Sari la continut

Iisus Hristos
Numai daca am fost incercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a insetat si nu mananca cu placere cel ce n-a flamanzit;de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a priveghiat indelung si nu simte bucuria cel ce mai intai nu s-a intristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice,daca nu vom dispretul pe cele vremelnice. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Invatatura ortodoxa despre neincrederea mantuitoare aratarii duhurilor


18 postari la acest topic

#11 | pid:4805 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfântul Petru Movilă ne relateaza o întâmplare cu un diavol ce dorea sa amageasca si sa rataceasca si pe crestinii ortodocsi :
„În satul Munin din ţinutul Przemzsl, sat aflat la o milă depărtare de oraşul Iaroslavl, de care şi ţine, trăia un ţăran polonez, Wojczech, poreclit Suflet, care avusese o soţie pe nume Anna. La puţin timp după moartea soţiei, diavolul, vrând să-i întărească nu numai pe rătăciţii de latini în erezia focului purgatoriu, dar şi pe drept-credincioşi să-i aducă cu viclenia sa rău-voitoare la această rătăcire latinească, s-a vârât sub cuptor şi, nevăzut fiind, cu glasul soţiei îl chema pe soţ pe nume, zicând: «Wojczech». Iar el, auzind, a sărit înfricoşat, vrând să fugă afară. Dar diavolul îi zice: «Nu fugi, Wojczech, ci ascultă de glasul meu, căci eu sunt sufletul soţiei tale Anna, şi din pricina păcatelor mele pătimesc în cuptorul acesta. Te rog dar, fie-ţi milă, ajută-mă şi du-te la preoţi şi înduplecă-i să se roage şi să facă slujbe pentru mine. Cel mai bine ar fi să vină aici şi să facă slujbe şi rugăciuni pentru mine în casă, până când mă voi izbăvi de chinul purgatoriului, căci nădăjduiesc să fiu curând mântuită cu rugăciunile lor. Până acum tu n-ai avut grijă să faci milostenii şi slujbe ca să mă ajuţi, şi să-mi scurtezi chinurile purgatoriului, ci, de când am ieşit din trup, m-ai lăsat uitată».
Bărbatul, neştiind de ispita diavolului, a crezut că este sufletul soţiei sale, şi îndată a pornit spre cetatea Iaroslavl, şi le-a povestit iezuiţilor şi preoţilor de la mănăstirea Farra tot ce-a auzit. Iar ei, ca să se încredinţeze de adevărul celor povestite, au trimis doi oameni în casa acelui om, să vadă. Şi dacă au venit, diavolul, ca un suflet, le-a vorbit şi lor cum îi vorbise omului, rugându-i de moliftă. Şi când aceştia s-au întors şi au povestit, toţi preoţii latini şi iezuiţii au crezut că într-adevăr era sufletul acelei femei şi au început să facă rugăciuni şi molifte şi să săvârşească slujbe. Iar tuturor oamenilor le-au hotărât post şi le-au poruncit să se roage cu sârg pentru el, iar pe ortodocşi, adică pe ruşi, ca să le fie de învăţătură, îi vorbeau de rău, zicându-le:
«Nu pentru noi, care credem în focul purificator, ci pentru voi, schismaticilor, care nu vreţi să credeţi învăţătura cea adevărată, care-i a noastră, şi nu vreţi să vă convertiţi la cunoaşterea adevărului, Dumnezeu a arătat aievea acest suflet sfânt»(căci de acum – aoleu, rătăcire! – diavolul căpătase de la ei numele Sfintei Anna).
Şi toţi preoţii şi iezuiţii au mers cu litia şi cu multă lume pe jos până în satul Munin, în casa omului, cântând şi rugându-se de slobozirea acestui suflet. Şi când preoţii au intrat în casă, au început să cheme sufletul acela, iar diavolul, ca un suflet, cu glasul femeii le-a răspuns şi le-a cerut să se roage pentru el. Iar diavolul, ca să-i întărească şi mai mult pe cei căzuţi în amăgire, şi ca să momească şi mai mulţi, le-a mulţumit şi le-a spus că rugăciunea lor îi aduce uşurare, şi i-a rugat să stropească cu agheasmă locul în care spunea că se află, căci le spunea că este ba sub cuptor, ba sub laviţă, ba sub troaca din care mâncau porcii. Iar ei făceau repede şi cu sârg ce le zicea diavolul, crezând că-i aduc sufletului uşurare.
Şi prin tot ţinutul acela s-a răspândit vestea că în Munin s-a ivit un suflet sfânt şi de pretutindeni veneau mulţime de oameni, nu numai de credinţă latină, ci şi ortodoxă, să vadă şi să audă vocea acelui suflet şi, amăgiţi că într-adevăr este suflet, se rugau pentru el şi făceau pomeni. Amăgirea aceasta între latini, adică rugăciunile pentru diavol, a durat vreo 12 săptămâni: zi de zi săvârşeau rugăciuni în casa aceea, şi ţineau slujbe în bisericile lor.
Dar Dumnezeu, pentru a nu cădea în amăgire şi ortodocşii (căci de acum şi mulţi dintre ei începuseră să se despartă de dreapta-credinţă), a pus în inima unui nobil drept-credincios, pe nume Martin Grabkovici, aflat în slujba cneazului Vasili al Ostrogului, să se ducă şi să vadă acea amăgire, căci atunci venise din ţinutul Cracoviei în oraşul Iaroslavl.
Când s-a întâmplat să se ducă toţi preoţii cu litia, însoţiţi de multă lume, la sufletul acela din satul Munin, a venit şi a văzut, şi îndată a cunoscut amăgirea diavolului căci, înainte să intre el în casă, sufletul le spunea preoţilor să nu-i lase pe ruşi şi pe cei de altă credinţă în casă, fiindcă zicea: «Când aceştia intră, mi se înteţeşte chinul şi sufăr rău, de aceea nu vă pot răspunde când mă întrebaţi». Şi i-au alungat din casă pe toţi drept-credincioşii.
Iar Grabkovici, venind, a intrat (căci lui, ca om în slujba cneazului, nu puteau să nu-i îngăduie), şi, de îndată ce a intrat, a început să îi întrebe pe preoţi unde-i sufletul (căci, intrând el, sufletul a încetat de îndată să mai vorbească). Ei i-au arătat locul de unde se auzea glasul. Şi el l-a chemat de mai multe ori zicând: «De eşti suflet ori drac, vorbeşte cu mine». Apoi, văzând că acesta nici nu dă glas, nici nu răspunde, a zis către preoţi: «Nu vă lăsaţi amăgiţi, domnii mei, şi credeţi-mă că nu e suflet, ci ispita diavolului, şi însuşi diavolul v-a vorbit, amăgindu-vă pe voi şi ispitind atâta lume».
Dar preoţii i-au zis: «Tu, schismatic fiind, vorbeşti aşa şi huleşti acest suflet sfânt, dar vezi că nu pentru noi, ci pentru voi, schismaticii, l-a adus Dumnezeu, ca să vă convertiţi la sfânta biserică romană şi să credeţi că într-adevăr, după moarte, sufletelor le este pregătit focul purificator». Şi multe asemenea vorbe i-au spus, ocărându-l.
El însă a întrebat: «Dacă este într-adevăr suflet sfânt, şi nu drac, după cum spuneţi, de ce nu vorbeşte cu mine?». Iar ei i-au răspuns: «Fiindcă nu eşti de credinţa noastră catolică». Iar el a zis: «Atunci să vorbească cu voi, numai să-i aud vocea». Şi ei au început să-l cheme şi să-l roage să vorbească cu ei, însă nici lor nu le-a răspuns. După ce s-au rugat mult de el, l-au întrebat: «De ce nu ne răspunzi, sfântă Annă?» Iar diavolul, cu greu înduplecat, a început să geamă, ca şi cum ar fi fost bolnav, răspunzând: «Fiindcă aici a intrat un om străin, care nu-i de-al nostru (căci era acest Grabkovici om bun şi cu frică de Dumnezeu, evlavios, înţelept şi cunoscător al Sfintelor Scripturi)».
Iar el, auzind glasul, îndată a şi zis: «O, voi preoţi catolici! Dacă, după cum spuneţi, împărtăşiţi credinţa cea adevărată şi sunteţi catolici drepţi, de ce n-aţi descoperit amăgeala drăcească şi, precum necredincioşii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, amăgiţi fiind, îi spuneţi dracului sfânt şi faceţi pentru el rugăciuni şi molifte şi, încă mai vârtos, săvârşiţi slujbe şi atâta lume trageţi după voi în prăpastia ispitirii spre pierzanie? N-auziţi şi nu pricepeţi oare că glasul care vă vorbeşte este cu adevărat al diavolului?». Şi îndată a zis către drac: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, întru Unul Dumnezeu slăvit în Treime, Creatorul şi Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută, îţi poruncesc ţie, cel care vorbeşti acuma, să-mi spui dacă eşti suflet sfânt sau diavol blestemat, care amăgeşti lumea!». Şi pe dată diavolul a început să suspine, însă Grabkovici a stăruit din nou în numele Sfintei Treimi şi al întrupării Fiului lui Dumnezeu, poruncindu-i să răspundă. Şi glasul, de nevoie, a spus: «O, om rău, mă chinuieşti». Iar Grabkovici iarăşi i-a poruncit şi diavolul, în silă, a răspuns, recunoscând: «Nu sunt suflet». Şi astfel au văzut cu toţii şi şi-au dat seama că îi ispitea diavolul.
Atunci Grabkovici a zis către preoţi: «Vedeţi că, ispitiţi fiind de diavol, amăgiţi o mulţime de oameni şi-i duceţi la pierzanie? Deci, căiţi-vă şi nu vă mai amăgiţi nici pe voi, nici pe alţii. Vedeţi cum v-a lăsat Dumnezeu în mintea voastră nechibzuită pe voi, cei care propovăduiţi scorneli şi împrăştiaţi născociri omeneşti despre focul purgatoriului, de care nici părinţii teofori nu ne învaţă, şi faceţi necuviinţe, adică îl numiţi sfânt pe diavol şi vă rugaţi pentru el? Să ştiţi însă că Dumnezeu i-a dat diavolului voie să facă asta în folosul vostru, astfel încât, dându-vă seama că rea este învăţătura voastră despre chinul purgatoriului, veţi înceta să mai duceţi în ispită diavolească poporul, pe care, amăgindu-l întru pricopseala voastră cea rea, în loc să-l curăţiţi îl trageţi după voi în gheenă». Şi ei, ruşinaţi tare, au plecat. Iar în bisericile catolice, ca să le fie tuturor de învăţătură, au poruncit în gura mare să nu se mai ducă nimeni acolo căci nu un suflet s-a ivit, ci amăgirea diavolului. Iar Grabkovici, pe când încă se aflau cu toţii acolo, l-a cercetat vârtos pe stăpânul casei, zicându-i: «Ori tu, ori cineva dintr-ai tăi faceţi vrăjitorii şi îl aveţi pe acest drac». Şi s-a vădit că acesta n-avea nici o vină, căci era om bun şi simplu. Dar femeia de la cuhnie, adică bucătăreasa lui, fiind strânsă tare cu uşa, a recunoscut în faţa tuturor că îl avea pe acest drac încă din Polonia Mare (căci era leahă), însă a zis: «Nu eu i-am poruncit să facă asta, însă, dacă el vrea să facă ceva, face şi fără mine». Înşfăcând-o pe bucătăreasă, au dus-o în temniţă, însă, de ruşine, preoţii latini au dat poruncă să fie făcută scăpată în toiul nopţii, pentru ca nu cumva, după o cercetare mai amănunţită, să se răspândească peste tot vestea despre amăgeala diavolului, făcându-i şi mai tare de batjocură…” [37; 81-85].
Mărturia Sfântului Petru Movilă este cât se poate de clară. Ea ar trebui să îl ajute pe omul contemporan să înţeleagă cât de viclean lucrează diavolul pentru a înşela oamenii. Mesajul ei este clar: „Adevărul nu poate fi cunoscut decât în Biserica Ortodoxă. Cei care, vrând să ajungă la o cunoaştere superioară, se lasă păcăliţi de tot felul de arătări, leapădă adevărul pentru rătăcirea diavolească. Adevărul este Unul Singur: Hristos, Calea şi Viaţa cea Adevărată. Şi Biserica Sa este Una: cea sfântă, sobornicească şi apostolească…”

#12 | pid:4903 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Parintele Serafim Rose

Firea cea dintâi a omului

„Înainte de căderea omului, trupul său era nemuritor, străin de neputinţe, străin de urâciune şi de greutăţile de acum, nu cunoştea păcatul şi simţirile trupeşti, care acum i se par lui, fireşti” (Sf. Macarie cel Mare, Omilia 4).

Simţirile sale erau fără de asemănare, cu mult mai alese, lucrarea lor era fără de asemănare mai largă şi în întregime slobodă. Fiind îmbrăcat cu un astfel de trup, cu astfel de simţuri, omului i-a stat în putinţă să perceapă duhurile, pe a căror treaptă se afla omul însuşi, prin sufletul lui. Omului îi stătea în putinţă să vorbească cu aceste duhuri, să aibă acea vedenie dumnezeiască şi să vorbească cu Dumnezeu, lucru care stă în firea duhurilor sfinte. Trupul sfânt al omului nu era o piedică pentru aceasta, el nu despărţea omul de lumea duhurilor. Îmbrăcat într-un astfel de trup, omul avea putinţa de a vieţui în rai, în care acum numai sfinţilor le stă în putinţă să sălăşluiască, şi numai cu sufletele lor, iar numai după înviere se vor înălţa şi trupurile care se vor uni cu sufletele lor. În zilele acelea, aceste trupuri vor lăsa în mormânt întinarea pe care şi-au luat-o asupră-le după cădere; în zilele acelea se vor înduhovnici, şi chiar se vor face duhuri după grăirea Sfântului Macarie cel Mare (Omilia 6; cap. 13), şi vor arăta în ei înşişi aceste însuşiri, care le-au fost date la zidirea lor. În zilele acelea, oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte şi se vor afla în legătură deschisă cu ele. Putem vedea chipul trupului, care va fi deodată atât trup, cât şi duh, în trupul Domnului nostru Iisus Hristos după înălţarea Lui.

Căderea omului

„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt.

Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.

În această stare de moarte, din pricina învârtoşării prea mari, simţurile trupeşti sunt neputincioase de a intra în legătură cu duhurile, oamenii nu le văd, nu le aud, nu le simt. Astfel, securea tocită nu se mai poate folosi potrivit menirii sale. Duhurile sfinte ocolesc legătura cu oamenii care nu se învrednicesc de o asemenea legătură; în vreme ce duhurile căzute, care ne-au tras în căderea lor, s-au amestecat cu noi şi, fiindcă ne prind în strânsoare cu mai multă lesniciune, se străduiesc să se facă nevăzute pentru noi, atât ele însele, cât şi legăturile lor. Şi atunci când ele se descoperă, o fac pentru a-şi întări stăpânirea asupra noastră.

Noi toţi cei care suntem robi ai păcatului, trebuie să pricepem că legătura cu sfinţii îngeri este nefirească pentru noi, din pricina înstrăinării noastre de ei, prin cădere; pentru aceeaşi pricină este firească pentru noi legătura cu duhurile căzute, pe a căror treaptă ne aşezăm cu sufletul nostru; căci duhurile care se arată prin simţuri oamenilor care se află într-o stare de păcat şi cădere, sunt draci şi nici pe departe nu sunt sfinţi îngeri. ’Sufletul întinat’, zice Sf. Isaac Sirul, ’nu intră în sălaş curat şi nu se aşează laolaltă cu duhurile sfinte’ (Omilia 74). Sfinţii îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au refăcut legătura cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, printr-o viaţă sfântă”.

Legătura cu duhurile căzute

„Deşi în arătările lor înaintea oamenilor, dracii îşi iau de obicei înfăţişare de îngeri de lumină pentru a amăgi mai uşor, deşi ei se străduiesc uneori să lămurească oamenii că sunt suflete omeneşti şi nu draci (acest chip de înşelare de acum, reprezintă o oarecare modă printre draci, din pricina unei aplecări oarecare a oamenilor din zilele noastre, de a crede în aceasta); chiar dacă ei prevăd uneori viitorul; şi chiar dacă descoperă taine – chiar şi aşa, oamenii nu trebuie să creadă în ei cu nici un chip. Ei amestecă adevărul cu minciuna; adevărul este folosit numai atunci când au nevoie de o înşelare mai prielnică. Satan se schimbă într-un înger de lumină, şi slujitorii lui în slujitori ai dreptăţii, a spus Sf. Apostol Pavel” (II Cor. 11, 14-15) (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 7-9).

„Toţi oamenii trebuie să ne ţinem departe de aceste duhuri şi pentru nici o pricină să nu avem încredere, atunci când ele se ivesc prin simţiri, nici să nu începem să vorbim cu ele, nici să nu le dăm vreun fel de atenţie, să cunoaştem că arătarea lor este cea mai mare şi mai primejdioasă ispită. Când vine o astfel de ispită, omul trebuie să-şi îndrepte mintea şi inima către Dumnezeu, cu o rugăciune pentru milă şi pentru scăparea de ispită. Dorinţa de a vedea duhuri, iscodirea de a descoperi ceva despre ele şi de la ele, este un semn al celei mai mari nebunii, şi este necunoaşterea totală a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe cu privire la morală şi la viaţa lucrătoare. Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte în chip mai deosebit decât chipul în care socoteşte cel care trece printr-o asemenea împrejurare şi este lipsit de experienţă şi este plin de uşurătate. Vorbirea deschisă cu duhurile este cea mai mare nenorocire pentru cei lipsiţi de experienţă, sau le slujeşte ca pricină pentru cele mai mari nenorociri.

Scriitorul de insuflare dumnezeiască a cărţii Facerea, spune că după căderea celor dintâi oameni, Dumnezeu, în rostirea osândei asupra lor, înainte de izgonirea lor din rai, a făcut pentru ei haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele (Facerea 3, 21). Hainele de piele, aşa cum desluşesc Sfinţii Părinţi, (Sf. Ioan Damaschin, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, Cartea 3, cap. 1), semnifică trupul omului de pe treapta de jos care, la cădere, s-a făcut stricăcios; el şi-a pierdut subţirimea şi firea duhovnicească şi a primit starea învârtoşată de acum. Deşi pricina cea dintâi pentru această schimbare a fost căderea, totuşi schimbarea s-a făcut sub înrâurirea Ziditorului Atotputernic, în mila Lui de negrăit pentru noi, şi pentru marele bine al nostru. Printre celelalte urmări de folos pentru noi, care vin din starea în care se află trupul nostru acum, ar trebui să arătăm una: prin învârtoşarea trupului nostru ne-am făcut neputincioşi să simţim duhurile, în al căror sălaş am căzut … Înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu a aşezat o piedică între oamenii izgoniţi din rai pe pământ şi duhurile care fuseseră izgonite pe pământ din cer; această piedică este materialitatea grosolană a trupului omenesc. Astfel lucrează ocârmuitorii pământeşti care îi despart pe făcătorii de rele, de lume, prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să pricinuiască rău acestor oameni, după propria lor dorire şi să strice şi alţi oameni (Sf. Ioan Casian, Convorbirea 8, cap. 12). Duhurile căzute lucrează asupra oamenilor, aducându-le gânduri şi simţiri pline de păcat; dar foarte puţini oameni ajung să vadă duhurile” (Episcopul Ignatie, op. cit. pag. 11-12).

„Sufletul, îmbrăcat în trup, împrejmuit şi despărţit prin acesta de lumea duhurilor, cunoaşte cu încetul, şi dobândeşte dreapta judecată de a deosebi binele de rău, prin cercetarea legii lui Dumnezeu, sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin cercetarea creştinismului (Evrei 5, 14). Atunci îi este îngăduită vederea duhovnicească a duhurilor, şi dacă aceasta se face după rânduiala lui Dumnezeu, care îl călăuzeşte, de acum încolo, amăgirea şi înşelarea sunt cu mult mai puţin primejdioase, aducând ca folos experienţa şi cunoaşterea.

La despărţirea sufletului de trup prin moartea cea văzută, intrăm din nou în rândul şi în lumea duhurilor. De aici, este limpede că pentru o intrare potrivită în lumea duhurilor, este foarte trebuincioasă buna cunoaştere a legii lui Dumnezeu, la vremea cea bine socotită, că tocmai pentru această cunoaştere El a hotărât o vreme oarecare pentru fiecare om în parte, pentru pelerinajul său pe pământ. Acest pelerinaj se numeşte viaţă pământească.”

Deschiderea simţurilor

„Oamenii capătă putinţa de a vedea duhurile printr-o subţiere a simţurilor, care se săvârşeşte în chip nevăzut şi nedesluşit pentru om. El numai observă că deodată a început să vadă ceea ce înainte de aceasta nu vedea, şi ceea ce alţii nu văd; şi începe să audă ceea ce înainte de aceasta nu auzea. Pentru cei care cunosc o astfel de subţiere a simţurilor în lăuntrul lor, este foarte simplu şi firesc, chiar dacă acesta este un lucru de nepriceput pentru ei şi pentru alţii. Pentru cei care nu au cunoscut o astfel de subţiere, este uimitor şi de nepriceput. În acelaşi chip, este cunoscut tuturor că oamenii se pot cufunda în somn; dar ce fel de fenomen este somnul, şi în ce chip, nevăzut nouă, trecem de la starea de veghe la starea de somn, şi la uitarea de sine – aceasta rămâne o taină pentru noi.

Subţierea simţurilor prin care omul intră în legătură cu fiinţele din lumea nevăzută este numită în Sfânta Scriptură deschiderea simţurilor. Scriptura spune: Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului, care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână (Numerii 22, 31). Fiind împresurat de potrivnici, proorocul Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul său cel înfricoşat, s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6, 17)” (vezi şi Luca 24, 16-31).

„În locurile citate din Sfânta Scriptură, se vede limpede că mădularele trupului slujesc drept uşi şi porţi spre cămara lăuntrică în care sălăşluieşte sufletul, şi că aceste porţi sunt deschise şi închise la porunca lui Dumnezeu. În chipul cel mai înţelept şi milostiv, aceste porţi rămân mereu închise în oamenii căzuţi, ca nu cumva vrăjmaşii noştri juruiţi, duhurile căzute, să se năpustească asupra noastră şi să ne ducă la pierzare. Această măsură este cu mult mai însemnată prin aceea că noi, după cădere, ne aflăm în sălaşul duhurilor căzute, împresuraţi de acestea, înrobiţi de ele. Fiind cu totul neputincioase de a intra în lăuntrul nostru, ele ni se fac cunoscute din afară, pricinuind felurite gânduri şi închipuiri spurcate, şi prin aceasta aprinzând sufletul neştiutor la vorbirea cu ele. Omului nu-i este îngăduit să pună oprelişte purtării de grijă a lui Dumnezeu şi prin mijloacele sale proprii (prin îngăduirea lui Dumnezeu, iar nu prin voia Lui), să-şi deschidă simţurile şi să intre în legătură văzută cu duhurile. Dar tocmai aşa se întâmplă. Este limpede că, prin propriile sale mijloace, omul poate să intre în legătură numai cu duhurile cele căzute. Nu este obişnuit sfinţilor îngeri să ia parte la ceva ce nu este după voia lui Dumnezeu, ceva ce nu-I este bine plăcut lui Dumnezeu …

Ce-i atrage pe oameni să intre în legătură deschisă cu duhurile? Oamenii care au o minte luminată şi nu cunosc creştinismul în lucrare, sunt atraşi din iscodire, din neştiinţă, din necredinţă, fără a pricepe că intrând într-o astfel de legătură, îşi pot pricinui lor înşişi cel mai mare rău” (pag. 13-14).

„Socotirea că, cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor are ceva de o aleasă însemnătate este greşită. Aflarea duhurilor numai cu simţurile, fără cunoaşterea cea duhovnicească, nu aduce înţelegerea cea dreaptă a duhurilor; ea aduce numai o înţelegere a lor pe din afară. Aflarea cu simţurile poate plăsmui cu mare lesniciune socotinţele cele mai greşite, şi cu adevărat, cel mai adesea, aceasta se întâmplă celor fără experienţă şi celor stricaţi de slava deşartă şi de mărirea de sine. Cunoaşterea duhovnicească a duhurilor se dobândeşte numai de către creştinii adevăraţi, în vreme ce oamenilor care duc cea mai desfrânată viaţă, le stă în putinţă să le cunoască cu simţurile … Sunt puţini oameni cărora le stă în putinţă aceasta prin alcătuirea lor firească, şi duhurile se arată înaintea puţinor oameni într-o împrejurare oarecare din viaţa lor. În ultimele două împrejurări, omul nu este de osândit, dar el trebuie să se ostenească din toate puterile ca să iasă din această stare, care este foarte primejdioasă. În vremurile noastre, mulţi oameni cutează a intra în legătură cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului (spiritismului), în care vin de obicei duhurile căzute în chipul îngerilor de lumină, şi amăgesc şi înşeală cu ajutorul feluritelor poveşti neobişnuite, amestecând adevărul cu minciuna. Acestea pricinuiesc pururea mare tulburare sufletului şi chiar minţii” (pag. 19).

„Oamenii care văd duhuri, chiar sfinţi îngeri, prin mijlocirea simţurilor, nu ar trebui să-şi facă nici un fel de închipuiri despre ei înşişi: numai singură această simţire, nu este mărturie, oricare ar fi vrednicia celor care simt, pentru că nu numai oamenii stricăcioşi sunt în stare de aceasta, ci chiar şi animalele fără de judecată (Numerii 22, 23)” (pag. 21).

Primejdia legăturii cu duhurile

„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururea stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2), tot aşa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi” (pag. 23).

„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înşelat cu lesniciune către a lui stricăciune şi pierzare. Dacă, în simţirea duhurilor, omul arată că are încredere în ele şi că nu le cunoaşte, acela va fi înşelat fără greş, va fi atras negreşit, acela va fi negreşit pecetluit cu pecetea înşelării, care nu este de priceput pentru cel gol de haina cunoaşterii, acela va fi pecetluit cu pecetea stricăciunii înfricoşătoare a duhului său; şi mai mult decât atât, putinţa îndreptării şi a mântuirii este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului şi din vreo pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu mulţi ostenitori şi călugări care au aflat duhurile cu simţurile, fără să fi dobândit cunoaşterea duhovnicească a lor.

Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este îngăduită numai de învăţătura şi lucrarea nevoinţei creştine. Toate celelalte mijloace sunt în afara legii şi oamenii trebuie să se lepede de ele căci sunt netrebnice şi primejdioase. Numai Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostaşul cel adevărat al lui Hristos, la cunoaşterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeşte, nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoaşterea cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt şi cu hotărâre, însuşirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor sihaştri oarecare, li se îngăduie cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, prin care se întregeşte cunoaşterea lor primită prin duh” (pag. 24).

Câteva sfaturi practice

Din cuvântarea Sfântului Antonie, care se află în Viaţa sa scrisă de Sf. Atanasie (despre care s-a pomenit deja mai sus, ca izvor de căpetenie al cunoaşterii noastre despre lucrarea dracilor), Episcopul Ignatie primeşte sfaturi lucrătoare pentru ostenitorii creştini, despre cum să se socotească aceştia pentru cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, dacă s-ar întâmpla ca acelea să i se arate vreunuia. Acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru toţi cei care doresc să ducă o viaţă duhovnicească cu adevărat creştină în zilele noastre, când (pentru pricinile pe care vom încerca să le lămurim mai jos) aflarea duhurilor cu ajutorul simţurilor a ajuns să fie cu mult mai obişnuită decât până acum. Sf. Antonie ne învaţă:

„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru ocrotirea voastră. Când se arată oarecare chip de vedenie, nu vă înfricoşaţi. Ci, oricare chip de vedenie s-ar arăta, mai înainte de toate întrebaţi bărbăteşte: ‘Cine eşti şi de unde vii?’ Dacă este o lucrare a sfinţilor, ei vă vor aduce pace şi vor schimba frica voastră întru bucurie. Dar dacă este o arătare drăcească, când află hotărâre în sufletul vostru, acela îndată se va cutremura, căci întrebarea slujeşte ca semn al sufletului celui întărit. Punând o întrebare ca aceasta, Iosua, fiul lui Navi, s-a lămurit de adevăr (Iosua 5, 13), şi potrivnicul nu s-a ascuns de Daniel (Daniel 10, 20)”.

(Episcopul Ignatie op. cit. pag. 43-44; Viaţa Sf. Antonie, ediţia englezească a colecţiei Eastern Orthodox Books, pag. 29).

După ce povesteşte despre chipul în care, chiar şi Sf. Simeon Stâlpnicul a fost oarecând aproape biruit de către un oarecare drac, care i s-a arătat lui în chip de înger, într-un car de foc (Vieţile sfinţilor, 1 septembrie), Episcopul Ignatie îi atenţionează pe creştinii ortodocşi de astăzi:

„Dacă sfinţii s-au aflat într-o primejdie ca aceea, de a fi înşelaţi de duhurile cele rele, această primejdie este şi mai înfricoşătoare pentru noi. Dacă sfinţii nu-i cunosc întotdeauna pe draci, care li s-au arătat lor în chipul sfinţilor şi al lui Hristos, cum este cu putinţă să socotim că noi îi vom cunoaşte fără să ne înşelăm? Singurul mijloc de scăpare din faţa acestor duhuri este să alungăm cu desăvârşire aflarea lor şi vorbirea cu ele, dându-ne seama că noi suntem nepotriviţi pentru asemnea vedere şi vorbire.

Învăţătorii sfinţi ai războiului duhovnicesc … poruncesc ostenitorilor cucernici să nu se încreadă în nici un fel de chip ori vedenie dacă s-ar arăta pe neaşteptate, nici să nu se pornească a vorbi cu duhurile acelea, nici să nu le dea nici un fel de atenţie. Ei poruncesc că în vremea unor asemenea arătări, omul trebuie să se păzească însemnându-se cu semnul crucii, să închidă ochii, şi cu conştiinţa neclintită a unuia ce este nevrednic şi nepotrivit de a vedea duhuri sfinte, să-L roage stăruitor pe Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de toate cursele şi înşelările care sunt pornite cu vicleşug asupra oamenilor de către duhurile cele rele” (pag. 45-46).

Mai mult, Episcopul Ignatie îl citează pe Sf. Grigorie Sinaitul:

„Cu nici un chip să nu primiţi în lăuntrul ori în afara voastră, dacă vedeţi ceva cu ochii ori cu mintea, fie că este chip al lui Hristos sau al vreunui înger, sau sfânt, sau dacă s-ar plăsmui ori înfăţişa în minte vreo lumină prin lucrarea închipuirii. Căci prin fire îi este prea obişnuit minţii să se lase în voia închipuirilor, şi cu uşurinţă alcătuieşte chipurile pe care le doreşte. Acest lucru este obişnuit celor ce nu-şi poartă de grijă cu dreptate, şi prin aceasta ei singuri se păgubesc” (pag. 47-49).

În concluzie, Episcopul Ignatie ne învaţă:

„Singura intrare dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura creştină şi punerea întru lucrare a nevoinţei creştine. Singura cunoaştere dreaptă a duhurilor este urcuşul duhovnicesc şi desăvârşirea creştină” (pag. 53).

“Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu şi care numai de El este ştiută, vom intra fără greş în lumea duhurilor. Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute şi să putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, aşa încât, pe această temelie, când vom ieşi din trup, să ne putem număra în rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!” (pag. 67).

Învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, scrisă cu peste o sută de ani în urmă, ar fi putut foarte bine să fie scrisă şi astăzi, prezentând cu atâta limpezime ispitele duhovniceşti ale vremurilor noastre, când „porţile simţirii” (pentru a folosi expresia popularizată de către un lucrător în acest domeniu, Aldous Huxley) au fost deschise în oameni, într-o măsură nevisată în vremea Episcopului Ignatie.

Aceste cuvinte nu mai au nevoie de nici un comentariu. Cititorul cu bun simţ, poate că deja a început să le pună întru lucrare în experienţele de „după moarte” pe care le-am înfăţişat în aceste pagini şi aşa a început să-şi dea seama de primejdia îngrozitoare a acestor experienţe pentru sufletul omului. Cine cunoaşte această învăţătură ortodoxă nu poate decât să socotească cu uimire şi înfricoşare uşurătatea cu care „creştinii” de astăzi se încred în vedenii şi arătări, care ajung acum să fie atât de obişnuite. Pricina acestei necunoaşteri este limpede: romano-catolicismul şi protestantismul, desprinse de veacuri de învăţătura ortodoxă şi de rânduiala vieţii duhovniceşti, au pierdut toată iscusinţa pentru dreapta socoteală limpede asupra duhurilor. Însuşirea creştină neabătută, de neîncredere în gândurile şi simţirile cele „bune”, li s-a făcut lor cu totul străină. Ca urmare, experienţele „spirituale” şi arătările duhurilor sunt poate mai obişnuite astăzi decât în oricare altă vreme a veacurilor creştine şi omenirea lesne-încrezătoare este pregătită să primească teoria „new age” a minunilor spirituale, sau o „nouă pogorâre a Duhului Sfânt”, pentru a lămuri acest fapt. Omenirea s-a împuţinat atât de mult duhovniceşte, socotindu-se „creştină” chiar în vreme ce se pregăteşte pentru veacul „minunilor” drăceşti, care reprezintă un semn al vremurilor de pe urmă (Apocalipsa 16, 14).

Trebuie să adăugăm că înşişi creştinii ortodocşi, în vreme ce se află teoretic întru cunoaşterea adevăratei învăţături creştine, arareori sunt conştienţi de aceasta, şi adesea sunt înşelaţi cu aceeaşi uşurinţă ca şi ne-ortodocşii. Este vremea ca această învăţătură să fie dobândită din nou de către aceia care au acest drept al întâilor născuţi!

Cei care istorisesc acum experienţele lor de „după moarte”, se vădesc a fi la fel de încrezători în experienţele lor, ca oricare alţii care s-au rătăcit în trecut. În toată literatura contemporană despre acest subiect, sunt foarte puţine situaţii în care o persoană socoteşte cu dreaptă judecată, că cel puţin o parte a experienţei ar putea să vină de la diavol. De bună seamă, cititorul ortodox îşi va pune această întrebare şi va încerca să priceapă aceste experienţe în lumina învăţăturii duhovniceşti a părinţilor şi a sfinţilor ortodocşi.

Acum trebuie să mergem mai departe şi să vedem ce anume se întâmplă cu sufletul, după învăţătura ortodoxă, când acesta părăseşte trupul la moarte şi intră în lumea duhurilor”.

(Din “Sufletul dupa moarte” de Ieromonah Serafim Rose, Editura Sophia, 2007)

Acest post a fost editat de Luca.O: 11 November 2011 - 03:07 PM


#13 | pid:4904 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
1.Viata Sfântului Martin Milostivul (+397, episcop de Tours, mentionat în Proloage vol. I, 13 feb.) contine un exemplu interesant de actiune demonică care detinea puterea de a manipula obiecte “fizice”

Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin, dar din falsă smerenie devine victima înselăciunii diavolesti. I se pare că stă de vorbă cu “îngerii”, iar ca să-l încredinteze de “sfintenia” sa, acesti “îngeri” au promis să-i dăruiască “o mantie strălucitoare din cer” ca semn al “puterii dumnezeiesti” ce se sălăsluia deja în el.

“Deci, într-una din nopti, pe la miezul noptii, se făcu zgomot mare de pasi ce parcă jucau, si de murmure ca de multe voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se asternu linistea, iar cel înselat iesi din chilia sa, purtând “straiul cel dumnezeiesc”. Cineva a adus o lumânare si toti fratii au cercetat cu atentie haina. Era peste măsură de moale si de lucioasă, iar culoarea era rosie ca para. Nimeni nu putea spune din ce anume era făcută, însă la vedere si la pipăit părea o haină si nimic mai mult”.

În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-si ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era cumva o înselăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, “si când fratii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu nevăzută din mâinile lor”.

Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare, fie a aflat-o de la participantii directi la ea) încheie istoria astfel:

“diavolul nu a putut să-si tină până la capăt înselăciunea, sau să si-o ascundă, când a auzit că va ajunge înaintea fetei Sfântului Martin”.

“Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip s-ar fi arătat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutătii cu care să-i însele pe oameni” - inclusiv în forma idolilor si chiar în chipul lui Hristos Însusi, îmbrăcat ca Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă rosie (semn că este de la diavolul, după Sfintii Părinti, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae – n. tr.)

2.Viata Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat schiturile ca centre de viată monahală în Rusia)

La câtăva vreme după moartea Sfântului Nil locuiau în mănăstirea lui un preot si fiul său.

“Odată, pe când băiatul fusese trimis cu o treabă la cineva, îi apăru deodată în fată un om ciudat care îl apucă de mână si îl duse, ca si când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei păduri foarte sălbatice”. Si pe când preotul si monahii se rugau la Sfântul Nil să-i ajute să descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul băiatului si stătu afară, în fata ferestrei la care era asezat copilul; iar când lovi tocul usii cu toiagul ce-l tinea în mână, clădirea se zgudui din temelii si toate duhurile necurate căzură la pământ. Sfântul porunci diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl luase si se făcu nevăzut. Apoi, după oarece strigăte si ceartă între diavoli, “acelasi străin apucă băiatul si-l duse la Schit ca vântul, … asezându-l pe o căpită de fân, după care dispăru”. Când l-au găsit călugării, băiatul le povesti tot ce i se întâmplase, ce văzuse si ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit, purtând în el parcă o anumită teamă”.[The Northern Thebaid, -Tebaida nordului - St.Herman - Alaska Brotherhood, 1975, pp. 91-92]

3.In Rusia secolul XIX, un tânăr, blestemat fiind de mama sa, deveni timp de 12 ani sluga unui diavol întruchipat într-un “bunic”, având puterea de a sta nevăzut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe diavol să semene confuzie printre ei. [St. Nilus, The Power of God and Man's Weakness (in Russian) - Puterea lui Dumnezeu si slăbiciunea omenească (în lb. rusă), St. Sergius' Lavra, 1908; St. Herman Brotherhood, 1976, pp. 79-98]

(fragment din Ortodoxia si religia viitorului - Pr.Serafim Rose)

Acest post a fost editat de Luca.O: 11 November 2011 - 03:24 PM


#14 | pid:6350 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Pe aceasi tema vezi si cuvinte de folos despre spiritism

#15 | pid:6962 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Interesul „crestin” fată de OZN-uri - Parintele Serafim Rose
Un al doilea exemplu de fenomen nou, despre care la prima vedere nu prea stim ce să spunem, este cunoscutul fenomen al OZN-urilor sau al farfuriilor zburătoare.
[..]
Există un anume protestant de rit evanghelic, mai-sus-pomenitul Carl McIntire,care si-a făcut o pasiune si pentru farfuriile zburătoare. În fiecare număr al ziarului său se găseste o coloană numită „Coloana OZN”, unde se vorbeste, spre mirarea multora, despre toate lucrurile pozitive si minunătiile pe care le fac aceste farfurii zburătoare. Ei tin conferinte si fac filme despre ele.
Recent au apărut mai multe cărti protestante despre OZN-uri, care arată destul de limpede că ele sunt demoni. Persoana care scrie coloana din ziar s-a enervat tare pe aceste afirmatii, spunând că, desi unii afirmă că aceste fiinte sunt demoni, acest lucru nu se poate dovedi cu certitudine. El zice că este posibil ca doar câteva dintre ele să fie demoni, dar că cele mai multe nu sunt demoni. El citează un caz recent în care o familie din Vestul Mijlociu a văzut o farfurie zburătoare. Farfuria a coborât, a aterizat, iar familia a văzut că în interior se aflau câtiva omuleti – de obicei acestia au un metru, un metru si ceva înăltime – care au cântat „Aliluia”. S-au oprit, au privit în jur, după care au zburat. Presupun că n-au mai vorbit cu ei. Acest eveniment a pus familia pe gânduri; au cugetat la „Aliluia”, au început să se gândească la Crestinism, s-au uitat prin Biblii, iar în cele din urmă au ajuns la o biserică fundamentalistă, unde s-au convertit la Crestinism. Deci, spune el, aceste fiinte trebuie să fie un fel de oameni care ajută la punerea în aplicare a planului lui Dumnezeu de a face o lume crestină, fiindcă ei au spus „Aliluia”.
Dacă-l cititi pe Episcopul Ignatie Briancianinov, veti cunoaste toate înselările de care sunt capabili demonii: demonii „se roagă” pentru voi, demonii fac minuni, ei creează cele mai minunate fenomene, aduc oamenii la biserică, fac ceea ce vreti atâta timp cât vă tin în această înselare. Iar când vine vremea, vă fac să muscati din momeala lor. Astfel că acesti oameni, care au fost convertiti la un fel de Crestinism de către asa-zisele fiinte din afara spatiului, asteaptă ca ele să vină din nou; iar data viitoare, mesajul lor trebuie să aibă de-a face cu Hristos, Cel ce Se întoarce în curând pe pământ, sau ceva de genul acesta. Este limpede că aici e numai lucrarea demonilor. Si totul este real. Câteodată este implicată doar imaginatia, dar când este real, acest gen de întâmplări provine sigur de la demoni.
Este ceva elementar. Dacă cititi indiferent ce text al primilor Părinti, oricare dintre Vietile Sfintilor sau Lavsaiconul, veti găsi multe cazuri în care deodată apar anumite fiinte. Astăzi ele apar în nave spatiale, întrucât acesta este modul prin care demonii s-au adaptat la oamenii vremurilor; dar dacă veti întelege cum lucrează înselarea duhovnicească si ce fel de mestesugiri are diavolul, atunci nu veti mai avea probleme în întelegerea fenomenului farfuriilor zburătoare. Si totusi persoana care scrie coloana OZN este un crestin fundamentalist foarte strict. Ceea ce caută el de fapt sunt noi revelatii de la fiinte din afara spatiului.
[..]

Toate fenomenele relatate de oameni care pretind a fi răpiti de nave
spatiale [OZN] si asa mai departe – indiferent ce ati putea gândi despre aceste relatări – sunt exact ceea ce am văzut descris în Vietile Sfintilor ca moduri în care lucrează demonii, prin remarcabila lor abilitate de a trece de la materie la psihic, de a apărea si dispărea în acelasi timp
sau de se misca cu repeziciune dintr-un loc într-altul. În acest mod lucrează demonii. Este exact modul în care lucrează si aceste asa-zise „fiinte spatiale”. Este foarte interesant cum demonii revin în istoria modernă prin mijloace ca acestea.

Explicarea fenomenului OZN

în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a considera că, desi OZN-urile prezintă indubitabil caracteristici "fizice", ele nu pot fi nicidecum socotite "nave spatiale" aflate în posesia cuiva, ci ele tin în mod clar de domeniul parafizic sau ocult. Într-adevăr, de ce atât de multe OZN-uri aterizează atât de des exact pe mijlocul soselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate si demonstrând o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des să fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupantii lor să ia atât de des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25 de ani!) si să "testeze" un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt într-adevăr misiuni de recunoastere asa cum pretind "umanoizii" de la bordul lor? Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu "vizitatorii din spatiul cosmic" este o pură diversiune, având "scopul precis de a disimula natura infinit mai complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene" (The Invisible College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face cu valuri succesive de vizitatori extraterestri; noi ne confruntăm de fapt cu un sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III" se realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor si credintelor individului". "Fiecare val de OZN-uri are un impact social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri sunt atrasi până la fascinatie de problemele cosmosului, de fenomenele psihice si para-psihice, de noi frontiere ale constiintei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărti si articole care modifică în profunzime mentalitătile si întreg spatiul cultural în care trăim".[..]

În mod si mai semnificativ, întâlnirile de gradul III sunt în întregime gratuite, fără vreun scop sau înteles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar ideea că absurditatea ce caracterizează aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este altceva decât o foarte clară tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată de elemente absurde sau contradictorii, pe care se luptă să le înteleagă, atunci psihicul său este foarte deschis si receptiv la transferul de idei, la vindecări miraculoase, si asa mai departe". Dr. Vallee compară această tehnică cu irationalitatea koan-urilor[koan = paradox folosit ca temă de meditatie în zenbudism, cu scopul de a anihila orice recurs al mintii la ratiune si rationalitate si de a forta individul să dobândească instantaneu o iluminare de tip intuitiv - WEBSTER's New Collegiate Dictionary (n. tr. )] din budismul zen si remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre si diferitele ritualuri oculte de initiere care "predispun mintea" la "nou set de structuri simbolice". Toate acestea indică în opinia lui trecerea "la o nouă formă de religie".

Întelegem asadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând credinta în Iisus Hristos, omenirea îsi caută acum "mântuitori" în spatiul extraterestru, iar fenomenele în discutie nu fac altceva decât să furnizeze, prin materialitatea lor - OZN-uri, extraterestri -, recuzita externă necesară credibilitătii. Dar în ce constă totusi acest fenomen? Cine să fie cei care "îl regizează" si, mai ales, în ce scop ar face-o? Răspunsul la cel putin primele două întrebări îl dau oameni de stiintă însisi, desi, neavând competentă în domeniul religios, ei nu sesizează. semnificatiile mai profunde ale descoperirilor lor. Unul dintre ei, profesorul Brad Steiger de la Universitatea statului Iowa, care a si scris mai multe cărei în domeniul ce ne interesează, a făcut, după o cercetare amănuntită a documentelor sustinute în "Cartea Albastră" redactată de Fortele Aeriene, următoarea declaratie: "Avem de-a face aici cu un fenomen parafizic multidimensional, ale cărui rădăcini tin de sfera planetei Pământ" (Canadian UFO Report, Summer, 1977).

John Keel, care a pornit în cercetările sale asupra OZN-urilor cu mult scepticism si care în materie de religie este un agnostic, scrie: "În esenta lor, OZN-urile, ...sunt manifestarea unei lumi pline de duhuri si de fantome, al cărei univers mintal este straniu si aberant; este realitatea unei lumi dominate de iluzie... în care realitatea însăsi este distorsionată de forte stranii, care în mod vădit pot manipula spatiul, timpul si materia fizică - forte care se situează aproape în totalitate dincolo de puterea noastră de întelegere... Aparitiile OZN par a fi pe de-a întregul variatii minore ale fenomenelor demonice vechi de când lumea" (UFOs: Operation Trojan Horse).

Într-o bibliografie recentă a fenomenelor OZN pregătită de Biblioteca Congresului, se notează la prima pagină următoarele: "Multe dintre rapoartele asupra OZN-urilor, care se publică în prezent în presa de mare audientă la public, relatează incidente care sunt izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică, psihice sau de alt fel, pe care teologii si parapsihologii le cunosc de multă vreme"[Lynn G. Catoe, UFOs and Related Subjects: An Annotated Bibliography - OZN-urile si alte subiecte înrudite: O bibliografie adnotată -; US Government Printing Office, Washington, D. C. ,1969]. Cei mai multi cercetători ai fenomenului OZN caută de acum explicatia lui în sfera demonologicului si a ocultului.

În câteva studii recente efectuate de cercetători protestanti (evanghelici) toate aceste dovezi sunt unite si sistematizate, iar concluzia care se impune este că fenomenele OZN sunt de origine demonică [**]. Este adevărat că unele dintre ele s-au dovedit a fi rezultate ale sarlataniei sau halucinatiei, dar acesta nu este nici pe departe cazul tuturor miilor de dosare care s-au acumulat până în prezent asupra fenomenului. Că frauda este de asemenea întâlnită în cadrul sedintelor de spiritism - este foarte adevărat. Dar spiritismul însusi, atunci când este autentic, produce negresit stări "paranormale", care nu sunt altceva decât rezultate ale actiunilor demonice. La fel stau lucrurile cu fenomenele OZN.
[**] Clifordd Wilson si John Weldon, Close Encounters: A Better Explanation, O mai bună explicare a Întâlnirilor Extraterestre, Master Books, San Diego, 1978; Spiritual Counterfeits Project - Revista Dosarului "Falsuri Spirituale", Berkeley, Calif., Aug. 1977; "UFOs: Is Science-Fiction Coming True?" - Se adevereste literatura stiintifico-fantastică despre OZN-uri?"

În afară de semnificatia generală a fenomenului OZN, "Întâlnirile de gradul III" mai ales ne obligă să întelegem că scopul lor precis este acela de a însela individul care participă la ele si de a-l împinge, fie spre a căuta noi "contacte" al căror "mesaj" mai apoi să-l popularizeze, fie - si aceasta întotdeauna - spre stări de acută confuzie si dezorientare personală. Dacă amestecul ciudat de elemente fizice si psihice ce caracterizează fenomenele OZN este si aspectul ce intrigă cel mai mult pe cercetători, rămânând din punctul lor de vedere fără solutie, el este însă cu totul explicabil celor care cunosc textele de spiritualitate ortodoxă si mai cu seamă Vietile Sfintilor. În interiorul acestei spiritualităti se stie că si demonii dispun de "trupuri fizice", numai că "materia" din care sunt făcute ele este atât de subtilă, încât nu poate fi sesizată decât de oameni cu "usile spirituale ale perceptiei" deschise, fie prin vointa lui Dumnezeu, ca în cazul sfintilor, fie împotriva ei - în cazul vrăjitorilor sau celor care acceptă să fie mediumi în sedintele de spiritism [***].
[***]Doctrina Ortodoxă despre demoni si îngeri si modul în care este simtită actiunea lor de către oameni a fost sintetizată (printre altii - n. tr. ) de marele episcop si părinte al Bisericii din secolul al XIX-lea Ignatie Breancianinov; ea este expusă pe larg în cartea The Soul After Death - Sufletul după Moarte -, St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina, California, 1979, Din Ignatie Breancianinov stau trad. în lb. rom. extrase în vol. Cuvânt despre moarte, Ed. "Pelerinul Român", Oradea 1993
Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări demonice, care se potrivesc perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre: fiinte si obiecte concrete (adică prezente si contrafaceri demonice) care "apar" si "dispar" brusc, care au întotdeauna menirea de a înspăimânta si semăna confuzie între oameni, ducându-i în final la distrugere. Viata Sfântului Antonie cel Mare si a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care mai înainte fusese vrăjitor, sunt pline de astfel de incidente [****].
[****] Vezi Vietile Sfintilor (pe larg) editate cu începere din 1991 la Episcopia Romanului si Proloagele, vol. I-II (Vietile Sfintilor pe scurt ), Craiova 1991 (n. tr. )
Viata Sfântului Martin Milostivul (+397, episcop de Tours, mentionat în Proloage vol. I, 13 feb.) contine un exemplu interesant de actiune demonică care prin puterea ei de a manipula obiecte "fizice" se potriveste perfect cu momente similare din cadrul "Întâlnirilor de gradul III".

Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin, dar din falsă smerenie devine victima înselăciunii diavolesti. I se pare că stă de vorbă cu "îngerii", iar ca să-l încredinteze de "sfintenia" sa, acesti "îngeri" au promis să-i dăruiască "o mantie strălucitoare din cer" ca semn al "puterii dumnezeiesti" ce se sălăsluia deja în el. "Deci, într-una din nopti, pe la miezul noptii, se făcu zgomot mare de pasi ce parcă jucau, si de murmure ca de multe voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se asternu linistea, iar cel înselat iesi din chilia sa, purtând "straiul cel dumnezeiesc". Cineva a adus o lumânare si toti fratii au cercetat cu atentie haina. Era peste măsură de moale si de lucioasă, iar culoarea era rosie ca para. Nimeni nu putea spune din ce anume era făcută, însă la vedere si la pipăit părea o haină si nimic mai mult". În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-si ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era cumva o înselăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, "si când fratii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu nevăzută din mâinile lor". Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare, fie a aflat-o de la participantii directi la ea) încheie istoria astfel: "diavolul nu a putut să-si tină până la capăt înselăciunea, sau să si-o ascundă, când a auzit că va ajunge înaintea fetei Sfântului Martin". "Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip s-ar fi arătat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutătii cu care să-i însele pe oameni" - inclusiv în forma idolilor si chiar în chipul lui Hristos Însusi, îmbrăcat ca Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă rosie (semn că este de la diavolul, după Sfintii Părinti, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae - n. tr.) Deci nu încape nici o îndoială că "farfuriile zburătoare" ale zilelor noastre se încadrează perfect în "tehnologia" diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu le-ar putea explica la fel de bine. Astfel, feluritele înselăciuni diavolesti despre care ne avertizează scrierile patristice, s-au adaptat la mitologia contemporană a spatiului cosmic - nimic mai mult. De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit "individ de legătură". Iar scopul "obiectului neidentificat" nu este greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona si de a-i umple pe spectatori de un sentiment de teamă în fata "misterului". In acelasi timp, de a produce "dovada" existentei unor "inteligente superioare" (care se numesc "îngeri", pentru cei care le cad victime dintre rândurile credinciosilor, sau "extraterestri", pentru omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să aibă astfel o autoritate care să nu poată fi pusă la îndoială. Vom analiza aceste mesaje în cele ce urmează. În viata Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat schiturile ca centre de viată monahală în Rusia), se descrie o "răpire" demonică care este aproape identică cu "abductia" extraterestră.

Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin, dar din falsă smerenie devine victima înselăciunii diavolesti. I se pare că stă de vorbă cu "îngerii", iar ca să-l încredinteze de "sfintenia" sa, acesti "îngeri" au promis să-i dăruiască "o mantie strălucitoare din cer" ca semn al "puterii dumnezeiesti" ce se sălăsluia deja în el. "Deci, într-una din nopti, pe la miezul noptii, se făcu zgomot mare de pasi ce parcă jucau, si de murmure ca de multe voci în schit, iar chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se asternu linistea, iar cel înselat iesi din chilia sa, purtând "straiul cel dumnezeiesc". Cineva a adus o lumânare si toti fratii au cercetat cu atentie haina. Era peste măsură de moale si de lucioasă, iar culoarea era rosie ca para. Nimeni nu putea spune din ce anume era făcută, însă la vedere si la pipăit părea o haină si nimic mai mult". În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-si ia ucenicul pentru a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era cumva o înselăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, "si când fratii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu nevăzută din mâinile lor". Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la întâmplare, fie a aflat-o de la participantii directi la ea) încheie istoria astfel: "diavolul nu a putut să-si tină până la capăt înselăciunea, sau să si-o ascundă, când a auzit că va ajunge înaintea fetei Sfântului Martin". "Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip s-ar fi arătat, fie cu firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutătii cu care să-i însele pe oameni" - inclusiv în forma idolilor si chiar în chipul lui Hristos Însusi, îmbrăcat ca Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă rosie (semn că este de la diavolul, după Sfintii Părinti, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae - n. tr.) Deci nu încape nici o îndoială că "farfuriile zburătoare" ale zilelor noastre se încadrează perfect în "tehnologia" diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu le-ar putea explica la fel de bine. Astfel, feluritele înselăciuni diavolesti despre care ne avertizează scrierile patristice, s-au adaptat la mitologia contemporană a spatiului cosmic - nimic mai mult. De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit "individ de legătură". Iar scopul "obiectului neidentificat" nu este greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona si de a-i umple pe spectatori de un sentiment de teamă în fata "misterului". In acelasi timp, de a produce "dovada" existentei unor "inteligente superioare" (care se numesc "îngeri", pentru cei care le cad victime dintre rândurile credinciosilor, sau "extraterestri", pentru omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să aibă astfel o autoritate care să nu poată fi pusă la îndoială. Vom analiza aceste mesaje în cele ce urmează. În viata Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat schiturile ca centre de viată monahală în Rusia), se descrie o "răpire" demonică care este aproape identică cu "abductia" extraterestră.

[..]
Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele sunt identice cu fenomenele numite "demonice"; dar numai crestinul - si anume cel ortodox, care este instruit si luminat de 2000 de ani de experientă patristică a luptei cu demonii - este capabil să înteleagă semnificatia adâncă a acestei concluzii.

Semnificatia fenomenelor OZN
Care este deci semnificatia fenomenelor extraterestre contemporane? De ce au apărut ele, din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care este mesajul lor? Ce viitor anuntă ele omenirii?

În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din multitudinea de evenimente "paranormale" care uluiesc omenirea la ora de fată. Cu doar câtiva ani în urmă, cei mai multi le-ar fi considerat "minuni" de domeniul fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa Colegiul invizibil se exprimă astfel: "Observăm în mediul nostru înconjurător evenimente neobisnuite si neasteptate ce se numără cu miile". Ele produc "o mutatie generală în structurile de credintă religioasă ale oamenilor, în întreaga lor mentalitate privitoare la conceptul de invizibil". "Se întâmplă ceva ciudat cu constiinta oamenilor zilelor noastre"; "aceeasi putere sau fortă care a marcat rasa umană în trecut se manifestă din nou asupra ei în prezent". În limbaj crestin, aceasta înseamnă că avem de-a face cu o nouă dezlăntuire demonică asupra omenirii. În viziunea apocaliptică crestină (a se vedea sfârsitul cărtii), se stie de existenta unui timp (pe care tocmai îl trăim) în care puterea ce tine în frâu cele mai de pe urmă si cele mai sălbatice manifestări demonice pe pământ nu se va mai manifesta la un moment dat (II Tes. 2,7). Disparitia modurilor de guvernare si a ordinii publice bazate pe conceptia crestin-ortodoxă , asupra lumii, întruchipată de persoana regelui, domnului crestin-ortodox sau împăratului, este deja de multă vreme un fapt istoric. Viziunea crestin-ortodoxă asupra lumii nu mai există ca un tot organic nealterat, căci Satan a fost "dezlegat din închisoarea lui" în care a fost tinut închis prin harul Bisericii lui Hristos. El a iesit acum, "să amăgească neamurile" (Apoc. 20, 7-8), spre a le pregăti pentru închinarea la Antihrist spre sfârsitul vremurilor. Poate că niciodată de la începuturile Crestinismului încoace puterile demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare si atât de pe fată ca în zilele noastre. Teoria "vizitatorilor din spatiul extraterestru" nu este decât unul din multele pretexte pe care le folosesc aceste puteri pentru a disemina si a acredita ideea existentei unor "fiinte superioare" care îsi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii. În al doilea rând, OZN-urile nu sunt altceva decât tehnici mediumistice de ultimă oră, prin care diavolul îsi câstigă aderenti pentru sfera lui ocultă. Ele sunt un semn teribil al marii susceptibilităti a omului contemporan la influentele demonice, asa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era crestină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară participarea la sedinte de spiritism pentru a intra în contact cu demonii, pe când astăzi privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de preferintă noaptea). Omenirea a pierdut în prezent si ultima rămăsită a unei viziuni crestine asupra existentei, plasându-se acum în mod pasiv la dispozitia multiplelor "puteri" coborâtoare din văzduh. Recentul film Întâlnire de gradul III este o dezvăluire socantă despre cât de superstitios a putut deveni omul contemporan, omul asa-zis "eliberat" de sub imperiul credintei crestine "obscurantiste"; acest om este gata într-o clipă să creadă, fără să pună nimic la îndoială, orice "experientă" neobisnuită, indiferent unde l-ar duce ea, fără să-ti treacă prin cap măcar că are de-a face cu grosolane contrafaceri diavolesti [*].
[*]Doua alte recent descoperite fenomene "paranormale" demonstrează cu câtă îndrăzneala demonii se folosesc de mijloace fizice (in particular, aparate tehnice moderne) pentru a intra în contact cu oamenii. (1) Un cercetător leton (acum urmat de altii) a descoperit fenomenul vocilor misterioase care apar inexplicabil pe benzilor aparatelor de înregistrare, chiar si atunci când înregistrările se realizează în conditii de laborator într-o atmosferă epurată de orice zgomot, efectul lor fiind foarte apropiat cu cel al sedintelor de spiritism. Prezenta unui mediu sau a unui "psihic" în cameră favorizează acest fenomen (Konstantin Raudive, Breakthrough: An Amazing Experiment in Electronic Comunication with the Dead - Bresă către lumea nevăzută: O experientă uluitoare de comunicare electronică cu mortii, Taplinger Publishing Co., New York, 1971). (2) Se presupune ca deseori, liniile telefonice au fost folosite de "extraterestri" cu voci metalice pentru a intra in contact cu "indivizii de legătură", cât si cu cercetători ai fenomenelor extraterestre. In ultimii ani însă s-au raportat si cazuri în care la telefon au fost auzite si voci ale persoanelor decedate. Nu se poate nega, după cum declară însusi reporterul acestui fenomen, că "diavolii cei de demult se află acum din nou printre noi", într-o măsură nemaiîntâlnită în trecut (Keel, OZN-urile: Operatiunea Calul Troian, p. 308

În al treilea rând, "mesajul" adus de OZN-uri este de natură să pregătească lumea pentru aparitia lui Antihrist; "mântuitorul" omenirii apostaziate soseste pentru a stăpâni lumea. Poate că vor sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine venirea Mântuitorului (Matei 24,30; Fapte 1,11). Sau poate că "vizitatorii extraterestri" vor ateriza în locuri publice pentru a declansa o închinare "cosmică" în fata stăpânului lor. Sau poate că "focul pogorât din cer" (Apoc. 13,13) nu va fi decât o parte a marelui spectacol demonic rezervat vremilor din urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor noastre acesta este: "mântuirea asteptati-o nu de la Adevărul crestin aflat prin descoperire dumnezeiască si nu de la credinta în Dumnezeu Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spatiu". Este unul din marile semne al vremilor de pe urmă acesta: ... si spaime si semne mari din cer vor fi (Luca 21,11). Nu mai departe decât acum o sută de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne si minuni: [**]"...cu câtă aviditate caută crestinii nostri să vadă minuni, sau chiar să facă ei însisi minuni! Această căutare nu dă altceva la iveală decât înselăciunea de sine, care se naste din buna părere de sine si din slava desartă, si care se sălăsluieste în suflet punând stăpânire pe el".
[**] On miracles and Signes, Yaroslavl, 1870, retipărită de Holy Trinity Monastery, Jordanville, N.Y. 1960

"Adevăratii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii sunt mai setosi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o multime de false minuni mari si grozave, care să ducă la pierzare nenorocita întelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă si înselată de ele". Iată în această carte si câteva rânduri pentru cercetătorii fenomenului extraterestru: "Antihrist va face mai cu seamă minuni în văzduh, adică acolo unde îsi are satan
împărătia. Minunile vor izbi cel mai tare simtul văzului, pe care îl vor fermeca si însela. Sfântul Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea sfârsitului lumii, afirma că Antihrist va face semne mari încât si foc să pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor (Apoc. 13,13). Sfânta Scriptură indică această minune ca fiind cea mai mare dintre minunile lui Antihrist, iar locul aparitiei ei este văzduhul. Va fi un spectacol splendid si înfricosător"
. Sfântul Simeon Noul Teolog spune si el: "cel care se nevoieste cu rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află sălasul duhurilor rele, care lucrează mari si felurite înselăciuni" (Philokalia, "The Three Forms of Heedfulness" - "Cele trei feluri de pază"). "Oamenii nu vor întelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici un fel de notiune de bine sau scop rational, nici un înteles clar, că sunt străine de adevăr si pline de minciună, de toată sălbăticia si răutatea, că sunt scamatorie goală menită să uluiască si să lase cu gura căscată, mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată însela, seduce si fascina cu efecte spectaculoase, găunoase si prostesti". "Toate înselăciunile diavolesti au în comun aceea că, dacă li se dă cea mai mică atentie, ele devin periculoase; această mică atentie, chiar dacă este lipsită de simpatie pentru ceea ce se vede, poate să ducă pe omul respectiv în ispită si poate să lase asupra lui o influentă rea". Mii de indivizi care au intrat "în legătură" cu OZN-uri sau care au fost pur si simplu martori oculari, au simtit pe pielea lor efectul acestui înfricosător adevăr; iar dintre acei care s-au lăsat coplesiti de acest fenomen, putini au scăpat. Chiar cercetătorii care nu-si afirmă nici o apartenentă religioasă avertizează în termenii cei mai categorici opinia publică împotriva acestui pericol. John Keel, de exemplu, spune: "Să nu tratăm cu usurintă fenomenul extraterestru; a te juca cu el este ca si cum te-ai juca cu magia neagră. Acest fenomen îi seduce mai ales pe cei neurotici, pe creduli si pe imaturi. El poate duce la schizofrenie paranoică, la demonomanie si chiar la sinucidere - după cum s-a si întâmplat într-un număr de cazuri. Cea mai usoară curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se poate transforma într-o obsesie distructivă. Din această cauză recomand energic părintilor să le interzică aceste preocupări copiilor lor. Educatorii si alte categorii de adulti să nu încurajeze astfel de interese la adolescenti" (OZN - Operatiunea Calul Troian). Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg, care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredintă si de revolutii (1817): "el văzu odată, în plină amiază, multime de diavoli în chip omenesc sezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcati în haine ciudate, cu tichii ascutite, care cântau acompaniati de instrumente parcă vrăjitoresti, un cântec plin de groază: "Vremea noastră a sosit, facă-se voia noastră!"(Sfântul Nil, Svytynya pod Spudom, Sergiev Posad, 1911)

Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care "umanoizi" sinistri (noile întruchipări diavolesti) se arată la mii de oameni si pun stăpânire, prin aparitiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru crestinii ortodocsi un semn că trebuie să calce cu mult mai multă hotărâre, trezvie si băgare de seamă pe calea mântuirii, cunoscând că putem fi ispititi si înselati nu doar de religiile mincinoase, ci si de fenomene fizice care uluiesc privirea. În secolele de demult, crestinii erau mai circumspecti cu privire la fenomenele noi si străine, cunoscând dinainte înselăciunile diavolilor; dar în epoca noastră, a "luminilor", curiozitatea celor mai multi este atâtată de ele, oamenii urmărindu-le chiar cu pasiune, pentru că ei cred că diavolul este un personaj imaginar, de basm. Cunoasterea exactă a naturii fenomenului extraterestru poate să-i impulsioneze pe crestinii ortodocsi să trăiască o viată duhovnicească mai constientă si mai constientizată, care să le permită o viziune ortodoxă mai generalizată asupra lumii, astfel încât ei să nu cadă pradă cu atâta usurintă ideilor si modelor la ordinea zilei. Crestinul ortodox constient trăieste fără putintă de tăgadă într-o lume căzută. Toată natura înconjurătoare este străină si înstrăinată de paradisul pe care el îl caută si pe care se luptă să-l obtină. El este parte a unei umanităti în suferintă, urmasă a întâiului om, Adam, care, întreagă, are nevoie să fie mântuită prin răscumpărarea dăruită liber tuturor de Fiul lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce. Crestinul Ortodox stie că pentru persoana umană nu există nici un fel de "evolutie" spre forme "superioare", si el nici nu are motive să creadă că există "fiinte evoluate" pe alte planete; el în schimb stie că există într-adevăr în univers si alte "inteligente avansate" în afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri si diavoli. Efortul său este acela de a fi în comuniune cu "îngerii", care îi slujesc lui Dumnezeu si de a refuza orice contact cu "duhurile rele" care L-au respins pe Dumnezeu (adică diavolii), iar acum se luptă, din invidie si răutate, să-l ducă si pe om la pierzare. El stie că omul, din cauza iubirii de sine si a slăbiciunii sale, înclină cu usurintă spre greseală, crezând în "basme", care promit contacte cu "stări de existentă superioare" si cu "fiinte evoluate", fără efortul unei vietuiri crestine - de fapt care promit tocmai această scutire sau eliberare de orice efort ascetic. Mai departe, el nu se va baza doar pe capacitatea sa de a dejuca înselăciunile demonilor, ci se va tine strâns si cu hotărâre de rânduielile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Părinti, pe care i le pune la îndemână Biserica lui Hristos spre a-si salva viata. Un astfel de crestin ortodox are, asadar, posibilitatea să reziste înselăciunilor religiei viitorului, care nu este altceva decât religia lui Antihrist, în orice formă i s-ar prezenta ea. Restul omenirii, cu exceptia unei minuni dumnezeiesti, nu poate decât să fie pierdută.


(sursa:cartea Ortodoxia si religia viitorului si cartea Semnele sfarsitului lumii - Pr.Serafim Rose )

Acest post a fost editat de Luca.O: 18 December 2012 - 12:36 AM


#16 | pid:7352 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre ganduri si inselare - Sfantul Siluan Athonitul
„Daca vezi o lumina inlauntrul sau in afara ta, nu te incre­de in ea, daca impreuna cu lumina nu simti in tine zdrobire [de inima] pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; dar nici nu te teme, ci smereste-te si lumina va pieri[1].

Daca vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te incre­de in aceasta pentru ca, daca este de la Dumnezeu, Domnul te va face sa intelegi aceasta. Daca n-a cunoscut dupa gust pe Duhul Sfant, sufletul nu poate intelege de unde anume vine vedenia. Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata ameste­cata cu slava desarta si dupa aceasta se recunoaste inselarea.

Parintii zic ca, daca o vedenie e pricinuita de vrajmasul, sufletul simte tulburare. Dar numai sufletul smerit si care nu se socoteste pe sine vrednic de vedenii simte tulburare sau frica la lucrarea vrajmasului; iar omul mandru si cazut in slava desarta nu poate incerca nici frica, nici tulburare, fiind­ca el vrea sa aiba vedenii si se socoteste pe sine vrednic de aceasta si de aceea vrajmasul il inseala usor.

Ii rog fierbinte pe toti oamenii: sf-siluan-icoanamicaSa priveghem cu pocainta si atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au ve­denii si se incred in ele, ma rog sa inteleaga ca din aceasta se arata in ei mandria si, impreuna cu ea, dulceata tulbure a slavei desarte, in care nu este pocainta unui duh smerit si aici e toata nenorocirea, pentru ca fara smerenie nu putem birui pe vrajmasi.

Eu insumi am fost amagit de doua ori. Prima data, vrajmasul mi-a aratat o lumina si un gand mi-a spus: «Primeste-o! E ha­rul». A doua oara, am primit o vedenie si am suferit mult pentru ea. Era la sfarsitul privegherii, cand se canta: «Toata suflarea sa laude pe Domnul», si am auzit cum imparatul David in cer can­ta laude lui Dumnezeu. Stateam in strana si mi se parea ca nu mai era nici acoperis, nici turla si ca vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru barbati duhovnicesti, dar nimeni nu mi-a spus ca vrajmasul isi batea joc de mine. Eu insumi cre­deam ca demonii nu pot slavi pe Dumnezeu si ca, prin urmare, aceasta vedenie nu era de la vrajmasul. Inselaciunea slavei desarte ma tinea in gheare si iarasi am ajuns sa vad demoni.

Atunci am cunoscut ca eram inselat si am descoperit totul parintelui meu duhovnicesc si i-am cerut sa se roage pentru mine; si pentru rugaciunile lui acum sunt mantuit si rog tot­deauna pe Domnul sa-mi dea duhul smereniei. Şi daca as fi intrebat: «Ce ti-ai dori de la Dumnezeu, ce dar?», as raspunde: «Duhul smereniei care bucura pe Domnul mai mult decat toate». Pentru smerenia sa, Fecioara Maria s-a facut Maica lui Dumnezeu si este preamarita mai mult decat toti in cer si pe pamant. Ea s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu: «Iata, roaba Domnului» [Luca 1, 38], a spus ea; si noi toti trebuie sa imitam pe Sfanta Fecioara.

Cand plangem pentru pacate si smerim sufletul nostru, atunci n-avem vedenii si sufletul nostru nu le doreste, dar cand parasim plansul si smerenia, atunci putem fi atrasi de ele.

Sufletul smerit nu are vedenii si nici nu le doreste, ci se roaga cu mintea curata lui Dumnezeu; dar o minte cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri[2] si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Cine vorbeste cu demonii isi intineaza mintea, dar min­tea celui ce ramane in rugaciune e luminata de Domnul.

Cel stapanit de slava desarta sau se inspaimanta de de­moni, sau se aseamana lor; dar nu trebuie sa ne inspaimantam de demoni, ci de slava desarta si trufie, caci prin ele se pierde harul.

Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnic. Spune totul duhovni­cului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de inselare. Dar daca crezi ca stii mai multe in privinta vietii duhovni­cesti decat duhovnicul tau si daca la marturisire nu-i spui ce ti s-a intamplat, atunci pentru mandria aceasta va fi ingaduit unei inselari sa puna stapanire pe tine spre povatuire.

Daca ti se intampla sa vezi demoni, nu te inspaimanta, ci smereste-te, si demonii vor pieri; dar daca te stapaneste frica, nu scapi de nenorocire. Fii curajos. Adu-ti aminte ca Domnul te priveste sa vada tel32daca-ti pui nadejdea in El. Domnul iubeste sufletul curajos si intelept, iar daca in noi nu este nici una, nici alta, trebuie sa le cerem de la Domnul si sa ascultam de duhovnici: in ei viaza harul Duhului Sfant. Indeosebi omul a carui minte e stricata de lucrarea demonilor nu trebuie sa se increada in sine insusi si in ei, ci sa asculte de duhovnic.

Daca incepi sa te rogi lui Dumnezeu si demonul sta impotri­va ta si nu-ti ingaduie sa te inchini, smereste-te si spune: «Nimeni nu e mai rau decat mine pe pamant», si in acel ceas de­monul va pieri; ei se tem tare de smerenie, de strapungerea ini­mii si de marturisirea sincera. Sufletul inchis in sine nu se des­chide parintelui duhovnicesc si cade in inselare. Vrea sa dobandeasca cele inalte, dar aceasta este o dorinta draceasca.

Omul cade in inselare fie din lipsa de experienta, fie din mandrie. Daca e din lipsa de experienta, Domnul ne va tamadui degraba; dar daca e din mandrie, atunci sufletul va suferi multa vreme pana cand se va fi invatat smerenia, si abia atunci il va tamadui Domnul.”


***

Parintele Sofronie Saharov

„In legatura cu visele, eu nu pot sa merg mai departe decat Sfantul Ioan Scararul.[3] Dupa Parintii Bisericii, atitudinea cea mai buna este sa nu crezi. Pentru a ne face sa credem in viziuni­le noastre, vrajmasul poate, efectiv, sa nasca vise care se reali­zeaza in viata cotidiana. E mai bine sa fim foarte prudenti. E su­ficienta o delasare si iluzia e acolo, cu toate pericolele ei. Noi avem cuvantul lui Hristos si al Apostolilor si ne este suficient.

Drumul catre contemplare si dumnezeiasca dragoste este unul singur: pocainta (ea consta in frica lui Dumnezeu, cainta pentru pacate si nazuinta ca, dupa putere, sa nu mahnim pe Dumnezeu prin repetarea gresalelor de care ne caim). Iar daca lui Dumnezeu Ii va fi placut sa rapeasca pe om la vede­nie, aceasta tine numai de judecata si de binevoirea Sa catre cel ce se pocaieste; noi nici un gand nu ar trebui sa ingaduim in aceasta privinta, nici dorire, caci insasi dorirea noastra, du­pa cuvantul Sfantului Issac Sirul, este prima piedica spre a ajunge la vedenie.

Un singur lucru am cunoscut, ca omul nu trebuie niciodata sa nazuiasca spre vedenie, spre contemplare, spre inalte iz­banzi – toate acestea sunt calea inselarii.

Trebuie sa ne asumam pravila: a nu nazui catre vedenie (si contemplare) pana si in vremea vedeniei. Singura contem­plare si vedenie catre care trebuie sa nazuim din toata puterea este vederea pacatului propriu, mai mult nu ne trebuie pentru a ne mantui. Fireste, se subintelege cainta pentru pacatul va­zut.[4]“


Staretul Leonid de la Optina

“Nu trebuie sa te increzi in vise, chiar daca se adeveresc in­tr-o oarecare masura, pentru ca sunt numerosi cei care au cazut in amagire deoarece au crezut in vise. Staretul Theosterictos, om plin de intelepciune si autor al Paraclisului Maicii Domnu­lui, a crezut in vise si a cazut atat de adanc in amagire, incat s-a pierdut!”

Sfantul Varsanufie cel Mare

„Am auzit ca, de se arata cuiva un vis de trei ori, e semn ca el este adevarat. Asa este, parinte?

Nu-i asa. Nu trebuie crezut niciunui astfel de vis. Caci ce­ea ce s-a aratat cuiva vreodata prin minciuna, poate sa faca aceasta si de trei ori si de multe ori. Nu te lasa deci batjocorit, ci ia seama la tine, frate.”


***

Duhovnicul Sava

“Printre fiii duhovnicesti ai parintelui Sava era si un diacon roman. Era inca tanar si vietuia in liniste in pustia din jurul micului schit Sfanta Ana.

„Parinte - i-a zis diaconul parintelui Sava intr-o zi, foarte intristat -, rogu-te sa nu uiti s-o pomenesti pe mama mea la Liturghie. A murit acum trei zile.”

Aceste cuvinte i s-au parut parintelui Sava a fi dovada unei biruinte a diavolului. „Batranul” cu discernamant nu s-a tulburat. Aici, vrajmasul, se gandea el, face ceva urat. Viclea­nul! Nu se da inapoi de la nimic pentru a insela si a intuneca zidirea lui Dumnezeu.

Fara sa-si arate ingrijorarea, a incercat sa patrunda putin mai adanc in problema.

„- Copilul meu, spune-mi mai multe despre asta. Maine e a treia zi de la moartea mamei tale – ceea ce inseamna ca a murit alaltaieri. Şi a murit in Romania. Cum ai putut afla de moartea ei in doua zile?

A urmat o clipa de tacere.

- Cum? Cum am aflat? - a inceput cu sfiala diaconul. Pai, mi-a spus el…

- Cine ti-a spus?

- Ingerul meu pazitor mi-a spus.

- Ingerul tau pazitor? Ti-ai vazut ingerul?

- Mi s-a dat sa-l vad; nu doar o data sau de doua ori, asta se intampla de doi ani. Mi se arata si e alaturi de mine la rugaciune. Cantam Acatistul impreuna, facem metanii si avem convorbiri duhovnicesti…”

Acesti „doi ani” l-au indurerat foarte mult pe parintele Sava. Doi ani de amagire demonica nu sunt o problema usoara. Sa-l lasi pe vrajmas sa lucreze netulburat la propria ta distru­gere, timp de doi ani, este intr-adevar dureros:

„- Şi de ce, copilul meu, nu mi-ai spus nimic in tot acest timp?

- Ingerul mi-a spus ca nu e nevoie!”

Parintele Sava a inteles ca avea de dus o lupta mare. Mai intai trebuia sa-l convinga pe sarmanul diacon ca nu i se arata un inger, si apoi sa fie gata sa infrunte mania demonului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si mantuieste-ne pe noi”, se ruga el in taina, din adancul inimii.

„- Copilul meu, esti sigur ca cel ce ti se arata este inger?[5]

- Sunt absolut sigur, preacuvioase parinte. Cu adevarat ne rugam impreuna si facem mii de matanii in fiecare zi. Vorbim despre viata viitoare si despre rai. Este ingerul meu pazitor.”

Diaconul parea neclintit in aceasta convingere, totusi, avea incredere si in de-Dumnezeu-luminatul sau „batran”, lucru care l-a determinat sa se mai gandeasca.

„- Dar - a zis el – cum poate demonul sa ma incurajeze la rugaciune? Diavolul lupta impotriva celor ce se roaga.”

In cele din urma s-au inteles sa-l incerce pe „ingerul pazitor.”

„- Indata ce va veni la tine - a zis parintele Sava - roaga-l sa spuna «Nascatoare-de-Dumnezeu, Fecioara, bucura-te» si sa faca semnul Crucii.”

Dar n-a fost atat de simplu. Dupa ce ai fost invaluit in amagire de cel rau timp de doi ani de zile, atunci chiar si ochii si urechile iti sunt inselate. Te poate face sa-ti inchipui ca auzi „Nascatoare-de-Dumnezeu, Fecioara” si ca vezi sem­nul Crucii.

La urmatoarea vizita, diaconul a spus duhovnicului cu o bucurie launtrica ascunsa:

„- Cuvioase parinte, totul s-a intamplat precum ai spus. Este un inger al lui Dumnezeu, ingerul meu pazitor. A spus «Nas­catoare-de-Dumnezeu, Fecioara» si a facut semnul Crucii.”

Parintele Sava a inteles foarte bine acest lucru – doi ani in slujba vicleanului vrajmas nu puteau fi zadarniciti usor, insa, chiar daca diavolul stia multe viclesuguri, el nu putea sa in­treaca intelepciunea lui Dumnezeu care stralucea in de-Dumnezeu-purtatorul „batran.” Acesta s-a intors catre diacon:

„- Asculta aici, copilul meu! Fii cu bagare de seama -vom mai face o ultima incercare, care va lamuri problema. Ingerii lui Dumnezeu pot sa stie orice, pentru ca le descopera Dumnezeu. Dar demonii nu pot, si multe lucruri le sunt as­cunse. Esti de acord?

- De acord.

- Daca esti de acord, fii atent ce trebuie sa faci. Chiar acum ma voi gandi la ceva – si s-a gandit la ceva impotriva diavolului - si voi lasa acest gand ascuns in mintea mea. In seara asta, roaga-l pe inger sa-ti spuna la ce m-am gandit. Daca-ti raspunde corect, atunci el este, fara indoiala, de la Dumnezeu. Sa vii sa-mi spui ce s-a intamplat.”

Intorcandu-se la „coliba” sa, diaconul avea un sentiment de neliniste si o presimtire neplacuta. In acelasi timp insa se minuna de excelenta idee a batranului. Acum intreaga poves­te va trece printr-un moment hotarator.

In noaptea aceea, cand diaconul i-a cerut ingerului sa re­zolve problema, fata lui luminoasa de inger i-a fost brazdata de o usoara tulburare. Parea ca se afla in incurcatura.

„- Dar, iubitul meu parinte, de ce te intereseaza pe tine, care esti un om superior, gandurile unui muritor? Te injosesti pe tine insuti – este o dorinta nedemna. Nu vrei mai bine sa-ti arat in seara asta iadul si raiul sau slava Maicii Domnului?

Insa, diaconul, care incepuse sa banuiasca ceva, a staruit:

- Fac ascultare fata de duhovnicul meu. Spune-mi la ce s-a gandit.”

Ingerul o sucea si o invartea, incercand sa schimbe vorba, insa diaconul il intorcea cu insistenta la subiect. In plus, aceasta eschivare nu facea deloc impresie buna.

„- Trebuie sa-mi spui la ce s-a gandit duhovnicul. E un lu­cru simplu. Nu stii?

- Ai grija, diacone. Cu acest moft esti in primejdie de a pierde bunavointa mea.

- Nu stiu, eu te intreb ceva usor. Pentru ultima data te in­treb: stii sau nu stii la ce s-a gandit parintele Sava?”

In clipa aceea si-a lepadat infatisarea stralucitoare si a luat o forma infricosatoare. Scrasnea din dinti si urla cu o voce de fiara salbatica turbata:

„- Esti pierdut, ticalosule! Maine pe vremea asta vei arde in focul iadului! Te vom chinui si te vom distruge!”

Dupa acestea diaconul a ramas singur, singur si daramat. Toata dulceata celor doi ani de vedenii pe care le avusese nu putea acoperi durerea de acum. Daca n-ar fi fost sprijinit de rugaciunile duhovnicului sau, care in acel moment priveghea si se ruga pentru el, si-ar fi iesit din minti. Abia dupa cateva ore a putut sa se adune si sa stea in picioare. Nu mai putea ra­mane in coliba. Nu se mai simtea in siguranta nicaieri decat numai langa duhovnicul sau. Tot timpul ii rasuna in urechi amenintarea: «Maine pe vremea asta vei fi in iad.» Groaza i-a patruns pana in maduva oaselor.

A reusit sa ajunga la „coliba” Invierii. S-a agatat de rasa «batranului» si nu-i mai dadea drumul nici macar o clipa. Chiar si atunci cand „batranul” era nevoit sa doarma putina vreme, diaconul cel ingrozit se afla langa el!

„- Nu te teme, copilul meu. Linisteste-te.

- Cum sa nu ma tem, parinte, cand ceasul se apropie? Vai, ceasul cand ma vor lua e aproape! Oh! Se apropie ceasul cand ma vor lua, Hristoase al meu, scapa-ma!”

Şi, intr-adevar, la ora stabilita duhurile rele au navalit cu violenta. Strigate de groaza si disperare se auzeau din gura diaconului:

„- Scapa-ma, parinte! Sunt pierdut, ma iau cu ei! Sca­pa-ma!”

Parintele Sava a cazut cu fata la pamant si s-a rugat Dom­nului cu durere si lacrimi sa miluiasca pe robul Sau si sa certe pe demonii cei rai. Rugaciunea lui a fost ascultata si nefe­ricitul diacon a fost salvat «din gura leului».

Astfel s-a incheiat tragedia – o tragedie foarte instructiva, intr-adevar, vedeniile si aparitiile ascund multe primejdii! Atunci cand nu descoperim la spovedanie intreaga noastra lu­me interioara, vrajmasul poate face cu noi tot ce ii place. Cat de pretios e un duhovnic iscusit!

Dar povestea inca nu s-a terminat: Cu timpul, cu ajutorul povetelor parintelui Sava, diaconul s-a linistit. Viata lui du­hovniceasca a evoluat normal. Mai tarziu a fost hirotonit pre­ot si s-a distins mereu prin evlavia sa. Cu toate acestea, anii de inselare demonica au lasat urme neplacute. Vedeti, diavo­lul dobandise un anumit drept asupra lui. Oare degeaba ii oferise acele vedenii incantatoare? Astfel, chiar daca venise la Sfantul Munte din tinerete si crescuse intr-un mediu inge­resc – cum se zice – a fost chinuit tot restul vietii sale de fe­lurite si grele ispite. Toti parintii cei cu discernamant au va­zut in acestea urmele celor doi ani de colaborare cu ingerul inchipuit”.

(sursa din “Darurile Sfantului Duh”)
____________________
[1] „Culoarea luminii diavolului este mai rosiatica. Cei ce au privit Lumina necreata au vazut-o fara forma, fara chip. Iar daca ar lua vreo forma, aceasta ar fi asemenea cu discul soarelui, ca o lumina senina si dumnezeiasca, fara forma sau chip. Cu vederea luminii create a diavolului, se intampla exact pe dos.” (Ierotei, Mitropolit de Nafpakta, O noapte in pustia Sfantului Munte)

[2] „Credinta in Dumnezeu imi pare in deplinul inteles al cuvantului ac­tul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevarului si lepadarea ilu­ziilor. De aceea si cere smerenie, de aceea pune Biserica atat de mult ac­centul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decat de a renunta la inchi­puiri.” (Parintele Nicolae Steinhardt)

[3] „Dracii slavei desarte sunt, in visuri, proroci. Ei inchipuie ca niste vicleni cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte. Implinindu-se vedeniile, ne minunam si ne inaltam gandul ca si cand am avea darul prestiintei. In cei ce asculta de dracul acesta, el s-a facut adeseori proroc. Iar fata de cei ce-l dispretuiesc, el pururi minte. Caci fiind duh, el vede cele din launtrul aerului acesta si, cunoscand pe cineva ca moare, proroceste prin visuri ce­lor mai usurei la minte. Dracii nu stiu nimic din cele viitoare dintr-o cunostinta de mai dinainte. Caci si doftorii pot sa ne spuna moartea de mai inainte. Ei se prefac adeseori in ingeri de lumina si in chipuri de mucenici si ne arata pe aceia venind la noi, in visuri. Iar cand ne desteptam, ne scu­funda in mandrie si bucurie. Dar acesta sa-ti fie semnul inselaciunii. Caci ingerii ne arata osande, si judecati, si despartiri. Iar o data treziti, ne fac sa tremuram si sa ne intristam. Cand incepem sa credem in vis dracilor, ei isi bat joc de noi si cand suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul ne­incercat. Iar cel ce nu crede nici unora e filosof. Crede numai celor ce-ti vestesc tie osanda vesnica si judecata. Dar daca acestea iti pricinuiesc deznadejdea, si ele sunt de la dracul.“ (Sfantul Ioan Scararul)

[4] Am avut ocazia sa-l intreb pe Parintele Cleopa Ilie in anul 1995 despre cartea Parintelui Sofronie Vom vedea pe Dumnezeu precum este (aparuse atunci la editura Adonai). Parintele Cleopa mi-a raspuns: Da, Parintele So­fronie a avut experienta Luminii Necreate. Eu daca as avea urmatoarea vedenie poate m-as mantui: „ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea este pururi” (Psalmul 50). (n.n.)

[5] „Daca doresti sa vezi ingeri esti intr-o mare inselare, nu ai nici un merit, nu inseamna nimic. Dar a-ti vedea pacatele inseamna ca te asemeni cu Hristos si cu sfintii. Ingerii nu se arata fiindca vrei tu, poate nici nu-i un inger bun… Se spune ca un frate a vazut in chilie pe satana prefacandu-se in chipul lui Hristos. Si «hristos» ii zice: «Eu sunt hristos, inchina-te mie!». Iar el a raspuns: «Toata viata m-am inchinat lui Hristos. Cine esti tu de nu stii?». Si satana a disparut. Deci cine vrea sa vada e slab, ci­ne doreste sa traiasca prin credinta este un traitor autentic.” (Arhimandri­tul Arsenie Papacioc)

(sursa: “Ortodoxia, viata noastra in Hristos“, antologie realizata de Ieromonah Benedict Stancu)

#17 | pid:7353 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Pilda parintelui Ioil de la Manastirea Slatina,care indrumat fiind de Parintele Cleopa a scapat de ispita unei false minuni facuta de diavol

#18 | pid:7642 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre visuri, vedenii, minuni si prooroci mincinosi - Predica Parintelui Cleopa Ilie

#19 | pid:7879 | tid:805
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Avertisment celui cazut in cursa inselarii,despre feluritele chipuri aratarii dracilor - Sfantul Macarie de la Optina
“Precum se vede din spusele Cuviosului Grigorie Sinaitul, inselarea are, dinspre partea omului, doua pricini: trufia si vietuirea pacatoasa, pen­tru care e dat de Dumnezeu pe mana vrajmasilor sufletesti, ca sa se smereasca, sa se pocaiasca si sa se indrepte, daca va vrea. Dupa cum vad din cele ce imi scrieti, prima cursa a inselarii v-a fost intin­sa de vrajmasii sufletesti atunci cand, dupa o boa­la, ati vazut, chipurile, de la icoanele Maicii Dom­nului niste cercuri roz coborandu-se asupra inimii dumneavoastra, si prin aceasta ati nimerit in cursa pe care v-a intins-o vrajmasul – iar urmatoarele caderi sunt doar urmarea acesteia.

Demonii nu pot infatisa adevaratul chip al Stapanului Hristos, spu­ne Varsanufie cel Mare, dar, ca sa amageasca, pot infatisa chipul unui simplu om. Acelasi lucru tre­buie inteles si cu privire la asa-zisa aratare catre dumneavoastra in icoane a chipului Dumnezeies­cului Prunc, a Maicii lui Dumnezeu si a altora. In acelasi loc, Varsanufie cel Mare spune ca dracii nici in vis nu pot infatisa chipul Crucii Domnului, si Sfanta Biserica inalta cantare: Doamne, arma asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o noua, ca se ingrozes­te si se cutremura, nesuferind a cauta spre puterea ei - iar dumneavoastra vi s-a parut ca ati vazut chipul mitropolitului cu Evanghelia si cu crucea si ca dracii faceau pe podea semnul crucii cu capul dumneavoastra. Asa ceva nu avea cum sa se intample in realitate, fiindca vrajmasul se teme de cruce, insa Dumnezeu i-a ingaduit sa puna stapanire pe puterea dumneavoastra ganditoare, asa incat, infatisandu-va o oarecare figura, va insufla gandul ca este crucea si prin aceasta va tulbura si mai mult.

La fel trebuie sa cugetati si despre asa-zisa repetare dupa dumneavoastra a cuvintelor rugaciunii. Din anumite istorisiri ale Parintilor, care se gasesc in Proloage, vedem ca dracii nu pot rosti Rugaciu­nea lui Iisus, fiindca ea, dupa cum spune Sfantul Ioan Scararul, este arma preaputernica impotriva lor. Dumneavoastra scrieti ca ei repetau dupa dum­neavoastra cuvintele rugaciunii – si asta doar vi s-a parut: dracii scoteau niste sunete tulburi, asema­natoare cuvintelor rugaciunii, si va bagau in cap ca ele sunt chiar rugaciunea, ca sa credeti ca nu se tem de ea. Nu trebuie sa le dati crezare – si, inde­obste, trebuie sa stiti ca tot ce se infatiseaza ca anumit chip, sau culoare, sau lumina, este luat de toti Sfintii Parinti ca inselare, ca si cantarile sau mirosurile de buna mireasma sau puturoase, si celelalte de acest fel (vezi Sfantul Simeon Noul Teolog – despre primul fel al rugaciunii, Petru Damaschinul – despre cele sapte lucrari, Calist si Ignatie si altii din Filocalie).

A doua cursa a inselarii v-a fost intinsa atunci cand, obosita deja de nazdravaniile dracilor, sedeati in postalion si va gandeati la viata dumneavoastra nevrednica de lauda si doreati sa va impacati cu cei pe care i-ati necajit si cu cei ce va dusmanesc, ati simtit deodata ca parca vi s-a varsat in piept ceva uimitor de imbucurator si dulce. Din lipsa de experienta duhovniceasca, ati luat de bun acest simtamant, si de aceea v-ati incurcat si mai mult in cursele inselarii, asa incat si de judecata v-ati lipsit, precum singur scrieti – si cred ca doar din pricina nestiintei dumneavoastra Domnul, in milostivirea Sa, v-a dat-o inapoi. In treapta a saptea, Cuviosul Ioan Scararul scrie:

„Leapada cu dreapta smereniei, ca fiind nevrednic, bucuria care iti vine, ca nu cumva, fiind amagit de ea, sa iei lupul in loc de pastor.”

Chiar asta s-a intamplat cu dumneavoastra. Si in alte cazuri bucuria pe care ati simtit-o, pana si cea pe care ati avut-o cugetand la cuvintele Scripturii: Vazut-am pe Domnul inaintea mea pururea…, a fost de aceeasi obarsie, cu toate ca dumneavoastra o socotiti adevarata – fiindca adevarata bucurie duhovniceasca este, dupa cuvantul Apostolului, roada duhovniceasca si vine la mari masuri duhovnicesti. Mai inainte trebuie sa dobandim pace din partea gandurilor, pace din partea patimilor si desavarsita impacare cu Dumnezeu. Asadar, pe acest temei, in situ­atia dumneavoastra de acum nu trebuie deloc sa aveti incredere in paruta bucurie duhovniceasca. Cuviosul Ioan Scararul spune despre sine in treapta a cincisprezecea:

„Fiind eu ispitit astfel de lupul acesta (dracul curviei), simteam ca el, in chip inselator, pricinuieste in mine o bucurie necuvantatoare si lacrimi si mangaiere in sufletul meu – si eu, fiind prunc duhovniceste, credeam ca am roada harului, nu vatamarea inselarii.“

Pe masura ce ati inceput sa faceti cunostinta cu scrierile Parintilor si sa aflati cate ceva despre razboiul duhovnicesc, si vrajmasii sufletesti au inceput sa va insele in chip mai subtire. Ati citit cate ceva despre deosebirea lucrarilor din fenomenele duhovnicesti, drept care si ispititorii au inceput sa va intinda cursele insela­rii celei mai primejdioase.

Imi scrieti, dupa multe alte lucruri, si ca acum simtiti adeseori, aproape pipait, prezenta lui Iisus Hristos in camera dumneavoastra si cadeti la picioarele Lui cu cutremur si cu bucurie in ini­ma. Cuvintele dumneavoastra arata ca va inchipuiti in gand prezenta Lui alaturi de dumneavoastra in chip simtit. Daca asa stau lucrurile, sunteti in mare primejdie – si deosebit de primejdios este a cadea la picioarele celui ce se inchipuie in came­ra dumneavoastra, langa dumneavoastra. In continuare scrieti ca simtiti acelasi lucru de la ingerul pazitor, precum si prezenta sfintilor, catre care va rugati in inima dumneavoastra. Temeti-va de fenomenele acestea: Sfantul Apostol Pavel spune ca satana ia chip de inger de lumina – bineinteles, ca sa-i insele pe cei lipsiti de experienta in viata duhovniceasca. Si Sfintii Parinti, care ne-au descris semnele dupa care deosebim fenomenele duhovnicesti, le interzic cu strictete incepatorilor sa aiba incredere in asemenea lucruri fara multa cercetare si sfatuire cu cei incercati in viata duhovniceasca. Cuviosul Grigorie Sinaitul spune:

„Tu, vrand sa fii cu Dumnezeu, niciodata sa nu primesti daca vezi ceva simtit sau gandit, launtric sau in afara, chiar daca este chipul lui Hristos, fiindca mintea noas­tra are din fire insusirea inchipuirii. Drept aceea, ia aminte sa nu crezi unor asemenea aratari, invoindu-te cu ele degraba, chiar de par bune, inainte sa te sfatuiesti cu oameni iscusiti si sa le cercetezi mult, ca nu cumva sa te vatami. Mare osteneala e sa ajungi la adevar limpede si sa fii curat de cele potrivnice harului, fiindca diavolul obisnuieste sa arate inselarea sa incepatorilor sub chipul luminii, prefacand vicleniile sale cum ca ar fi duhovnicesti. Dumnezeu nu Se manie pe cel ce se teme de inse­lare, chiar daca acesta nu va primi cele ce vin de la El fara sfatuire si cercetare multa, ci mai vartos il va incununa ca pe un intelept.“

Mai scrieti si ca Il vedeti cu ochii credintei pe Domnul sezand de-a dreapta Tatalui. Nu va lasati furata de gandul la o asemenea vedenie, care e potrivita doar celor ce si-au biruit patimile si au ajuns la curatia inimii.

„Nu nazui spre vedere la vreme nepotrivita pentru vedere“, scrie sfantul Ioan Scararul, „mai bine sa vina ea la tine in chip preacurat, pentru vecie.”

Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, descriind primul fel de rugaciune, spu­ne de-a dreptul ca de la asemenea vedenii parute omul cade in inselare diavoleasca. Si Sfantul Isaac Sirul scrie ca

„cele dumnezeiesti vin de la sine, fara sa le cautam noi si sa nazuim spre ele silnic, dar numai daca inima noastra este curata”.

Daca, spune in continuare sfantul,

„lumina ochiului tau este necurata, sa nu cutezi a cauta la soare, ca sa nu ramai lipsit si de vederea cea putina, care este alcatuita din simpla credinta, si din smerenie, si din marturisirea inimii, si de faptele cele mici care stau in puterea ta, si vei fi lepadat in intunericul dinafa­ra lui Dumnezeu, ce poarta chipul iadului, ca cel ce a cutezat sa intre la nunta in haine intinate.”

Si rugaciunea mintii si a inimii ati inceput sa o faceti nu spre folos. Aceasta este mai presus de masura dumneavoastra, mai presus de aseza­rea dumneavoastra duhovniceasca. Pentru a face aceasta rugaciune trebuie pazita cu de-amanuntul curatia constiintei fata de Dumnezeu, fata de oameni si fata de lucruri. Pe langa asta, este neapa­rata nevoie de un indrumator duhovnicesc, dupa cum spune Cuviosul Simeon Noul Teolog cu privire la cel de-al treilea fel de rugaciune – ceea ce in situatia dumneavoastra de acum nu puteti avea si indeplini. Pe deasupra, va ameninta si nenoro­cirea sufleteasca. Un mare lucrator al acestei rugaciuni, Cuviosul Grigorie Sinaitul, spune:

„Nu este de mirare daca se insala cineva incepator fiind si in osteneli multe, caci rugaciunea mintii este mai inalta decat toate lucrarile, si cei ce fara de rusine voiesc sa intre la Dumnezeu, si sa-L marturiseasca curat, si se silesc sa-L dobandeasca in sinesi, lesne sunt omorati de catre draci, daca va ingadui Dumnezeu, caci cu indrazneala cautand cele mai pre­sus de starea sa, cu ingamfare se sileste a le doban­di inainte de vreme. Si de multe ori, in milostivi­rea Sa, Domnul, vazandu-ne cutezatori spre cele inalte, ingaduie sa fim ispititi, ca fiecare, cunoscandu-si inselarea, sa se intoarca mai inainte de a se face de batjocura dracilor, de ras si de plans oamenilor. Ca al celor puternici si desavarsiti este a se impotrivi dracilor si a intinde pururea asupra lor sabia duhovniceasca, altfel spus cuvantul lui Dumnezeu. Iar cei neputinciosi si incepatori, care fug cu evlavie de razboiul cel mai presus de masu­ra lor, necutezand a se osti inainte de vreme, scapa de moarte.”

Aici mai trebuie adaugat si faptul despre care scrieti pe scurt, cum ca asmodeu, demonul curviei, nu va lasa in pace pana in ziua de astazi: aceasta imprejurare are o mare insemnatate in calea rugaciunii mintii si a inimii, mai ales daca cineva s-a apucat sa o strabata mai presus de masura si asezarea sa. In predoslovia la capetele Cuviosului Filotei Sinaitul se spune:

„Trebuie sa recunoastem cu simtirea mintii si acea caldura de la rugaciune care este starnita de catre diavol, care, pornita din arderea poftei, aprinde madularele si inima cu patima a dulcetii curvesti, robind mintea spre ganduri necurate si atragand la impreunarea trupeasca.”

Si Calist patriarhul spune:

„Mai intai incep in trupul celui ce ia aminte la rugaciune niste miscari ca niste saltari sub piele; vine si caldura de la rinichi, ca si cum i-ar incinge. Acestea sunt lucrari ale firii, nascute din nevointa ei. Daca cineva slaveste aces­tea cum ca sunt de la har, iar nu de la fire, aceasta este cu adevarat inselare. Vine si alta caldura, de la inima, si daca face mintea sa coboare in ganduri de curvie, inselare este cu adevarat“.

Din toate pricinile de mai sus, va sfatuiesc sa va lasati de indeletnicirea cu rugaciunea mintii, fiindca e lucrare inalta si nepotrivita nici cu starea dumnea­voastra sufleteasca, nici cu imprejurarile exterioare in care va aflati, si sa cititi in schimb, pe cat puteti (cu sfatuire si dupa masura randuita de parintele duhovnicesc), psalmi, canoane de pocainta, acatis­te si asa mai departe si a merge, pe cat puteti, la biserica, straduindu-va sa traiti potrivit constiintei, implinind poruncile lui Dumnezeu cu smerenie, cum se cuvine unui crestin ortodox evlavios.

Mai scrieti si ca ati incetat de multa vreme sa mancati carne. Aceasta intreprindere nu este spre folosul dumneavoastra, fiindca da prilej de trufie. In Viata Cuviosului Ioan Scararul se spune ca el gusta cate putin din toata mancarea ingaduita de tipicul calugaresc, si se adauga ca in felul acesta el a frant cu mare intelepciune cornul trufiei si ingamfarii. De aceea, va sfatuiesc ca de acum inainte sa mancati carne, intru slava lui Dumnezeu, impreu­na cu familia dumneavoastra, la fel ca toti crestinii mireni evlaviosi (in afara de miercuri si de vineri si de posturi, se intelege), cu masura si cu infranare si multumind lui Dumnezeu, spre smerirea cugetului ce se ingamfa si va insufla parerea unei sfintenii mincinoase, de care sa va izbaveasca Domnul!

Nu trebuie sa faceti datorii de dragul milosteni­ei. In istoria bisericeasca nu se vede nicaieri ca vreu­nul dintre marii facatori de milostenie sa se lege cu datorii de dragul milosteniei. In Sfanta Scriptura a Vechiului Testament se spune: Fa bine celui ce iti cere, pe cat poate mana ta. Pe deasupra, trebuie sa aveti in vedere si situatia propriei dumneavoastra familii, ca sa n-o aduceti la sapa de lemn prin darnicia fara temei si nechibzuita. Varsanufie cel Mare spune ca pana si bogatul trebuie sa faca milostenie cu dreapta socotinta – cu atat mai mult ceilalti, ca nu cumva, in loc de folos, sa se vatame si pe dinafara, si launtric.

Despre ispitele dumneavoastra sa nu poves­titi nimanui, in afara de parintele dumneavoastra duhovnicesc.

Sunteti dator sa va invatati familia frica de Dum­nezeu si viata evlavioasa – iar dintre cei ce nu sunt aflati sub stapanirea dumneavoastra nu invatati pe nimeni, altfel veti strica propria lucrare. Cu atat mai mult sa nu intrati in dispute cu nimeni. Altora nu le veti aduce folos prin asta, insa dumneavoastra va puteti vatama usor.

Cunoasterea trebuincioasa cucerniciei o puteti dobandi prin citirea cartilor potrivite situatiei dumneavoastra si prin intrebarea oamenilor incer­cati. De lucruri indoielnice, fara marturia invata­turii Evangheliei si Apostolilor si Sfintilor Parinti si fara a-i intreba pe cei incercati, sa nu va apucati; sa alegeti intotdeauna cele binecunoscute si potrivite masurii varstei dumneavoastra duhovnicesti, nu cele inalte din viata duhovniceasca. Si in cele lumesti lucrurile se fac treptat: nu ati ajuns deoda­ta in functia pe care o aveti acum.

La sfarsitul scrisorii scrieti ca acum v-ati incredintat desavarsit voia voii lui Dumnezeu – si nu numai voia, ci si gandurile, si inima, si sufletul, si trupul, si simtiti in dumneavoastra un simtamant negrait de impreuna-patimire (compasiune) fata de aproapele. Celelalte lucruri pe care le descrieti va contrazic…

Mai inainte ati zis ca fata de unii oameni va lup­ta ura, ca mai ales fata de subordonati sunteti foar­te aspru si ca atunci cand ii trageti la raspunde­re pentru greseli va inviforati de manie; chiar ati spus ca altfel nu se poate cu ei. Dupa cum singur puteti vedea, va contrazice invatatura evangheli­ca, dupa care isi carmuiesc viata cei ce si-au incre­dintat voia lui Dumnezeu in privinta sufletului si a trupului lor, daca si-au incredintat-o cu adeva­rat si desavarsit. Una este a-i trage la raspundere pe subordonati cu duhul blandetii, si alta este a te lasa biruit de manie. Pricina nu are insemnatate: asta arata neputinta sufleteasca si da in vileag gre­seala parerii dumneavoastra ca v-ati incredinta lui Dumnezeu si sufletul, si trupul, si inima, si vointa. Mai pe sleau spus, si aici se ascunde un fel de inse­lare subtire, care se acopera cu nemancarea de car­ne cu toate ca sunteti mirean, cu facerea de milos­tenie peste posibilitati pana la caderea in datorii, cu indeletnicirea cu rugaciunea mintii si a inimii mai presus de masura dumneavoastra si in pofida imprejurarilor exterioare in care va aflati.

De aceea, daca veti vrea sa primiti sfatul meu, va sfatuiesc sa va recunoasteti mai bine neputin­ta sufleteasca, si sa va smeriti, si in locul caii inalte si primejdioase sa alegeti o cale de mantuire bine-stiuta si potrivita situatiei dumneavoastra, lucru de care am amintit de cateva ori mai sus, fiindca Domnul graieste in Evanghelie: Daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile (Mt. 19,17). La fel invata si toti Sfintii Parinti. De pilda, Cuviosii Calist si Ignatie spun:

„Multe sunt caile ce duc in viata, si multe sunt caile ce duc in moarte. O singura cale duce la viata, si aceasta este pazirea poruncilor lui Hristos: in aceste porunci vei afla virtutile de tot felul, din­tre care mai ales sunt acestea trei: smerenia, dra­gostea si milostivirea. Fara acestea nimeni nu-L va vedea pe Domnul; acestea trei sunt arme nebiruite impotriva diavolului, pe care ni le-a daruit noua Sfanta Treime si la care nici nu poate cauta toata multimea dracilor. Cu armele acestea sa ne intrarmam, ca cel intrarmat cu ele nu este biruit de potrivnici.”

Si Sfantul Scararul spune in treapta a douazeci si patra:

„Doar virtutea smereniei nu poate fi fatarita (imitata fatarnic) de catre draci.“

Iar despre insusirile adevaratei dragoste vor­beste Sfantul Apostol Pavel in prima Epistola catre Corinteni, in capitolul 13:

Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda (4-7).

Iar milostivirea despre care vorbesc Cuviosii Calist si Ignatie nu sta numai in milostenia exteri­oara, a carei nedesavarsire a aratat-o acelasi Apostol in acelasi capitol al aceleiasi Epistole, zicand: De as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste (3). Dupa cuvantul Cuviosului Nil Sorski, pentru incepatori mila sta in a rabda necazurile si ocari­le din partea fratilor (adica a oricarui aproape):

„Si aceasta este milostenia sufleteasca, care e mai pre­sus decat cea trupeasca pe cat e sufletul de trup.”

Despre smerenie, dragoste si milostivire, Cuvi­osii Calist si Ignatie spun:

„Aceasta franghie intreita, pe care Sfanta Treime a impletit-o, o vedem a fi si trei, si una: trei sunt numele, dar una este puterea si lucrarea ei.”

Sa va mai spun ceva, cu privire la dorintele parut bune. Dumneavoastra vi se pare ca dracii cei reci si intunecati si rai nu pot starni in om dorinte ce par bune si sunt foarte puternice, dar invatatura Sfinti­lor Parinti se impotriveste parerii dumneavoastra. Sfantul Isaac Sirul spune:

„Dumnezeu nu trimite in inima omului orice dorinta buna, ci doar dorin­ta care-i foloseste (adica cea potrivita cu impreju­rarile lui dinauntru si dinafara, care, ca atare, poa­te fi implinita, chiar daca nu fara osteneala); si de la diavol vin dorinte care par bune, continua acelasi sfant, dar care nu-i aduc folos omului“

- fiind­ca diavolul, chiar daca pare a-i insufla omului ceva bun, acel lucru este intotdeauna nepotrivit cu situ­atia lui sau inainte de vreme (prematur) si mai pre­sus de masura lui, ca omul, neavand putinta de a-si implini acea dorinta, sa se chinuie si sa se tul­bure fara dreapta socotinta, ceea ce este o adeva­rata vatamare sufleteasca; iar cateodata prin cele ce par bune diavolul ii intinde omului cursa unei inselari adanci.

Cuviosul Grigorie Sinaitul numeste de-a dreptul aceste dorinte „satanicesti”, iar Cuviosul Ioan Scararul, in treapta a douazeci si sasea, o numes­te „dispretuitoare”, fiindca omul, lasandu-se furat de aceasta dorinta din parere de sine si samavolnicie, adeseori dispretuieste sfaturile intemeiate si folositoare ale celor incercati, care intotdeauna se straduie sa-i intareasca pe incepatori pe calea cea temeinica a mantuirii, ferindu-i de extremele pri­mejdioase – caci, dupa marturia Sfintilor Parinti atat prisosul, cat si lipsa, adica atat nazuinta ina­inte de vreme spre cele inalte, cat si desavarsita nepasare fata de viata evlavioasa, vin din insuflarea diavolului.

Dupa tot ce am spus eu, pacatosul, ca raspuns la scrisoarea dumneavoastra, socot de cuviinta sa adaug ca, dupa cum spune Sfantul Isaac Sirul, avem intotdeauna nevoie neaparata de pocainta de care au nevoie pana la moarte atat pacatosii, cat si dreptii, fiindca pe pamant nu este desavarsire.

Semnele cele mai insemnate ale pocaintei ade­varate sunt neosandirea celorlalti si infranarea maniei.

Sfantul Ioan Scararul spune in treapta a opta ca pocainta cere smerenie multa, pe cand mania este un semn de trufie mare. Iar cel ce-i osandeste pe altii este numit de Domnul in Evanghelie „fatarnic”, care nu simte barna pacatelor si neajunsurilor sale, dar se sminteste de paiul din ochiul aproapelui.

Atat pocainta, cat si implinirea poruncilor lui Dumnezeu incep prin rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra, dupa cum spune Cuviosul Petru Damaschinul. Si Domnul Insusi graieste in Evan­ghelie: intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre (Lc. 21,19). Iar rabdarea aceasta nu poate fi dobandita fara smerenie si mustrare de sine, adica fara a da intotdeauna vina pe noi insine, nu pe altii. Mai sus v-am amintit cuvantul Cuviosului Gri­gorie Sinaitul, cum ca omul este dat pe mana dracilor spre batjocorire pentru trufie si pentru vietu­irea potrivnica poruncilor lui Dumnezeu. Asadar, si doctoria potrivita impotriva acestei nenorociri este smerenia si vietuirea potrivita poruncilor lui Dumnezeu, nu lucruri inalte, care va pot arunca in cea mai mare inselare, mergand pana la vatamarea mintii.

Ce inseamna adevarata smerenie nu se poa­te zugravi in cuvinte. Totusi, Sfintii Parinti ara­ta ca semn vrednic de crezare al ei faptul ca cel smerit, implinind toate poruncile si savarsind toa­te virtutile, se simte in sufletul sau mai rau si mai pacatos decat toti. Straduiti-va si dumneavoastra sa va apropiati pe cat puteti de smerenie, aducandu-va aminte de propria pacatosenie, si sa nu lasati nicidecum sa se cuibareasca in dumneavoastra gandul ca sunteti bun crestin si mai grozav decat altii.

Marea putere a smereniei a vestit-o Insusi Dom­nul Cuviosului Antonie cel Mare atunci cand aces­ta din urma, vazand cursele de multe feluri ale vrajmasului intinse pretutindeni, a strigat suspi­nand spre Domnul: „Cine poate trece de acestea?“, si a auzit raspunsul dumnezeiesc: “Smerenia va trece de ele, si nici nu se vor atinge de dansa.”

Si Cuviosul Isaac Sirul spune:

„Smerenia si fara fapte face sa fie iertate multe pacate, pe cand fapte­le, dimpotriva, fara smerenie sunt nefolositoare, ba chiar ne fac si multe rele, pe cand smerenia, precum am spus, face iertate faradelegile tale si ne face fii ai lui Dumnezeu si fara fapte bune si ne pune inaintea Lui, pe cand fara ea toate faptele noastre bune sunt desarte, si toate virtutile, si toate lucrarile.”

Insusi Preamilostivul nostru Domn, Care a zis: Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu ini­ma, si veti afla odihna sufletelor voastre (Mt. 19, 23), sa va dea pricepere in toate si sa va povatuiasca la calea cea neratacita a mantuirii”.







1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi