Sari la continut

Iisus Hristos
Omului credincios si celui ce vrea sa inteleaga , pe Dumnezeu nimica nu-i este cu anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvantul Lui, Si toate sunt pentru om. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Parintele Arsenie Boca

pacatele

1 post(ari) la acest topic

#1 | pid:5003 | tid:2640
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
PĂCATELE
456. Atâta vreme cât tinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viata noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele si vinovătia, primejdia mortii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.
457. Cu obisnuinta de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viata. Această vreme de amărăciune care ne învată minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătătii noastre sufletesti. Aceasta ne învată cel mai bine calea lui Dumnezeu.
458. Împătrit gresim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră însine, împotriva aproapelui si împotriva firii întregi.
459. Păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii si pacea cu toată firea. Ne-am sălbăticit în toate părtile, cât aproape „să se teamă” si Dumnezeu de noi. Iată de ce si fiarele fug de om.
460. Nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeste si nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim si nu-L mai vedem, căci între noi si El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid si în tot mai mare sfărmare aflându-ne.
461. Păcat aceasta însemnează: înfrângerea morală a constiintei de către satana, prin patimile trupului.
462. Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări si de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.
463. Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia. 464. Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească si trupească a omului până la neputintă de a se mai împotrivi, sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească.
465. Lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” – firea fărădelegii sau legea păcatului (Romani 7, 7). Asta e tot una cu pierderea darului libertătii vointei.
466. Totusi, omul, slăbindu-i puterile, îsi dă seama că robeste vrăjmasului, căci de unde odată pruncii vavilonesti erau micuti si îi lua în glumă, acum s-au făcut bărbati si îi simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea vointei de a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povata, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tineretii o dă cui nu trebuie, iar bătrânetea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu.
467. Păcatul este o călcare a legilor vietii; introducerea în viată a unui dezechilibru consimtit de minte. Dacă urmează mereu asa, mintea slăbeste si nu mai poate stăvili dezechilibrul din ce în ce mai mare care invadează spatiul vietii cu spectrele sinistre ale mortii pe picioare (Apocalipsă 3, 1).
468. Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realitătii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt.
469. Părintii au zis că singura noastră avutie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu esti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind conditia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.
470. Deci, de drept, omul nu e al lui însusi, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este, îl reclamă pentru el si i se tine de urmă, ca proprietate de drept – balast de accident – care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu si să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăti – păcatul – fără să bage de seamă că printr-asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul si în toate privintele si poate că pentru totdeauna.
471. Asta-i noutatea grozavă, că omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătosi îi închide în chinurile haosului vesnic, nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfintire a libertătii si a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creatia sa iubită – păcatul – în infinitul eternitătii. Păcatul, această mamonă cu adevărat nedreaptă a omului, trebuie risipit; trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu pentru atare agoniseală, precum si ajutorul ca s-o împrăstiem. Preotii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire, iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu zi si noapte si le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii. „Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul mărturiei lor, si nu si-au iubit viata lor, până la moarte”(Apocalipsă 12, 11). De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preotie, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt si ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.
472. Acum securea stă la rădăcina pomilor si focul alăturea pentru toti pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are. Mărturisirea de credintă fără îndreptarea vietii nu are nici o valoare. Pentru păcat Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot.
473. Păcătosii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunosti că esti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmasul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.
474. Când crezi despre tine că esti drept, ai închis toate posibilitătile tale de desăvârsire. Când stii că esti păcătos, când esti convins de nedesăvârsirea ta, este semn că Cel desăvârsit este lângă tine si constiinta ta strigă diferenta între El si tine.
475. Prietenul păcătosilor asteaptă pe toti cei ce au să se mântuiască, îi caută, aleargă după ei si face aceasta până la ultimul om al împărătiei Sale. Iată o nevăzută dimensiune a crucii.
476. Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare: starea omului împotriva adevărului.
477. Asa-i firesc omului păcătos, cînd îi lovesti dracii, zice că tu esti drac.

#2 | pid:5012 | tid:2640
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
PATIMILE - Pr.Arsenie Boca
447. Sfintii Părinti au numit „draci” patimile de căpetenie (Sfântul Ioan Scărarul în Scara numără 7 sau 8 patimi de căpetenie), din cauza caracterului lor constrângător, al obârsiei lor adamice, a capacitătii lor de a strica echilibrul mintii si de a o întoarce stricată împotriva lui Dumnezeu: dracul lăcomiei, dracul desfrâului, dracul trufiei, si alti „draci” ai nervilor.
448. Un neurolog psihiatru a identificat pentru fiecare patimă descrisă de Sfintii Părinti o glandă endocrină. Adevărat este că o bază biologică a patimilor si a urmărilor lor o formează si glandele endocrine al căror echilibru sau dezechilibru functional se răsfrânge în toată fiinta omenească.
449. În creier functionează un centru de cenzură (medical „inhibitia”) care are la dispozitie tot mecanismul biochimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informatie.
450. Între cenzura mintii (centrul inhibitor al creierului) si între puterea de impunere a fortei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea si rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forte oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura mintii a slăbit considerabil si patimile conduc mintea, iar omul si-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia constiintei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, desi constiinta nu doarme; e într-o stare de necredintă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieste în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a constiintei de către satana, prin patimile trupului.
451. Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute si usoare.
452. Fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la decăderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă, lăcomia de avere, lăcomia de putere si fumul mândriei, pe câti nu i-a luat de minte si s-au omorât! Bolile de pe urma desfrâului, pe câti nu i-au adus să-si pună capăt zilelor? Care a sfârsit bine dintre betivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar si lenea poate face nebunii când se vede în primejdii.
453. Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea si cunostinta noastră de Dumnezeu si să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul si absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic si la absurd chiar si virtutile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtutilor, si cu asta a redus la nimicul slavei desarte si la absurd toată strădania virtutii. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, desertând virtutile în sacul spart al patimilor si culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni si rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă si adâncă deosebire a gândurilor.
454. Sunt patimi trupesti care înrâuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se răsfrâng asupra trupului.
455. În veacurile de aur ale crestinismului, trăirea în Hristos era mai puternică si mai întinsă între crestini; aceasta le făcea usoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs (Ieremia 6, 10) chiar între crestini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ti aprinzi paie în cap. De aceea, azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viată mai curată – căci de ea atârnă o credintă mai luminată si, deci, mântuirea. Drept aceea, iau în ajutor propria lor mizerie, precum si înfricosarea de urmări, ca si mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De acestia care însă să trăiască viata în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuti, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credinta va ajunge să se strâmbe si în tot felul să se stingă.

INSTINCTELE
290. Ca neamul oamenilor să dăinuiască si peste triajul mortii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte (...) care sunt norme fixe de viată. Numai omul poate interveni cu vointa, cu libertatea si cu functia constiintei să modifice natura acestor norme fixe.
Această modificare a functiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi si, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevointă.
291. Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existentă a firii? Iată răspunsul unui profesor crestin de medicină: „Împlinirea oricărui instinct al firii e însotită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vietuitoarele, vrea să despartă functia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-l însoteste, alegându-si plăcerea si refuzându-i rostul”. Omul reuseste această denaturare, căutată intentionat – arbitrar – dar în dauna sănătătii, cu pretul pierderii libertătii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare s.a.m.d.
292. În creier functionează un centru de cenzură (medical „inhibitia”) care are la dispozitie tot mecanismul biochimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informatie.
293. Între cenzura mintii (centrul inhibitor al creierului) si între puterea de impunere a fortei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea si rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forte oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura mintii a slăbit considerabil si patimile conduc mintea, iar omul si-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia constiintei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, desi constiinta nu doarme; e într-o stare de necredintă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieste în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a constiintei de către satana, prin patimile trupului.
294. Forta instinctelor – fortele oarbe ale firii, altfel în serviciul vietii rânduite –, creste când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii ratiunii, iar de acum caută să o surpe cu totul si lumina constiintei să o stingă.
295. O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îsi va perverti sotia, făcând-o să umble si ea după plăcerea pătimasă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-si ucidă în pântece fiinta fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-si va mântui sotia prin nasterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8). Prea putini sunt bărbatii care-si stăpânesc instinctul irational, prin puterile rationale ale sufletului, reglementândul potrivit cu rostul său originar. Si iarăsi, si mai putini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.
296. Plăcerea, căutată numai pentru ea însăsi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul si-l împinge până dincolo de posibilitătile sale functionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale si-si duce supusii până la doaga nebuniei.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi