Sari la continut

Iisus Hristos
Sufletele care nu sunt tinute in frau de ratiune si nu sunt carmuite de minte, ca sa sugrume, sa stapaneasca si sa carmuiasca patimile lor, adica: intristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvantatoare, ratiunea fiind tarita de patimi ca vizitiul biruit de cai (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

CUVĀNT ORTODOX-CUVĀNT PENTRU SUFLET !


73 postari la acest topic

#1 | pid:8165 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Stau, Părinte, şi eu la poarta sufletului meu şi Te aştept să intri ca un împărat şi în cămara sufletului meu cel păcătos. Intră, Bunule Iisuse, şi în templul inimii mele şi adu-mi bucurie şi nădejde de mântuire. Vino, Iisuse, şi în căsuţa mea săracă. Vino, Iisuse, şi înlăuntrul sufletului meu pustiu şi întristat şi-l fă pe el tron al Sfintei Treimi şi templu al Sfântului Tău Duh. Vino şi, în loc de îngeri şi de oameni, eu singur îţi voi cânta Ție, Osana şi Aliluia.

Vino, Te chem. Vino, Te aştept. Vino, Iisuse. Te doresc, vino, mă rog, că noapte e afară, noapte şi în sufletul meu pustiu şi întuneric în cămara inimii mele.

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2010, p. 193)

Acest post a fost editat de cristiboss56: 22 November 2015 - 08:46 PM

"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#2 | pid:8166 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Nevoia profundă a ființei și existenței noastre este nevoia de dialog, de comuniune, mai ales cu Cel ce este punctul de sprijin absolut.

Or, ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri” – între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg. Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină! Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea în cei care iubesc lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc, ea arde ca flacăra”. Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, și anume: „Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și el e rău”. Așa, pe cineva poate să îl ardă chiar dragostea unui prieten, încât să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister.

Gândiți-vă fie la fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameșului și a fariseului, și veți observa că acești oameni erau drepți și se considerau drepți, ca și cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în eul închis în sinea lui, centrificat în „aseitatea” lui. Această auto-întemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărțirii, izolării de Dumnezeu și semeni.

(Părintele Constantin Galeriu, Dialoguri de seară, Editura Harisma, București, 1991, p. 112)


Acest post a fost editat de cristiboss56: 22 November 2015 - 08:56 PM

"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#3 | pid:8170 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Despre duhul lumii - articol semnat de Nicușor Seciu - aparut in numărul de azi a cotidianului " LUMINA " :

A reflecta acum despre duhul lumii mi se pare a fi un lucru util, dar extrem de dificil şi de delicat; întâi de toate, întrucât cei mai mulţi dintre noi ne aflăm sub o înrâurire mai mult sau mai puţin conştientă a acestuia, o înrâurire mai puternică şi mai corozivă decât cea exercitată, de pildă, în comunism de duhul ateu, care încerca să sugereze oamenilor că realitatea ultimă este această lume, în speţă fericirea pământească, că acesta este scopul pe care trebuie să‑l urmărim, că putem trăi în tihnă şi fără Dumnezeu. Astăzi însă duhul lumii, cum era şi firesc, s‑a adaptat şi a adăugat la fericirea pământească şi alte ingrediente, cum ar fi credinţa în Dumnezeu. Dar nu cumva este o greşeală? Cum să facă duhul lumii acesteia loc unei credinţe în Dumnezeu? Nu ar fi un risc pentru el în acest caz? Înclin să cred că, deşi în anumite cazuri izolate există şi un oarecare risc, de scăpare a unor adepţi, strategia duhului lumesc este în chip vădit promovarea acestui amestec al credinţei cu deşertăciunea, care din punctul său de vedere aduce roade. Şi care ar fi acestea? Amăgirea minţii şi distragerea ei pe nesimţite de la închinarea la Dumnezeul cel adevărat pentru a o face să se închine la idoli, fie ei mentali sau materiali sau de a transforma credinţa într‑o simplă ideologie, din care să practicăm doar ceea ce ne place.
După cum ştim cu toţii, scopul creştinului este acela de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu, o împărăţie cu totul nelumească. Însă, întrucât nu poate reuşi acest lucru prin propriile puteri, oricât s‑ar nevoi el, este chemat să se lipească de Hristos, care poate şi voieşte să‑i facă acest dar, al intrării în Împărăţie. Ori, în acest sens, cunoscând firea omului, mai bine zis schizofrenia acestuia de după cădere, El i‑a poruncit să nu se alipească niciodată de doi stăpâni pentru că nu‑i cu putinţă să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Mt. 6, 24). Acest adevăr a fost confirmat nu numai de ucenicii Mântuitorului, ci şi de marii nevoitori, care au arătat cu o deosebită acrivie că anumite lucruri nu pot funcţiona împreună, nu pot aduce roade duhovniceşti, oricât ne‑am dori noi aceasta. La Sfântul Isaac Sirul, de pildă, se poate vedea acest aspect subliniat în multe locuri din Cuvintele sale: „Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l‑a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu este cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniunea cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija de Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se pleacă spre cele dimpotrivă” (Cuvântul IV).
Prin urmare, există necesitatea practicării unei distincţii foarte clare între duhul lumii şi Duhul lui Dumnezeu care animă Biserica, fără de care nu se pot deosebi nici împărăţiile: lumească şi cerească, nici scopurile: fericirea veşnică sau fericirea pământească. Este adevărat că duhul lumesc se poate manifesta într‑un registru variat de forme, ceea ce provoacă anumite perplexităţi în abordarea fenomenului. Astfel, regăsim sub directa sa înrâurire şi practica unor păcate grosiere, precum cele trupeşti, dar şi confuziile pricinuite de acele tendinţe care urmăresc diluarea elementului divin din cadrul credinţei prin „umanizarea” sa, respectiv „divinizarea” mincinoasă a omului prin atribuirea fie a unor puteri latente supranaturale, fie a unei capacităţi de a izvodi noi învăţături sau practici religioase cu caracter absolut.
Astfel, prin crearea unui mediu dominat de duhul amestecului, i se sugerează creştinului şi implicit Bisericii oportunitatea anumitor relativizări în cadrul învăţăturii sale revelate. Desigur că aceste relativizări vin cu o anumită atracţie, cu o anumită ispită, care încearcă să‑i dea omului impresia putinţei cuprinderii şi a comprehensibilităţii credinţei prin propriile puteri. Duhul lumesc, fiind şi viclean, nu operează cu concepte şi nici cu îndemnuri făţişe, ci doar cu sugestii şi treceri, neaobservate pe moment, de la o stare la alta, de la o dorinţă la alta, de la o emoţie la alta, treceri ce se pot succeda la nesfârşit, simulând revelaţia.
De aceea, deşi Biserica nu vorbeşte în termeni dualişti, nu poate împăca duhul lumii cu Duhul lui Hristos, ci atenţionează asupra primejdiei contaminării cu acest duh viclean, al cărui simptom se manifestă prin pierderea gândului la Dumnezeu şi a părtăşiei cu El.

"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#4 | pid:8174 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
In focul suferinţelor şi încercărilor se lămureşte şi se întăreşte şi credinţa noastră. Şcoala pustiei, şcoala suferinţelor sunt o şcoală minunată prin care trec toţi aleşii Domnului. Israeliţii au trebuit să treacă prin pustie, ca să ajungă în Canaanul făgăduinţei. De ce? Pentru că acest pustiu a fost pentru ei o şcoală minunată, în care au învăţat să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. În focul lipsurilor şi suferinţelor s-a lămurit şi s-a întărit legătura lor cu Dumnezeu.
Suferinţa este o şcoală minunată prin care Domnul îi vorbeşte celui credincios într-o limbă minunată. Pentru viaţa celui credincios, suferinţa este un nor din care însă, pe urmă, se revarsă o ploaie binecuvântată. Pustia suferinţelor celui credincios este o pustie plină cu mană cerească şi cu apă din stâncă.
(Preot Iosif Trifa )
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#5 | pid:8183 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Părintele Cleopa :
Sa aveţi mare evlavie, fraţilor, la Fecioara Maria şi fericită este casa şi familia aceea care are în casă icoana Maicii Domnului şi în fiecare dimineaţă îi citeşte Acatistul şi cinstitul ei Paraclis şi toţi ştiu rugăciuni către Maica Domnului. Mult pot şi sfinţii lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime şi noi, lumea asta se pierdea de mult. Ea pururea stă în genunchi şi se roagă Preasfintei Treimi.
Ea este a patra faţă duhovnicească din ceruri. Întâi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, adică Sfânta Treime, apoi a patra este Maica Domnului. Auziţi cum cântă Biserica:Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii… Aţi auzit? De ce?
Ea a purtat în pântecele ei pe cel ce a zidit serafimii şi heruvimii din nefiinţă. Ea n-a purtat un sfânt în pântecele ei; ci pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce a făcut heruvimii şi serafimii numai cu gândirea, pe care L-a purtat în pântecele ei. Şi ea n-are împărtăşire de Dumnezeu cu participare, cum au heruvimii sau serafimii sau preafericitele tronuri.
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#6 | pid:8184 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Foamea, in vremea Postului
Foamea este cel mai bun dascal al rugaciunii , zic Sfintii Parinti. Toti sfintii au iubit nevointa renuntarii la alimente. Ei nu s-au ingrijit decat prea putin de hrana trupului. Ei sunt cei care ne-au aratat cum se flamanzeste si se inseteaza dupa dreptatea si harul lui Dumnezeu.
Foamea nu sfinteste, dar, cu siguranta, ajuta semnificativ la pasirea pe Calea cea stramta si cu chinuri, care duce in Imparatia lui Dumnezeu. Deci, mai ales in vremea postului, este vrednica de dorit invatatura ce ne vine din buna intrebuintare a foamei.
Alimentele nu intineaza, nici nu sfintesc !
Alimentele difera intre ele mai ales prin gustul si energia lor. Din punct de vedere duhovnicesc, unele alimente ne inrobesc, altele nu. Cele care ne inrobesc sunt tocmai cele la care renuntam in vremea postului, adica cele care dau mai multa putere trupului si cele care sunt mai gustoase.
Pentru a intelege valoarea si scopul postului, mai intai trebuie sa intelegem ca "nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu " (I Corinteni 8, 8), nici nemancarea, ci curatia inimii, impreuna cu pocainta, smerenia, dragostea, blandetea si milostenia.
"Iisus, chemand la Sine multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om" (Matei 15, 10-20).
Postul este cale, nu scop
Postul nu are un scop in sine insusi. Nu postim de dragul postului, nici pentru a implini o porunca bisericeasca. Postim pentru a dobandi o curatie a inimii. Cand nu agonisim acest lucru, calea postului se dovedeste a fi fost stramba, iar nu dreapta.
Scopul principal al postului este despatimirea. Mai ales in post cautam sa ne vedem pacatele si sa dobandim harul sfintitor. Iar pentru aceasta se dovedeste a fi de un mare folos foamea, care trezeste sufletul si incordeaza mintea. Apoi, odata trezit sufletul, incepe lucrarea mintii, prin cercetare de sine si rugaciune, spre pocainta si smerenia.
Cum sa nu postim ?
Sa nu postim cu gandul ca, prin post, prevenim anumite boli si avem un trup mai sanatos. Cand omul accentueaza prea mult aspectul terapeutic al postului, el face din acest timp sfintitor o simpla metoda de tratament la domiciul.
Sa nu postim umbland dupa "retete de post". Aceasta ispita arata o neințelegere si mai mare a postului. In post, aragazul ar trebui sa fie scos afara din bucatarie. Asa, sa nu mai fie atat de la indemana. Mancare simpla, cu ingrediente putine. Timpul modest alocat pregatirii mesei il sporeste pe cel alocat ingrijirii sufletului si vietii practice.
Flamanzirea de bunavoie, rod al pocaintei
Cei din cetatea Ninive, cand si-au inteles pacatele, ca manifestare a pocaintei, nu au mai mancat si nu au mai baut nimic, vreme de cateva zile. Ei au lasat fara mancare pana si animalele lor (Iona 3, 7). La randul sau, dupa ce L-a cunoscut pe Dumnezeu si a inteles ratacirea in care se afla pana atunci, Sfantul Apostol Pavel nu a mai mancat si nu a mai baut nimic vreme de trei zile (Fapte 9, 9).
Cand este apasat de griji sau este foarte suparat, omul nu are pofta de mancare, iar daca mananca, o face cu mare greutate. Cand postim, daca nu simtim aceasta greutate in a manca, inseamna ca nu ne-am vazut inca pacatele si nu strigam cu pocainta adevarata catre Dumnezeu.
Flamanzirea de bunavoie este o reactie fireasca a celui care isi vine in fire si se pocaieste de faptele lui rele, asteptand mila lui Dumnezeu.
Foamea, in vremea Postului
Indiferent de durata lui, postul biblic, asa cum au postit Dreptii Vechiului Testament si Mantuitorul Iisus Hristos, insemna ajunare totala, adica ceea ce noi numim astazi "post negru". Fara apa si fara mancare, o zi intreaga sau mai multe. Acest post biblic ne-a invatat ca flamanzirea este cheia postului, iar nu schimbarea alimentelor.
In vechime, Postul Mare era tinut cu mare asprime de toti crestinii. Paine, fructe uscate si apa, luate cu masura, dupa apusul soarelui. Doar duminica si la praznice, dezlegare la ulei si vin. Din toate acestea razbate pana la noi chemarea la flamanzire pe care o striga postul.
Postul, deci, inseamna flamanzire de bunavoie, iar nu mancare "de post". In acest sens, frumos zice un parinte: "Cum postești, daca zici ca nu ți-e foame?! " Astfel, fructe si legume folosim nu pentru a ne satura, ci pentru a mangaia nevoile firesti ale trupului, care si ele sunt mai restranse.
Postul inseamna acceptarea foamei, intr-un soi de refuz al limitarii noastre la aceasta lume vazuta. Infometarea de bunavoie ne reaminteste faptul ca "nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu " (Matei 4, 4). Cand flamanzim, ne lepadam de noi insine si ne incredintam purtarii de grija a lui Dumnezeu.
Postul cel adevarat este acela in care omul flamanzeste, simultan, dupa paine si dupa dreptatea lui Dumnezeu. Fiecare zi de post ne pune inainte flamanzirea, iar serile in care ne culcam satui se arata a fi tot atatea zile in care nu am postit dupa cuviinta.
Foamea trebuie asumata in mod liber
Fiecare crestin are libertatea de a-si asuma sau nu propria infometare. Nimeni nu are dreptul de a impune cuiva masura postirii sale. Ba, inca si mai mult, cu cat crestinul va imbratisa flamanzirea, cu atat el ii va da celui de langa sine si portia sa.
Fiecare om flamanzeste in mod diferit. Astfel, se poate ca unul care mananca o paine intreaga sa fie mai flamand decat unul care mananca o singura felie. Dumnezeu singur cunoaste efortul fiecaruia de a se infrana de la bucate si a tanji dupa Imparatia Sa.
"Nu stiti voi postul care Imi place?"
Zice Domnul: " In zi de post, voi va vedeti de treburile voastre si asupriti pe toti lucratorii vostri. Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus.
Este oare acesta un post care Imi place, o zi in care omul isi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si in cenusa, oare acesta se cheama post, zi placuta Domnului?
Nu stiti voi postul care Imi place? Rupeti lanturile nedreptatii, dezlegati legaturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfaramati jugul lor. Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va rasari ca zorile si tamaduirea ta se va grabi. Dreptatea ta va merge inaintea ta, iar in urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-ma!
Daca tu indepartezi din mijlocul tau asuprirea, amenintarea cu mana si cuvantul de cartire, daca dai painea ta celui flamand si tu saturi sufletul amarat, lumina ta va rasari in intuneric si bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va calauzi necontenit si in pustiu va satura sufletul tau. El va da tarie oaselor tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata. (...)
Daca iti vei opri piciorul tau in ziua de odihna si nu-ti vei mai vedea de treburile tale in ziua Mea cea sfanta, ci vei socoti ziua de odihna ca desfatare si vrednica de cinste, ca sfintita de Domnul, si vei cinsti-o, fara sa mai umbli, fara sa te mai indeletnicesti cu treburile tale si fara sa mai vorbesti desertaciuni, atunci vei afla desfatarea ta in Domnul " (Isaia 58, 3-14).
*
Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului este hranirea cu "painea vietii" si cu "apa cea vie", despre care ne-a vorbit Mantuitorul, zicand: " Eu sunt painea vietii; cel ce vine la Mine nu va flamanzi, iar cel ce va crede in Mine nu va inseta niciodata " (Ioan 6, 35); "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare, spre viata vesnica" (Ioan 4, 14).
Teodor Danalache
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#7 | pid:8195 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune . Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?
Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste.
Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim:
Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".
Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. "Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă", cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.
Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.
De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.
Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost "vârful teologiei" şi "bilanţul teologiei ortodoxe" în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită "Ambigua", o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi "Pasărea cerului":
Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă "maica faptelor bune", că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El . Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.
Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.
Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre , arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice:
Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau:
Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.
Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!
Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!
Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite ; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.
Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfânta Treime", "Tatăl nostru", "Crezul", "Psalmul 50"...;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.
Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare , cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica":
mintea şi inima.
Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?
Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.
Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel:
Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.
Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.
Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.
Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam ; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?
Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare . De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie:
Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.
În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!
Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare", toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.
Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.
Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".
Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!
Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.
Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.
Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire . Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.
Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească . Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.
Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!
El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.
Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.
Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii . Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.
Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că
mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima . Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.
Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.
Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.
Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie , n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt. " Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.
Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.
Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.
Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.
Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.
Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.
La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.
Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul "Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage". Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.
Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.
Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!
Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.
Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: "Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!" Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie.
Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci,
te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul, numit teologul întunericului şi
filosoful iadului , are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: "De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!" Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea "monologhie", adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!
Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.
Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.
Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.
Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.
Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.
Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!
Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.
Dar o să mă întrebaţi: "Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?" Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.
Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? "Amu te-ai rugat straşnic!" Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.
Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: "Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile". Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:
- Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?
- Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.
- Da' de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.
- Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:
- Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.
- Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.
- Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.
Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.
Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: "Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!" Dar zice din toată inima.
Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: "Miluieşte-mă, Doamne!", sau "Mila mea!", sau "Îndurarea mea!", sau "Dumnezeul meu!" Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: "Iisuse al meu! Iisuse al meu!". Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!
Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: "Iisuse al meu!". Dar în acel "Iisuse al meu!", atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.
De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: "Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!" Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.
Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: "Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?" că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. "N-o părăsim!" Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.
Este o vorbă ţărănească: "Exerciţiul face premianţi!" Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.
Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: "Ehei! asta-i rugăciune!" Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.
Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.
Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: "Împărate ceresc", "Sfinte Dumnezeule", "Preasfântă Treime", "Tatăl nostru", "Crezul" şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.
Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească". Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.
De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.
Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Părintele Cleopa

Acest post a fost editat de cristiboss56: 25 November 2015 - 05:58 PM

"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#8 | pid:8203 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
DESPRE IERTARE
Pe pamant, nimeni nu este lipsit de pacat, toti suntem pacatosi, vinovati si purtam povara pacatelor care ne-au doborat, pentru ca n-am luat aminte la patimile si neputintele noastre. Toti avem nevoie sa primim iertare de la Dumnezeu! Dar pentru a primi schimbarea, iertarea si impacarea cu Dumnezeu trebuie sa tinem cuvantul Evangheliei, care zice: “Daca veti ierta oamenilor gresalele lor si Tatal vostru Cel din ceruri va va ierta gresalele voastre”. Nu vom primi in nicio situatie iertare de la Dumnezeu, daca nu-l iertam din inima pe aproapele nostru!
Iertarea nu necesita osteneala si greutate. Este nevoie de smerenie. Vom primi iertarea nenumaratelor noastre pacate, daca daruim si noi iertarea fratelui nostru.
Copiii mei, pe cat putem, sa iertam din toata inima, ca sa ne ierte si pe noi Dumnezeu! Aceasta este intelegerea dintre Dumnezeu si om, “contractul” dintre Creator si om. Iertand si noi din toata inima semenilor nostri, vom fi iertati de catre Dumnezeu.
Intreaga noastra viata produce continuu pacate. Pacatuim permanent cu gandul, cu inima, in general cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului. Ganditi-va ce mare “productie” de pacate avem! Daca iertam aproapelui nostru pacatele, anulam toata aceasta producere a pacatelor.
Cand n-avem iubire si iertare, ne paraseste harul lui Dumnezeu.
Cum va sterge Dumnezeu toate aceste catastife cu pacatele noastre, cand noi nu vrem sa stergem doar o pagina din gresalele fratilor nostri? Trebuie sa luptam impotriva tinerii de minte a raului, a dusmaniei si a razbunarii . Ce-au castigat toti cei ce se caiesc, fara folos si indreptare?
Cata vreme ne gasim in viata aceasta, cat timp cortina teatrului lumii prezente n-a cazut si firul vietii noastre nu s-a sfarsit, putem sa iertam.
Grija principala a vietii noastre este sa iertam si sa ne rugam pentru oamenii care ne-au facut rau. Acela care iarta din toata inima si se roaga pentru vrajmasii lui, va primi iertarea lui Dumnezeu pentru pacatele lui. Ceea ce semanam, aceea vom si secera. Osteneala, postirea, rugaciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastra, o vor face milostiva si iertatoare fata de aproapele si durerea celuilalt va deveni si durerea noastra . Sa cercetam cat am invatat din Evanghelie, ca Hristos sa prinda chip inlauntrul nostru, si sa devenim si noi, incetul cu incetul, dumnezei dupa har.
Iubeste-i pe frati! Iubirea ta se va vadi cand nu te vei mai gandi la slabiciunile si scaparile lor si le vei arata dragoste. Iubirea te va pazi de toate pacatele. In afara de tine sa nu te gandesti la nimic, ci continuu mustra-te si aceasta va fi calea cea mai buna.
Fiule, tu fa-ti datoria! Daca ceilalti nu fac ascultare, lasa-i in seama lui Dumnezeu si linisteste-te! Este invidia diavolului, fiul meu. Nu cumva diavolul va merge in munti? Se duc acolo cei care se lupta sa se mantuiasca si pentru ca si noi dorim sa ne mantuim, ne amesteca fara sa intelegem.
Cu cat mai mult este luminata mintea omului, ca sa inteleaga iubirea Facatorului fata de faptura Lui, cu atat mai mult se arata nemultumirea si necunoastrea Parintelui nostru iubitor si adevarat.
Omul, faptura aleasa si unica a lui Dumnezeu, indoit in fire, se naste pe aceasta planeta, pe acest pamant, si incetul cu incetul, intr-o zi moare trupeste, neputincios cu desavarsire sa-si pastreze viata lui. Inchipuirea il umfla ca balonul pana cand, printr-o boala, moare si piere.
(din: Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicesti , Editura Egumenita, 2012
)
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#9 | pid:8215 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Arhim. Roman Braga: Adevarata rugaciune nu se sfarseste niciodata
– Ce să facem ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?
– Trebuie să vorbim cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afară de tine, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este infinită întrucât în ea se sălăşluieşte Hristos de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, fără limită, persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel de atâtea ori: „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.
Să nu direcţionăm rugăciunea noastră într-un colţ, că Dumnezeu nu e material sau spaţial să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo e Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui. Convorbirea cu Dumnezeu îţi aduce simţirea acesta a prezenţei lui Dumnezeu . Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile. Vorbeşte cu Dumnezeu de toate. „Doamne, ce să fac? Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.
Pentru că ce este rugăciunea? Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu . Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „ Rugaţi-vă neîncetat!” . Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ? Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut. Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea:
rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu . Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor lucrul acesta. Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!” . Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată. Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu! Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta. Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”. Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi groaznic. Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu .
Când spui: „ Doamne! ”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte- te la ce spui. Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „ Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne! ” sau: „Binecuvintează-i pe oamenii aceştia! ”.
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#10 | pid:8248 | tid:4421
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 2871 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Cineva ori este ortodox tot timpul, in fiecare zi, in fiecare moment al vietii – ori nu este nicidecum cu adevarat ortodox. Ortodoxia se vadeste nu doar in vederile noastre strict religioase, ci in tot ceea ce facem si spunem. Multi dintre noi suntem extrem de necunoscatori asupra responsabilitatii crestine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumeasca a vietilor noastre. Cel cu o adevarata perspectiva ortodoxa asupra lumii, traieste toate partile vietii sale ca un Ortodox.
Deci sa intrebam acum: Cum putem alimenta si sustine aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii in viata noastra cotidiana? Primul si cel mai evident fel este de a fi in legatura permanenta cu sursele de hrana crestina, cu tot ceea ce Biserica ne da spre luminare si mantuire: slujbele Bisericii si Sfintele Taine, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor, scrierile Sfintilor Parinti.
Trebuie citite, desigur, cartile potrivite nivelului de intelegere al fiecaruia, si aplicata invatatura Bisericii la propriile circumstante de viata; atunci ele pot fi rodnice in a ne calauzi si a ne schimba intr-un mod crestin. Dar deseori aceste surse crestine fundamentale nu au efect deplin asupra noastra, sau nu ne influenteaza cu adevarat, deoarece nu avem atitudinea crestina corecta asupra lor si asupra vietii crestine pe care ele ar trebui sa ne-o inspire.
Pr. Serafim Rose
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi