Sari la continut

Iisus Hristos
De-cumva te indoiesti ca Dumnezeu vede tot ce se face, gandeste-te ca tu, om fiind si pamant, poti vedea deodata in mai multe locuri, intelege dar cu cat mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, pana la grauntele de mustar, ca Unul ce tuturor le da viata si pe toate le hraneste, precum voieste. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul

efrem sirul

3 postari la acest topic

#1 | pid:6233 | tid:3713
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul care se rosteste in Postul Sfintelor Pasti

Si daca este Aliluia sau Postul Mare. se zice rugaciunea aceasta a Sfantului Efrem Sirul, in trei stari, cu trei metanii mari:

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie. (1 metanie mare)

Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. (1 metanie mare)

Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sa nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin. (1 metanie mare)

Si dupa rugaciunea aceasta, se zice patru stihuri, tot in trei stari, cu 12 inchinaciuni:

Urmeaza patru stihuri, rostite de trei ori.(Fiecare stih este insotit de o metanie mica.)
"Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului(o inchinaciune) Dumnezeule, curaţeste-ma pe mine pacatosul(o inchinaciune)
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma(o inchinaciune)
Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma"(o inchinaciune)


Si, pe urma, iarasi Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul,toata, cu 2 inchinaciuni(o metanie mica), si la sfarsit(la finalul rugaciunii), o metanie mare.

(extras din Ceaslov, 2001, pagina 34.)

Acest post a fost editat de BogdanO: 08 March 2012 - 06:38 PM

† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#2 | pid:6234 | tid:3713
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul - Olivier Clement

Doamne si Stãpânul vietii mele,
Duhul trândãviei, al grijii de multe [deznãdejde, “abattement” in fr., n.tr.]
al iubirii de stãpânie si al grãirii în desert
nu mi-l da mie!
Iar duhul curãtiei, al gândului smerit,
al rãbdãrii si al dragostei,
dãruieste-mi mie, slugii Tale!
Asa, Doamne, împãrate,
dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele
si sã nu osândesc pe fratele meu,
cã binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.



Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marcheazã slujbele Postului Mare. Este repetatã de trei ori si însotitã de trei metanii mari, închinãciuni cu fruntea pânã la pãmânt. Metania (metanoia) desemneazã tocmai pocãinta ca eliberare a noastrã de sub toatã stãpânirea acestei lumi.

Doamne si Stãpânul vietii mele

"Doamne" sugereazã misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Totusi, El nu-mi este strãin, ci mã aduce la fiintã prin voia Sa, îmi însufleteste trupul de lut cu Suflarea Sa, mã cheamã si asteaptã rãspuns si devine prin întrupare "Stãpânul vietii mele". El este cel care dã sens vietii mele chiar si atunci si mai ales atunci când cred cã l-am pierdut. "Stãpân", aici, desi pune în evidentã transcendenta, nu înseamnã tiran, ci Tatã care se jertfeste si mã elibereazã, care vrea sã mã înfieze în Sine si îmi respectã infinit libertatea. Fiul Sãu întrupat, în care este în mod desãvârsit prezent, se naste într-un staul, se lasã omorât de libertatea noastrã crudã, înviazã dar nu se reveleazã decât celor care-L iubesc. Or, acest "stãpân" rãstignit rãmâne Stãpânul Vietii. Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în Suflul Sãu dãtãtor de viatã, patima obscurã a vietii noastre. Mãretia acestui împãrat constã în aceea cã S-a fãcut slujitorul nostru. "Am venit în lume ca sã slujesc, nu sã Mi se slujeascã".

Relatia mea cu acest Stãpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberã încredere. El este "Stãpânul vietii mele", pentru cã El îi este izvorul, pentru cã nu contenesc s-o primesc de la El, pentru cã El este cel Care dã si iar dã, din belsug, un viitor înnoit: "Du-te si nu mai pãcãtui".

Nu exist decât prin aceastã iubire extrem de discretã, care mã ridicã deasupra oricãrei determinãri, a oricãrei necesitãti, care se face slujitoare pentru ca cei ce vor sã slujeascã, sã-i devinã prieteni. Asceza pe care insistã Postul Mare nu poate fi o adevãratã eliberare decât în credintã. Iar credinta presupune întâi de toate riscul încrederii. în Tine, Stãpânul vietii care Te revelezi într-un Chip, îmi pun toatã încrederea; în cuvântul si în prezenta Ta, cãci Tu nu esti numai un exemplu, tu esti cel nedespãrtit, care Te faci limanul nostru, un liman unde nu mai este moarte: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi". A se odihni sau a se reaseza, în divin si în uman în acelasi timp, un loc pentru noi, toti orfanii pãmântului natal, un loc al obiceiurilor întelepte, al civilizatiilor în mod cert aspre si dure, dar un liman de liniste si pace pentru noi, nomazii lipsiti de poezie ai marilor orase; si acesta esti Tu, limanul si Stãpânul vietii. în acest loc vom sãpa catacombele de unde vor tâsni catedralele viitorului.



Duhul trândãviei, al deznãdejdii, al iubirii de stãpânire si al grãirii în desert, nu mi-l da mie

Existã o cale. Tu esti Calea. Dar pe aceastã cale sunt obstacole care definesc conditia noastrã fundamentalã de fiinte pãcãtoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiau s-o ucidã pe femeia adulterã.

"Trândãvia" nu este "clinofilia" lui Oblomov, nici lenevirea din diminetile noastre de vacantã. Trândãvia înseamnã uitarea despre care ascetii spun cã este "pãcatul de cãpetenie". "Uitarea", adicã neputinta de a se uimi, de a se minuna, sau pur si simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitatiei sau al inertiei. Nici un alt criteriu, în afara utilitãtii, rentabilitãtii, a raportului calitate-pret. Agitatia interioarã si exterioarã, pentru unii agenda prea plinã, în care orice moment amenintã sã vinã peste celãlalt, pentru altii agenda prea goalã, violenta si drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai sti cã celãlalt existã într-o interioritate la fel de profundã ca si a mea, de a nu mã mai opri, cuprins de emotie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavã si multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru cã totul mi se cuvine. Când nu-mi pasã cã totul este înrãdãcinat în tainã si cã taina locuieste în mine. Când uit de Dumnezeu si de creatia Lui. Când nu mai stiu sã mã accept ca o creaturã cu destin vesnic. Când uit de moarte si de ceea ce i-ar putea urma: o nevrozã spiritualã care nu are nimic de-a face cu sexualitatea – care devine un mijloc de a uita – ci cu îndepãrtarea de "lumina vietii", cea care dã sens existentei celuilalt, celui mai neînsemnat fir de praf, mie însumi.

Aceastã uitare, devenitã colectivã, deschide drumurile decãderii. Ne spunem atunci cã Dumnezeu nu existã, nevroza se accentueazã, îngerii perversi ai neantului invadeazã scena istoriei. Doamne si stãpânul vietii mele, trezeste-mã.

Aceastã "trândãvie", aceastã anesteziere a întregii fiinte, insensibilitate, pecetluire a zonei profunde a inimii, exasperare a sexului si a intelectului, duce la descurajare, la ceea ce ascetii numesc "acedie" - silã de viatã, deznãdejde. La ce bun totul? Fascinatie a sinuciderii, o bãtaie de joc generalã. M-am sãturat de toate, totul îmi e indiferent, iatã-mã cinic sau închistat. Si foarte îmbãtrânit, fãrã pic de suflet de copil.

Mai poti, vrând sã rãmâi activ, sã te refugiezi în duhul "iubirii de stãpânie" sau în cel al "grãirii în desert". Avem nevoie de sclavi si de dusmani, ni-i inventãm noi însine, îi sacralizãm chiar, asa cum a arãtat René Girard. Sã stãpânesti, sã de simti dumnezeu, sã ai dusmani, înseamnã sã-i faci pe ei rãspunzãtori de spaimele tale. Torturându-l pe celãlalt - pentru cã întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul si poate si sufletul, sã-l tii la bunul tãu plac, pe marginea prãpastiei, dar fãrã sã-l lasi sã-si afle scãparea în moarte - faci experienta unui soi de atotputernicie, cvasi divinã. Prin el mã urãsc pe mine ca fiintã muritoare. Cãlcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoastem regi-zei si tirani divinizati, cãci orice exercitiu al puterii se aureoleazã cu un fel de sacralitate.

De aceea primii crestini refuzau chiar cu pretul vietii sã spunã cã Cezar este Domnul. Singur Dumnezeu este Domnul. Alti crestini, în secolul nostru, au refuzat sã se închine rasei sau clasei sociale si au plãtit pentru asta. Amintindu-ne cã trebuie sã dãm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu si Cezarului ce-i al Cezarului, Hristos a golit stãpânirea de sacralitate. De-a lungul veacurilor crestinii nu au fãcut-o întotdeauna. Ei au canonizat un împãrat care si-a ucis fiul si sotia, cãci considerau cã si-a pus puterea în slujba lui Dumnezeu. Sperantã, uneori realizatã, a unei puteri care devine slujire. Dar cel mai adesea, ea devine o iluzie costisitoare.

Biserica însãsi: în ce mãsurã este si ea contaminatã de duhul stãpânirii?

în ce priveste "vorbirea în desert" – expresia este evanghelicã –, ea desemneazã orice exercitiu al gândirii si al imaginatiei, care se disociazã de uimire, de nelinistea existentialã, de mister. Ea tine de orice abordare a omului care pretinde sã-l explice, sã-l reducã, netinând seama de ceea ce are în el inexplicabil si ireductibil; orice abordare a creatiei care îi dispretuieste ritmurile si frumusetea. Posedare iar nu posesie. Himerã a unei arte care nu mai vrea sã fie nuptialã.

Trãim într-o civilizatie a "vorbelor desarte", a imaginilor desarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinta, unde banii conditioneazã visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, aceastã reducere voluntarã a nevoilor în scopul eliberãrii de sub tirania dorintei.

De aceea asteptãm un cuvânt al vietii, al mortii date în vileag, un cuvânt plin de liniste, un cuvânt de viatã si înviere.



Iar duhul curãtiei, al gândului smerit, al rãbdãrii si al dragostei, dãruieste-mi mie, slugii Tale.

în fiecare cerere ne recunoastem "slugi", creaturi recreate printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru. Rugãciunea nu este numai o simplã meditatie, ea este întâlnire, intrare în relatie, convorbire, spuneau vechii monahi. Cãci Dumnezeu ne grãieste prin Scripturã, prin fiinte si lucruri, prin diferite împrejurãri din existenta noastrã si chiar prin prezenta Sa; cuvinte tãcute, pline de dulceatã, flãcãri care aprind inima (si nu vorbãrie mincinoasã, nerusinatã, amãgitoare). Numai o asemenea rugãciune poate rupe cercul magic a ceea ce numim philautia, narcisism metafizic, duh de stãpânire, de autosuficientã. "Virtutile" pe care le enumerã rugãciunea si care coexistã pentru a se uni îsi au astfel punctul de plecare în credintã. Din aceastã perspectivã, virtutea nu este numai moralã, ea participã la umanitatea lui Hristos îndumnezeitã, în care virtualitãtile umanului sunt duse la desãvârsire prin unirea cu Numele divine pe care le reflectã.

"Curãtia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei acceptiuni moralizatoare si înguste. Ea evocã mai degrabã integrarea si integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunzã în bãtaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integreazã eros-ul în comuniune, forta vietii într-o existentã personalã, bazatã pe relatie. Cãlugãrul, pentru care curãtia este într-adevãr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curatã, castã) îsi consumã eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiratia nesfârsitã - durere si apoi uimire - pentru Rãstignitul care a biruit moartea. Numai atunci el poate sã vinã în întâmpinarea celorlalti cu o atentie dezinteresatã, ca un bãtrân-copil, un "bãtrân frumos", unit cu Hristos în vesnicie.

Pentru bãrbatul si femeia care se iubesc sincer si care îsi sunt credinciosi unul altuia, curãtia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, ca un Dumnezeu care se uneste cu umanitatea si cu pãmântul ei în lumina uni-diversitãtii trinitare, curãtirea este deci pentru doi oameni, transformarea – agapicã si ea – a eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în cãldura unei descoperiri reciproce si rãbdãtoare. Iar copilul, micut musafir necunoscut si neasteptat, sau dimpotrivã, prea mult asteptat, apare mereu la timp pentru a împiedica iubirea sã se închidã în ea însãsi, într-o parodie de absolut.

Curate pot fi: un gând, un cuvânt, o expresie pe care le strãbate cu toatã sinceritatea (frate, nu pleca privirea prosteste în fata doamnelor) aceastã puritate fundamentalã, acest respect al trupului, aceastã subordonare a vietii unei taine care o împacã si-i redã unitatea. Biblia respinge extazul impersonal al prostitutiei sacre, dar pune accentul pe "cântarea cântãrilor" unei întâlniri cãutate, pierdute, regãsite - cãci Dumnezeu este Cel "de-a pururi cãutat", spunea sfântul Grigorie de Nyssa - si pe credinciosia smeritã, cãci Dumnezeu este si Cel de-a pururi credincios.

"Smerenia" înscrie credinta în existenta de zi cu zi. Nu am nimic al meu care sã nu-mi fie dat. Fragil, gata sã se rupã atât de adesea, firul vietii mele nu este pãstrat si reînnodat decât prin vointa de neînteles a Altuia. "Smerenia este un dar al lui Dumnezeu însusi si un dar care vine de la El", spune Sfântul Ioan Scãrarul, cãci s-a zis: "învãtati, nu de la îngeri, nici de la oameni, ci de la Mine - de la Mine, care rãmân în voi; de la lumina si lucrarea Mea în voi - cãci sunt blând si smerit cu inima, cu gândul si cu duhul, si veti gãsi pace pentru sufletele voastre si eliberarea de rãzboiul gândurilor" (Sf. Ioan Scãrarul, Scara 25, 3). Smerit este vamesul din parabolã, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispretuit colaborator al puterii ce se aflã, nu conteazã decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, dupã pãrerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasã loc si lui Dumnezeu în lume, pentru cã îl ocupã el pe tot. Cel smerit, dimpotrivã, se deschide gratuitãtii mântuirii, o primeste cu recunostintã, îmbrãcându-si inima în hainã de sãrbãtoare.

Smerenie, umilintã-humus: nu strivire, ci rodire. Smerenia este activã, ea arã pãmântul, îl pregãteste pentru ca sã dea rod însutit atunci când va trece Semãnãtorul.

Smerenia este o virtute pe care o vedem la celãlalt, dar pe care n-o putem vedea la noi însine. Cel care ar spune: sunt smerit ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fãrã sã-ti propui, prin ascultare, detasare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere deci, la primirea harului. Si mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în fata unui stãpân aspru care pedepseste, ci spaima subitã de a nu-si pierde viata în iluzie, în pântecele mereu nesãtul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. "Frica de Dumnezeu" ne face smeriti si ne elibereazã de teama de lume - sunt liber pentru cã nu mai am nimic, spune un personaj din Primul cerc al lui Soljenitsîn - ce se transpune încetul cu încetul în aceastã teamã uimitã la care ajunge orice mare dragoste. Smerenia se materializeazã si în puterea de a acorda atentie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zãrim în treacãt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipã. Smerenia face posibilã trezirea, putinta de "a vedea tainele slavei lui Dumnezeu ascunse în fiinte..." (Sf. Isaac Sirul, Tratate ascetice, 72).

Smerenia este temelia si consecinta "virtutilor" si una si celelalte ascunse privirilor noastre. Este o sensibilitate la înviere a întregii fiinte.

Dacã nu putem sti nimic despre smerenia cu neputintã de sesizat, putem totusi afla multe despre rãbdarea pe care ne-o cer umilintele vietii acesteia. Ceea ce noi cãutãm în înfrânare, voi veti gãsi în rãbdarea în fata greutãtilor inevitabile, chiar tragedii ale existentei, le spun cãlugãrii celor care rãmân sã trãiascã în lume. Rãbdarea este cu adevãrat un monahism interiorizat; si opusul deznãdejdii care atât de adesea vine din dorinta adolescentinã de a avea totul si asta fãrã întârziere (rãbdarea a fãcut-o pe Tereza de Lisieux sã-si transforme nerãbdarea în nevoie de sfintenie). Rãbdarea se încrede în timp; nu numai în timpul comun, în care moartea are ultimul cuvânt, timpul care consumã, desparte si distruge, ci în timpul greu de eternitate pe care ni-l dãruieste învierea. Timpul care se îndreaptã spre moarte este cel al nelinistii, cel care merge spre înviere, timpul sperantei. Astfel, rãbdarea este atentã la maturatii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca sã aducã mult rod. Ea stie, într-adevãr, cã experientele extreme pot deveni etape, rupturi de nivel quasi-initiatice, atunci când ele ne aduc la picioarele crucii celei de viatã fãcãtoare si revarsã în noi apa vie a botezului. Când Dumnezeu pare cã m-a pãrãsit, când privirea celuilalt mã desfiinteazã sau încremeneste în moarte, când sperantele colective si personale se nãruie, rãbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamãnã cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune cã "toate le iartã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã" (1 Cor. 13, 7).

Pãrintii au amintit adesea de "rãbdarea lui Iov", Dostoievski si Berdiaev si de revolta sa. Nu este o revoltã goalã, ci tot dintr-un fel de credintã. Iov refuzã teodiceele dulcege ale teologilor "de camerã", el stie cã Cineva îl cautã prin experienta însãsi a rãului.

"Rãbdare în azur" sau rãbdare în mijlocul tenebrelor, poetul (Paul Valéry) are dreptate:

"Fiecare atom de liniste
Este sansa
Unui fruct copt".

Si într-adevãr totul culmineazã în dragoste, care constituie sinteza tuturor "virtutilor", a cãror esentã este Hristos. Eliberarea, prin rãbdare si sperantã, de "patimile" nerãbdãtoare si deznãdãjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamã apatheia, care nu este nepãsarea stoicã, ci libertatea, disponibilitatea interioarã de a participa la "dragostea nebunã" a lui Dumnezeu pentru fãpturile Sale. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinteste cã devine "un sãrac plin de iubire frãteascã" (cf. Basile Krivocheine, în lumina lui Hristos, Sf. Simeon Noul Teolog, cap.1: "Un sãrac plin de iubire frãteascã", Editura Chevetogne, 1980, p.13-25.). Sãrac, pentru cã se leapãdã de functiile lui, de importanta lui socialã (sau ecleziasticã), de nevrozele si obsesiile sale, pentru cã se deschide în acelasi timp lui Dumnezeu si aproapelui, fãrã sã despartã rugãciunea de slujirea fratelui. El va putea atunci sã deosebeascã chipul celuilalt în spatele atâtor mãsti ale urâteniei si ale pãcatelor, asa cum face si Iisus în evanghelii. Si-i poate împãca pe cei ce se urãsc si ar vrea sã distrugã lumea.

Scena judecãtii, în capitolul 25 de la Matei, aratã cã exercitiul iubirii active – sã hrãnesti, sã primesti, sã îmbraci, sã îngrijesti, sã eliberezi – nu are nevoie sã-L serveascã direct pe Dumnezeu, cãci omul este pentru om o tainã a lui Hristos, "omul-maxim" ( Nicolas de Cuse, Predici, 49, De pace fidei, 444; De cribatione, Alchorani, 507.). O tainã ascunsã, dar realã.

Avva Antonie mai spune: "viata si moartea sufletului nostru depind de aproapele nostru". într-adevãr, dacã îl câstigãm pe fratele nostru, îl câstigãm pe Dumnezeu. Dar dacã-l smintim pe fratele nostru, pãcãtuim împotriva lui Hristos (Pateric, Antonie 11).

Si Sfântul Isaac Sirul: "Frate, iatã cum te îndemn: fie ca balanta milei tale sã se încline pânã când îti vei simti inima cuprinsã de toatã mila lui Dumnezeu pentru lume" (Tratate ascetice, 34).



Asa, Doamne împãrate, dãruieste-mi ca sã-mi vãd greselile mele si sã nu osândesc pe fratele meu, cã binecuvântat esti în vecii vecilor!

Amin

Ultima cerere denuntã, dã pe fatã una dintre formele cele mai îngrozitoare ale pãcatului, în plan personal ca si în plan colectiv: sã te justifici încriminând, sã te autodivinizezi osândind, sã urãsti, sã dispretuiesti, sã desfiintezi cu constiinta curatã a dreptului.

"A-ti vedea greselile” înseamnã sã te supui primului îndemn evanghelic: "Pocãiti-vã, cã s-a apropiat împãrãtia Cerurilor". Când lumina se apropie, ea alungã întunericul din noi. Omul care se descoperã astfel si ale cãrui minte si inimã - care se identificã în Biblie - se cerceteazã pe sine, îsi întelege dimensiunea propriei rãtãciri, a pierzãrii în care îi duce si pe altii, sau a neantului care îl pândeste si îl stãpâneste deja, a prãpastiei peste care a aruncat doar câteva scânduri fragile, si acelea rupte. Aceasta este "aducerea aminte de moarte", despre care vorbesc ascetii: demascarea acestei nelinisti fundamentale pe care ne-o înãbusim, dar care se exprimã în ura fatã de aproapele, în nevoia nebunã de a-l judeca, de a-l osândi. Dar dacã cugetarea la moarte este însotitã nu de batjocurã, ci de credintã, ea va da la ivealã, neclintit între noi si neant, pe Hristos biruitorul iadului. în El, orice dezbinare e depãsitã: pãcatul, moartea. Nu mai sunt judecat, ci mântuit, de aceea nu sunt nici eu chemat sã judec, ci sã salvez.

"A-ti vedea pãcatele" nu înseamnã sã stai sã socotesti orice cãlcare de poruncã, ci sã te simti sufocat, înecat, pierdut si zbãtându-te zadarnic în aceastã pierzanie, sã întelegi cã ai trãdat iubirea si sã te dispretuiesti pe tine însuti. înseamnã sã te cufunzi în apele mortii, spre a le transforma în ape ale botezului. Sã mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaste în suflarea Sa si pentru a te regãsi în casa Tatãlui. "Mai mare lucru este sã-si vadã cineva pãcatele decât sã învieze din morti", spune o vorbã veche. Cãci a-ti vedea pãcatele înseamnã sã treci prin cea mai cruntã moarte, în timp ce, dupã renasterea prin botez, viata sporeste în tine fãrã sã-ti dai seama, pentru cã ai devenit un "fãcãtor de pace"; mãcar cã trebuie "sã-ti versi sângele inimii", spunea staretul Siluan de la Muntele Athos, pentru a zdruncina negatii, pentru a topi împietrirea unor inimi si pentru a putea cere de la Dumnezeu mântuirea tuturor.

Cel care-si vede pãcatele si nu-l judecã pe fratele sãu va putea într-adevãr sã-l iubeascã. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Stiu cã omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Tainã si Iubire, dar mai stiu cã aceastã iubire se poate schimba în urã. Respect Taina si nu astept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, cãci ea este rodul harului Tãu.

Sã binecuvântãm, deci, sã încercãm sã devenim nu fiinte de posesiune – care stãpânesc si sunt stãpânite –, ci fiinte de binefacere. Reciprocitate fãrã margini a binecuvântãrii: sã-L binecuvântãm pe Dumnezeu care ne binecuvinteazã, sã binecuvântãm tot ceea ce existã, în lumina Sa, fãrã sã uitãm cã binecuvântarea, pentru a nu se transforma în "grãire în desert" trebuie sã devinã "binefacere". Da, sã punem în practicã binecuvântarea primitã, sã ne supunem la tot ce este viatã, pentru a o împlini si pentru ca ea sã devinã binecuvântare.

Rugãciunea sfântului Efrem sugereazã exact ce este de fapt asceza: post, dar nu numai de hranã a trupului, ci si de toropealã a sufletului, pentru ca sã nu mai trãim numai cu pâine (imagini, sunete, provocãri), ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4). Sã postim de patimi, de dorinta de a stãpâni si de a osândi, pentru a atinge adevãrata libertate de care vorbea sfântul Ioan Scãrarul: Fii ca si un împãrat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: Du-te, si se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: Vino, si vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugã: Fã aceasta, si face" (Scara 7, 3).

Traducere: Ileana Grigore.
Din volumul: Olivier Clement, Trei rugãciuni:Tatăl nostru, Rugãciunea împãrate ceresc, Rugãciunea Sfântului Efrem Sirul
Aparitie: Editura Reîntregirea din Alba-Iulia, preluare
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#3 | pid:6235 | tid:3713
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1568 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre rugaciunea Sf.Efrem Sirul - Cuviosul Parinte Petroniu Tanase

Liturghia Pocaintei

Una din pietrele de mult pret ale tezaurului de rugaciune a Sfintei noastre Biserici este rugaciunea Sfantului Efrem Sirul: „Doamne si Stapanul vietii mele…“. Scurta si simpla la infatisare, dar plina de putere duhovniceasca si de adancime teologica, aceasta rugaciune poarta amprenta marelui imnograf si poet, a marelui ascet si sfant, „alauta a Duhului Sfant”, cum a fost numit Sfantul Efrem. Biserica i-a rezervat un loc special in viata ei liturgica si anume, in vremea Sfantului si Marelui Post, vreme de pocainta si de innoire sufleteasca.

Un parinte duhovnicesc imi spunea odata despre aceasta rugaciune:

„Eu o rostesc in tot cursul anului la pravila mea de rugaciune si indemn pe tot crestinul, dar mai ales pe monahi sa o practice, pentru ca aceasta rugaciune, rostita cu umilinta, intelegere si simtire are mare putere de innoire launtrica”.

Ne vom convinge si noi insine de acest lucru, staruind putin asupra cuprinsului si practicii rugaciunii Sfantului Efrem.

Precum se stie, aceasta rugaciune se rosteste la toate cele sapte laude ale Bisericii, in tot Postul Mare, in afara de sambata si duminica, cu o randuiala deosebita. Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta si cu lacrimi si cu frica da Dumnezeu, insotita de metanii mari si inchinaciuni.

La vremea cuvenita, preotul slujitor iese in fata Sfintelor Usi, rosteste pe rand cele trei parti ale rugaciunii, dupa fiecare parte facand cate o metanie mare; face apoi in tacere douasprezece inchinaciuni si inca odata rosteste rugaciunea in intregime, dupa care incheie cu o metanie mare. Impreuna cu preotul, toti cei prezenti la slujba fac metanii si inchinaciuni. Luand parte la o astfel de rugaciune obsteasca, simti ca o mare putere o strabate: insasi puterea Duhului Sfant, Care este prezent, dupa cuvantul Domnului si care striga din inimile celor care se roaga impreuna.

Din cuprinsul rugaciunii, vedem ca ne rugam lui Dumnezeu sa ne fereasca de patru duhuri rele, de patru patimi si apoi sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti. Este usor de inteles ca duhurile cele rele nu sunt altceva decat „duhurile rautatii din vazduh“ (Efeseni 6, 12), care necontenit ne razboiesc, iar patimile sunt semnul inrobirii omului de catre aceste duhuri. Şi ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne dea acele duhuri, adica sa nu ne lase sa cadem in robia diavolului, care vrea sa ne duca cu silnicie la moartea vesnica. Cat priveste duhurile cele bune, ele sunt darurile Sfantului Duh, primite la sfantul Botez si Mirungere si pe care proorocul Isaia le numeste: „Duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul puterii…” (Isaia 11, 2-3). Le cerem de la Dumnezeu, adica Il rugam sa ne ajute ca darurile primite sa nu ramana nelucratoare.

Vorbind despre patimi si virtuti, Sfintii Parinti ai vietii duhovnicesti: Patericul, Sfantul Efrem, Sfantul Ioan Damaschinul, Sfantul Ioan Scararul s.a., ne spun ca numele lor este foarte mare, pentru ca nesfarsite sunt formele pe care le poate lua raul, precum si nelimitate posibilitatile omului de a face binele. Astfel, Cuviosul Petru Damaschinul insira nu mai putin de 293 de patimi si 228 de virtuti (Filocalie – invataturi duhovnicesti). Este firesc deci, sa ne intrebam de ce Cuviosul Efrem, din aceasta mare multime de patimi si virtuti a ales numai cate patru din fiecare si de ce anume pe acestea si nu pe altele, caci, fara indoiala nu fara rost a facut el aceasta alegere. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din duhurile rugaciunii.

Duhul trandaviei nu este simpla trandavie trupeasca. Omul de la inceput a fost randuit sa lucreze; munca ii este o necesitate fireasca, pentru agonisirea celor necesare existentei: hrana, locuinta, imbracaminte. Sfantul Efrem se gandeste la o trandavie mult mai vatamatoare, aceea a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu. „Dumnezeu este ascuns in Porunci”, zic Parintii (Sfantul Marcu Ascetul) si se descopera pe masura implinirii lor. Implinirea poruncilor deci este conditia cresterii omului celui nou, a dobandirii asemanarii sale cu Dumnezeu. Tot omul este chemat sa fie sfant, sa fie Dumnezeu prin har si daca nu toti ajung aici, este datorita lenevirii, trandaviei, care este direct potrivnica cresterii omului duhovnicesc, refuzul propriei sale dezvoltari, inchircirea in nedesavarsire.

Grijirea de multe este semnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti (Scara). Ea este legata de trandavie, care nesocotind lucrarea poruncilor, isi cauta o mincinoasa implinire raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, cum sa-si agoniseasca cele placute si sa scape de cele dureroase; cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim, grija permanenta a omului impatimit. Dimpotriva, toti Parintii recomanda „faradegrija de toate”, singura grija indreptatita fiind grija de mantuire.

Iubirea de stapanire este duhul rautatii care stramba purtarea cu semenii nostri, nesocotindu-i si transformandu-i in simple unelte si mijloace de profit; injoseste valoarea omului, coborandu-l in randul lucrurilor. Adevarata stapanire intre oameni nu este profitoare, ci slujitoare, dupa pilda si cuvantul Mantuitorului: „Cine vrea sa fie mai mare intre voi, sa fie tuturor sluga” (Matei 20, 25); iar slujirea aproapelui este porunca evanghelica si fapta de mare cinste: slujire lui Dumnezeu. Vedem ca si iubirea de stapanire este legata de grijirea de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, in chip firesc si omul este transformat in lucru sau unealta, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.

Grairea in desert zice Sfantul Ioan Scararul (tr. II), este injosirea celui mai de pret dar dat omului de Dumnezeu: darul cuvantului; vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; este „scaunul slavei desarte, urmarea imbuibarii si a necuratiei”. De aceea Mantuitorul ne spune ca in ziua Judecatii vom da seama de tot cuvantul desert (Matei 12, 36), iar Sfintii Parinti au laudat mai mult tacerea (Cuviosul Agaton, Arsenie), care este graiul veacului viitor (Sfantul Isaac Sirul).

O simpla privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte insemnata. Cele patru rele se leaga unele de altele si formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta cade in duhul de stapanire, care nesocoteste si injoseste pe aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degradarea cuvantului in grairea desarta. Or, toti Sfintii Parinti arata ca o conditie esentiala pentru sporirea duhovniceasca este paza constiintei neprihanite dinspre patru parti: fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la implinirea Poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica pentru trebuinta si cu infranare; si fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu.

Daca acum luam bine seama, observam ca cele patru patimi vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii Harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuinta spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra: iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om, vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, care altereaza purtarea omului fata de tot ceea ce-l inconjoara: fata de Dumnezeu, fata de aproapele, fata de lucruri si fata de sine. Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului de pacat. Intelegem acum de ce Sfantul Efrem a ales in rugaciunea sa tocmai aceste patimi.

Dimpotriva, care sunt trasaturile sufletului sanatos, o vedem din partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim in scurt acum.

Duhul curatiei nu trebuie inteles ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. „Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain” (Psalmul 136, 4), ziceau evreii in robia Babilonului, pe care talcuindu-o Parintii ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna, cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si Sfantul Efrem pune curatia in fruntea tuturor virtutilor.

Gandul smerit este asezarea in starea fireasca a existentei noastre: pe de o parte fapturi slabe si neputincioase; pe de alta, pe toate avandu-le si insasi existenta primite in dar de la Dumnezeu. De aceea Sfintii Parinti ziceau ca smerenia este, a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii, chiar si decat dobitoacele, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale bune.

Rabdarea este fireasca omului smerit, care isi recunoaste pacatele si isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu, ca o sluga lenesa, care nesocoteste Poruncile Domnului sau. De aceea si rabda cu bucurie necazurile si incercarile vietii, fiind incredintat ca: „prin multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22), si ca numai „cine rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Matei 24,13).

Dragostea este plinatatea a toata virtutea. Cine are curatie, smerenie si rabdare, acela este si iubitor de Dumnezeu si de aproapele, caci in cine salasluieste dragostea Insusi Dumnezeu petrece, care este Dragoste (I Ioan 4, 8).

Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu, totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.

Astfel, omul stapan pe limba, smerit indelung rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc.

Precum vedem, alegerea celor doua siruri de duhuri din rugaciunea Sfantului Efrem are un adanc inteles duhovnicesc. Ea ne pune fata in fata doua icoane: aceea a omului stricat de patimi si aceea a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape, pe de o parte, si starea duhovniceasca spre care tindem, pe de alta parte, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: „Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu…”, este o recapitulare, intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua a rugaciunii. Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei, iar neosandirea aproapelui, un semn al dragostei, „care indelung rabda si nu se poarta cu necuviinta…” (I Corinteni 13). Cele doua mari virtuti sunt strans legate intre ele. „Sfintita doime, zice Sfantul Ioan Scararul, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Scara, 25, 37).

Incheierea rugaciunii cu cererea celor doua culmi ale vietii duhovnicesti: smerenia si dragostea, vrea sa ne arate ca celui ce s-a izbavit de patimi si s-a angajat pe calea virtutii, i se deschide nesfarsita cale a desavarsirii, a asemanarii cu Dumnezeu, Care insusi este Smerenie si Dragoste.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, se fac douasprezece inchinaciuni pana la pamant, zicand in taina si repetandu-le de trei ori, urmatoarele patru stihuri:

Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul.

Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul.

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma.

Fara de numar am gresit, Doamne iarta-ma!

Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte; pe de o parte, apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara de numar; pe de alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti, despre care spun Sfintii Parinti ca mereu trebuie sa ne insoteasca pe calea mantuirii: teama si nadejdea; nelasandu-ne prinsi de teama sau de deznadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Filocalie, Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus la casa parinteasca pe fiul risipitor si au deschis talharului Raiul.

Daca aruncam acum o privire asupra intregii rugaciuni si a randuielii cu care se face rugaciunea Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai ne uitam la chipul omului stricat de cele patru duhuri rele si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de el; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru daruri ale Sfintului Duh si cerem sa ne ajute Dumnezeu sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciunea tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare incredere si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu. Toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce vrea sa insemneze oare toata aceasta randuiala de rugaciune?

Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamant, este semnul vadit al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacat, starea decazuta in care ne aflam; iar prin ridicare aratam vointa noastra de a ne ridica, de a ne izbavi de pacat, de a ne innoi sufleteste. Dar cuvantul metanie (meta-noia) insemneaza si innoire a mintii, schimbare, lucrare de prefacere a omului de pacat in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.

Iata deci ce lucru minunat arata aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune, o aratam totodata si cu trupul, cu intreaga noastra fiinta, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant; dar ne ridicam imediat, aratand dorinta noastra de grabnica indreptare. Ca si cum am zice:

„Doamne, uite cum am cazut si ce ticalosit sunt; robit de patimi si instrainat de la Tine si de toata faptura! Dar nu vreau sa raman asa; al Tau sunt, mantuieste-ma, fa-ma iarasi salas al Sfantului Tau Duh”!

Este aici mai mult decat rugaciune, este insasi lucrarea pocaintei care preface si innoieste pe om. Este o prefacere reala, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistica de pe Sfantul Jertfelnic. Este Euharistia de pocainta a omului. Caci asa cum la Sfanta Liturghie prin chemarea de catre preot a Sfantului Duh, painea si vinul aduse inainte se preschimba in Trupul si Sangele Domnului, tot asa si aici: implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, cainta adanca si credinta neindoielnica, omul de pacat se preface in om duhovnicesc. Şi precum Epicleza euharistica este ascultata si implinita imediat de Dumnezeu, tot asa si innoirea prin pocainta adanca se realizeaza degraba. Ne incredinteaza de aceasta insasi Sfanta Evanghelie. Vamesul a suspinat din adancul inimii: „Milostiv fii mie, pacatosul”!, si indata s-a indreptat. Talharul pe Cruce a strigat: „Pomeneste-ma, Doamne”, si a auzit imediat: „Azi, vei fi cu Mine in Rai” (Luca 23, 43). Şi ne incredinteaza apoi descoperirile din vietile unor mari sfinti: Cuviosul Pavel cel Simplu, Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos s.a. si invataturile marilor dascali ai Bisericii.

Daca Liturghia euharistica este Liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia Pocaintei este raspunsul omului la dumnezeiasca dragoste, prin daruire totala in mainile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu primind jertfa de pocainta, curata si innoieste pe om cu adanca schimbare: „De vor fi pacatele voastre ca negreala, Eu le voi face albe ca lana”, zice Domnul (Isaia 1, 18). Asa de adanca si de totala este puterea innoitoare a pocaintei. De aceea si Sfanta Biserica a randuit pentru tot crestinul o anumita vreme a anului, sfintita Patruzecime, in care sa se indeletniceasca in chip deosebit cu aceasta lucrare curatitoare si sfintitoare. Daca pocainta este asa de necesara pentru tot crestinul, apoi pentru monah ea este indeletnicirea lui de baza. Pentru ca “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta, iar monahul este cel ce graveaza pocainta in toata viata Bisericii” (Arhim. Gheorghe Kapsanis, Egumenul Manastirii Grigoriu, nr. 2/1977).

De aceea n-as vrea sa inchei, inainte de a atrage atentia si asupra altui aspect al rugaciunii Sfantului Efrem, in directa legatura cu viata calugareasca. Daca luam aminte la cele patru duhuri bune din rugaciune, usor vom recunoaste in ele fagaduintele de baza ale vietii monahale in duhul curatiei, fecioria; in duhul smereniei, ascultarea; in duhul rabdarii, saracia, iar in duhul dragostei legea fundamentala a vietii obstesti. Astfel, pentru monah, rugaciunea Sfantului Efrem este totodata rugaciune de pocainta si rugaciune pentru a fi monah desavarsit. Trasaturile omului innoit prin pocainta sunt si ale monahului implinit. Deci adevaratul monah este lucratorul necontenit al pocaintei. Întelegem acum mai deplin, cuvantul de mai sus al Parintelui Egumen Gheorghe, ca: “toata viata monahului este o indeletnicire de pocainta”, si de ce acel parinte duhovnicesc, pomenit la inceput, se ruga in toate zilele anului cu rugaciunea: “Doamne si Stapanul vietii mele…”!

(din: Ieromonah Petroniu Tanase, “Chemarea Sfintei Ortodoxii”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2006)

#4 | pid:7728 | tid:3713
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1568 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Din talcuirea la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul[1] - a Sfantul Luca al Crimeei

Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul iubirii de stapanire nu mi-l da mie!

Ce este duhul iubirii de stapanire? Este na­zuinta de a avea intaietate, de a stapani asupra altora, de a ocupa primul loc. Aceasta nazuinta spre intaietate l-a pierdut pe arhanghel – capete­nia tuturor ingerilor – si l-a facut satana, l-a doborat din cer. Aceasta nazuinta spre stapanire i-a pierdut pe Core, Datan si Aviron, care au pizmu­it slava lui Moise atunci cand acesta a dus popo­rul lui Israel prin pustie spre tara Canaanului – ei au vrut sa-l dea jos si sa puna mana pe putere, si Domnul i-a pedepsit infricosator: pamantul s-a deschis si i-a inghitit cu toate familiile lor.

Iubirea de stapanire este cea care i-a manat pe toti ereticii, care au vrut sa se inalte mai presus de Biserica lui Hristos punand gandirea lor in lo­cul invataturii acesteia sau sa se faca mai-mari in Biserica.

Iubirea de stapanire i-a manat pe toti oamenii care au cutremurat lumea cu revolutiile lor. Au existat scriitori cu idei perverse, care au corupt generatii intregi.

Domnul Iisus Hristos a osandit iubirea de sta­panire – patima de a stapani – in cuvantarea Sa impotriva carturarilor si a fariseilor, a fatarnici­lor. A osandit patima lor de a fi cei dintai, dorinta lor de a avea locurile de frunte la ospete, de a fi salutati ca niste conducatori ai poporului. Dom­nul i-a osandit si le-a zis ucenicilor Sai, iar prin acestia noua, tuturor:

cine voieste sa fie cel dintai, sa fie sluga tuturor(Mt. 20,27).

El porunceste ceva potrivnic iubirii de stapanire: a nazui nu la pozi­tii inalte, ci a fi cel din urma, a-i sluji pe toti.

Vedeti ca iubirea de stapanire – patima de a avea influenta, patima de a ocupa primul loc – es­te potrivnica duhului Evangheliei, duhului sme­reniei. Ea domneste insa in toti – nu este nimeni care sa nu fie molipsit de ea, nici macar copiii mici. Stim cum se intampla in jocurile copiilor: unul dintre pusti iese in evidenta, incepe sa comande, pe urma le da porunci tuturor, e gata sa se bata daca cineva ii disputa intaietatea de lider.

Chiar si printre sihastri, chiar si in manastiri, unde n-ar trebui sa fie iubire de stapanire, un­de toti ar trebui sa isi aminteasca porunca Domnului de a sluji tuturor, chiar si acolo domneste in oameni iubirea de stapanire: toti alearga dupa pozitii inalte, inseteaza de recompense, doresc onoruri. Multi parinti educa in copiii lor ambitia, patima intaietatii, se straduie ca acestia sa ocupe in viata o pozitie inalta – si prin aceasta isi strica odraselele.

Oare nu pot intelege ca putini sunt cei ce pot ocupa pozitii inalte, ca nu pot toti sa fie pe locuri­le de frunte? Acesta ar trebui sa fie destinul oa­menilor exceptionali, insemnati de Dumnezeu.Extrem de multi nazuiesc sa ocupe o asemenea pozitie sociala si nu se dau in laturi de la nimic ca sa-si atinga scopul: isi pun in miscare relati­ile, lingusesc, slugarnicesc, se folosesc de orice metode ca sa-si atinga scopul, sa ocupe o pozitie inalta, sa devina unul dintre cei care au putere.

Foarte des, Domnul ii pedepseste: nefericita lor patima se incheie printr-un esec. Ei se inraiesc, refuza sa mai munceasca pentru societate, se refugiaza si se inchid in viata de familie – insaamorul propriu ii roade si acolo, iar ei, la randul lor, isi „rod” familia, ii „rod” pe cei apropiati si nu au pace in suflet.

Iata roadele iubirii de stapanire, iata de ce Sfantul Efrem, in marea sa rugaciune, Il roaga pe Dumnezeu sa il izbaveasca de duhul stricator al iubirii de stapanire, care este atat de potrivnic smereniei, fara care nu putem face nici un pas in viata crestina.

Daca asa stau lucrurile, daca nu trebuie sa alergam dupa functii inalte, dupa pozitii de frunte, asta nu inseamna ca nu trebuie sa nazuim sa ne ridicam, sa obtinem cea mai inalta dem­nitate – insa anume cea mai inalta; nu demnita­tea stricacioasa si lipsita de valoare, ci cea care este mare in ochii lui Dumnezeu. Ni s-a aratat tuturor calea spre onoruri mai presus de orica­re altele, cu care nu se pot compara nici un fel de onoruri, nici un fel de realizari pamantesti: ni s-a aratat calea spre Imparatia lui Dumnezeu, ni s-a zis ca putem deveni prieteni ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. La acest scop vom ajunge doar nazuind sa implinim toate poruncile lui Hristos. Nu trebuie sa ne tulburam daca am fost pusi in­tr-o pozitie marunta, lipsita de vaza in societa­te: trebuie sa ne amintim ca atunci cand nu as­teptam slava pamanteasca, atunci cand nu nazuim spre ea, Domnul stie sa ne scoata spre foarte largi orizonturi.

Adeseori, Domnul ne da aceasta slava in pofida asteptarilor si a vointei noastre. Slava fuge de cei care alearga dupa ea, care inseteaza de ea, si ii gaseste pe cei care fug de ea. Adevarata slava, slava de la Dumnezeu, se da celor care nu alear­ga dupa ea.

Trebuie sa ne straduim sa ne dezvoltam ca­pacitatile si talentele date de Dumnezeu fara sa ne gandim la stapanirea asupra oamenilor, sa ne cufundam smerit si lin in dezvoltarea darurilor noastre, fara zarva, fara sa stie lumea – si poate ca, asa cum s-a mai intamplat nu o data, Domnul ne va ridica la inaltimi nebanuite de slava.

Cunoastem, din istoria stiintei si filosofiei, nu­meroase exemple de mari savanti care si-au pe­trecut viata in saracie, necunoscuti de lume, fi­ind chiar persecutati, in deplina contradictie cu ceea ce cauta oamenii molipsiti de patima iubi­rii de stapanire: in saracie, in singuratate, acestia s-au aplecat asupra enigmelor stiintei si filosofi­ei si au facut lucruri pentru care istoria omenirii i-a proslavit, facand din ei stele stralucitoare ale progresului.

Aduceti-va aminte ca Domnul stie sa prosla­veasca faptele omenesti savarsite potrivit porun­cilor lui Hristos.

Cine voieste sa fie cel dintai, acela sa fie cel din urma, sa le fie tuturor sluga.

Rugati-va impreuna cu Efrem Sirul sa va iz­baviti de patima grea a iubirii de stapanire. De aceasta patima sa va izbaveasca pe voi, pe toti, Domnul Iisus Hristos. Amin.


Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul grairii in desert nu mi-l da mie!

Si Sfantul Efrem se roaga pentru aceasta, si Sfantul Proroc David zice in psalmul sau:

pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele.

Si Insusi Domnul Iisus Hristos a zis ca pen­tru orice cuvant desert vom da socoteala la infricosatoarea Judecata. Ganditi-va cat de serios si cat de grav este acest lucru: pentru fiecare cu­vant desert, chiar si pentru unul singur, vom da socoteala.

Spuneti-mi, oare este ceva luat mai putin in serios decat cuvantul? Uimitor, socant, cum de nu pricep oamenii uriasa, colosala insemnatate a cuvantului omenesc.

Capacitatea noastra de a cuvanta ne aseama­na intr-o masura insemnata lui Dumnezeu In­susi.Domnul a zidit prin cuvant toata lumea, cu­vantul lui Dumnezeu are o putere enorma. Stiti ca prin cuvantul sau Prorocul Ilie a inviat morti, prin cuvantul sau a oprit ploaia, a inchis cerul si a adus prin aceasta foamete, dar a facut si sa se pogoare ploaie peste pamant.

In ce consta puterea cuprinsa in cuvant? Sa nu credeti ca odata iesit din gura cuvantul se risipeste in vazduh si nu ramane din el nimic. Nu este asa. Cuvantul traieste, traieste secole, mii de ani. Pana acum rasuna cuvintele pe care le-au rostit marii Proroci ai lui Dumnezeu, care au trait cu multe veacuri inainte de Nasterea lui Hristos. Marile cuvinte ale lui Moise, marile cu­vinte pe care le-au spus candva Sfintii Apostoli, care au iesit din gurile nevoitorilor lui Dumne­zeu, invatatura Bisericii, traiesc de-a lungul a mii de ani. Iar de vreme ce cuvantul traieste mii de ani, inseamna ca el este extrem de important. Iesind din gurile noastre, cuvantul actioneaza intotdeauna, extrem de profund, asupra oamenilor din jurul nostru, ba chiar si asupra celor aflati departe.

Orice cuvant bun, intelept, traieste in inimile omenesti si aduce roade bune pentru multi ani. Orice cuvant rau - clevetire, minciuna, vorbire de rau – traieste, de asemenea, foarte mult, prinde radacini in mintile, in inimile oamenilor de aproape si de departe, le orienteaza gandurile si dorintele. Auzind cuvintele noastre rele, acestia sunt otraviti de ele si, la randul lor, rostesc cuvinte la fel de rele si otravite.

Cuvintele intelepte si harice ale sfintilor zidesc dreptatea in lume, fac un bine vesnic, pe cand cele rele si pacatoase aduc necinste, ura, aduc o uria­sa vatamare celor din jur si chiar omenirii intregi.

Cuvintele vii se propaga ca undele radio, se propaga prin spatiu si se revarsa in inimile si in mintile oamenilor. Cuvintele sunt o uriasa pu­tere, care ii uneste pe oameni sau ii desparte – ii uneste atunci cand cuvantul este plin de drepta­te si adevar, ii desparte atunci cand este plin de clevetire si rautate fata de ei. Daca oamenii ar fi lipsiti de cuvant, ar semana cu animalele, si viata omeneasca s-ar duce de rapa.

Iata cat de mare, cat de adanca este insemnata­tea cuvantului omenesc. Iata de ce se roaga Sfan­tul Efrem pentru izbavirea de grairea in desert.

Cu totii ati intalnit in viata destui oameni, mai ales femei, care trancanesc, trancanesc si iar tran­canesc la nesfarsit, fara vreo retinere, si limba lor nu mai oboseste: melita, melita si iar melita. Tot ce spun ei e desertaciune, lucruri care nu aduc folos nimanui. Si Efrem Sirul se roaga lui Dum­nezeu sa-l izbaveasca de grairea in desert. El se temea sa nu cada, sa nu-l piarda limba, pe cand acesti nefericiti guralivi nu se tem de nimic.

Stiti ca adeseori oamenii ii suporta pe acesti flecari: „Trancanesc, lasa-i sa trancaneasca” – iar lor li se pare ca sunt ascultati cu placere, nestiind ca in adancul inimii oamenii se simt impovarati de ei si chiar ii urasc. Atat de mare rau este gra­irea in desert, raul pe care ei il produc cu fleca­reala lor!

Daca limba trancaneste si vorbeste in desert, si gandurile ratacesc, nu se concentreaza la nici un lucru profund, adevarat, important, hoina­resc peste tot fara nici o tinta, asa cum hoina­reste un nenorocit de caine vagabond, dand din coada. Atat gandurile, cat si simtamintele, cat si orientarea dorintelor lor, a activitatii lor sunt desarte, lipsite de importanta. Sufletul e flamand, omul cu pricina este nesuferit celorlalti, iar siesi isi aduce o vatamare foarte, foarte grava. Iata ce inseamna grairea in desert.

Oamenii intelepti, care duc viata duhovni­ceasca, nu graiesc in desert niciodata: ei sunt in­totdeauna tacuti, concentrati. In Grecia antica erau la mare cinste filosofii si inteleptii. Filosofii nu primeau pe nimeni ca ucenici pana cand cel cu pricina nu dovedea ca stie sa taca – insa ar fi trecut, oare, acest examen vreunul dintre flecarii nostri contemporani? Bineinteles ca nu.

Daca pacatul grairii in desert este atat de grav, cum sa scapam de el, ce sa facem cu limba noas­tra neinfranata? Trebuie sa facem ceea ce facea Efrem Sirul: trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa ne izbaveasca de aceasta patima, si Domnul Iisus Hristos ne va implini cererea. Trebuie sa evi­tam comunicarea cu cei care graiesc in desert, sa ne tinem cat mai departe de ei, sa cautam partasia putinilor intelepti, care isi deschid gura doar ca sa spuna cate un lucru folositor, de la care nu vei auzi cuvinte desarte, vatamatoare de suflet.

Trebuie sa va supravegheati cu foarte mare atentie, sa dobanditi obiceiul de a examina ceea ce vreti sa spuneti, sa va deprindeti cu tinerea limbii in frau. Sa nu-i dam voie sa flecareasca. Seara sa va aduceti aminte ce ati spus ziua, sa vedeti da­ca n-ati trancanit, daca n-ati jignit pe cineva, da­ca n-ati mintit, daca n-ati barfit. Daca va veti insusi obiceiul acesta, va veti obisnui sa va supravegheati orice miscare a limbii si s-o infranati.

Aduceti-va aminte: cu cat omul este mai con­centrat pe lucrul principal, pe cele launtrice, pe cele adevarate, cu cat isi face mai multa vreme pentru citirea Evangheliei, a Sfintei Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, cu atat se patrunde mai mult de intelepciunea acestora si cu atat ii va pieri mai mult pofta de a trancani. Mare lucru este a dobandi stapanirea asupra propriei limbi!

In epistola sa soborniceasca, Apostolul Iacov spune:

daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).

Intelegeti ce inseamna a-ti infrana tot trupul? Asta inseamna a-ti supune trupul scopurilor su­preme ale vietii duhovnicesti, a-ti infrana toate poftele, patimile, tot ce e rau, toate cele la care te trage trupul. Incepeti cu infranarea limbii, si da­ca veti atinge scopul acesta, veti dobandi desa­varsirea si va veti infrana tot trupul – iar daca va veti infrana tot trupul, veti fi curati si drepti ina­intea lui Dumnezeu. De aceasta curatie si drep­tate sa va invredniceasca pe voi, pe toti, Domnul, iar rugaciunea lui Efrem Sirul sa va aduca intot­deauna aminte de acest lucru. Amin.


Duhul gandului smerit daruieste-mi, Doamne, mie, slugii Tale.

Aduceti-va aminte ca porunca despre smere­nie este prima porunca a fericirilor – iar de vreme ce este prima, inseamna ca este si cea mai insem­nata. Ati auzit vreodata cuvantul lui Dumnezeu, vestit prin Prorocul Isaia:

Asa zice Domnul, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant:

„Sa­lasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta” (Is. 57,15).

Oare nu vreti sa locuiasca impreuna cu voi Insusi Dumnezeu? Iar daca vreti, tineti minte bine: El Insusi spune ca locuieste in inimile celor smeriti si le da viata acestor inimi – si cata ne­voie avem si noi ca inimile noastre sa primeas­ca viata!

Oare nu vreti ca Dumnezeu sa caute spre voi? Iar daca vreti, tineti minte ce este smerenia, ce este acea sfanta virtute care Ii place lui Dumne­zeu atat de mult, pentru care Dumnezeu locuieste impreuna cu noi si cauta spre noi.

Ea este lucrul diametral opus mandriei. Sme­ritii sunt cei saraci cu duhul, care isi amintesc de neajunsurile lor, care isi tind privirea spre adancul inimii, care isi supravegheaza neobosit miscarile, urmarind orice necuratie pe care o vad acolo.

Sfintii, care au implinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, inaintea pri­virii mintii carora statea mereu Domnul, isi aminteau necontenit de smerenie si se rugau in­totdeauna s-o dobandeasca.

Hristos spune:

Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima (Mt. 11, 29).

Domnul ne porunceste sa invatam de la El smerenia, Domnul ne porunceste sa urmam Lui in smerenie. Sme­renia s-a aratat de-a lungul intregii vieti paman­testi a Domnului. Ea a inceput inca de la nasterea Lui, fiindca El S-a nascut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebagat in seama – S-a nascut intr-o pestera pentru animale, a fost pus in iesle.

Iar dupa aceea, intreaga viata, oare nu a dat nenumarate pilde de smerenie? Cand Irod s-a aprins de manie, a vrut sa-L ucida pe Mantui­torul Nou-Nascut, si i-a trimis pe ostasii sai sa-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de ingeri dintre le­giunile pe care le avea intotdeauna la indemana, oare nu l-ar fi putut dobori pe Irod? Bineinteles ca ar fi putut, insaa preferat sa dea dovada de smerenie si a fugit de mania lui Irod in Egipt.

Si in continuare cata smerenie a aratat in viata Sa, mergand 200 de kilometri pe jos pana la Ierusa­lim la prima chemare a celor carora le trebuia aju­torul Lui, si asta neavand unde sa-Si plece capul!

Oare n-a dat o neobisnuita, desavarsita pilda de smerenie spaland picioarele ucenicilor Sai? Aceasta este cea mai adanca smerenie.

Iar despre smerenia de care a dat dovada ina­inte de judecata si dupa judecata, cand a fost dus pe Golgota, rastignit pe cruce, nu indraznesc sa vorbeasca buzele omenesti, atat de mare, atat de nemasurata este aceasta.

Domnul porunceste sa invatam de la El sme­renia – dar cine isi aduce aminte acum de sme­renie?Smerenia este o insusire a sufletului ome­nesc pe care cei mandri o infiereaza cu dispret, pentru ca ei nu cred in Hristos, pentru ca au ales nu calea lui Hristos, ci alte cai: ei spun ca acesta este duh de robie, ca cei smeriti sunt robi, lipsiti de calitatea cea mai necesara, indispensabila, ca sunt lipsiti de spiritul protestului, rezistentei ac­tive in fata gravelor plagi ale omenirii.

Au acestia dreptate? Nu, nici urma! Cu privi­re la oamenii smeriti trebuie spus nu ceea ce zic cei care-i infiereaza, ci cu totul altceva: ca ei nu sunt robi, care se supun pasiv raului si violen­tei, ci singurii invingatori ai raului si ai violentei. Trebuie spus ca numai ei poarta cu adevarat lup­ta cu raul, caci dezradacineaza din inimile lor si din inima altor oameni insesi izvoarele raului. Ei nu cred ca pricina raului consta doar in imper­fectiunea raporturilor sociale.

Cel smerit nu este rob, ci ostas adevarat al lui Hristos.

Dar cat de putina, nemarginit de putina sme­renie este in ziua de astazi! Imensa majoritate a oamenilor dispretuiesc smerenia, nazuiesc spre intaietate si dominatie in lumea aceasta. Cei cu adevarat smeriti aproape ca nu mai sunt de ga­sit; oamenii nu se gandesc la smerenie, smere­nia e uitata, de tot uitata. La smerenie se gan­desc doar cei ce merg din toata inima pe calea lui Hristos, care invata de la El smerenia. Numai sfintii sunt cu adevarat smeriti.

Lucrul acesta poate parea ciudat: cum pot sfintii – care ii intrec cu mult pe ceilalti oameni in ce priveste calitatile morale, inaltimea duhov­niceasca la care au ajuns – sa se considere, ab­solut sincer, mai prejos decat toti ceilalti? Teme­iul sfinteniei lor consta in aceea ca ei nu se inal­tau mai presus de ceilalti, ci isi osandeau propria inima.

Sfintii observau cu o neobisnuita acuitate fiecare miscare a inimii lor si vedeau pana si cea mai mica necuratie din ea, si dupa ce o vedeau isi aminteau intotdeauna de necuratia aceea, si ca atare se so­coteau nevrednici inaintea lui Dumnezeu.

Oamenii mandri si obraznici indraznesc sa ju­dece despre cele mai inalte si sfinte lucruri, pe cand cei smeriti sunt lipsiti de cutezanta, mo­desti, potoliti. O multime de asemenea exemple gasim in Sfanta Scriptura si in Vietile Sfintilor.

Cine este mai mare inaintea lui Dumnezeu decat dreptul Avraam, care a auzit mari fagadu­inte si a fost numit „prieten al lui Dumnezeu”? Si totusi, acest mare om n-a incetat niciodata sa se numeasca pe sine „praf si cenusa“. Cine este mai mare inaintea lui Dumnezeu decat David, imparat si proroc? Si totusi, el zicea despre sine insusi:

vierme sunt, si nu om, ocara oamenilor (Ps. 21,6).

Acestea erau din partea lui cuvinte absolut sincere. Cine a fost mai mare inaintea lui Dum­nezeu prin ostenelile sale decat Apostolul Pavel? Si totusi, el se numeste pe sine „cel dintai” din­tre pacatosi, atat ii erau de straine cutezanta si ingamfarea: el era modest, nu obraznic, spunea despre sine ca a fost intre corinteni intru slabiciu­ne si cu frica si cutremur mare (I Cor 2, 3).Aceas­ta smerenie adanca este un exemplu pentru noi toti, care ne aflam nesfarsit de departe de ea.

Trebuie sa ne gandim intotdeauna cu ravna la smerenie si cu ravna s-o cerem de la Dumnezeu. Nu putem dobandi aceasta virtute prin nici un fel de silinte proprii. Smerenia – acest mare dar de la Dumnezeu – este primita numai de cei care nazuiesc din toata inima sa implineasca poruncile lui Hristos. Numai lor le va da Domnul acest mare dar. Inima lor e smerita – iar cand inima omului e smerita, Duhul Sfant va locui in ea.

Vedeti ce mare fericire este sa fii smerit; ve­deti cat de greu este sa fii smerit? Sa aveti nadej­de si sa stiti ca fiecare pas pe calea lui Hristos va apropie de sfanta smerenie. Daca veti inmulti si veti indesi acesti pasi, cum au facut apostolii si sfintii, prin aceasta va veti apropia de Dumne­zeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor: cel mai mare dintre voi sa le fie tuturor sluga, pentru ca

cine se inalta va fi smerit, iar cine se smereste va fi inaltat (Lc. 18,14).

Ce nesfarsit de des se implinesc aceste cu­vinte ale lui Hristos! Cati oameni mandri, care nazuiesc sa ajunga mai presus de toti, cad apoi mai prejos de toti! Cati oameni smeriti, neinsem­nati, nascuti in familii sarace, nevoiasi la inceputul vietii lor, n-au devenit mai apoi oameni mari! Asa este, de pilda, viata multora dintre marii ierarhi moscoviti.

Multi, multi altii proveneau si ei tot din cele mai modeste paturi sociale, insa Dumnezeu i-a inaltat datorita marii lor smerenii. Domnul spu­ne:

multi dintai vor fi pe urma, si cei de pe urma vor fi intai.

Asa se intampla si in viata noastra, asa va fi si la Infricosatoarea Judecata. Cei dintai vor ajunge cei din urma, si cei din ur­ma, cei neinsemnati, cei dispretuiti, vor ajunge in frunte. De multa, multa osteneala este nevoie ca sa nu uitam de smerenie, de multa, multa os­teneala este nevoie ca sa o dobandim.

Trebuie sa ne amintim cuvintele Apostolu­lui Petru:

si toti, unii fata de altii, imbracati-va in­tru smerenie, pentru ca Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Pt. 5, 5).

Aduceti-va aminte: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, si numai celor smeriti le da har. Aduceti-va aminte ca Domnul Iisus Hristos S-a smerit pana la moartea pe cruce. Iar noi trebuie sa tindem catre smerenie, sa o cerem mereu de la Dumnezeu:

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul gandului smerit daruieste-mi mie, slugii Tale!

Sa stiti si sa va amintiti ca, daca omul isi va aduce aminte mereu aceste cuvinte sfinte, va pri­mi de la Dumnezeu adanca virtute a smereniei. Amin.

________

Acest post a fost editat de Luca.O: 07 March 2014 - 10:29 PM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi