe inspiraţiile Lui. Acest duh necurat a intrat în mine şi eu mă îndrept spre prăpastie. Eu, cel nerecunoscător, nu mai sunt capabil să văd ceva bun, nici în lucrările lui Dumnezeu, nici în cele ale oamenilor care încearcă din compasiune să-mi sară în ajutor, ci pe toate mi le atribui mie însumi.

Atunci, ca urmare a nerecunoştinţei, se îndreptă spre mine în ritm galopant cel de-al şaselea duh necurat. El aduce cu sine indiferenţa faţă de toţi oamenii. El mai aduce şi izolarea. Apoi, ies din starea de indiferenţă faţă de oameni, însă aceasta se întâmplă din cauza supără­rilor pe care ei mi le provoacă (supărări aparente, bine­înţeles, dar care pentru mine sunt reale). Furia şi nemul­ţumirea pun stăpânire pe mine. In tot acest răstimp eu însumi, orbit şi indiferent, semăn suferinţă la dreapta şi la stânga, dar, nevăzând oamenii, nu sesizez nici sufe­rinţele provocate lor. In jurul meu, cum ar fi şi firesc, se închide cercul singurătăţii. Ajung să am o atitudine dis­tructivă, mai ales faţă de cei care încearcă să mă salveze. Acest duh necurat a lucrat din belşug. In jurul meu sunt doar ruine: ruinele sufletului meu, ruinele relaţiilor mele anterioare bune. Pe lângă toate acestea, din pricina obişnuinţei care s-a înrădăcinat, îi consider vinovaţi pen­tru toate necazurile mele pe cei care sunt sau au fost în preajma mea. Văd în propria persoană doar lucruri bune, în timp ce întunericul pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul meu, iar din cauza lui creşte şi confuzia. Şi cel mai teribil este faptul că nu ştiu cum să mă elibe­rez de toate acestea. Iar atunci se strecoară şi se răspân­deşte prin tot sufletul meu cel de-al şaptelea, cel mai în­fricoşător duh necurat – duhul deznădejdii. S-ar putea scrie o lucrarea întreagă despre acţiunea lui, dar aceasta ar fi o lucrare foarte tristă. De aceea, este mai bine să pun punctul aici.

Cu atât mai mult, acum este momentul oportun să încep a bea. Cele şapte duhuri necurate au făcut totul pentru ca un duh simplu şi uşor de detectat, cum ar fi, de exemplu, cel al beţiei – să poată trăi netulburat în că­mara pustiită şi dărâmată a sufletului meu.

Bineînţeles că aceasta este o reprezentare schematică şi, din mila lui Dumnezeu, această schemă nu ajunge în realitate întotdeauna la limita distrugerii totale. In ge­neral, viaţa ne prezintă diverse variante de evoluţie a unor scheme, astfel încât nu ne mai rămâne decât să sus­pinăm, şi ajungem să suspinăm destul de des. Totuşi, pe lângă analiza acestor scheme, mai rămâne o problemă ascetică: cum să rezistăm [atacurilor] acestor duhuri ne­curate? Cu toate acestea, o experienţă morală şi psiho­logică a analizei unui asemenea mecanism al patimilor se poate dovedi util pentru cei care, fiind nedumeriţi şi neîntelegând nimic, sunt puşi în faţa realităţii evoluţiei patimilor în sufletul „golit, măturat şi împodobit” al omului.

Să ne dea Dumnezeu tuturor duhul prudenţei, al atenţiei şi al înţelegerii.







1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi