Sari la continut

Iisus Hristos
Cele ce se intampla dupa randuiala neclintita , dumnezeiasca, cum e rasaritul si apusul soarelui in fiecare zi, sau rodirea pamantului, fac parte din Providenta. Iar cele ce se fac la porunca de catre om, se numesc lege. Dar toate s-au facut pentru om (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfântul Apostol Pavel și minunea petrecută pe drumul Damascului


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:13055 | tid:6017
L. G. Sorin

    De al casei

  • cruce Membri
  • 25 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:Ortodox

Sfântul Apostol Pavel și minunea petrecută pe drumul Damascului


Fiind un înflăcărat slujitor al lui Dumnezeu, dar potrivit Legii iudaice, Saul (numele iudeu al Apostolului Pavel) căuta să-i prindă chiar şi pe creştinii care au fugit din Ierusalim, din pricina prigoanei iudeilor. Pentru acest lucru, având împuternicirea Sinedriului, el pleacă însoţit de o gardă spre Damasc, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe ucenicii Domnului. Pe vremea Mântuitorului, Damascul era sub stăpânirea romană. Populaţia lui, în cea mai mare parte, vorbea limba greacă, dar exista şi o puternică colonie iudaică. Deoarece iudeii din Damasc aveau legături strânse cu cei din Palestina, creştinismul a pătruns şi aici. De aceea, creştinii din Ierusalim s-au refugiat la fraţii lor din Damasc.
Având scrisori de împuternicire de la „marele preot” către comunitatea iudaică din acest oraş, Saul îşi asumă această misiune, fiind convins că împlineşte voia lui Dumnezeu. Damascul era situat la aproximativ două sute de kilometrii nord-est de Ierusalim, adică la 7-8 zile de mers pe jos. Dar, pe când se apropiau de Damasc au fost învăluiţi, în miez de zi, de o lumină cerească, mai strălucitoare decât lumina soarelui. Orbiţi de ea, ei au căzut cu faţa la pământ. Este momentul în care Mântuitorul I se descoperă lui Saul, într-o lumină strălucitoare. Atunci un glas necunoscut s-a auzit, grăindu-i în limba lui maternă: „Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” (F. A. 9, 3-7). Apoi glasul a încetat, iar lumina cerească a dispărut. În felul acesta, Mântuitorul realizează acea comuniune ce transfigurează, prin puterea iubirii ce coboară în sufletul lui Saul. Aceasta este lumina care luminează şi cuprinde inima omului cu focul dragostei de Dumnezeu, fiind totodată cea care dăruieşte o „nouă naştere” viitorului apostol.
Dumnezeiască descoperire va schimba întreg cursul vieţii lui Saul şi îi va răsturna toate convingerile sale referitoare la Iisus – „ Lumina lumii” (In. 3, 19). El care voia să fie un rabin vestit, zelos pentru Legea iudaică, avea să devină un apostol al Bisericii lui Hristos. Am putea spune că, în drum spre Damasc, Saul „moare”, pentru a se naște „omul cel nou”, adică Apostolul Pavel, întrucât „focul divin nu mistuie, nu distruge, ci renaşte, recreează” (Constantin Galeriu, „Jertfă şi Răscumpărare”, Edit. Harisma, Bucureşti, 1991, pp. 129-130).
Datorită strălucirii luminii cereşti, Pavel orbeşte. Aşa cum întunericul s-a lăsat peste trecutul vieţii lui, la fel întunericul îi acoperea acum privirea. Dar, împreună cu noile descoperiri dumnezeieşti din Damasc, care îi vor lumina viaţa cea nouă, avea să primească şi lumina ochilor cu care să vadă în jurul său o lume nouă, învăluită în focul iubirii creştine. Atunci când Saul a văzut lumina, pe care nu era încă pregătit să o vadă, a fost copleşit de ea şi a orbit. „Când şi-a recăpătat vederea printr-un act de credinţă, de nouă naştere, el a primit un alt nume, a fost numit Pavel, a trecut printr-o naştere în Duh” (Andre Scrima, „Biserica Liturgică”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 178).
Saul este ajutat de cei care îl însoţeau să intre în cetatea Damascului, fiind dus de mână (F. A. 22, 11). Aici el a rămas orb trei zile, fără să mănânce şi să bea nimic, gândindu-se la minunata arătare dumnezeiască, precum şi la noua descoperire făgăduită. „Focul nematerial şi dumnezeiesc a strălucit înaintea lui Pavel, i-a grăit, i-a luminat mintea şi în acelaşi timp, i-a orbit ochii, căci ceea ce este trup nu poate suporta strălucirea acestei lumini. Moise a văzut foc în rugul aprins, acest fos l-a ridicat pe Ilie de pe pământ sub chipul unei căruţe de foc, îngerii şi duhurile care slujesc lui Dumnezeu se împărtăşesc de lumina acestui foc. El este puterea învierii, realitatea vieţii veşnice, iluminarea sufletelor sfinte, stabilitatea puterilor cereşti” (Vladimir Lossky, „Vederea lui Dumnezeu”, Edit. Deisis, Sibiu, 1995, p. 101). Acum însă Dumnezeu Se arată celor curăţiţi în iubire dumnezeiască „ ca prin oglindă” şi abia în viaţa viitoare Îl vom vedea „ faţă către faţă”, aşa cum spune Apostolul Pavel: „ Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Co. 13, 12). Aceasta este imaginea desăvârşirii noastre, ca o desfiinţare totală a distanţării de Dumnezeu (Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 43).
În Damasc era un creştin cu numele Anania, căruia Domnul i-a spus în vedenie să meargă şi să-şi pună mâinile pe Saul pentru ca astfel să vadă iarăşi şi să se umple de Duh Sfânt: „ Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (F. A. 9, 15). Aceasta arată faptul că Domnul Iisus Hristos a văzut că zelul cu care Saul Îl prigonea, putea fi convertit într-o râvnă cu care să-L propovăduiască: „Dar cel care lucrează adevărul – adică acela care se pleacă spre viaţa cinstită şi plăcută lui Dumnezeu – aleargă la creştinătate ca la o Lumină, ca mai mult să sporească în lucrul cel bun şi să se arate că faptele lui sunt după Dumnezeu” (Sfântul Teofilact, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 205).
De acum înainte, Saul va fi cunoscut cu numele de Pavel, la fel ca şi marile personalităţi ale Vechiului Testament, după întâlnirea lor cu Dumnezeu: Avram va purta numele de Avraam; Iacov se va numi Israel, iar în Noul Testament, Simon – fiul lui Iona – va primi numele de Petru. Astfel, el devine un personaj de seamă al Noului Testament, supranumit şi „Apostolul Neamurilor”. Apoi Pavel a primit botezul creştin din mâinile lui Anania şi îndată umbra de pe ochii lui s-a ridicat, văzând ca şi la început. „ Aceste zile de frământare şi de rugăciune, după viziunea de pe drumul Damascului şi după botezul primit, l-au transformat complet pe Saul, l-au renăscut şi l-au schimbat din duşmanul creştinismului în cel mai vajnic apărător al Mântuitorului şi al învăţăturii creştine. Fariseul Saul devine creştinul cu numele de Pavel, care a fost ales de Mântuitorul ca instrument spre a deveni Apostolul Neamurilor” (Ioan Constantinescu, „Studiul Noului Testament”, EIBMBOR, București, 2002, p. 184). Convertirea lui Saul a avut loc în jurul anilor 34-35 d. Hr. şi rămâne o minune dumnezeiască, o lucrare a harului Duhului Sfânt.
Din Sfânta Scriptură aflăm că, după ce copilul lunatic a fost vindecat de Mântuitorul, a rămas la pământ ca un mort: „Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit, iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit” (Mc. 9, 25-26). La fel s-a întâmplat şi cu Pavel, atunci când Hristos i-a vorbit din lumină: a rămas „mut” pentru că nu putea să-L mărturisească pe Iisus, dar şi „surd”, întrucât era incapabil să audă adevărul. De aceea a căzut la pământ ca un mort (F. A. 9, 4), iar când s-a ridicat, deşi avea ochii deschişi, totuşi nu vedea nimic (F. A. 9, 8). Acelaşi lucru se petrece şi la Sfântul Botez: prin afundare, „omul vechi” moare, iar la scoaterea din apa botezului, omul se naşte din nou, fiind curăţit de păcate şi pregătit să-L mărturisească pe Hristos.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi