Sari la continut

Iisus Hristos
Cel intr-adevar om se sileste sa fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteste cele straine. Si straine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispretuieste asadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul cand vietuieste in chip drept si placut lui Dumnezeu, insa nu e cu putinta sa se faca aceasta de nu se va lepada de toate cele din - lume. Iar cel ce are minte, iubitoare de Dumnezeu stie tot folosul sufletesc si toata evlavia ce se naste din ea. Barbatul iubitor de Dumnezeu nu invinuieste pe nimeni pentru pacatele sale. Iata semnul sufletului care se mantuieste (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Cuviosul Pr. Gheron Iosif Vatopedinul


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:7066 | tid:4297
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre lucrarea dumnezeiescului Har Părintele Gheron Iosif Vatopedinul

Odată cu evenimentul Cincizecimii, când Sfântul Duh S-a pogorât asupra membrilor Bisericii, orice formă de slăbiciune din firea umană a fost abolită. Omul slab de până atunci, jucărie a diavolului şi a morţii, devine puternic până la a călca „asupra şerpilor şi scorpiilor şi asupra a toată puterea vrăjmaşului”. Harul care rămâne întotdeauna cu noi este „făgăduinţa Tatălui” pe care a promis-o Domnul. Nu mai se poate vorbi de teamă, nici faţă de patimi, nici faţă de păcat, nici de obiceiurile cele rele, nici de satana, nici de moarte, căci cu noi rămâne în veac „Mângâietorul, Duhul Adevărului”.

Ceea ce interesează, însă, este dacă acest Mângâietor lucrează înlăuntrul nostru spre sfinţirea noastră. Voi da un exemplu pentru a fi mai clar. Să considerăm că ne-a fost dată o armă puternică pentru a ne apăra şi pentru a lupta cu inamicii. Dacă arma nu funcţionează, atunci la ce bun să o mai avem? Credem că dumnezeiescul Har este împreună cu noi, aşa cum ne învaţă Biserica? Mă va întreba, însă, cineva, atunci: Dacă este aşa, de ce avem atâtea slăbiciuni? De ce ne biruie păcatul? De ce ne pune pe fugă satana? De ce ne temem? De ce suntem laşi? De ce dăm înapoi? De ce nu înaintăm? Tocmai aceste probleme le vom cerceta cu deosebită atenţie.

Dacă noi ne păzim credinţa, ţinem poruncile şi ne ferim să lucrăm păcatul, atunci, fireşte, imediat ce chemăm dumnezeiescul Har, acesta se pune în lucrare – nu ne dă doar îndrăzneală şi putere, ci îl înfricoşează şi pe satana. Acesta este modul în care putem birui. Dacă însă ne lenevim şi ne lăsăm baltă îndatoririle, nu ne păzim şi dăm prilej patimilor să lucreze şi ne lăsăm războiţi de păcat, când chemăm Harul, acesta nu lucrează. Şi dau un exemplu concret: demult, Iulian Apostatul a fost iniţiat în magie. De mic, chiar dacă era creştin, voia să-şi înăbuşe credinţa creştină. De mic era perfid. A îmbrăţişat, aşadar, magia pentru a reînvia obiceiurile idolatre pe care le-au desfiinţat înaintaşii lui. „Când s-a dus în locul unde îl învăţau cele despre magie, a văzut diverse forme de demoni şi, speriindu-se de sălbăticia lor, şi-a făcut cruce. Făcându-şi cruce, au plecat demonii, iar magul nu putea să facă ce voia. Atunci l-a sfătuit să înceteze a-şi mai face cruce, dar acela nu putea. De frică, îşi tot făcea cruci, din obişnuinţa creştinească, iar demonii erau puşi pe fugă. Magul, viclean, s-a gândit să facă ceva. L-a pus să omoare un copil şi să-i ţină inima în mână. Din pricina lucrării păcatului, semnul crucii nu mai avea putere să acţioneze, iar demonii nu se mai depărtau”.

Harul lui Dumnezeu este unit ipostatic cu noi, cei care suntem creştini şi nu ne lepădăm de Hristos. Atunci, cum păcătuim şi nu putem să ne împotrivim patimilor noastre? Pentru că pervertim îndatorirea noastră creştinească, pe care am făgăduit-o la botez. De multe ori, nu dorim să ajungem la păcat, dar îi provocăm cauzele, căzând în cele din urmă în chip silit. Faptul că păcătuim cu uşurinţă arată că nu păzim poruncile. Nu suntem cu adevărat credincioşi.

Poziţia noastră faţă de Dumnezeu este pur fiască, prin urmare credem în Dumnezeu pentru că Îl iubim – iar pentru că-L iubim, avem credinţă în El şi înfăptuim în amănunt ceea ce El voieşte. „Acela este cel ce mă iubeşte, care ascultă poruncile mele şi le împlineşte”. Oferim în faptă dragostea noastră lui Dumnezeu, aşa precum El, din belşug, ne-o oferă pe a Sa, deoarece „El mai întâi ne-a iubit”. Atunci, îndată ce chemăm Harul dumnezeiesc, care este darul Său, acesta intră în lucrare şi ne desăvârşeşte personalitatea. „Pe cei neînvăţaţi i-a înţelepţit, pe preoţi desăvârşiţi i-a arătat, fiind mereu temelia Bisericii.”. „Toate le putem întru Hristos, Cel care ne întăreşte”, după cum zice Pavel. Hristos, Care ne întăreşte, o face prin dumnezeiescul Har, pe care l-am primit la Botez şi pe care-l păstrăm prin participarea continuă la tainele Bisericii.

Dacă ne silim şi suntem sinceri în făgăduinţele noastre către Dumnezeu, ţinând cu stricteţe poruncile Lui, dacă ne pocăim cu sinceritate de greşelile pe care le facem, atunci dumnezeiescul Har care este înlăuntrul nostru, văzând hotârea noastră, îşi face activ simţită prezenţa. Caracterul nostru bolnav se întăreşte, iar păcatul slăbeşte, căci în prezenţa Harului, forţa lui se micşorează. Diavolul fuge când Harul este chemat, căci ştie ce are să păţească.

Tocmai pentru a ne putea lucra mântuirea în amănunt, noi, monahii, am părăsit lumea şi ne-am îndepărtat de cauzele păcatului. Ne găsim într-un loc, nestingheriţi, cu puţină mâncare, pentru a fi treji şi atenţi, nu doar să nu păcătuim – acesta este doar începutul –, ci, mai departe, să ajungem la măsura de a dori doar să ne îmbunătăţim. Trăim doar pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Acesta este scopul central şi menirea noastră de la începutul creaţiei, şi îndeosebi acum, după cădere, după ce am fost înşelaţi şi ne-am rostogolit în colţii morţii. Acum ne luptăm cu şi mai mult zel ca să ne izbăvim din moara morţii şi să moştenim făgăduinţele pe care ni le-a făcut Domnul prin Întruparea Sa. Nici casele nu ne sunt de folos, nici de rucodelie nu e nevoie, nici de sisteme, programe şi tipicuri. Acestea le facem de nevoie, pentru a se vindeca latura trupească a vieţii noastre, pentru că avem şi trup. Dar niciodată nu ne preocupă acestea, nici le căutăm, nici le măsurăm ori calculăm. De aceea, la cel mai mic semn că mântuirea noastră se primejduieşte, le lepădăm şi plecăm imediat, ca să ne vedem de ţelul nostru. Tot efortul nostru este direcţionat într-acolo. Cercetăm fiecare mişcare dinlăuntrul sufletului nostru – fiecare gând, fiecare impuls din lăuntru – le oprim, le întrebăm: eşti de-al nostru sau de-al vrăjmaşului? Cercetăm ce scop are fiecare gând. Iar dacă suntem atenţi cu adevărat, şi strădania noastră este sinceră, găsim îndată pricina şi ne putem lupta metodic, îndepărtând gândurile, înverşunările, încă de la începutul lor. Astfel ne ferim să intrăm în conflict cu patimile şi cu păcatul.

Dacă, însă (să nu fie!), ne lăsăm copleşiţi, iar gândurile devin realitate şi ne biruie, nu predăm ştafeta, ci jelim cu pocăinţă sinceră. Astfel, silim Harul dinlăuntrul nostru să nu se amărască şi să plece, ci să rămână de partea noastră şi să ne întărească, ca să putem respinge pe vicleanul ce ne-a copleşit şi să devenim şi mai atenţi, rămânându-ne nouă câştigul experienţei dobândite. Aceasta este pocăinţa desăvârşitoare, scopul întregii vieţi de aici.

Lupta principală este să nu rămânem la pocăinţa de început, ci să ajungem la ultima treaptă a desăvârşirii. Acolo unde se săvârşeşte greşeala, neatenţia, patima, căderea, trebuie să intre virtutea: încet, încet, cu ajutorul Harului, după virtuţi vin harismele, astfel că se va vedea limpede că devenim părtaşi făgăduinţelor lui Iisus, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Fiul Său, Care „atât de mult ne-a iubit pe noi”. Amin.

Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, Athoniká Minýmata, p. 164-168, § Perí energeías ti Theías Háritos, Editura Ierás Megístis Monís Vatopaidíou,preluare





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi