Sari la continut

Iisus Hristos
Nu pentru lauda omeneasca ne-am apucat de vietuirea curata si de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mantuirea sufletului ne-am ales viata virtuoasa. Caci in fiecare zi sta moartea inaintea ochilor nostri; iar cele omenesti nu le vedem. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre virtuti , buchet cuvinte de folos adunate de la sfintii parinti


5 postari la acest topic

#1 | pid:6293 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfântul Vasile cel Mare
Virtutea curatiei nu o are acela în care dorinţele necurate au slăbit ca urmare a bătrâneţii, ori a bolii, ori din vreo altă pricină. într-un astfel de om, chiar de ar mai vieţui păcatul, trupul lui neputincios îl împiedică de la fapte păcătoase. Curăţia este silire continuă în adâncul sufletului şi ucigătoare a urmelor mişcărilor ruşinoase rămase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel şi a dobândit această virtute a înrădăcinat întru sine curăţia cea potrivnică păcatului.

#2 | pid:6296 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Inceputul virtutilor e frica de Dumnezeu, iar sfarsitul, dragostea [dorul] Lui.( Ilie Ecdicul - Capete morale - Filocalia vol. 4 )


Tuturor virtutilor acestora le premerge mila si adevarul, a caror roada e smerenia si darul deosebirii [dreapta socoteala] care, dupa Parinti, vine din aceea si fara de care nici aceea nu-si va putea vedea marginea ei.( Ilie Ecdicul - Capete morale - Filocalia vol. 4 )

Acest post a fost editat de Luca.O: 20 March 2012 - 12:15 PM


#3 | pid:6306 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Pilda de viata a unui curelar din Alexandria, mai mare si cu viata mai imbunatatita pe pamant decat Sf.Antonie cel Mare

Maritul Antonie, vazand atatia oameni ca alearga la el zilnic pentru sfat, s-a rugat intr-o zi lui Dumnezeu, cerandu-I sa-i descopere daca este cineva mai mare si cu viata mai imbunatatita decat el pe pamant. Aceasta, pentru a sti de la cine ar putea cere si el sfat si de la cine s-ar putea folosi si el cu un cuvant sau un exemplu bun. Si i-a raspuns Dumnezeu:

“Antonie, mergi in Alexandria, si primul om pe care il vei intalni, acela sa stii ca este mai mare decat tine si te vei folosi de viata si petrecerea sa.”

A mers Sfantul la Alexandria si a intalnit, indata ce a intrat in oras, un om obisnuit care se grabea sa ajunga la casa sa. S-a luat dupa el si, cand a ajuns acela si a vrut sa intre, l-a oprit Ava si i-a spus:

„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Ma cunosti?” Iar acela a raspuns: „Cum sa nu te cunosc? Este cineva care nu-l cunoaste pe maritul Antonie?...”

Au intrat in casa si, de unde se astepta sfantul sa vada aici lucruri cu totul speciale, mare i-a fost mirarea sa constate ca avea de-a face cu un om cat se poate de modest, sarac si absolut obisnuit prin felul in care traia. Era un om casatorit, avea copii si era curelar de meserie, confectionand diferite lucrari din piele pentru a-si asigura siesi si a lor lui traiul.

Vazand Ava un om atat de comun si care nu trada cu nimic viata virtuoasa pe care o ducea, i-a spus din nou:

„Omule, Dumnezeu m-a trimis la tine! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog sa-mi spui care este viata ta, pentru ca nu vad nimic neobisnuit in ceea ce ai tu aici si in viata pe care se pare ca o duci! De ce m-a trimis Dumnezeu la tine?“

Si auzind omul nostru niste cuvinte ca acestea, i-a raspuns:

„Sfinte al lui Dumnezeu, dupa cum vezi, eu sunt un om obisnuit, casatorit, avand cu sotia mea patru copii, iar viata mea nu este alta decat cea pe care o vezi“.

„Spune-mi insa, cum iti petreci tu timpul si ce faci mai exact, spune-mi in amanunt”, i-a cerut sfantul, iar acela i-a raspuns:

„Nu stiu ce sa-ti spun, sfinte… Dimineata ma trezesc si imi fac rugaciunile impreuna cu sotia si copiii mei. Stam la masa, iar apoi flecare pleaca la rostul sau: copiii la joaca, potrivit varstei lor, iar eu merg in atelier si ma indeletnicesc pana catre pranz cu mestesugul meu. La pranz ne vedem cu totii din nou, ne rugam si luam masa impreuna, dand slava de fiecare data lui Dumnezeu ca avem hrana din destul. Mancam, ne rugam si iarasi merge fiecare la treaba sa. Asa imi petrec toata ziua, in atelier, silindu-ma sa fac lucrul meu cat mai bine, incat toata lumea care-mi cere ajutorul este multumita de munca mea. Seara, iarasi ne strangem cu totii, luam masa, multumim lui Dumnezeu si cu rugaciune ne ducem fiecare la odihna, preaslavindu-L ca ne-a dat viata aceasta atat de frumoasa. Ar mai trebui sa mai adaug poate si faptul ca, har Domnului, niciodata nu m-am culcat avand ceva asupra cuiva, ci am cautat totdeauna sa ma impac imediat cu cei pe care am simtit ca i-am mahnit cu ceva, ori i-am vazut nemultumiti si tristi. Aceasta este, pe scurt, petrecerea mea si nu cred sa fi omis ceva important“.(fragment predica la Duminica tuturor sfintilor - P.S Sebastian)

Smerenia deci este „secretul" ascetic propriu numai creştinismului şi care i-a dus la desăvârşire pe marii sfinţi din istoria Bisericii. Acum înţelege de ce awa Antonie cel Mare (350), după ce a epuizat toate nevoinţele ascetice cunoscute, a fost trimis de Dumnezeu la un curelar din Alexandria să înveţe lucrul duhovnicesc al acestuia, iar acesta l-a învăţat să zică în fiecare clipă: „Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri!" si Domnul a descoperit Sfantului Antonie cel Mare ca n-a ajuns inca la masura curelarului
(fragment Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei - Sf.Siluan Athonitul)

Redam mai jos si integralitatea raspunsului dat de curelar lui Antonie cel mare cu privire la cuvantul de invatatura :"Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri!"

“Nu vad ce bine sa fi facut. Dimineata, sarind din pat, cand incep lucrul, imi spun ca tot orasul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, va intra in imparatie pentru binele pe care l-a facut, dar eu voi mosteni pedeapsa din pricina pacatelor mele; iar seara spun iarasi acelasi lucru”.

Din cate imi mai aduc aminte, mai stiu ca acest curelar mai facea un lucru desavarsit, se multumea cu putin si nu punea nimic deoparte din castig ci il dadea milostenie si anume: din castigul pe care il obtinea o parte il folosea pentru cele trebuincioase familiei, necesare traiului iar ce ramanea, prisosul, il dadea la Biserica si milostenie celor nevoiasi.Astfel implinea si urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului :

25. De aceea zic voua: Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea?
26. Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele?


Precum si Pilda bogatului care i-a rodit tarina

Acest post a fost editat de Luca.O: 24 March 2012 - 02:43 PM


#4 | pid:6411 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Fericitul Diadoch Episcopul Foticeii
Se stie ca ascultarea este bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare, fiindca nimiceste parerea de sine si naste in noi smerita cugetare. De aceea, celor ce staruiesc in ea cu bucurie li se face intrare si usa spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o Adam, s-a rostogolit In adancul iadului; si pe aceasta iubind-o Mantuitorul, in scopul mantuirii, a ascultat pana la cruce si moarte pe Parintele Sau. Iar facand aceasta, nu s-a aflat intru nimic mai prejos de maretia Sa. Caci stingand vina neascultarii, omenesti prin ascultarea Sa, a adus iarasi la viata fericita si vesnica pe cer ce vietuiesc in ascultare. Prin urmare aceasta trebuie sa se ingrijeasca sa o aiba in primul rand cei ce pornesc lupta cu parerea de sine, adusa de diavolul. Caci mergand aceasta inainte, ne va arata fara ratacire toate cararile virtutilor.

Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se ne voieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urita intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot asa cel ce neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curati omul nostru cel dinlauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-1 lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de la lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchi­puirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie?

(Fericitul Diadoch Episcopul Foticeii ''Despre Viata Morala, Despre Cunostinta si Despre Dreapta Socoteala Duhovniceasca -- Filocalia vol.1)

#5 | pid:6632 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Darurile Sfantului Duh - Pr.Dumitru Staniloae

Pana ce nu ne-am curatit de patimi, nu se arata deplin darurile Duhului Sfant, primite prin Taina Sfantului Mir, desi lucreaza si ele in mod acoperit prin fiecare virtute. Dar o data ce patimile care le acopereau sunt inlaturate, darurile Duhului Sfant izbucnesc in constiinta noastra, din locul ascuns al inimii, in toata stralucirea lor.

Propriu-zis, aceste daruri, spre deosebire de harul Botezului care conduce lucrarea de mortificare a omului vechi si de crestere generala a omului nou, au menirea de a reface si intensifica puterile de cunoastere ale sufletului si de staruirea barbateasca in Dumnezeu, dupa ce sufletul L-a cunoscut. Sunt in primul rand daruri de luminare a mintii si, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei in orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele isi arata deplin eficienta numai cand s-au dezvoltat suficient in noi puterile intelectuale, care colaboreaza cu ele.

Fiind roadele unei Taine care ne impartaseste darurile Duhului Sfant, ele sunt menite sa deschida duhul din noi si sa faca bogata viata "in Duh", dar acest lucru nu se poate realiza inainte de purificarea de patimi.

Abia dupa terminarea operei de purificare, condusa in special de puterile Botezului si ale pocaintei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfant.

Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul ramane numai cu aceste daruri, ci inceputul de activare a darurilor Duhului Sfant inseamna si o activare a inrauririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alterneaza expresiile: harul si Duhul. Prin Taina Sfantului Mir, Duhul Sfant Si-a creat un salas in centrul ascuns al fiintei noastre. El este mereu in contact cu noi din acel moment.

De acolo, harul Botezului pune in miscare darurile Sfantului Duh, in lucrarea de strapungere a stratului gros de patimi, ca la sfarsit sa tasneasca, prin deschizatura operata, lumina lor, adica a Duhului Sfant, de pe taramul adanc al fiintei noastre. Dar aceasta lumina se face tot mai transparenta inca inainte de a tasni descoperit la sfarsitul totalei curatiri de patimi.

Prin fiecare virtute, dobandita o data cu inlaturarea fiecarui strat patimas din noi, ea devine mai stravezie. Dar mai intai simtim puterea ce lucreaza in noi la aceasta curatire. Adica Duhul Sfant la inceput isi arata mai mult puterea, iar pe urma mai mult lumina, pana la izbucnirea iluminarii depline in constiinta noastra.

Astfel trebuie sa intelegem faptul ca, din cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.

Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.

Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.

Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.

De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata. Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.

Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.

De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".

De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".

Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile". In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.

La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.

Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.

Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.

In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.

In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor. Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.

Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.

De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.

E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.

Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.

Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.

In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.

In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.

Un ganditor crestin spune ca aceasta cunoastere tainica in duh a depasit "ruptura gnoseologica dintre subiect si obiect, ca si absorbirea realitatii in lumea subiectului sau a obiectului. Experienta duhovniceasca e in afara de opozitia dintre subiect si obiect, in afara de ipostazierea lor. Viata duhovniceasca e tot asa de putin subiectiva, pe cat e de putin obiectiva. Ea este obiectiva, dar nu in sensul rationalist al cuvantului. Ea prinde subiectul si obiectul la o adancime incomparabil mai mare. Realitatile asa-numite obiective sunt realitati de al doilea rang, nu de primul; sunt realitati simbolice, nu realitati in sine. Dar nici realitatile subiective, realitatile trairii psihice, realitatile subiectului si ale lumii sale subiective, nu sunt primare; ci sunt tot secundare, tot simbolice".

Separatia intre subiect si obiect e depasita pe acest plan, fara ca acestea doua sa se confunde. Subiectul si obiectul sunt deosebite, dar nu despartite. E depasita separatia subiectului de obiect, si totusi se salveaza acestea amandoua, pentru ca subiectul experiaza in adancurile sale un "obiect" deosebit de sine. Dar obiectul experiat in launtru fiind o realitate spirituala sau legat interior cu subiectul, e intr-o continuitate sau intercomunicare cu subiectul cunoscator si, amandoua, cu Subiectul suprem de la baza tututor lucrurilor.

Desigur, acea realitate spirituala nu e uniforma, ci variata, e o lume plina de ratiuni, din care se incorporeaza structura proprie a fiecarui lucru in infatisarea vazuta a lui, structura proprie a unei persoane, a unei actiuni deosebite. Dar nu e mai putin adevarat ca ele sunt impletite intr-un ansamblu, sau sunt scaldate in aceeasi lumina inteleasa si intelegatoare. Si cand lumina aceea ne-a umplut launtrul nostru, nu ne apare limitata de marginile fiintei noastre, ci extinsa peste toate cele cu care ne unim prin curatie si dragoste.

Am spus ca prin aceasta lumina lucrurile singulare si firea in totalitatea ei devin un transparent prin care se stra-vad ratiunile lor mai inalte si legaturile lor cu Dumnezeu. Prin lucruri se vede in oarecare fel Dumnezeu insusi.

Despre aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie vom purcede sa tratam acum, caci ea constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.

#6 | pid:6633 | tid:3739
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
DESPRE VIRTUTI
63. Ce este virtutea crestina?
Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

64. Care sunt insusirile virtutii crestine?
Virtutea crestina trebuie sa fie:
1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: ''Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea'' (Matei 11, 12);
2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: ''Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata'' (I Cor. 9, 17);
3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: ''Ca sa deosebiti care este voia Lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit'' (Rom.12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.
4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-1 si face. ''Nu cei ce aud Legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc Legea vor fi idreptati'' (Rom. 2, 13);
5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). În Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. În locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

65. Care sunt roadele virtutii?
Evagrie Monahul spune: ''Virtutea este hrana sufletului''628. Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel castigator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si fericit in viata viitoare. «Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu, spune Sfantul Antonie cel Mare»629.
66. De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?
Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sau chiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi sunt bantuiti de necazuri si stramtorari. Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestularea pamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traieste in situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegile savarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altii il cred fericit. Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca, avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietii viitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptii sunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosi incercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentru ca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unora fata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertatea vointei omenesti. Însusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acest chip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitorului este menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoi trebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand, precum spune Sfantul Apostol Pavel, ''Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera'' (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este in mormant, iar a ta in rai»630.

68. Cum se impart virtutile? Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

68. Cum se impart virtutile?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

69. Ce sunt virtutile teologice?
Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-1 pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu. Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a, implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui. Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

70. Ce sunt virtutile morale?
Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilor dintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita. Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate. Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea, omului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc; pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

71. Care sunt virtutile morale?
Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.

72. Ce este intelepciunea crestina?
Întelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a se purta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu si pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea. Mantuitorul spune: ''Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca Porumbeii'' (Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele: ''Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica), pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia'' (Col. 4, 6). Iar Sfantul Antonie cel Mare zice: «Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si 1-ar desparti de nemurire»631. Asadar, crestinul intelept se fereste de rau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului. Întelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupa masura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca, intrucat Mantuitorul a zis: ''Eu sunt Calea; Adevarul si Viata'' (Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura, care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit din vreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea intelepciunii crestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza buna. Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagarea in seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

73. Ce este dreptatea crestina?
Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste, cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeu si fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. În Sfanta Scriptura gasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupa poruncile lui Dumnezeu. În acest inteles, batranul Simeon este numit ''drept si temator de Dumnezeu'' (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiasca intru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19). A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilor nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea, dreptatea crestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce este al sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturile dintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prin aceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasire in toate. Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi, si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni, dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptate sociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

74. Ce este cumpatarea crestina?
Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte; in vorbe si in toata purtarea sa. ''Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si În fapte de rusine, nu in cearta si in Pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte'' (Rom.13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. ''Sa va feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului'' (I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta, omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6). Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat si sufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: «Lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelunga»632. Roadele virtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorba si purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

75. Ce este barbatia crestina?
Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-si implini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toate greutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteasca de a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteasca este necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celor morale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine. Sfantul Apostol Pavel spune: ''Fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. imbracati-va cu toate armele Lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului''

76. Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?
Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferit fara murmur si a strigat: ''Oare omul nu este pe pamant ca intr-o slujba ostaseasca?'' (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pilda de tarie ne-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. Pilda Lui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin. Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia. Împotriva barbatiei se pacatuieste prin:
1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatile vietii;
2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;
3) Îndrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia, sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.

Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt o lucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Împodobindu-se cu ele, crestinul va folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse», zice Sfantul Antonie cel Mares633. Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumusetea vietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereasca de fapte rele, de pacat, caci: ''Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are'' (Iacov 4, 17).

(sursa Invatatura de Credinta Ortodoxa)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi