Sari la continut

Iisus Hristos
Daca ne straduim sa ne vindecam de patimile trupului, de teama sa nu ne rada lumea, cu atat mai vartos sa ne straduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem sa fim judecati inaintea fetei lui Dumnezeu, unde e bine sa nu ne aflam fara cinste sau vrednici de batjocura. Caci avand voia libera, daca nu voim sa savarsim faptele rele, atunci cand le dorim, putem face aceasta si sta in puterea noastra sa vietuim placand lui Dumnezeu; si nimeni nu ne va putea sili vreodata sa facem vreun rau, daca nu vrem. Si asa luptandu-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu si vom petrece ca ingerii in ceruri. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Marturisiri . . . !


1 post(ari) la acest topic

#1 | pid:6519 | tid:3831
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 3142 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
MARTURISIRI . . . !


Sora Maria

L-am cunoscut pe părintele Lavrentie prin 1970, când eu aveam în jur de 30 de ani. Aveam atunci trei copii şi mergeam totuşi rar la Frăsinei, mă mai duceam şi pe la Cozia şi mă spovedeam pe la mai mulţi duhovnici. Aveam necazuri cu bărbatul meu care era desfrânat.

Eu am avut cinci copii. Primul l-am născut normal, iar pe ceilalţi patru prin cezariană. Toate naşterile mele au fost cu necazuri, pentru că aveam R.H.-ul negativ şi o malformaţie la bazin; n-aveam oasele sudate şi în situaţia în care aş fi avut în pântece un copil mai mare, dacă aceste oase s-ar fi desfăcut aş fi rămas imobilizată la pat pe viaţă.
Doctorii din Râmnicu Vâlcea, care mă cunoşteau, n-au vrut să pună mâna pe mine. Mi-au spus: „aveţi R.H. negativ şi nu vrem să vă avem pe conştiinţă, mergeţi în altă parte". Aşa încât, în afaiă de al doilea copil, pe care l-am născut la Piteşti, pentru că acolo eram repartizată atunci cu serviciul, pe ceilalţi patru i-am născut în Bucureşti. Primul şi al treilea la spitalul Filantropia, iar al patrulea şi al cincilea la Spitalul Giuleşti.
Cel mai mult m-am chinuit după a patra cezariană, deci după ultimul copil, înainte să nasc, m-am dus pe la Frăsinei şi i-am spus părintelui Lavrentie că îmi este frică să nu mor, pentru că văzusem moartea cu ochii şi la celelalte naşteri. Părintele Lavrentie mi-a zis: „Du-te, mă tată, că n-ai să mori".
La opt minute după ce mi-au făcut anestezia am făcut stop cardiac. Medicul care era atunci de gardă era începător şi s-a pierdut cu firea. Dumnezeu a rânduit ca atunci să fie în spital şi o doctoriţă mai experimentală care a început să ţipe la mine şi să-mi dea palme. De la acele palme peste cap am rămas după aceea cu o durere groaznică. Doctoriţa a pus o asistentă să-mi facă perfuzii şi i-a zis doctorului să-mi facă masaj cardiac, dar acesta nu ştia. Se făcuse livid la faţă. Când m-a cusut, a greşit aţele, <<...>>si hemoragia nu s-a mai oprit. Doi ani de zile am avut hemoragie continuă încât ajunsesem un cadavru viu, un schelet ambulant. Doctorii şi-au dat seama de greşeala lor şi mi-au spus: „Doamnă, trebuie să vă facem a cincea cezariană şi vă scoatem aţele". Am refuzat. După doi ani de zile m-am dus la Cernica la moaştele Sfântului Calinic şi acolo m-am vindecat în mod minunat de hemoragie.
Să ne întoarcem însă la părintele Lavrentie. La a cincea naştere din rahianestezie şi din palmele pe care doctoriţa mi le dăduse am rămas cu nişte dureri groaznice la cap. In spital mi-au făcut „ cofedal" o perioadă şi apoi nu mai mi-au dat, pentru că era la fel de puternic ca morfina. Mi-au spus că trebuie aprobări speciale pentru acest medicament şi se eliberează numai pentru pacienţii internaţi în spital. Am renunţat la „cofedal" şi mă rugam la Dumnezeu: „Doamne ajută-mă, chiar dacă nu mă vindec de tot, măcar să pot lucra la serviciu, ca să-mi pot creşte copiii". Pentru că mă duceam la serviciu şi din cauza durerilor groaznice nu puteam face nimic. Până atunci nu avusesem niciodată dureri de cap, nu ştiam ce sunt acelea şi nu înţelegeam pe alte colege de-ale mele care se văitau de aşa ceva.

Am ajuns la Frăsinei. Era iarnă şi eu stăteam la uşă în picioare şi părintele Lavrentie slujea în biserică înconjurat de oameni. Şi-l ţin minte, îl văd ca acum cum citea din carte şi apoi ridica ochii şi îi fixa pe mine. Eu lăsam privirea în jos şi gândeam: „Ei, sfântul maslu nu te face bine, nu poate să te vindece, dar o ameliorare ceva tot trebuie să-ţi dea Dumnezeu". Şi iar mai citea părintele Lavrentie o sfântă Evanghelie şi iar se uita la mine şi eu iar mă gândeam: „Doamne, măcar să nu mă mai doară aşa tare ca să pot lucra". După ce a terminat sfântul maslu şi a miruit pe toţi, eu am rămas la urmă şi odată părintele aşa s-a uitat fix la mine şi cu miruitorul mi-a făcut seninul crucii apăsat pe frunte de am tresărit. Şi în acelaşi timp imediat mi s-a ridicat durerea de cap.

********
O perioadă de câţiva ani n-am mai avut deloc dureri de cap, dar apoi datoria necazurilor pe care le aveam în familie cu soţul meu, durerile de cap iarăşi m-au luat în primire, însă nu la fel de puternic ca prima dată. Intr-o primăvară, zi de vineri am plecat la Fiăsinei la slujbă. Dar pe drum frumuseţea peisajului m-a făcut să uit de scopul pentru care plecasem de acasă. Afară era aşa frumos, râul curgea, păsărelele cântau, fragii erau copţi. Pentru mine care stăteam la bloc, acestea aveau cu atât mai mult farmec. Toţi oamenii se grăbeau la slujbă, iar eu am rămas în urmă să mănânc fragi. Am ajuns la mănăstire când maslul se terminase, iar părintele Lavrentie strângea miruitoarele ca să le ducă în altar.
Eu, când am intrat pe uşă şi l-am văzut pe părintele că intră în altar, l-am strigat: „Părinte, miruiţi-mă şi pe mine!"
- Dar ce ai făcut, bă tată, până acum?
- Păi să vedeţi părinte, păsările cântă, afară e frumos şi eu am mâncat fragi. Părintele se uita la mine şi râdea. Ce să-mi zică dacă atât mă ducea pe mine capul.
-Du-te, mă tată, şi bate trei metanii la icoana Mântuitorului şi trei la Maica Domnului şi vino încoace.
- Nu, părinte, miruiţi-mă, că mă doare capul.
- Bine, bate metaniile şi vino.
Am bătut metaniile la Mântuitorul şi la Maica Domnului şi m-am dus. Şi m-a miruit şi nu mai m-a durut capul. Sunt de atunci aproape treizeci de ani iar pe mine, chiar dacă răcesc şi am febră, capul nu mă mai doare.

*********
Când am început să merg mai des la Frăsinei, şi părintele m-a cunoscut mai bine, a început să ne viziteze. Când trecea prin Râmnicu Vâlcea cu treburi, trecea şi pe la noi. Le mai aducea la fete dulciuri, stătea de vorbă cu noi şi apoi pleca. Dar nu ne făcea rugăciuni. Când îl rugam să ne facă rugăciune, se ridica şi pleca din casă. Spunea că n-are timp, că se grăbeşte sau aducea alte scuze. De multe ori venise pe la noi, dar rugăciune nu ne-a făcut niciodată. Reacţia aceasta mă uimea : „Nu se poate, se întâmplă ceva la noi în casă". Odată, mergând la episcopie la slujbă, am auzit Evanghelia cu sutaşul care a zis Mântuitorului: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea" şi am izbucnit în plâns. M-am gândit că nici eu nu sunt vrednică să intre părintele în casa mea să facă rugăciune. Şi atunci m-am luminat: „Trebuie să fie ceva în camera de zi unde intră părintele!". Am plecat acasă şi când am intrat în camera de zi la televizor m-am uitat prima dată.
L-am luat, l-am scos din priză şi de la antenă, l-am băgat sub masă şi l-am acoperit cu pânză.
Maică-mea, când m-a văzut, a sărit cu gura pe mine: „Pune televizorul la loc că vine bărbatu-tău şi vezi tu ce păţeşti!" Lasă -am zis eu - că până vine bărbatu-meu vine părintele Lavrentie".
Aşa că am ascuns televizorul şi am observat că pe peretele de răsărit nu aveam nici, o icoană ci numai două tablouri. Am scos tablourile, am văruit peretele şi am pus icoane. Când a venit părintele Lavrentie la noi, a deschis uşa şi a zis: „Pune, sora Măria, masa să vă fac o rugăciune", înainte să intre în camera de zi şi să vadă ce schimbări făcusem eu, a zis că ne va face rugăciune. Şi de atunci ori de câte ori venea, îmi facea rugăciune în casă.

********
Am mai avut o altă situaţie din care mi-am dat seama că părintele era înainte văzător. Era într-o zi de joi în timpul săptămânii. Nimeni din familia noastră nu urcase la Frăsinei. Fata mea a doua (toţi cei cinci copii ai mei sunt fete), Irina, intrase în comă. Avea atunci cinci ani. Temperatura ei oscila între 40-41° şi nu cobora, îi făcusem cinci antibiotice, dar degeaba. De la piept în jos era neagră şi ţeapănă, iar de la piept în sus era roşie congestionată. Tot sângele îi urcase în cap. Nu-mi dăduse prin minte să chem salvarea. Mi-am dat seama că moare şi m-am dus în camera mea să mă rog pentru ea. La un moment dat, fata m-a strigat îngrozită: „Mamă, vino la mine că au venit diavolii să mă ia". Când să mă ridic să mă duc în camera ei a sunat soneria. I-am spus: „stai mamă că vin acum, dar sună cineva la uşă". Eram acasă numai eu, Irina care era în comă şi fata cea mare. Când am deschis, la uşă era părintele Lavrentie, care a intrat în casa şi din pragul uşii a spus: „Adă, mă tată, adă fata ca să-i fac rugăciune". Eu nu puteam singură să o iau pentru că era ţeapănă şi umflată. Am târât-o efectiv din dormitorul ei împreună cu fiica mea cea mare şi am adus-o în camera de zi. Am trântit-o cu chiu cu vai pe un recamier şi părintele i-a citit două, trei rugăciuni de dezlegare. Nu mi-am dat seama ce anume i-a citit, dar după cele două şam trei rugăciuni fata mea s-a sculat din pat şi mi-a zis: „Mamă, mi-e foame". Nu mâncase nimic de câteva zile. Şi s-a făcut bine după numai cele câteva rugăciuni ale părintelui. Şi atunci mi-am dat seama că părintele ştie ce se întâmplă la distanţe de zeci de kilometri prin darul lui Dumnezeu. De fapt, le spunea deseori fetelor mele: „Fiţi atente, că eu am binoclu şi văd din Frăsinei tot ce faceţi voi acolo în Râmnicu Vâlcea".

*********
Intr-o vacanţă, am cerut blagoslovenie de la părintele Lavrentie ca să plec cu fetele la ţară.
Din nu ştiu ce motiv părintele Lavrentie nu ne-a dat blagoslovenie.
Şi, totuşi, eu m-am hotărât să le duc, pentru că ele tot insistau să le duc la ţară, să le duc la ţară. Adevărul e că era şi greu cu cinci copii la bloc. Ele ar mai fi vrut să se joace, să aibă spaţiu de desfăşurare.
In ziua în care ne pregătisem de plecare însă s-a întâmplat ceva.
Fata cea mare a vrut să-şi mai spele nişte rufe ca să le aibă curate la ţară. In timp ce ducea de la bucătărie spre baie oala cu apă clocotită, fata cea mică i-a ieşit înainte şi i-a vărsat-o. Apoi apa i-a curs pe mână şi a opărit-o iar fata cea mare, ca să nu plângă a luat-o pe cea mică şi a dus-o în baie unde a băgat-o sub un jet de apă rece. Atunci pe loc i s-a jupuit toată pielea de pe mână şi noi am fost obligaţi să o internăm de urgenţă la spital. Două săptămâni a stat cea mică la spital şi vacanţa copiilor a fost compromisă.
Le-am spus atunci: „Aţi văzut mamă, n-aţi vrut să-l ascultăm pe părintele Lavrentie şi Ileana şi-a făcut vacanţa în spital. Pedeapsa neascultării".

Odată de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul o creştină de pe lângă Curtea de Argeş se grăbea să plece acasă.
Zicea că are gospodăria, vitele, păsările şi n-are cine să le îngrijească. N-a mai stat să se termine slujba şi a cerut blagoslovenie de plecare. Părintele nu i-a dat-o şi ea totuşi a plecat.
Eu, chipurile din milă faţă de ea, ca să nu umble singură prin pădure (plecase la cinci dimineaţa) am însoţit-o ca să-i ţin de urât.
Ea venise să se spovedească şi pentru că părintele n-avusese timp a plecat în grabă ca să prindă maşină, însă aşa s-au aranjat lucrurile că a pierdut toate maşinile şi a ajuns acasă mai târziu decât dacă ar fi plecat după slujbă. Mi-am dat seama atunci că mila mea n-a fost dupa Dumnezeu şi am zis că nu mai plec niciodată de la slujbă fără blagoslovenie.

*************
De câte ori făceam vreo greşeală şi îi spuneam părintelui, dânsul nu se supăra şi nu ne certa, întotdeauna era blând şi vesel. Un creştin de meserie profesor, -văzând acest stil al părintelui, s-a dus într-o zi la dânsul şi i-a zis: „Părinte, dumneavoastră vă purtaţi prea frumos cu noi, vă rog să fiţi mai aspru. De exemplu mie ar trebui să-mi ziceţi: porcule, măgarule, n-ai făcut nimic bun etc. Poate dacă mă luaţi mai tare mă îndrept şi eu". Părintele a tăcut un moment şi apoi i-a răspuns: „Aşa mă, voi vreţi să fiu şi eu ca voi, vreţi să mă comport şi eu ca voi?" La aceste vorbe, profesorul a simţit o ruşine aşa de mare că îi venea să intre în pământ.
**************

Am slujit o dată cu părintele Lavrentie 26 de ore neîntrerupt. A coborât duminică seara de la mănăstirea de bărbaţi jos la femei. A făcut sfântul maslu, apoi miezonoptică, utrenie şi sfânta Liturghie până luni dimineaţa. După aceea a făcut încă vreo trei masluri. Mereu veneau grupuri de creştini şi părintele zicea: „Haideţi, mă, încoace să facem sfântul maslu". După ce făcea sfântul maslu şi creştinii plecau, se adunau aţii şi părintele iarăşi slujea. Coborâse atunci şi părintele Iustin care-l ajuta.
Luni, după-amiază, părintele a plecat la Piteşti şi m-a luat pe mine ca să citesc canonul de la sfântul maslu şi apostolii, în Piteşti cred că am mai făcut vreo trei masluri. M-am ţinut tare până la miezul nopţii, după care a început să mă lupte rău somnul. Adormeam în genunchi cu capul pe coate. Părintele mă trezea atingându-mă cu cădelniţa ca să citesc apostolii. Am mers prin câteva case de creştini. Marti, la ora patru dimineaţa, părintele mi-a zis: „Hai să mai mergem la cineva să facem o rugăciune". I-am spus: „Preacuvioase, sunt nedormită de sâmbătă seara şi azi e marţi dimineaţa. Nu mai pot; duceţi-vă singur." Părintele a plecat şi până la şase dimineaţa a mai făcut rugăciune la cineva. Marţi, la şase dimineaţa, am plecat spre Frăsinei. Pe mine m-a lăsat în Râmnicu Vâlcea iar dânsul a urcat sus la mănăstire ca să fie prezent la Sfânta
Liturghie, în tot acest interval de timp cât părintele a slujit neîncetat, numai la întoarcerea de la Piteşti a alipit puţin în maşină.
într-o seară, târziu, părintele a coborât în Râmnicu Vâlcea, în cartierul Nord ca să facă maslu la o familie. M-a luat şi pe mine, dar nu mai ştia blocul unde stăteau. Nu ştiam nici eu unde locuiau. Ne-am învârtit pe acolo prin zonă, dar n-am nimerit blocul. Atunci, părintele Lavrentie s-a dat jos din maşină şi a început să strige: „Alo...alo...alo!" dar striga tare de se auzea în toată zona. Atunci gazda care ne aştepta a ieşit la geam: „Aici, părinte, aici suntem." Când am ajuns la dânşii, părintele le-a zis: „Bă tată, v-am deranjat, nu-i aşa, v-am deranjat. Mă primiţi, mă primiţi, primiţi moşul acesta? Eu sunt rău; nu vă las să dormiţi". Cu astfel de glume părintele Lavrentie îşi făcea intrarea noaptea în casele oamenilor ca să le facă rugăciune.

*********
Părintele Lavrentie era întotdeauna foarte optimist, iar noi deseori cădeam în deznădejde. Odată, văzându-mă supărată, mi-a zis: „Bă tată, să-ţi povestesc ceva. La începutul călugăriei mele eu aveam un duhovnic în Ardeal. Şi când mă duceam la el eram cătrănit aşa cum eşti frăţia ta acum, pentru că, la început, în mănăstire era greu, erau multe probleme şi nu ştiam cum ă le rezolv. Şi cum stăteam eu aşa supărat în tren, vine la mine un om şi-mi zice: „Părinte, părinte, cu noi e Dumnezeu, părinte, cu noi e Dumnezeu". Cum am auzit acest cuvânt, soă Măria, odată m-am luminat şi m-am liniştit. Păi da, aşa e, cu noi trebuie să fie Dumnezeu, cu noi fiii Bisericii. Dacă nu e cu noi Dumnezeu, atunci cu cine e? Aşa că nu te descuraja niciodată, că Dumnezeu nu ne părăseşte."

***********
Părintele Lavrentie mi-a spus de mult timp şi de multe ori ca să intru în mănăstire, să mă călugăresc. Mie îmi plăcea să merg la mănăstire, să stau la slujbe, dar nu să mă călugăresc. Şaptesprezece ani am stat pe băncile şcolii, şi eu, şi soţul meu intelectuali. Ce să fac eu în mănăstire? Nu ştiam să prăşesc, nu ştiam să dau cu sapa. La serviciu stăteam pe scaun, iar acasă mă odihneam. Nu-mi plăcea bucătăria. Când mama vroia să mă înveţe să gătesc, eu îi răspundeam: „Pe mine să mă laşi în pace că eu nu vreau să stau la coada cratiţei. Eu am învăţat carte şi o să mănânc la restaurant". Mai mult mama se ocupa de gospodine şi de bucătărie, dar când au apărut copiii şi s-au înmulţit greutăţile, a trebuit să învăţ şi eu să fac mâncare şi toate cele din casă. De aceea când părintele îmi zicea de mănăstire eu îl respingeam. Ce să facă o slăbănoagă ca mine în mănăstire? Şi aşa azi, aşa mâine, tot zicându-mi părintele de mănăstire şi eu tot refuzând, ce s-a gândit dânsul: „Lasă, că te învăţ eu minte !" Şi într-un an, de hram (Adormirea Maicii Domnului), părintele Lavrentie m-a chemat la Frăsinei să fac curăţenie. Sora Suzana din Sibiu, care se ocupase de curăţenie până atunci, era bolnavă şi părintele m-a rugat să o înlocuiesc. N-am avut cum să-1 refuz dar îmi puneam problema cum o să mă descurc. Mi-am făcut bagajele cu tot ce-mi trebuia pentru curăţenie (bidinele, cârpe, săpun etc). S-au adunat cinci genţi plus cădită de spălat rufe. Mă rugam: „sfinte Calinic, trimite-mi o maşină să mă urce şi pe mine cu bagajele la mănăstire", dar sfântul Calinic ori nu m-a auzit, ori a vrut să mă înveţe că se poate ajunge la mănăstire şi pe jos. Le-am luat ca desagile câte două câte două, le-am pus pe umeri, pe cap şi am urcat pe jos până la destinaţie. Mă gândeam: „să vezi ce bună sunt eu de treabă după atâta drum şi încărcată cu bagaje". Cred că o să mă ţintuiască câteva zile la pat febra musculaiă. Dar n-a fost aşa. N-am avut deloc febră. Spălam de dimineaţa până noaptea târziu. Stăteam cu picioarele în apă de-mi clănţăneau dinţii în gură, dar n-am răcit. Făceam mâncare. Le puneam masa la creştini. Spălam vasele, strângeam mesele, am văruit pereţii, iar noaptea mă duceam la slujbă până aproape de dimineaţă. Câte paturi erau acolo jos trebuia să le spăl toată lenjeria şi păturile, iar apa pârâului era rece ca gheaţa, chiar şi vara. După apusul soarelui mai ales ii îngheţa şi sufletul din tine, iar eu eram bolnavă cu rinichii.
Ceilalţi creştini îmi ziceau: „Mă, tu o să răceşti, toată ziua cu picioarele în apă" iar eu le răspundeam „Răciţi voi că staţi pe loc, nu eu, pentru că muncesc pentru sfânta mănăstire". Mi-a zis la urmă părintele Lavrentie: „ Vezi, mă, ce înseamnă mănăstirea?"
M-am lecuit de atunci să spun că nu merg la mănăstire, într-adevăr, în mănăstire nu munceşti cu puterile tale, ci cu rugăciunile obştii.

*********
Părintele Lavrentie ţinea foarte mult ca să fi om de cuvânt. El spunea: „Mă, tată, dacă ai promis un lucru apoi trebuie să-l împlineşti. Dacă ştii că nu poţi să-l împlineşti, mai bine nu promite". Şi ne povestea: „Când am fost la Muntele Athos părintele stareţ m-a învoit pentru o săptămână. I-am spus că sâmbătă seară o să mă întorc. Când am ajuns în Grecia, am avut probleme la vană. Maşina noastră a fost oprită în Uranopolis şi am ajuns târziu în Muntele Athos. Părintele Petroniu (stareţul schitului Prodromu) a insistat mult să mai rămânem: „Nu se poate să staţi atât de puţin. Aţi făcut atâta drum şi acum să staţi în Sfântul Munte numai două zile? Aţi cheltuit atâţia bani, aţi făcut atâtea sute de kilometri, e poate ultima oară când veniţi aici. E păcat să plecaţi aşa de repede."
- Am promis părintelui stareţ că sâmbătă sunt la Frăsinei.
- Daţi-i un telefon!
- N-avem la mănăstire.
- Trimiteţi o telegramă!
-Cuvântul e cuvânt. Sâmbătă trebuie să fiu la mănăstire. A insistat în zadar părintele Petroniu. N-am stat în Athos decât două zile şi apoi ne-am întors. Sâmbătă seara am fost la Frăsinei. Când m-a văzut părintele stareţ, s-a bucurat, s-a luminat la faţă bătrânul.
Ne povestea iarăşi părintele o întâmplare din tinereţe. Era hirotonit preot de curând şi nu avea prea mulfi experienţă la spovedanie. Şi a venit un ardelean gras şi cu îndazneală: „No, părinte, vreau să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi". „Stai, mă - i-a zis părintele - întâi să te spovedesc şi după aceea vorbim de împărtăşanie". Acela nu şi nu că vrea Sfânta împărtăşanie. După ce l-a spovedit şi l-a descoperit că are păcate de moarte, părintele Lavrentie i-a spus că n-are voie să se împărtăşească decât pe patul de moarte. Dar acela a început să se certe cu părintele: „Eu la mine în parohie sunt consilier şi sunt respectat în biserică şi mă împărtăşesc în fiecare duminică". Părintele Lavrentie s-a tulburat, dar nu l-a împărtăşit. Atunci omul s-a dus în Râmnicu Vâlcea şi s-a împărtăşit la o biserică oarecare. După trei ore de la împărtăşanie însă a murit subit. I-a bufnit sângele pe urechi, pe guiă şi pe nas şi în trei ore a fost mort. De aceea părintele spunea de multe ori: „Sfânta împărtăşanie nu e ciorbă, trebuie să fii pregătit şi vrednic pentru ea." Părintele ne uimea cu memoria. Ne întreba câte o daă: „Cum o cheamă mă pe femeia din satul cutare? "
- Nu ştim, părinte.
- A venit acu doi ani pe la Frăsinei.
Noi, când auzeam ne bufnea râsul. Cum să ţii minte o femeie când în doi ani treceau pe la Fiăsinei mii de femei? Şi după puţin timp părintele ne spunea numele femeii de lămâneam cu gura căscată. O dată dacă vorbise cu ea părintele îi reţinea numele şi adresa.

****
Un preot din Râmnicu Vâlcea s-a spovedit la părintele Lavrentie. La spovedanie părintele l-a îndemnat să-şi lase barbă ca să arate a preot şi să poarte uniforma preoţească. Respectivul preot l-a ascultat pe părintele, lăsându-şi barbă şi umblând în reverendă, dar numai până la o vreme. Eram într-o zi la Frăsinei în curte şi-l văd pe acest preot (un om înalt, bine ficut) amărât, necăjit că se îndrepta spre uşa altarului. Era bărbierit şi fără reverendă. Mi-am dat seama că se va întâmpla ceva. Părintele Lavrentie a ieşit în uşă şi l-a întrebat pe un ton răstit: „Cine eşti tu, mă?"
- Sunt părintele cutare, m-am spovedit la sfinţia voastră, nu mă cunoaşteţi?
Atunci părintele Lavrentie s-a înfuriat şi mai tare şi i-a zis: „Tu eşti preot, mă?! Tu eşti preot?!... Tu eşti popă, mă, ai auzit, tu eşti popă" şi i-a făcut un vânt respectivului părinte, după care a intrat în altar. Această lecţie dură l-a lecuit pe respectivul preot să-şi mai dea jos de atunci barba şi să umble fără reverendă.

*******
Părintele Lavrentie cunoştea starea celor trecuti pe pomelnice şi a viilor şi a morţilor. Unei colege de a mea i-a murit copilul electrocutat. Se dusese să prindă peşte cu curent electric şi intrând în apă s-a electrocutat. Această colegă a venit cu mine la mănăstire, ea a scris pomelnicul şi eu i l-am dat părintelui, în timpul slujbei a ieşit părintele afară cu pomelnicul în mână: „Al cui e pomelnicul acesta?" Mi-am dat seama imediat, iară să văd pomelnicul, despre cine este vorba şi am trimis-o pe colega mea: „Du-te, că pe tine cheamă", într-adevăr era pomelnicul ei. „Ia zi, mă, cum a murit copilul?" Femeia i-a istorisit cum a murit şi părintele Lavrentie i-a primit pomelnicul, dar ne-am dat seama de aici că dânsul ştia că acest copil nu murise de moarte bună.
Unei alte femei i-a murit copilul spânzurat. Preotul din sat însă i-a făcut slujba înmormântării ca la orice creştin. Ea a adus un pomelnic cu numele copilului, iară să scrie nimic decât numele lui şi fără să spună ceva. Părintele Lavrentie a ieşit cu pomelnicul ei din altar şi a întrebat-o cum a murit respectivul şi când a auzit că a murit spânzurat, i-a înapoiat pomelnicul. Atunci femeia a început să se certe cu părintele: „Chiar dacă a murit aşa, preotul din sat a dat dezlegare şi l-a îngropat". Atunci părintele i-a zis scurt: „Cine l-a dezlegat, acela să-l şi pomenească" şi a intrat în altar.
De câte ori părintele Lavrentie slujea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea, faţa i se lumina şi această luminozitate îi rămânea mult timp. Faţa dumnealui atunci se umplea de o bunătate şi de o blândeţe adâncă.

**********
Intr-o zi a venit la mănăstire o femeie sectantă. Era de la evanghelişti, din zona Ardealului. Noi n-am ştiut că era evanghelistă. Avea de două luni mâinile înţepenite de nu şi le putea mişca şi nici nu putea dormi.în timp ce părintele Lavrentie slujea, ea striga tare în biserică: „Domnule părinte, eu plătesc oricât, faceţi-mă bine". Dar noi îi ziceam „taci, măi femeie, că părintele acum e în slujbă, lasă-l în pace". O îndemnam să-şi facă semnul sfintei cruci, dar ea nu putea, că avea mâinile înţepenite. Atunci o creştină i-a luat mâna şi cu greu a putut s-o însemneze cu sfânta cruce.
După slujbă femeia a fost cazată la mănăstire. A doua zi ea a venit la părintele Lavrentie şi i-a arătat două batiste pline cu argint viu. Era foarte bucuroasă. Peste noapte vomitase acel argint viu, mâinile i se desţepeniseră şi a putut să se odihnească. De două luni nu mai putuse dormi. Am văzut şi eu cu ochii mei argintul viu. Părintele Lavrentie i-a zis: „Vezi, mă, că aici e credinţa adevărată? De ce nu te lepezi de credinţa ta rătăcită?" „Nu pot, domn' părinte - i-a răspuns femeia - că mă fac de râs în sat. La mine în sat nu este biserică ortodoxă, sunt numai evanghelist!" Femeia a plecat acasă vindecată, dar de rătăcirea credinţei ei nu s-a lepădat.

*******
Părintele Lavrentie ţinea foarte mult la orânduiala Bisericii. Ţinea să ne închinăm totdeauna când spuneam „Sfinte Dumnezeule..." sau „Veniţi să ne închinăm..." şi nu îngăduia să stai în strană în timpul slujbei. Ori în picioare spunea părintele, ori în genunchi, dar nu în poziţia câinelui, în patru labe. N-am auzit pe nimeni rostind aşa de frumos Acatistul Sfintei Treimi ca părintele Lavrentie. Când spunea „Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi" simţeai adânca emoţie ce-l cuprindea. Parcă toată biserica se umplea de har când părintele citea acest acatist. L-am rugat să ne lase să-l înregistrăm citind acest acatist, dar a refuzat.


********
M-am dus odată la Frăsinei tare necăjită. L-am aşteptat pe părintele în drum. M-am gândit că dacă coboară la mănăstire o să-l înconjure celelalte femei cu problemele lor şi eu n-o să mai pot vorbi cu dânsul. Când a coborât maşina, părintele m-a văzut şi a spus şoferului să oprească. L-am întrebat dacă coboară să spovedească şi dânsul mi-a spus că se grăbeşte să ajungă la Sibiu şi nu mai coboară la femei. Dar, văzându-mă supărată, m-a întrebat ce necaz am. Eu în ziua aceea atât de supărată plecasem de acasă, încât aş fi fost în stare să mă duc şi în pădure, dacă părintele Lavrentie m-ar fi trimis, să mă mănânce lupii. Mi-am zis: „Decât să mă întorc acasă aşa, mai bine să mă mănânce lupii". Când părintele m-a întrebat ce necaz am, i-am zis: „Da parcă nu ştiţi, părinte, ce-i!" Şi părintele a plecat capul în jos aşa cam un minut, timp în care cred că s-a rugat şi apoi a ridicat ochii la mine şi a zis: „E, na tată!" şi în momentul acela mi-a dispărut orice supărare, orice necaz şi când m-am întors acasă era linişte şi pace. Atâta putere avea părintele la rugăciune.

******
Mai la început noi ceream blagoslovenie să mergem pe la hramuri la mănăstiri. Şi părintele ne întreba: „Se face acolo maslu?"
- Nu, părinte.
- Atunci n-aveţi ce căuta acolo. Voi sunteţi bolnave sufleteşte şi trupeşte şi aveţi nevoie de sfântul maslu.
Şi, într-adevăr, cei ce mergeam la sfântul maslu nu mai aveam nevoie de spital. Fetele mele cincisprezece ani n-au făcut nici o injecţie, n-au luat nici o pastilă. Dar mergeam în fiecare sâmbătă cu toate cinci la Frăsinei la sfântul maslu. Mi-aduc aminte că într-o iarnă una din fete avea temperatuiă şi celelalte au zis că n-are rost să mai mergem. Şi eu le-am spus: „Nu, mamă, dacă credem în Dumnezeu, o va face sănătoasă". Când am coborât în stradă era zăpadă şi frig, dar la fata mea i-a scăzut temperatura. A ajuns sănătoasă la Frăsinei.

**********
A venit odată la Frăsinei o femeie foarte bolnavă. Avea ca însoţitoare pe o alta. Voia neapărat să-i facă părintele sfântul maslu. Părintele Lavrentie s-a uitat puţin cam pieziş la ea (cred că-şi dăduse seama de problemele ei) şi a întrebat-o:
- Câţi copii ai? (Aşa le întreba pe toate femeile). -Unu.
- Şi? ... ceilalţi? ... I-ai mâncat, i-ai mâncat!
Atunci însoţitoarea ei în loc să se smerească a răspuns cu obrăznicie: „Da ce părinte, doar n-o să facem o târlă de copii... toată lumea face avorturi".
Atunci părintele s-a supărat şi i-a zis: „Atât. Nici o slujbă nu-i mai fac" şi a plecat sus iară să-i citească nici o rugăciune.
********

Am mai avut o ocazie să-mi dau seama că la orice problemă părintele căuta mai întâi răspuns în rugăciune, înainte de orice hotărâre sau sfat pe care-l dădea altora părintele Lavrentie se ruga şi numai după ce primea de la Dumnezeu raspuns, acţiona. Au venit două monahii ca să se spovedească la părintele. Dânsul le-a refuzat: „Nu pot acum, duceţi-vă la Vâlcea cu sora Măria şi aşteptaţi". Părintele trebuia să vină la una din fetele mele să facă rugăciuni şi le-a zis la maici să-l aştepte acolo. Maicile au venit cu mine la Râmnicu Vâlcea şi tău aşteptat pe părintele Lavrentie în casa fetei mele. într-un târziu a venit părintele la fata mea în casă, a făcut rugăciuni şi le-a zis la maici: „Mă grăbesc, am o treabă undeva. Duceţi-vă acasă la sora Măria, că vin acolo. Le-am luat la mine acasă şi am aşteptat. Când a venit părintele Lavrentie a trimis şoferul să mă cheme şi mi-a zis: „Spune-le la maici că nu pot să le spovedesc", iar apoi a adăugat că „nu pot sau nu vor să mă asculte". Când au auzit lucrul acesta, maicile au ămas uimite. Eu mi-am dat seama atunci că părintele le amânase pentru a avea timp de rugăciune. După ce a primit răspuns de sus în inima lui, a acţionat. Au venit la maşină, au luat blagoslovenie şi au plecat la mănăstirea lor nespovedite.

******
Părintele Lavrentie era foarte împăciuitor. Când ne certam între noi nu ţinea parte unuia, ci căuta să facă pace. Atâta ne zicea: „Ce aveţi, mă, de împărţit între voi?" Şi era foarte optimist, nu cădea în deznădejde, avea o mare putere să treacă peste necazuri, iar dacă se întâmpla ceva zicea: „Aşa a fost de sus". Niciodata nu l-am văzut pe părintele trist sau deznădăjduit.

*****
Eu am avut un frate după trup pe care-l chema Gheorghe. Acesta a murit în urmă cu câţiva ani la Frăsinei. Toată viaţa lui a fost chinuit. De la vârsta de 13 ani a muncit pe şantier împreuiă cu tatăl meu, ca să ne ţină pe noi, fetele, pe la facultăţi. Era tare mândru de noi. Era cu doi ani mai mare ca mine. S-a căsătorit, a avut un copil, iar acum la bătrâneţe, după ce i-a murit soţia, s-a retras la mănăstire. Era foarte nevoitor. Ziua muncea din greu în mănăstire, pe la betoane şi alte munci grele, iar noapte era nelipsit de la utrenie. A doua zi dimineia nu mergea să se odihnească, ci se ducea la lumânări ca să facă curăţenie. El îl avea pe părintele Lavrentie ca duhovnic, îl iubea mult şi părintele stareţ pentru că era ascultător şi muncitor.
Moartea i s-a tras de la un vas de sânge de la creier, care i-a plesnit în timp ce căra un sac de ciment. A pierdut pe loc vederea din cauza aceasta şi coerenţa în gândire. Nu a murit imediat după acest accident vascular, ci a mai durat un oarecare timp. Părintele Lavrentie i-a făcut sfântul maslu, l-a spovedit şi l-a împărtăşit.
La patruzeci de zile după moartea lui am urcat la Frăsinei şi eram necăjită pentru el, mă gândeam că toată viaţa lui a fost o viaţă de chin şi acum oare unde o fi sufletul lui. L-am întrebat pe părintele Lavrentie: „Fratele meu Gheorghe oare a trecut vamile văzduhului acum la patruzeci de zile? A scăpat sufletul lui de diavolii de la vămi?
Părintele mi-a răspuns foarte răspicat: „Acu întrebi tu, mă? Acu să treacă vămile? Atunci le-a trecut, la 3 zile", într-adevăr am citit că există o cale către cer a mucenicilor. Iar fratelui meu, moartea i s-a tras de la acel accident care i s-a întâmplat în timp ce muncea pentru mănăstire. Iar apoi părintele mi-a zis un lucru care m-a cutremurat: „Soră Măria, să şti că tu trebuia să mori în locul lui, dar Dumnezeu l-a luat pe el pentru că tu nu erai pregătită".

*******
O creştină avea ispite trupeşti şi nu ştia de unde îi vin. Ea era fecioară. Şi părintele o tot întreba ba de una de alta şi pâră la urmă a întrebat-o: „Nu cumva porţi haine cumpărate la mâna a doua?" „Da, a zis ea". Şi părintele a zis: „Aşa cum hainele pe care le poară sfinţii, poartă sfinţenie şi sunt vindecătoare, tot aşa şi hainele pe care le poartă păcătoşii, poartă păcatele în ele şi sunt dăunătoare". Şi ne zicea să nu cumpărăm haine sau încălţăminte purtate de alţii, că ne încărcăm cu păcate străine.

*******
In anul 2002 în care părintele Lavrentie s-a mutat la ceruri, Iuliana, fata mea avea examen de licerţă. îl amânase în 2001 şi acum voia neapărat să-l ia. M-a sunat la mănăstire: „Mamă, roagă-te pentru mine". „Du-te la părintele Lavrentie - i-am spus - că e în spital în Vâlcea şi cere-i binecuvântare pentru examen".
Când a văzut-o la spital, părintele s-a bucurat mult şi a stat de vorbă cu ea. A întrebat-o: „Este atât de important examenul acesta pentru tine?
- Da, părinte.
- Dar te-ai pregătit pentru el?
- Nu prea m-am pregătit, dar vreau neapărat să-l iau.
- Bine, am să mă rog pentru tine.
Fata a plecat foarte optimistă şi într-adevăr a luat examenul. Cu două trei zile înainte de a muri părintele Lavrentie, pe când era în comă la Bucureşti, fata a avut un vis: „Se facea că era la spital la părintele şi dânsul a întrebat-o: Iuliana ai luat examenul?
- Da, părinte, şi vă mulţumesc mult.
- Eu întotdeauna m-am rugat pentru examenele tale, dar acum şi tu să te rogi pentru mine că am de trecut un examen tare greu".
Când s-a trezit din somn, fata m-a sunat la mănăstire şi mi-a spus visul. Atunci eu i-am spus că părintele Lavrentie este în comă şi foarte aproape de moarte.
Părintele Lavrentie ştia ziua când se va urca la ceruri. Ne întreba: „Când e Sfântul Ilie?" iar noi îi ăspundeam: „Pe 20 iulie".
- Dar în ce zi a săptămânii? Noi ne uitam în calendar şi îi spuneam:
- Sâmbătă pică, părinte, 20 iulie.
Dar după aceea, ca şi cum ar fi uitat părintele întreba pe altul: „Când e Sfântul Ilie?" Şi aşa a întrebat pe mai mulţi creştini, ca să ne atragă atenţia asupra acestei zile. într-adevăr, sâmbătă seara pe 20 iulie, în timpul sfântului maslu, când preotul citea Evanghelia a şasea părintele Lavrentie şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului.
Eu l-am rugat mult pe părintele Lavrentie: „Părinte, blagosloviţi ca să mor eu înaintea sfinţiei voastre şi după aceea să-mi faceţi patruzeci de sfinte liturghii".
Părintele mi-a zis: „Nu aşa, ci în ordine".
- Ce ordine, preacuvioase, nu vedeţi că astăzi mor copiii înaintea părinţilor?
Dar părintele Lavrentie n-a cedat: „întâi mor eu şi apoi fraţia ta".

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro

#2 | pid:6547 | tid:3831
Mirela_ortodoxă

    Incepator

  • cruce Membri
  • 1 Posturi:
  • Parte:Feminina
  • Confesiune:ortodox
foarte frumos!Mare e puterea Lui Dumnezeu :)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi