Sari la continut

Iisus Hristos
Sufletul cu adevarat rational vazand fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor in viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi miluita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-1 va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfantul Macarie Egipteanul


2 postari la acest topic

#1 | pid:6589 | tid:3855
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului

„Avem comoara in vase de lut” – spune Pavel. Duhul este comoara care lucreaza in noi implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Si cel ce are aceasta comoara lucreaza cu usurinta toate virtutile. Ca niste cersetori saraci sa-L rugam pe Tatal sa ne trimita aceasta comoara. Cel ce sta in pacat, oricat s-ar stradui, nu poate produce rodul Duhului Sfant. Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului. Si numai cel ce a luptat mult, a cautat si a rabdat necazuri obtine aceasta putere de sus. Cei bogati in Duhul Sfant nu se golesc niciodata vorbind altora si inviorandu-i, ci din contra: luminandu-i pe altii, ei se lumineaza pe sine insusi si mai mult. Din ei tasneste duhul afara ca dintr-un izvor ce nu mai seaca.

Insa cei saraci in Duhul Sfant, chiar daca stiu sa vorbeasca duhovniceste, din memorie, din ceea ce au citit prin carti si au invatat de la altii, acestia nu poseda o comoara proprie a Duhului si raman goi, iar pe altii ii invioreaza doar momentan, neavand putere sa lucreze in inimile lor. De aceea, mai inainte de a cauta sa fim de folos altora, sa cerem lui Dumnezeu sa ne trimita noua insine comoara Duhului, sa ne curateasca pe noi insine mai intai, sa ne zdrobeasca inima, sa ne inflacareze credinta, sa ne dea siguranta vietii vesnice. Sa ne vindecam inainte pe noi insine, si apoi sa trecem la vindecarea altora. Numai din inimile celor ce-L iubesc cu adevarat pe Domnul, vor curge rauri de apa vie. Cine nu simte focul aprins in inima pentru Hristos sa nu indrazneasca sa predice, caci va induce in eroare si pe atii si va da socoteala pentru aceasta.

Viata harica a sufletului este foarte, foarte variata. Cei care sunt nascuti de sus, care au in ei lumina lui Hristos, sunt condusi de Duhul Sfant in foarte multe feluri. Uneori sunt plini de o mare bucurie, ametiti ca de o betie sfanta, alteori simt o pace adanca si o mare liniste. Alta data plang si se tanguiesc amarnic de mila intregului neam omenesc cazut. Duhul plange in ei „cu suspine negraite”. Iubirea pentru omenire ii face sa sufere pentru aceasta. Alta data ii cuprinde un foc de iubire pentru toti, indiferent ca sunt rai sau buni; pe toti ar dori sa-i stranga la piept, fara deosebire. Alta data se coboara in smerenie si se cred mai josnici si mai spurcati decat toti oamenii. Iarasi sunt ridicati in bucurie negraita. Si uneori se simt gata de lupta cu dusmanul, plini de curaj si eroism, dorind „sa calce peste scorpii si peste serpi”. Alta data, sufletul se linisteste cu totul, simte nevoia de tacere mare si de singuratate si intuieste adevaruri si intelegeri noi, pe care nu le cunostea si pe care harul divin i le descopera. Iar alta data sunt ca niste oameni de rand, obisnuiti.

Duhul Sfant conduce sufletul cum vrea si incotro vrea El, si in felurite chipuri il prelucreaza pe om ca sa-i desavarseasca sufletul. Astfel prelucrat, sufletul ajunge la curatire si unire cu Domnul. Duhul se uneste cu Duhul si sufletul devine tot o lumina, un ochi, un suflet, o bucurie, o placere, o veselie, o dragoste, o indurare, o bunatate, o blandete. Unul ca acesta se face chip al lui Hristos.

Sa-L rugam deci pe Dumnezeu sa ajungem si noi sa nu mai traim noi, ci Hristos sa vietuiasca in noi – sa ajungem la masura Lui. Sfintiti in suflet si in trup si pironiti pe Crucea lui Hristos, sa ne invrednicim de mostenirea Imparatiei Cerurilor.

(sursa: Pocainta sau Intoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

#2 | pid:7326 | tid:3855
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre cum se pastreaza si se inmulteste Duhul cel Sfant

Darul harului divin, Duhul Cel Sfant, se pastreaza si se inmulteste prin smerenie si ravna. Mandria si superficialitatea alunga insa harul ceresc.

Sufletele iubitoare de adevar si de Dumnezeu, care Il cauta neincetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie sa fie indemnate de altii; ele se simt tintuite de Crucea lui Iisus si zilnic recunosc pasirea lor inainte, progresul lor duhovnicesc, fara insa a se umple de mandrie. Fiind flamande dupa dreptatea virtutilor, ele primesc iluminarea mintii in duh, dupa cuvantul lui Hristos Insusi:

“Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, caci aceia se vor satura“!

De fapt, aceasta saturare nu va fi deplina decat dupa eliberarea de trup. Dumnezeu trimite bogatiile sale in mod gradat, in masura staruintei celui ce i le cere. Şi, cu toate darurile primite, aceste suflete nu se cred a fi cineva, isi simt permanent si nimicnicia si josnicia. Nu se incred in sine niciodata, ci dimpotriva, de la Domnul asteapta harul si implinirea setei lor arzatoare dupa El. Şi cu cat primesc mai mult, cu atat mai neansemnate se simt, si ard nesatios dupa Mirele ceresc. Duhul Sfant le aprinde din ce in ce mai tare.

Sufletele timide insa, care nu indraznesc sa-L ceara pe Duhul Sfant, care se trandavesc crezandu-se incapabile de asa ceva, care se lasa prada indiferentei si nu nadajduiesc in Dumnezeu si in faptul ca El poate sa le schimbe, sa le elibereze de patimi, aceste suflete pierd vesnicia din cauza lipsei lor de straduinta. La fel si cele care s-au straduit, dar s-au delasat, n-au mai perseverat, au cazut din nou; si caderea din urma este cu mult mai grea si mai grozava! Au nesocotit harul ceresc, l-au tratat cu neglijenta, cu indiferenta; drept este deci sa nu-l mai primeasca niciodata!

Cand harul de sus ne-a atins, vrem-nu vrem, trebuie sa urcam, sa luptam in continuare, altfel suntem pierduti. Cei care au primit mangaierea harului si se multumesc cu aceasta mangaiere, cu aceasta placere spirituala si se incred in aceasta, traind fara grija, curand de tot vor cadea in mandrie, inima lor nemaifiind zdrobita si gandurile lor nefiind pline de smerenie. Ei se cred ajunsi pe o inalta treapta a desavarsirii, sunt multumiti de ei si, fara sa-si dea seama, aluneca jos de tot din cauza neatentiei lor si a increderii in sine si in puterile lor. Parerea lor inalta despre ei insisi ii face sa piarda si putinul har ce li se daruise; Iisus a spus-o doar: “Celui ce are i se va da, iar celui ce n-are si ce i se pare ca are i se va lua“. Celui care Il iubeste cu adevarat pe Hristos, chiar de-ar face mii de fapte bune, tot i se va parea ca n-a facut nimic inca. Niciodata nu se va lauda cu faptele sale. Chiar de ar posti pana s-ar usca, tot nu va crede ca s-a infranat. Chiar de va intelege lucruri tainice si va avea descoperiri ceresti, i se va parea ca nimic nu stie inca. Unul ca acesta se topeste de dorul dupa Dumnezeu si nimic altceva nu mai stie.

Se afla intr-o continua si infrigurata asteptare, cuprins de dorinta arzatoare de a se uni cu Hristos. Asteptarea aceasta ii este sustinuta de credinta certa ca va obtine pana la urma mantuirea deplina, scaparea de patimi si sfintirea trupului ca sa-L poata primi intr-insul pe Duhul Sfant. Sunt necesare insa incercari multe, grele si neincetate pentru a determina un suflet sa ajunga in starea aceasta. Este vorba de o maturitate spirituala ce se castiga dupa multa experienta. Şi numai daca va rezista tuturor ispitelor ce i se pregatesc de catre rautatea diavolului si nu va cadea, ci le va birui prin rabdare, numai atunci acest suflet se va invrednici de darurile Sfantului Duh. Sfintenia nu coboara pe pamant decat in aceste vase alese, care s-au curatit cu multa straduinta si cu munca istovitoare.

Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta

Prin neascultare, Adam a pierdut doua lucruri deodata: a pierdut inocenta si curatenia; si a pierdut mostenirea cereasca.

Astfel, a ramas ca un ban falsificat, care nu mai are valoare. El nu a pierit cu totul, insa a ramas doar in firea lui trupeasca; a murit de la fata lui Dumnezeu, a pierdut prezenta lui Dumnezeu pe care o avea per­manent cu sine inainte de cadere. Ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, si pe cele rele, si pe cele bune. Nu le distruge imediat pe cele rele nu pentru ca le-ar tolera, ci pentru ca nici nu priveste la ele. Asa cum in lume exista locuri de pierzanie, de desfranare, pe langa care cel drept trece insa netulburandu-se si fara sa le vada, caci pentru el sunt moarte. Tot astfel Dumnezeu ii trece cu vederea pe cei rai, nu Se odihneste in ei, pentru ca acestia sunt morti pentru El. Pe cel drept harul insusi il invata daca este cu adevarat ales de Dumnezeu; unul ca acesta simte in el o prefacere continua, fara insa sa se mandreasca cu ea, ci mereu rusinandu-se de trecutul lui. Se considera a nu fi nimic, ci numai cenusa si praf, ca David, care spunea: “Sunt un vierme, si nu om, batjocura oamenilor si dispretul poporului“. Numai aceasta smerenie ne reda mostenirea pierduta de Adam - inima vesnic infranta si zdrobita. Toti dreptii se cunosc intre ei, se simt, chiar daca harul lucreaza diferit in fiecare. Cu totii insa au acelasi duh, aceeasi limba, merg pe acelasi drum ingust, sufera cu totii aceleasi prigoniri, aceleasi batjocuri. Cu totii pribegesc si lumea nu-i primeste. Şi daca Hristos, Dumnezeul nostru, a fost batjocorit si chinuit asa cum a fost, toti cei care-L iubesc si-I urmeaza Lui trebuie sa sufere ca si El, caci „sluga nu poate fi mai mare ca Stapanul“.

Sa ne crucificam cu Domnul cel crucificat, sa nu cautam viata comoda si admiratia oamenilor. Numai asa vom avea parte de proslavirea impreuna cu Cel ce S-a proslavit. Mireasa, adica sufletele noastre, trebuie sa sufere impreuna cu Mirele, caci numai astfel devine tovarasa lui pe vecie. Nu este cu putinta sa atingi sfintenia fara suferinta, fara sa mergi pe drumul cel aspru, cel stramt.

Adam era imbracat la inceput in stralucire prin cuvantul lui Dumnezeu. Acest cuvant era hrana trupului sau, si abia dupa calcarea poruncii si-a vazut trupul gol si a simtit rusinea in inima lui. Caci tot ce a creat Dumnezeu a fost curat, iar trupurile goale nu sunt ceva spurcat si de rusine, ci numai gandurile noastre poftitoare sunt pacatoase si de rusine. Nu goliciunea este pacat, ci intentia cu care se dezgoleste trupul omului. Şi lui Adam, desi a cazut, i-a ramas cunostinta asupra a ceea ce este bine si rau. Şi regretand greseala facuta, s-a luptat sa nu mai pacatuiasca inaintea lui Dumnezeu; de aceea a si fost scos din iad sufletul sau de catre Hristos cel inviat. Noi insa am mostenit cu totii prima lui neascultare, dar si posibilitatea de a repara greseala mostenita.

Sa cautam deci sa recastigam mostenirea pierduta, sa avem frica si credinta in Dumnezeu, insa fara a-I cerceta intentiile. Mintea noastra este prea mica si nu poate cuprinde infinitul. Noi insine nu putem sti cum iau nastere gandurile noastre atat de variate; cum vom avea deci pretentia sa declaram ca am inteles intentiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afunda in cercetare se rataceste, cautand sa afle ce si cum lucreaza Dumnezeu. Pe Dumnezeu nimeni nu poate sa-L inteleaga. Cand copilul suge laptele mamei nu se intreaba cum si de unde vine el, ci soarbe si se satura. Asa si noi sa luam din Dumnezeu ceea ce ne trebuie noua, ceea ce ne vindeca sufletele noastre. Dumnezeu este chiar in noi insine, dar noi nu stim. Hristos ni-L descopera noua insine; pe El sa-L ascultam, El este mesagerul lui Dumnezeu, El a fost om trupesc ca noi, a vorbit ca noi, ne-a dat invataturi. Nimic altceva nu ne mai trebuie. Sa implinim deci cuvantul lui Hristos, si vom sti tot ce ne trebuie despre Dumnezeu. Ba, mai mult, vom trai impreuna cu El, caci El va veni si Se va odihni si-Şi va face locuinta in inima celui ce-L iubeste. Dumnezeu ne cere iubirea si prin iubire El ne trimite si cunostinta. Cel care-L iubeste pe Dumnezeu devine un teolog fara sa stie si fara sa vrea. Pecetea lui Dumnezeu se va aseza pe cei curati, pe cei care asculta glasul lui Dumnezeu, care ni S-a facut noua cunoscut prin Iisus Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu este hrana sufletelor noastre, asa cum i-a fost lui Moise, care a postit pe munte 40 de zile si, cand s-a intors, nu slabise deloc, ci era plin de stralucire. Acea stralucire simboliza focul divin din sufletele dreptilor, ce se va arata la inviere. Sufletele acestea devin o biserica a lui Dumnezeu, pentru ca ele au lasat totul, ca Maria, sora Martei, si s-au asezat la picioarele Domnului. Celui care iubeste, asculta si staruieste in dragostea lui, Dumnezeu ii urmareste sufletul si ii trimite putere ascunsa. Vine intotdeauna un semn de sus ca Dumnezeu ne-a ascultat rugaciunile si acest semn ne intareste, ne da siguranta mai mare si ne aprinde dragostea si mai mult. Asa cum a spus el despre Maria, care-L iubea, acele cuvinte care i-au dat ei putere si duh si au umplut inima ei: “Maria partea cea buna si-a ales”…

Şi nu este de mirare ca cei care se apropie trupeste de Domnul primesc putere! Duhul Sfant cade peste cei credinciosi si ii invata in ascuns ceea ce ei nu stiu, si nu mai au nevoie sa caute prin carti. Iubirea lor atrage darul de sus al iluminarii.

Celor care lasa totul pentru Dumnezeu, Acesta le va trimite Duhul Adevarului, Mangaietorul sufletelor lor. Omul ceresc se uneste cu omul pamantesc si Domnul Se descopera sufletelor acestora si ii invata totul.

(sura: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

#3 | pid:7343 | tid:3855
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
„Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel Ceresc desavarsit este“
Dumnezeu a creat totul curat, iar [pe] fiintele rationale le-a creat nevinovate, dandu-le insa libertatea propriei lor vointe si ingerilor, si omului, si demonilor. Rau n-a facut Dumnezeu pe nimeni. Lucifer s-a facut pe sine rau, prin neascultare. Ereticii care sustin existenta raului in lume permanent si definitiv, neinvins de nimic, se insala amarnic, caci peste tot, peste rau si peste bine, imparateste Dumnezeu. El ingaduie raul, care nu de Sine a fost creat. Nu-l distruge inca pentru ca binele sa biruiasca. Ce merit ar mai avea binele daca n-ar mai exista raul cu care sa se lupte?

Sufletul omului nu este permanent cufundat in rau, ci numai in clipele cand primeste in el duhul rautatii. Cand plange si se pocaieste, el devine curat si lipsit de prezenta raului. Omul este una cu tot ceea ce se lipeste de inima si de mintea lui. Sufletul cu experienta stie ca are momente de cadere si momente de har, si nu se mai sperie, nici nu se deznadajduieste. Dumnezeu ingaduie ispitele si caderile ca sa-l mentina in smerenie si sa-l curateasca mereu. Duhul Sfant nu se intineaza cu nimic, nici chiar atunci cand sufletul este in prada ispitei, pentru ca „lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o“… Nimeni nu scapa definitiv pe acest pamant de patimi si de provocari, dar nu trebuie sa se sperie si sa dispere, caci astfel ar da mai mult curaj satanei. Pacatul este cauza tuturor relelor, a tuturor bolilor. Patimile senzuale ale sufletului si ale gandurilor tasnesc afara din om prin boli ale trupului.

Dumnezeu este pretutindeni, chiar si in iad, caci binele nu se intineaza nicaieri, cu nimic. El este nemar­ginit, infinit, in timp ce satana isi are, ca o creatura ce este, o limita si un loc. Pe Dumnezeu insa nu-L poate intrece si micsora nici o murdarie, nici o necuratie. El nu sufera nimic de la nimeni. Sufletul omului insa sufera raul atunci cand nu are grija sa predea lui Hristos toate gandurile din inima sa. Frica, osteneala si paza neincetata scapa sufletul de patrunderea raului in el.

Harul lucreaza in mod tainic in sufletele celor care se ostenesc; ei nu-si dau seama cum se produce schimbarea lor. Sufletele sunt slefuite in ascuns de harul divin pana ce ele ies din trup. Abia atunci se arata frumusetea sufletului, precum opera artistului, care-si pregateste lucrarea si n-o arata pana nu este gata. Omul din afara nu este decat oglinda celui din interior. Cei drepti nu mai sunt din lumea aceasta, ci dintr-o alta lume – cum spune Domnul. Inca fiind pe pamant, ei se bucura la gandul ca-i vor intalni in ceruri pe fratii lor in sfintenie, care le pregatesc o primire placuta.

Dreapta socoteala este insa foarte necesara, iar cei buni si cei drepti trebuie sa fie mereu in garda in privinta dorintelor lor, sa aiba intotdeauna o masura, nici o blandete molatica, lipsita cu totul de severitate, dar nici o severitate prea aspra si lipsita cu totul de blandete. Si una si alta sa le aiba – si intelepciune, dar si judecata; si vorba, si fapta; incredere deplina in Domnul si neincredere in el insusi – caci virtutea se pregateste din multe parti, precum o mancare cu multe mirodenii. Cei ce sustin ca pacatul nu este in ei, ci vine din afara, se inseala. Le este rusine sa marturiseasca acest mare adevar. Noi toti avem pacatul in noi, suntem nascuti in si prin pacat, care este in firea cea corupta mostenita, dar nu in cea adevarata. Abia cand il descoperim in noi, cu atatea si atatea ocazii, ne ingrozim si incepem sa luptam pentru a-l scoate afara; abia atunci recunoastem adevarul.

Unii se lauda cu vedenii, cu vorbe alese, dar – vai! – se insala pe ei insisi. Abia dupa multe incercari si lacrimi, avand inima zdobita, cu mare frica si cutremur, ajung cei cu adevarat alesi sa nu se mai sperie de duhurile rautatii, ci sa aiba doar teama ca bogatia harului sa nu se ia de la ei si sa nu se laude niciodata cu ea. Unul ca acestia are definitiv fixata in mintea lui ideea ca el este cel mai de nimic dintre toti si ca asa si era firesc sa fie. Si pe masura ce se afunda in cunoasterea de Dumnezeu, se crede tot mai nestiutor, si cu cat invata mai mult, cu atat i se pare ca nu stie nimic. Ca un copil mic se lasa condus de har si, desi a castigat linistea, este mereu nelinistit sa nu-L supere cu ceva pe Domnul.

Oamenii n-au inteles insa aceasta chemare dumnezeiasca a lor de a fi fiii Tatalui Ceresc, asa precum cu mare tristete spunea profetul:

„Omul, fiind in cinste, n-a priceput; el s-a facut asemenea animalelor celor neintelepte si seamana cu dansele“.

Si vai de cei ce au nesocotit porunca Domnului: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este“. Caci „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece“.

Fara Hristos nimeni nu se poate mantui si nu poate mosteni viata vesnica
Fara Hristos nimeni nu se poate mantui si nimeni nu poate mosteni viata vesnica. Crestinii desavarsiti, care ajung la marturisirea lui Hristos, sunt „unsi” cu har asa cum au fost unsi profetii si regii tainelor ceresti. Acestia sunt crucificati, prigoniti, dar sfintiti. Asa precum in vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai indraznea sa se impotriveasca, iar cei unsi isi primeau demnitatea fara discutie, desi erau prigoniti si greu incercati – ca David, de exemplu -, tot astfel cei „unsi” in duh cu harul sfintitor si care primesc pecetea Imparatiei Cerurilor sunt chinuiti si dati prada suferintelor.

Dar suferinta le-a devenit placere si bucurie, caci se aseamana prin aceasta cu Stapanul lor Cel rastignit, cu care vor fi impreuna in vesnicie. Suferinta le da putere in loc sa-i doboare, ca pe cei necredinciosi. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului si inca fiind in trup, pe pamant, ei privesc cu ochiul sufletului frumusetea cea nespusa a Imparatiei Ceresti pe care o asteapta. Ei stiu ca cetatea lor nu este pe pamant, ci in ceruri; acolo este patria lor. Zi si noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar putini, foarte putin ajung la aceasta unire permanenta.

In general, in suflete locuieste si lucreaza harul, dar mai exista inca si rautate. Doua stapaniri zbuciuma alternativ sufletul celui care se lupta.

Unii, desi sunt foarte mult inviorati de harul lui Dumnezeu si inving deseori rautatea si se roaga cu multa putere lui Dumnezeu, mai au totusi momente in care se lasa influentati si de gandurile pacatoase. Cu toate acestea, ei sunt inca sub harul lui Dumnezeu. Cei usuratici insa cred ca au scapat definitiv de pacat indata ce harul lucreaza in ei si se incred astfel in sine si, vai!, repede cad. Cel cu adevarat incercat nu indrazneste niciodata sa afirme ca a scapat de gandurile rusinoase, nici chiar atunci cand simte cu mare putere ca harul este prezent in el.

Cei cuprinsi de har sunt insa hartuiti puternic si de pacat. Gandurile rele nu vor disparea niciodata din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. O clipa de neatentie, de lipsa de rugaciune, si gandul rau a si patruns in minte. Ba inca, harul ce coboara si bucura inima nu trebuie sa umple mintea omului de frica si ingrijorare. Impotriva lui va veni sa lupte vicleanul. Dar harul ii va apara de sagetile celui rau daca sunt foarte atenti.

In iubirea de Dumnezeu exista multe trepte, multe masuri. Unii vor sa se mantuiasca numai pe ei singuri, iar altii vor sa fie de folos si altora. Unii se lasa sa fie sacrificati pentru Hristos. Altii voiesc sa fie admirati de oameni pentru puterea Duhului Sfant pe care o au in ei. Altii, dimpotriva, voiesc sa-si ascunda aceasta putere a Duhului si evita intalnirea cu oamenii; acestia sunt mult superiori celorlalti. Unii isi ascund faptele virtutii, altii si le trambiteaza.

Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhov­niceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori.

Dupa cum pestele nu poate trai fara apa sau cineva nu poate merge fara picioare sau nu poate vedea lumea fara ochi, tot asa cel ce nu traieste ceea ce vorbeste nu cunoaste cu adevarat tainele si intelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu.

Putini, foarte putini sunt demni de a vorbi despre nepatimire si despre desavarsire. Numai cel ce a ajuns la ea poate indrazni sa glasuiasca celorlalti si sa dea sfaturi.

Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine insusi de toate patimile? Si chiar daca ar fi cineva cu adevarat sfant, acela se ascunde, nu doreste ca lumea sa cunoasca desavarsirea lui. El numai pe Dumnezeu il cauta si numai Lui voieste sa-I placa, iar nu oamenilor.

Cel care vorbeste sincer, din inima si din credinta lui, se cunoaste, caci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gusta din Duhul Sfant se aprinde de o sete si mai mare, niciodata nu se satura si nu crede ca-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viata, se crede mereu mort si lacomia lui duhovniceasca sporeste. Cum spune Iisus: „Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate si de adevar, caci aceia se vor satura“. Cei care se cred sfinti pentru ca se infraneaza de la poftele trupului se insala, fiindca sfintenia in inima se produce mai intai. Cel sfant este cel curat in inima, care scoate afara toate gandurile necurate.

Adevarul se vadeste tocmai pentru ca ii are impotriva pe mincinosi si pe batjocoritori. De aceea sfintii au fost martori ai adevarului, pentru ca au fost prigoniti de minciuna.

Desavarsirea nu consta in abtinerea de la rele, ci in umilinta mintii si a inimii. Acolo locuieste sarpele veninos. Inima este o prapastie imensa, plina de spurcaciuni. Acolo trebuie sa facem curatenie mare.

(sursa: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi