Sari la continut

Iisus Hristos
Nimeni nu e bun, nerusinat fiind; iar cine nu e bun este desigur rau si iubitor de trup. Cea dintai virtute a omului este dispretuirea trupului. Caci despartirea de bunavoie sl nu din lipsa de cele vremelnice, stricacioase si pamantesti ne face mostenitori ai bunurilor nestri-cacioase si vesnice (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Parintele Cleopa Ilie

pacatele

  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:5004 | tid:2641
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
PĂCATELE
828. Intîia pricină şi întîmplare a păcatului se referă la persoană: „Cine" este cel ce a făcut păcatul? Acest „Cine" este persoana care, fie că stă singură, fie că este legată de o altă persoană, lucrul este de obicei de patru feluri:
1. după fire, precum tatăl de fiul său;
2. după întîmplare, precum arhiereul, împăratul, stăpînitorul şi în scurt, fiecare dregător sau proiestos faţă de poporul care îi este supus;
3. după voinţă, precum prietenul faţă de prietenul său;
4. după meşteşug, precum dascălul sau meşterul faţă de ucenicul său.
La această pricină, „Cine" se mai socoteşte şi cinul, adică filosof, călugăr, etc. Apoi vîrsta, adică dacă este copil, tînăr sau bătrîn. Pe scurt, această întrebare şi pricină se referă la toată aşezarea pe care o are orice om: a înţelepciunii, a puterii trupeşti sau sufleteşti, duhovniceşti sau lumeşti etc. Tot la această pricină se ia în considerare şi faţa cu care a păcătuit cel ce se spovedeşte, adică de este preot, mirean, om învăţat sau simplu.
Cu această pricină, cercetîndu-se păcătosul, se socoteşte păcatul mai mare sau mai mic, după starea celui ce a păcătuit. Căci este mai mare greşeala arhiereului, a preotului, a împăratului sau a dregătorului în faţa poporului, decît acelaşi păcat făcut de omul de rînd. Aceasta o arată şi Sfîntul Isidor, zicînd: „Mai mare este păcatul preotului decît al mireanului, nu după fire, ci după dregătorie". Tot astfel, mai mult greşeşte un copil care ocărăşte pe părinţii săi, sau ucenicul pe dascălul sau pe meşterul său, decît atunci cînd va ocărî pe unul dintre aceştia un oarecare om străin. De asemenea, mai mult greşeşte un călugăr, un filosof sau un bătrîn dacă se vor împodobi, decît un mirean, un neînvăţat sau un tînăr.
A doua pricină este: Ce păcat a făcut? Cercetîndu-se păcatul prin această întrebare, el se face mai mare sau mai mic. De pildă, păcatele de moarte sunt mai mari decît cele vrednice de iertare, iar dintre cele de moarte, uciderea este mai mare ca furtişagul. Decît toate însă, mai mare este lepădarea de Dumnezeu şi păgînătatea.
Tot la această pricină se cuprind şi se cercetează şi păcatele lipsirii, adică ce bunătăţi putea să facă, să zică sau să gîndească şi nu le-a făcut, nu le-a spus, sau nu le-a gîndit şi cîte răutăţi putea să împiedice cu cuvîntul sau cu lucrul şi n-a făcut-o.
Cu acest cuvînt se cercetează chipul păcatului: care păcat s-a făcut cu lucrul, care cu cuvîntul, cu înţelegerea sau cu gîndul. De asemenea, se cercetează şi în ce fel a fost făcut păcatul; dacă este cu cuvîntul: vorbă deşartă, jurămînt strîmb sau mărturie mincinoasă. Sau dacă este cu gîndul, ce fel de gînd: de mîndrie, de eres sau de hulă? De asemenea şi pe ce treaptă a păcatului: bîntuială (atac), consimţire sau învoire etc.
A treia pricină este: Pentru ce? Cercetîndu-se pentru ce a păcătuit omul, se adaugă sau se împuţinează greutatea păcatului, adică a ucis cineva pe un tiran ca să izbăvească cetatea de tirania lui, a furat ca să miluiască pe săraci, sau a lovit pe siluitor ca să izbăvească vreo fecioară pe care o silea spre păcat, atunci mai puţină vinovăţie au toţi aceştia decît cel ce va ucide sau va lovi pe cineva pentru diferite scopuri rele ale sale.
Pe scurt, toată lucrarea şi păcatul se judecă de la urmări şi mai ales în funcţie de scopul pentru care se face.
A patra pricină a păcatului este: Prin ce mijloc? Mijlocul prin care se face păcatul măreşte sau micşorează greutatea lui. De pildă, cel ce va păcătui cu ştiinţă sau cugetînd mai înainte (cu premeditare) sau cu vicleşug sau cu voinţă rea, mai greu păcătuieşte decît cel ce a făcut păcat din neştiinţă, fără voie, din îndoială, din întîmplare, din uşurinţă şi din nerăutate. Cercetîndu-se mijlocul prin care s-a făcut păcatul, se ia în considerare şi unealta cu ajutorul căreia a păcătuit cineva. De pildă: a omorît pe cineva cu bîta sau cu cuţitul, sau prin mijlocirea şi ajutorul cărui fel de oameni a făcut păcatul?
A cincea pricină a păcatului este: In ce vreme? Vremea în care a păcătuit cineva împuţinează sau înmulţeşte greutatea păcatului. De pildă, dacă cineva în vreme de nevoie şi de foamete a furat pîine sau grîu, mai puţin păcătuieşte decît cel ce a furat acestea fără de nici o nevoie. In acest sens, Sfîntul Vasile cel Mare, în al 86-lea canon al său, zice: „Cel ce mănîncă pîine furată în vreme de nevoie şi de foamete, nu păcătuieşte". Cîţi după darul Evangheliei greşesc, mai greu păcat fac decît cei ce au păcătuit în Legea Veche. Femeile cele ce iau buruieni ucigătoare după zămislirea copilului, mai greu păcătuiesc decît cele ce iau aceste buruieni înainte de zămislire. Şi la celelalte se socoteşte în chip asemănător.
A şasea pricină a păcatului este: In ce loc? Şi această pricină, de asemenea, înmulţeşte sau împuţinează greutatea păcatului în funcţie de locul în care se face. De pildă, mai greu păcătuieşte cineva de va ucide sau va fura în biserică, decît cel ce a făcut aceasta într-o casă. Pentru că cel ce a făcut aceasta în biserică îndoit păcătuieşte făcînd în acelaşi timp ucidere sau furtişag de cele sfinte şi arătînd către Dumnezeu păgînătate şi necredinţă. Cel ce a păcătuit în pustie, în mănăstire sau pe faţă, mai greu păcătuieşte decît cel ce a păcătuit în lume, în oraş sau în ascuns. Pentru aceasta şi dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur zice: „Deşi mari păcate va face cineva, dar dacă pe acestea le face în taină şi pe nimeni nu va sminti, mai puţin se va munci decît cel ce mai mici păcate va face, însă pe faţă şi smintind pe mulţi".
A şaptea pricină a păcatului se referă la numărul păcatelor, adică: De cîte ori a păcătuit, prin care, de asemenea, creşte sau se împuţinează greutatea păcatului, în funcţie de cîte ori 1-a făcut. Pentru că cel ce o dată sau de două ori va păcătui, mai puţină certare va lua decît cel ce a făcut acelaşi păcat, nu o dată sau de două ori sau de trei ori, ci de mai multe ori (vezi canonul 8 al Sinodului de la Ancira). Incă şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, în cuvîntul 38 al Evangheliei de la Ioan, arată că vor lua mai multă muncă cei ce cad din nou în acelaşi păcat, zicînd: „Măcar că vor lua muncă şi pentru păcatele cele dinainte, însă de vor mai cădea în aceleaşi păcate, cu mult mai grele munci vor pătimi". Deoarece oamenii beau păcatul ca apa şi uită cîte pahare beau, sau precum zice Iov: Urît şi necurat este omul care bea strîmbătatea întocmai ca băutura (15, 16). Pentru aceasta, cei iscusiţi în cele duhovniceşti învaţă că pentru a afla mai lesne numărul păcatelor, trebuie să întrebe pe cel ce se pocăieşte mai întîi cît timp a făcut păcatul, apoi de cîte ori a căzut pe săptămînă sau pe lună şi, cunoscînd aceasta, să precizeze, pe cît posibil, numărul păcatelor. In acest fel şi Domnul a întrebat pe tatăl celui îndrăcit: „Cîtă vreme este de cînd i s-a făcut lui aceasta?". Iar el a zis: „Din copilărie" (Marcu 9, 21). Şi fiindcă nu ajungea numai atît, a arătat apoi şi vechimea bolii, zicînd: Si de multe ori pe el în foc 1-a aruncat şi în apă, ca să-l piardă.
Cînd duhovnicul mărturiseşte oameni care din ruşine nu vor să spună de cîte ori au păcătuit, trebuie să-i întrebe dacă au făcut păcatul de un număr mare de ori, căci astfel, auzind acela, va căpăta îndrăzneală şi se va mărturisi sincer şi cu căinţă.
Pe lîngă cele şapte pricini arătate mai sus, este bine ca duhovnicul să cerceteze atît viaţa de mai înainte de păcat, cît şi cea de după păcat a celui ce se pocăieşte, potrivit canonului 37 al Sinodului de la Ancira şi al celui de al 2-lea din Neocezareea, deoarece mai puţină certare va avea cel ce mai înainte de păcat avea viaţă cu fapte bune, decît cel ce îşi petrecea viaţa sa cu nebăgare de seamă. La fel, cel ce va înceta de la păcat mai înainte de spovedanie, faţă de cel ce încetează după spovedanie, precum şi cel ce fără să fie îndemnat de nimeni, a alergat şi s-a spovedit, decît cel ce a fost vădit (potrivit canonului 7 al Marelui Vasile) sau cel ce după păcat s-a pocăit, decît cel ce nu se pocăieşte deloc.
829. Treptele păcatului sunt în număr de douăsprezece, după Sfîntul Nicodim Aghioritul, şi anume:
Prima treaptă, cînd face cineva fapta bună cu scop rău pentru bani, pentru laudă, pentru cinste, adică cînd amestecă binele cu răul.
A doua treaptă este împlinirea faptei bune pe jumătate, necompletă.
A treia treaptă este ispita, momeala, adică ispitirea ce vine asupra omului de la diavol, de la lume şi de la trup şi-l ispiteşte pe om prin cele cinci simţuri, numite de Sfinţii Părinţi „ferestrele sufletului".
A patra treaptă este unirea, adică amestecarea minţii cu ispita.
A cincea treaptă a păcatului este lupta minţii, adică a sufletului cu ispita. Pînă aici nu este păcatul zămislit. De aici însă începe a zămisli păcatul care aduce osînda asupra omului.
A şasea treaptă a păcatului este învoirea minţii cu păcatul, adică îndulcirea minţii de ispită, de poftă. Din clipa aceasta se zămisleşte păcatul în mintea şi inima omului şi-1 face pe om vrednic de osîndă, precum spune Sfîntul Apostol Iacob: „Pofta zămislind, naşte păcatul, iar păcatul săvîrşindu-se, naşte moarte" (Iacov 1, 13-15).
A şaptea treaptă a păcatului este păcatul făcut cu mintea prin imaginaţie. Că după ce omul se învoieşte să facă păcatul, el se sileşte, din îndemnul diavolului, să întipărească acel păcat în mintea sa ca şi cum l-ar fi făcut cu lucrul. Prin imaginaţie păcatul creşte şi se înrădăcinează în inima omului.
A opta treaptă a păcatului este hotărîrea voinţei de a face păcatul şi însăşi săvîrşirea lui cu fapta.
A noua treaptă este obiceiul păcatului, adică săvîrşirea lui de mai multe ori.
A zecea treaptă a păcatului este patima, deprinderea, adică săvîrşirea permanentă cu voia şi fără voia omului.
A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, cînd omul îşi pierde nădejdea iertării prin pocăinţă, prin harul şi mila lui Dumnezeu.
A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea, adică uciderea omului deznădăjduit din cauza păcatelor sale cu voia sa liberă. Aceasta este cea mai grea treaptă a păcatului, de care să ne ferească Dumnezeu pe toţi. Cel care se sinucide nu mai are iertare în veci, iar Biserica nu are voie să se roage pentru el (după Invăţătura către duhovnic).
830. Lupta cu gîndul, împotriva păcatelor, nu ne părăseşte pînă la moarte.
8 3 1 . Nimeni să nu se înşele crezînd că dacă nu a părăsit azi păcatul, cu care s-a obişnuit sau s-a deprins, îl va părăsi mai tîrziu. Cu cît se învecheşte păcatul în noi, cu atît mai greu îl vom scoate mai tîrziu, şi cu cît mai mult face omul păcatul, cu atît mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea.
832. Aţi văzut poate, vreodată, cînd ia foc vreo casă sau vreo claie de fîn sau paie. Dacă se întîmplă pe acolo cineva şi are la îndemînă o căldare, mai înainte de a se întinde focul îl poate stinge uşor cu puţină apă; dacă însă focul a luat proporţii, va trebui o mare osteneală şi multă apă pentru a-1 stinge, iar uneori este cu neputinţă să mai fie înăbuşită puterea focului. Asemenea se întîmplă şi cu păcatul în noi: dacă vom fi cu trezvie şi cu băgare de seamă de la primele mişcări asupra sufletului nostru şi dacă de la prima răsărire a lui şi de la prima aprindere a poftei şi a mîniei din noi, ne vom împotrivi cu mintea şi vom chema în ajutor numele Domnului, îndată vom stinge aprinderea păcatului şi ne vom uşura cu sufletul de robia şi de greutatea lui. Dacă însă nu ne vom trezi la vreme şi nu vom chema pe Dumnezeu prin rugăciune din inimă, păcatul, odată răsărit în mintea noastră, începe să crească şi să ne lupte cu putere spre a ne duce la pierzare.
833. Cine are frică de Dumnezeu şi se trezeşte de la primele răsăriri şi trepte ale păcatului, se înarmează asupra lui cu împotrivirea minţii şi cu sfînta rugăciune a inimii. Astfel, împotrivindu-se cu tărie de la început, scapă cu mare uşurinţă de asuprirea şi robia cea amară a păcatului, care vine pe treptele cele mai mari ale lui. Iar cine nu voieşte să se trezească ca să omoare păcatele cînd sunt mici ca furnicile, va ajunge să se lupte cu leii, de care cu anevoie scapă cineva.
834. Aşa, zice, este păcatul la om cum ai lua un cui mare şi cu o bardă începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Dacă-i dai un ciocan, două-trei, cuiul îl poţi scoate uşor. Dacă-l baţi pe jumătate, este mai greu, iar dacă îl baţi de tot, trebuie să crapi lemnul!
835. Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne luptăm cu păcatul cînd este mic, în clipa zămislirii, iar nu cînd se face mare şi se înrădăcinează prin patimă în inima noastră. Să-l ucidem, cînd este furnică, iar nu leu, căci altfel „furnico-leul" ne ucide el pe noi. La fel şi psalmistul David, insuflat de Duhul Sfînt, zice: „Fericit este cel ce va lua şi va lovi pruncii tăi de piatră" (Psalmul 136, 9), adică, ferircit este acel creştin care îşi va zdrobi păcatele sale de piatra-Hristos cît sunt încă mici ca nişte prunci, că de vor creşte mari ne vor robi în Babilonul patimilor şi ne vor ucide ele pe noi.
836. Păcatul se numeşte „furnico-leu". Furnico-leu a murit de foame, pentru că n-avea de mîncare. Pentru că la început păcatul este cît o furnică, numai un gînd, mai pe urmă, dacă nu-l vom ucide prin împotrivire, spovedanie şi rugăciune, el va ajunge puternic ca un leu.
837. Omul are atîta putere, pusă de Dumnezeu în el, că dacă ar veni toţi dracii din iad, nu-1 pot face să păcătuiască.
838. De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mîndrie, sau în lăcomie, sau în beţie sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor" (Psalmul 48, 12, 21). Deci, din oameni ne facem dobitoace, şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfîntului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică. Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica". Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfîrşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci, de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfîntului Duh, prin pocăinţa cea adevărată. Omul, cînd se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfînt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte.
839. Sunt păcate cu gîndul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decît cele cu trupul.
840. Cînd zice tatăl copilului lunatic: „Doamne, de multe ori 1-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă" (Marcu 9, 22) - foc este mînia şi toate păcatele care se nasc din mînie; iar apa este pofta - deci de cîte ori suntem în păcatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iuţimii, ale bîrfirii, ale nemulţumirii, ale răpirii, ale dorinţei de răzbunare, cînd ţinem minte răul asupra altuia, de tot atîtea ori suntem aruncaţi de satana în focul mîniei. Şi de cîte ori ne îmbuibăm pîntecele şi ne îmbătăm şi curvim şi preacurvim şi curvim împotriva firii şi ne lăsăm prinşi de dezmierdare, de lene şi de trîndăvie, adică de moleşeala voinţei de a lucra fapta cea bună, de atîtea ori suntem trîntiţi de satana în apa poftelor noastre. Aşa se înţelege ceea ce spune tatăl copilului: „Doamne, de multe ori 1-a aruncat pe el în foc şi de multe ori în apă". Aşa ne îndrăcim şi noi în fiecare zi, cînd satana ne dă în patimile părţii celei mînioase, ne aruncă în ale părţii celei poftitoare, adică în apa poftelor şi a răutăţii noastre.
8 4 1 . Păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu şi ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis psalmistul: şi omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor. Deci, din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele. Ne facem draci şi chiar mai răi ca ei. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa îl huleşte!
842. Cel mai urît păcat înaintea lui Dumnezeu este păcatul mîndriei, căci acesta a făcut pe îngeri diavoli, după cum şi smerenia „poate face din diavoli îngeri" (Scara, Cuvîntul 25).
843. Omul, cînd este în păcat de moarte şi este călduţ, se află în iad cu sufletul. Este mai jos decît toate dobitoacele cîmpului, decît toate păsările cerului, decît toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad.
844. Cele mai puternice pricini ale păcatelor în lume, care duc la pierzare pe mulţi creştini sunt: vinul, femeile, bogăţia, necredinţa în Dumnezeu şi desăvîrşita sănătate a trupului, cum spune Sfîntul Isaac Sirul. Dacă îndepărtăm de la noi aceste pricini, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne izbăvim de păcate şi de moarte.
845. Datoria noastră, a tuturor, este de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ajute să scoatem din noi dracii, care sunt patimile şi păcatele noastre cele prea multe şi felurite.
846. Evanghelia şi Legea Darului n-a venit ca Legea Veche să cosească păcatul ca pe iarbă şi să rămînă rădăcina. Nu! Legea Darului cînd vine, o desăvîrşeşte pe cea Veche, că zice: Aţi auzit că s-a zis în Lege: Să nu curveşti. Dar Eu vă zic vouă: Cel ce priveşte la femeie spre a o pofti pe dînsa, iată, a preacurvit cu dînsa întru inima sa (cf. Matei 5, 27-28). Aţi auzit că s-a zis: Să nu ucizi... Iar eu zic vouă: Cela ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este (cf. Matei 5, 21-22). Vezi cît este de desăvîrşita Legea Darului? Ea nu taie păcatul numai din obişnuinţă şi deprindere, ci scoate şi rădăcina. Şi care sunt rădăcinile păcatului? Gîndurile. Gîndurile sunt rădăcinile păcatelor. Cine nu smulge din inimă poftele cele necurate, pofta de avere, pofta de slavă, ura şi răutatea, acela în zadar se pocăieşte. Acela să nu creadă că are desăvîrşire, că-i plin de ură şi de răutate şi de pofte şi necuraţii, şi în zadar se laudă cu masca din afară, cu forma din afară, dacă nu şi-a desăvîrşit inima sa, dacă n-a scos patima şi poftele din adîncul inimii şi din gîndire. Deci, cînd auzi în Legea Darului că zice să nu pofteşti femeia aproapelui sau casa sau boul sau asinul sau toate cîte sunt ale lui, atunci te învaţă să smulgi păcatul din rădăcină. Nu numai să nu furi - şi acela-i mare lucru -, nici să nu pofteşti lucrul altuia. Dacă-l pofteşti, eşti ca şi cel ce fură înaintea lui Dumnezeu, pentru că inima ta este pătimaşă şi plină de păcate.
847. Cînd rămîn păcatele nedezlegate la Sfîntă Spovedanie? Cînd creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele asemenea lui Iuda şi cînd duhovnicul nu le dezleagă. El nu are voie să le dezlege pînă ce creştinul nu primeşte canonul rînduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care 1-a dezlegat".

PĂCATELE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÎNT, HULELE
848. Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfînt (hulele) de care zice Domnul „că nu se iartă nici în veacul de acum, nici în cel viitor"? Dacă sunt mărturisite şi se face canon pentru ele sunt iertate? Păcatele împotriva Duhului Sfînt sunt acestea: necredinţa şi împotrivirea adevărului dovedit al credinţei creştine; încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu; deznădejdea faţă de îndurarea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a dat, pentru sporirea lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor greşiţi pe calea mîntuirii; ura de moarte, nepocăinţa pînă la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; lepădarea de credinţă, eresul, secta, sinuciderea etc. Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici în veacul de acum nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui". Cel ce săvîrşeşte astfel de păcate, nu primeşte iertare de la Dumnezeu pentru că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adîncul sufletului, se mărturiseşte şi se hotărăşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Pocăinţei el va putea primi iertare, căci „nu este păcat oricît de greu ar fi el, care să covîrşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu" (învăţătura de credinţă Ortodoxă).
849. Dumnezeu nu pedepseşte pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea şi îndreptarea lor. De aceea, le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biserica nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Insă îi aşteaptă pe toţi în viaţa de dincolo şi numai la Judecata cea Apoi le va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10; Iov 24, 11; Psalmul 61, 11; Proverbe 24, 12).





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi