Sari la continut

Iisus Hristos
Pofta din amintire este radacina patimilor, care sunt rudeniile intunericului. Iar sufletul zabovind in amintirea poftei nu se cunoaste pe sine ca este insuflarea lui Dumnezeu. Si asa-e dus spre pacat, nesocotind relele de dupa moarte, lipsitul de minte. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre nevointa,lucrarea duhovniceasca

nevointa dreapta socoteala lucrare duhovniceasca

8 postari la acest topic

#1 | pid:4948 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV - Despre nevoinţele trupeşti şi sufleteşti

In vremea pribegiei Sale pe pământ, în valea asta a surghiunului şi pătimirilor noastre, Mântuitorul lumii a cercetat două femei evlavioase, surori de sânge – pe Marta şi pe Maria, care aveau casa lor într-un sat vecin cu Ierusalimul, şi anume Vitania. Fratele lor, Lazăr, fusese învrednicit numirii de prieten al Dumnezeu-Omului şi al Apostolilor Lui (In. 11, 11). Din Evanghelie se vede că Domnul cercetase nu o dată casa acestei familii evlavioase. Cu prilejul uneia dintre aceste cercetări, El l-a înviat pe La­zăr care zăcea în mormânt de patru zile.

Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că Marta se îndeletnicea atunci cu ospă­tarea Oaspetelui dorit, iar Maria şedea la picioarele Lui şi lua aminte la cuvân­tul Lui. Marta, îngrijindu-se doar ca ospătarea să fie cât mai mulţumitoare, I-a cerut Domnului ca El să-i poruncească Mariei să o ajute – dar Domnul a răs­puns:

Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un singur lucru trebuieşte. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Lc. 10, 41-42).

Po­trivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, după înţelesul de taină Marta închipuie nevoinţa trupească evlavioasă, iar Maria — pe cea sufletească. Istorisirea despre aceas­tă cercetare a celor două surori de către Domnul se citeşte, potrivit rânduielii bisericeşti, în toate praznicele Maicii lui Dumnezeu. Din aceste două pricini, o privire amănunţită asupra întâmplărilor şi învăţăturilor cuprinse în această pil­dă trebuie să fie deosebit de însemnată si deosebit de ziditoare.

Marta era sora mai mare şi este înfăţişată de către Evanghelist ca stăpână a casei. Ea II primeşte pe Mântuitorul în casă, ea e cu ospătarea: ea face de mâncare, ea pune masa, ea aduce bucatele. Slujirea ei este necontenita făptuire. Şi osteneala trupească este prima care vine în viaţa de nevoinţă a fiecărui ucenic al lui Hristos.

„Lucrarea trupească”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „merge înain­tea lucrării sufleteşti aşa cum facerea trupului lui Adam a mers înaintea face­rii sufletului lui. Cel ce nu a agonisit lucrarea trupească nu poate să aibă lu­crare sufletească: cea de-a doua se naşte din cea dintâi ca spicul din grăuntele semănat”.

Nevointa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea milosteniei materiale, primirea de străini, împăr­tăşirea de feluritele nevoi si suferinţe ale omenirii nevoiaşe si suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune [fecioria] a trupului, înfrânarea de la mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecarea aproapelui, de la toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea, cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la ru­găciunea din biserică şi din chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti si celelalte nevoinţe dinafară. Nevointa trupească cere necontenită lucrare a trupului: ea trece de la o faptă bună trupească la alta, iar câteodată împreunează în sine mai multe fapte bune, săvârşindu-le totodată. Nevointa trupească curăţeşte treptat sufletul de patimi şi-i face cunoştinţă cu duhul Evangheliei. Fiind împlinite cu lucrul, poruncile evanghelice îi dau puţin câte puţin împlinitorului lor adâncul gând şi adâncul simţământ care trăiesc în ele, împărtăşesc împlinitorului lor Adevărul, Duhul şi Viaţa. Nevointa trupească are hotarul şi sfârşitul său: acest hotar si acest sfârşit stau în trecerea definitivă, hotărâtoare a nevoitorului la nevoinţa sufletească. Prin trecerea hotărâtoare este încununată trecerea treptată. Când ospătarea Domnului s-a încheiat, slujirea Martei s-a sfârşit.

Maria, şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvântul Lui (Lc. 10, 39).

Felul in care s-a aşezat Maria zugrăveşte starea sufletului ce s-a învrednicit să intre în nevointa duhovnicească. Starea aceasta e stare de linişte şi totodată stare de smerenie, precum a zis Cuviosul Varsanufie cel Mare:

„Din lucrarea lăuntrică unită cu durerea inimii (cu plânsul inimii) ia naştere adevărata li­nişte a inimii: din această linişte se naşte smerenia; smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu“.

Cel care a ajuns să slujească lui Dumnezeu cu duhul pără­seşte lucrările dinafară, părăseşte grija altor mijloace de a bineplăcea lui Dumnezeu ori le foloseşte puţin şi rar, când este deosebită nevoie. El este aruncat cu duhul său la picioarele Mântuitorului, ia aminte doar la cuvântul Lui, se vede pe sine ca pe o zidire a lui Dumnezeu, nu ca pe o fiinţă de sine stătătoa­re (Ps. 99, 3), se vede pe sine lucrat, iar pe Dumnezeu lucrător (In. 15, 1), se dă în întregime voii şi călăuzirii Mântuitorului. Este limpede că starea aceasta este adusă sufletului printr-o nevoinţă trupească mai mult sau mai puţin înde­lungată. Nici Maria n-ar fi putut să şadă la picioarele Domnului şi să îşi tindă toată luarea-aminte spre învăţătura Lui, dacă Marta nu ar fi luat asupra sa grija ospătarii. Slujirea şi închinarea lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr sunt partea cea bună, sunt starea fericită care, începută din timpul vieţii pământeşti, nu va înceta, cum încetează nevointele trupeşti, odată cu încetarea vieţii pămân­teşti. Partea cea bună rămâne avut de nerăpit al sufletului în veşnicie, primeşte o nouă sporire în veşnicie. Partea cea bună nu se ia de la sufletul care a dobân­dit-o, rămâne pentru totdeauna un bun al lui.

Nevoinţă trupească este foarte adeseori furată de un neajuns foarte însem­nat. Neajunsul cu pricina se întâmplă atunci când nevoitorul se nevoieşte fă­ră dreaptă socotinţă, când pune prea mult preţ pe nevoinţă, când săvârşeşte nevointele trupeşti de dragul nevoinţelor trupeşti, cuprinzând în ele şi mărgi­nind la ele în chip greşit toată vieţuirea sa, toată strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu. Această nedreaptă preţuire a nevointei trupeşti este întotdeau­na împreunată cu nesocotirea nevointei duhovniceşti, cu năzuinţa de a-i rupe de ea pe cei care se îndeletnicesc cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Marta. Ea a socotit nedreaptă şi nemulţumitoare purtarea Mariei, iar pe a sa a văzut-o ca fiind mai preţioasă, mai vrednică de cinstire.

Domnul Cel Milostiv, fără a lepăda slujirea Martei, i-a arătat cu pogorământ că în slujirea ei sunt multe lucruri de prisos şi deşarte, că lucrarea Mariei este lucrarea de căpetenie. Prin aceasta, Domnul a curăţit nevointa Martei de semeaţă cugetare si a învătat-o a săvârşi cu smerenie slujirea trupească. Chiar aşa! Nevoinţă trupească neluminată încă de înţelegerea duhovnicească are întotdeauna în sine multe laturi de prisos şi deşarte. Cel ce se osteneşte în ea, chiar dacă pentru Dumnezeu se osteneşte, se osteneşte în omul cel vechi; pe ţarina lui cresc împreună cu grâul neghinele; el nu poate fi slobod de înrâurirea felului de a gândi şi a lucra al cugetării tru­peşti. Cu toţii avem neapărată nevoie să dăm cuvenita luare-aminte poveţei date de către Domnul şi să săvârşim cu cea mai mare smerenie faptele noastre bune care se săvârşesc prin mijlocirea trupului, să le săvârşim ca nişte robi care sunt datori să împlinească voia Domnului lor şi care, din pricina neputinţei lor şi a vătămării lor de către păcat, nu pot să împlinească această voie aşa cum trebuie. Pentru cei ce se îndeletnicesc cu nevoinţă trupească e foarte de folos să ştie că este si altă nevoinţă, nevoinţă neasemuit mai înaltă, nevoinţă sufletească, nevoinţă adumbrită de către Harul Dumnezeiesc.

„Cel ce nu are lu­crarea sufletească”, a zis Sfântul Isaac Sirul, „rămâne străin de darurile Duhu­lui”, oricare ar fi nevointele lui trupeşti.

Marele dascăl al monahilor asemuie lucrarea trupească, aşa cum este ea în sine, când nu o însoţeşte lucrarea minţii, coapselor neroditoare si sanilor uscati – fiindca lucrarea trupeasca nu se poate apropia de intelegerea dumnezeiasca. Asta vedem si la Marta. Ea era asa prinsa in osteneala sa, asa incredintata de insemnatatea ei, ca n-a cerut de la Domnul sa randuiasca dupa placul Lui, ci a venit cu socotinta sa si cu randuiala sa, a cerut ca ele sa fie implinite.

De ce a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta istorisire evanghelica in toate praznicile Maicii lui Dumnezeu? Fiindca Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea mai inalta slujire trupeasca si cea mai inalta slujire a duhului, pazind toate graiurile Lui in inima sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a intamplat cu El din copilaria Lui si tot ce Il privea, punandu-le in inima sa (Lc. 2, 19). Spre lamurire, la pericopa sunt adaugate, din urmatorul capitol al Evangheliei dupa Luca, glasuirea catre Domnul a unei oarecare femei ce ascultase invatatura Lui:

fericit pantecele care te-a purtat si tatele care ai supt (Lc. 11, 27) si raspunsul Domnului: adevarat, fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pre el (Lc. 11, 28).

Iata raspunsul lui Dumnezeu la judecata omeneasca! Judecata omeneasca a socotit-o fericita pe Maica lui Dumnezeu doar pentru ca L-a nascut pe Dumnezeu-Omul: Dumnezeu-Omul vesteste vrednicia Maicii Sale, numindu-i fericiti cu osebire pe cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc. Or, Maica lui Dumnezeu a avut aceasta fericire mai mult decat toti oamenii, luand aminte la cuvintele Dumnezeu-Omului si pazindu-le cu o impreuna-simtire pe care n-a avut-o nici unul dintre oameni. Aici, impotriva judecatii omenesti, se da din nou intaietate slujirii duhului asupra slujirii trupesti.

Domnul Cel Milostiv cheama pe toti oamenii sa-I slujeasca. Slujirea Domnului, impreuna cu rastignirea omului celui vechi, cu lepadarea poftelor si socotintelor lui trupesti si pacatoase, isi are osteneala sa; ea are insa si mangaierea sa, mangaiere data de constiinta buna si de harul dumnezeiesc.

Jugul lui Hristos este bun si sarcina Lui este usoara (Mt. 11, 30).

Cei ce doresc sa purceada la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi in casa sufletului lor si de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie sa inceapa cu nevointa trupeasca, cu savarsirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupesti. Sufletul nostru se afla in legatura cu trupul prin facere, iar in atarnare de el prin cadere. El este molipsit de bolile cele din pacate, de patimi, din pricina unor fapte trupesti; sunt nimicite din el patimile, sunt aduse in el obiceiurile bune, virtutile, tot prin mijlocirea unor fapte trupesti. Cel ce isi ingaduie sa lucreze sub stapanirea maniei este robit din pricina deprinderii nascute prin faptele patimii maniei; cel ce isi ingaduie sa lucreze sub insuflarea iubirii de castig este molipsit de patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei.

In chip asemănător intră în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că este neapărată nevoie de nevointa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pen­tru a sădi în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevointa trupească săvârşită cu bună înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, lumina­tă de cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte într-o măsură însemnată slobozirea omului de păcat, face din el într-o măsură însemnată un fiu iubit al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevointa duhovnicească, ce are putere să aducă mântuirea.

Nevointa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străi­nă de înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric, înstrăinează de Dumnezeu, întovărăşeşte cu satana.

Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în aces­ta se descoperă îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească.

Atunci i se descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luată de pe ochii lui vălul şi i se înfăţişează necu­prinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de el!

Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipu­it: viaţa care s-a scurs ajunge ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării aces­tei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea morţii! Atunci apar din adân­cul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care înainte nu-l simţea!

Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mân­tuitorului, îl ţin la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea păcătoşeniei sale si a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl şi zideşte a doua oară.

Binecuvântează, suflete al meu, pre Dom­nul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5) veşnice prin atot­puternicia Mântuitorului, Care a înnoit în Sine firea noastră şi ne înnoieşte pe noi prin Sine. Amin.

(din: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008)

#2 | pid:4949 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Cum trebuie facuta lucrarea duhovniceasca ca ea sa fie placuta lui Dumnezeu?

#3 | pid:4950 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
[VIDEO]Despre nevointa eretica, gresita - Pr.Rafail Noica

#4 | pid:5054 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sa avem dreapta socoteala in nevointa cea duhovniceasca - un intreg forum cu invatatura sfintilor parinti despre dreapta socoteala

#5 | pid:6178 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Antonie Cel Mare
Recunostinta catre Dumnezeu si vietuirea cea buna este roada omului care place lui Dumnezeu. Si precum roadele pamantului nu se coc intr-un ceas, ci dupa vreme si ploi si ingrijire, asa si roadele oamenilor se fac minunate prin nevointa, prin luare aminte, prin staruinta de vreme indelungata, prin infranare si prin rabdare. Iar daca facand aceasta iti vei parea vreodata evlavios, nu-ti crede tie cata vreme esti in trup, ci socoteste ca nimic din ale tale nu e placut inaintea lui Dumnezeu. Caci sa stii ca nu e usor omului sa pazeasca nepacatuirea pana la sfarsit. (din Filocalia vol.1)

Acest post a fost editat de Luca.O: 10 November 2013 - 05:46 PM


#6 | pid:7409 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre viata duhovniceasca - Sf.Teofan Zavoratul
Domnul a osandit smochinul pentru nerodire fiindca la aratare acesta era acoperit cu frunze intr-asa chip ca sar fi cuvenit sa fie in el si roade, care insa nu se aflau. In viata crestineasca, frunzele sunt faptele cucernice si nevointele din afara, iar roadele sunt starile sufletesti. Legea duhovniceasca cere ca cele dintai sa aiba ca izvor pe cele din urma; din pogo-ramant insa fata de cei neputinciosi, este primit si ca cele din urma sa se parguiasca in pas cu cele dintai. Daca cele dintai sunt imbelsugate, iar cele din urma nu-s nici macar in fasa, aceasta nu este decat o amagire de viata duhovniceasca, ce poate fi descrisa prin cuvintele: a parea, dar a nu fi. La inceput, omul nu are aceasta stare nefericita, dar ea se poate ivi pe nesimtite si incepe sa oranduiasca felul lui de viata. Cel care se reazima prea mult pe cele din afara si se impatimeste de ele, luarea aminte se intuneca, simturile duhovnicesti se tocesc si se instapaneste raceala duhovniceasca. Ajunsa aici, viata duhovniceasca moare; ramane doar chipul cucerniciei, lipsit de puterea ei. Purtarea dinafara e vrednica, iar inlauntru lucrurile stau tocmai pe dos. Urmarea este sterpiciunea duhovniceasca: faptele se savarsesc, dar sunt toate moarte.

#7 | pid:7576 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre ravna duhovniceasca - Sfantul Nectarie de Eghina
Despre cel cu ravna fara cunostinta

el ce are ravna, dar fara cunostinta, rataceste in gandurile si lucrarile sale; inchipuindu-si ca lucreaza pentru slava lui Dumnezeu, calca legea iubirii pentru aproapele. Fierband in zelul sau, faptuieste cele potrivnice poruncilor legii si voii dumnezeiesti. Faptuieste raul ca sa se intample ceea ce crede el a fi binele. Ravna lui e ca focul ce distruge si nimiceste. Prapadul merge inaintea lui, iar pustiirea ii vine pe urma. Se roaga la Dumnezeu sa arunce foc din cer, ca sa-i inghita pe toti cei ce nu-i impartasesc principiile si convingerile.

Cel ce are ravna, dar fara cunostinta, ii uraste pe toti ce au alta religie sau alta credinta, nutrind fata de ei pizma si manie nestinsa. Se impotriveste patimas la duhul adevarat al legii dumnezeiesti, staruie fara judecata sa-si apere propriile-i pareri si credinte, se lasa purtat de zelul orbesc de a birui in toate, de ambitie, de dorinta de a invinge cu orice pret, de vrajba si de placerea de a aduce pretutindeni si oricand tulburare. In sfarsit, este un om aducator de pieire”.
Despre cel cu râvnă întru cunoştinţă
“Chipul celui ce are râvnă întru cunoştinţă. Este slujitor al adevăratei credinţe în Dumnezeu; este cu adevărat cu to­tul dăruit lui Dumnezeu şi păzeşte cu străşnicie legea Lui. Păstrează tradiţiile părinţilor săi şi lucrează cu mult în­demn pentru slava numelui lui Dumnezeu. Este iubitor al lucrărilor vrednice de laudă şi cu dorinţă aprinsă se sileşte a urma cele bune. Merge cu multă râvnă pe calea virtuţii şi sârguieşte la îndeletnicirile cele mai bune.

Cel ce are râvnă întru cunoştinţă este prietenul celor bune şi iubitor al tutu­ror virtuţilor. Arde de dorinţa de a răspândi cuvântul Dom­nului, de a întări credinţa şi de a duce la bun sfârşit lucrarea Bisericii, de a face să rodească mai mult învăţătura dată de Dumnezeu şi de a statornici împărăţia Lui pe pământ ["precum in cer, asa si pe pamant" inseamna nu a construi un rai social pe pamant, ci a aduce Duhul Sfant in sufletele oamenilor]. Lu­crează, se mişcă şi slujeşte neostenit. Râvna lui mai tare se aprinde cu cât mai mult slujeşte şi făptuieşte binele şi cu cât mai mult Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Ostenindu-se nu se lasă biruit, lucrând nu se descurajează, trudind nu simte is­tovire, cheltuindu-se nu se isprăveşte, nu deznădăjduieşte nicicând. Pururea înfloreşte şi este plin de viaţă, binevoitor şi curajos, avântându-se mereu spre o nouă muncă. Arzând de râvna sa dumnezeiască el caută a-şi spori lucrările şi a le răspândi în toată omenirea. Îmboldit de iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, pe toate le face cu iubire şi cu jertfire de sine. Nimic din ce ar putea aduce întristare aproapelui nu făptuieşte; râvna lui este luminată şi este în­tru cunoştinţă şi nimic nu l-ar împinge vreodată la rătăcire.

Însuşirile celui ce este plin de râvnă întru cunoştinţă sunt acestea: iubirea fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, blândeţea, îngăduinţa faţă de slujitorii şi închinătorii altui dumnezeu, binefacerea şi bună-purtarea. El poartă semnul adevăratului creştin”.

Acest post a fost editat de Luca.O: 10 November 2013 - 05:45 PM


#8 | pid:7665 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre ravna,nevointa si viata duhovniceasca,despre adevarata vietuire in Hristos,despre harul ravnei - Sfantul Teofan Zavoratul

e cuvine sa ne lamurim, cand si cum incepe viata cu adevarat crestina, ca sa vedem daca s-a pus in noi temelia acestei vieti si in cazul in care nu s-a pus, sa stim cum s-o punem, si in ce masura depinde acest lucru de noi.

Daca cineva se numeste crestin si face parte din Biserica lui Hristos, acesta inca nu este un semn al adevaratei vietuiri in Hristos:

«Nu oricine, care imi zice: Doamne, Doamne, va intra intru Imparatia Cerurilor».
«Nu toti care sunt din Israel, sunt israeliti».

Poti sa te numeri printre crestini si sa nu fii crestin. Acest lucru il stie oricine.

Exista un moment, un moment foarte limpede pentru un ochi avizat, care distinge clar in demersul vietii noastre – cand cineva incepe sa traiasca crestineste. E momentul cand, intr-un astfel de suflet incep sa iasa la iveala toate trasaturile distinctive ale vietii crestine.

Viata crestina este ravna si puterea de a petrece in comuniu­ne vie cu Dumnezeu, potrivit cu credinta noastra in Domnul nostru Iisus Hristos, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin implinirea sfintei Sale vointe, intru slava Prea Sfantului Sau nume. Fiinta vietii crestine consta in comuniunea cu Dumnezeu intru Iisus Domnul nostru; in comuniunea cu Dumnezeu care la inceput este de obicei ascunsa nu numai pentru altii, ci si pen­tru tine insuti. Caci ceea ce se vede sau se simte inlauntrul nos­tru nu este decat marturia focului unei ravne vii, care arde numai pentru a placea lui Dumnezeu in intelesul crestinesc, cu o deplina jertfire de sine si cu detasare fata de tot ce e potriv­nic. Astfel, cand incepe sa arda acest foc al ravnei, atunci se pune inceputul vietii crestine; si omul in care acest foc lucreaza neincetat traieste crestineste.

Asupra acestei trasaturi distinctive trebuie sa ne oprim ceva mai mult atentia noastra. «Foc venit-am ca sa arunc pe pamant, si cat as vrea sa fie acum aprins!». Aceasta o spune El despre viata crestina si o spune pentru ca marturia ei vazuta este alcatuita din ravna de a placea lui Dumnezeu, ravna care este aprin­sa in inima de Duhul lui Dumnezeu si care seamana cu focul, caci asa cum focul mistuie materia in care patrunde, tot astfel ravna pentru o viata in Hristos mistuie sufletul care a primit-o de toate impuritatile vietii. Şi asa cum in timpul unui incendiu flacara cuprinde toata cladirea, tot astfel si focul primit al ravnei cuprinde si umple intreaga fiinta omeneasca.
In alt loc Domnul spune: «Fiecare se va sara cu foc». Şi aceste cuvinte arata focul duhului ravnitor care patrunde toata fiinta noastra. Asa cum sarea, patrunzand intr-o substanta supusa des­compunerii, o apara de putrezire, tot astfel si duhul ravnei patrunzand intreaga noastra fiinta, alunga pacatul care descom­pune natura noastra atat sufleteste cat si trupeste, chiar din toate incaperile si ascunzisurile cele mai mici si prin aceasta ne izbaveste de stricaciunea si descompunerea morala.

Apostolul Pavel porunceste: «Duhul sa nu-l stingeti», «la sarguinta nu pregetati, ardeti cu duhul», si el porunceste acestea tuturor crestinilor ca sa tina minte ca arderea duhului sau sarguinta a toate pregatitoare este o insusire nedezlipita de viata cresti­na, in alta parte el spune despre sine: «uitand cele ce sunt in urma mea, si tinzand cat pot spre cele dinainte alerg la semn, la rasplata dumnezeiestii chemari de sus, intru Hristos Iisus»;si pe altii ii indeamna: «alergati asa ca sa luati cununa».Inseamna ca, in urma acestui foc al ravnei, in viata crestina apare un fel de iuteala si vioiciune duhovniceasca cu care cresti­nii se apuca de lucrarile placute lui Dumnezeu, ajungand pana la renuntare de sine si aducandu-se bucurosi ca o jertfa in fata lui Dumnezeu prin tot felul de osteneli, fara sa se crute pe ei insisi.

Bizuindu-ne pe o asemenea conceptie, putem lesne trage concluzia ca pentru cei ce manifesta o rece indeplinire a randuielilor Bisericii, chiar daca arata o regularitate in savarsirea anumitor fapte, ce sunt stabilite printr-o judecata calculata, o punctualitate, o tinuta cuviincioasa si o purtare cinstita aceasta nu constituie inca semnele hotaratoare care sa poata dovedi ca in ei si-a facut aparitia o viata cu adevarat crestineasca. Toate acestea sunt lucruri bune, dar de indata ce ele nu poarta in sine duhul vietii intru Hristos Iisus, nu au nici o valoare in fata lui Dumnezeu. Faptele de acest fel vor fi in acest caz ca un fel de idoli fara suflet. Şi un ceasornic bun merge cu exactitate, dar cine poate spune ca in el exista viata? Astfel celor care trateaza cu raceala induhovnicirea: «le merge numele ca traiesc, dar de fapt sunt morti».

Purtarea cuviincioasa a celui ce se nevoieste ne poate insela mai mult decat orice alta purtare; adevarata ei insemnatate atar­na de inclinarile launtrice, in care se pot intampla abateri de la adevarata dreptate, vrednice de luat in seama in momentul cand se savarsesc faptele acestei dreptati. Asa cum, infranandu-ne pe dinafara de la fapte pacatoase, putem totusi nutri o alipire fata de ele sau o indulcire in inima, astfel, savarsind faptele dreptatii in afara, putem sa nu avem fata de ele inclinari sincere.

Precum adevarata ravna vrea ca omul sa savarseasca binele in toata plinatatea si curatenia, tot asa urmareste raul sa faca pacatul pana in cele mai mici cute. Pe cel dintai (binele) il cauta ca pe painea cea de toate zilele, iar cu acesta din urma (pacatul) se poarta ca si cu un dusman de moarte.

Un dusman isi uraste vrajmasul nu numai cand este vorba de propria lui persoana, ci uraste rudele si cunoscutii lui, pana si lucrurile lui, culorile lui preferate, de obste, tot ceea ce ii aminteste catusi de putin de persoana lui. Tot astfel si ravna adevarata de a-I placea lui Dumnezeu: urmareste pacatul pana in cele mai mici amintiri sau aluzii privitoare la el; caci ea ravneste dupa acea hotarata puritate morala. Cate necuratenii s-ar putea depune in inima, daca n-ar fi aceasta ravna adevarata!
Cand nu exista o ravna care sa nazuiasca spre o viata crestineasca placuta lui Dumnezeu, ce fel de succes se mai poate astepta?

Acolo unde un lucru nu cere osteneala, el mai poate fi, inca, indeplinit; dar de indata ce se va cere undeva o osteneala mai staruitoare ori o oarecare jertfire de sine, imediat va urma refu­zul pe motiv ca este cu neputinta sa te stapanesti. Caci atunci nu vei avea nici un punct de reazem pentru ca sa te poti misca din loc spre un lucru bun; mila de tine insuti va surpa din temelie orice reazem. Iar de se va amesteca vreo alta pricina oarecare in afara de cea aratata, atunci, aceasta va preface pana si fapta buna intr-o fapta rea. Iscoadele din vremea lui Moise s-au infri­cosat de canaaniti pentru ca le era mila de ei insisi. Mucenicii mergeau bucurosi la moarte pentru ca ii inflacara focul launtric si n-aveau pic de mila fata de trupurile lor.

Adevaratul ravnitor nu implineste numai cele poruncite de lege, ci si un sfat si orice buna inspiratie, care se intiparesc in chip tainic in suflet; el savarseste fapta buna nu numai atunci cand i se prezinta prilejul, ci devine un descoperitor (nascocitor) al lucrurilor bune, fiind plin de grija atunci cand e vorba numai de binele trainic, adevarat, vesnic.

„Pretutindeni ne este trebuin­cioasa, spune Sf. Ioan Gura de Aur, osardia si o mare aprindere de suflet cu care sa pornim la lupta chiar impotriva mortii insasi; caci, altminteri e cu neputinta sa castigam imparatia”.

Faptele evlaviei si ale comuniunii cu Dumnezeu sunt lucrari anevoioase si pline de obstacole, mai ales la inceput. De unde putem capata puterile cu care sa ridicam toate aceste greutati? Le putem capata numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu printr-o insufletita ravna.

Negustorul, ostasul, judecatorul, invatatul, indeplinesc slujbe foarte grele si pline de grija. Oare prin ce se sustin ei si pot rezista in ostenelile lor? Prin insufletire si prin dragoste de munca lor. Tot prin aceste virtuti ne putem sustine si noi pe calea faptelor evlaviei, iar fara ele vom afla, pe calea slujirii lui Dumnezeu: lancezeala, greutate, plictiseala si molesire.

Şi lenesul inainteaza, dar in durere, pe cata vreme, in padure caprioara iute de picior si veverita sprintena se misca si trec dintr-un loc in altul, cu bucurie. Viata placuta lui Dumnezeu, insu­fletita de ravna, este o inaintare spre Dumnezeu plina de bucurie care intraripeaza duhul. Fara de ea se poate strica toata lucrarea.

Trebuie sa facem toate, spre Slava lui Dumnezeu, in ciuda pacatului care salasluieste in noi; iar fara aceasta pornire, vom indeplini toate poruncile numai din obisnuinta, potrivit cu cerin­tele bunei cuviinte pentru motivul ca asa s-a facut inca de multa vreme, si ca tot asa fac si altii. Trebuie sa implinim totul in Duhul lui Dumnezeu; iar in caz contrar noi una vom face, iar alta – nu, si pe deasupra, fara nici un fel de parere de rau si chiar fara sa ne mai aducem aminte de greseli. Totul trebuie facut cu luare aminte si cu bagare de seama, ca atunci cand ne aflam in fata a ceva ce este un lucru principal; altminteri le vom face la intamplare.
Prin urmare, e limpede ca un crestin fara ravna este un rau crestin - molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece - si o asemenea viata nu este viata. Cunoscand toate acestea, sa ne straduim sa fim adevarati ravnitori ai faptelor bune, ca sa fim cu adevarat placuti lui Dumnezeu.Asadar, adevarata marturie pentru o viata crestina este focul ravnei vii,pentru a-I placea lui Dumnezeu. Acum se pune intrebarea: cum se aprinde acest foc? Cine sunt atatatorii lui?
O astfel de ravna se produce prin lucrarea harului, dar numai cu participarea sincera a liberei noastre vointe. Viata cres­tina nu este o viata fireasca; si, iata cum trebuie sa fie inceputul ei; prima ei trezire trebuie sa se manifeste precum se trezeste intr-o samanta, viata vegetala atunci cand in germenele ei ascuns patrunde umezeala si caldura, si – prin ele – puterea de viata care restabileste totul. Astfel, in noi, viata dumnezeiasca se tre­zeste, atunci cand in inima patrunde Duhul lui Dumnezeu si asaza acolo inceputul vietii dupa Duh, cand curata si aduna intr-un singur tot trasaturile intunecate si sparte ale chipului lui Dumnezeu. Se trezeste dorinta si libera cautare (printr-o lucrare din afara), apoi se pogoara Harul (prin Sf. Taine) si, unindu-se cu libertatea, naste o puternica ravna. Insa nimeni sa nu se gan­deasca sa dea nastere prin el insusi unei asemenea puteri de viata: trebuie s-o cerem prin rugaciune si sa fim gata pentru a o primi.

Focul ravnei plin de putere este darul Domnului.Duhul lui Dumnezeu, coborand in inima, incepe sa lucreze intr-insa printr-o ravna, care nu e numai mistuitoare, ci si atotlucratoare. Unii se intreaba:pentru ce ne trebuie aceasta lucrare harica? Oare noi singuri nu putem face fapte bune? Iata noi, am facut cutare si – cutare fapta buna. De vom trai, vom mai face ceva. Poate ca putini sunt oamenii care sa nu-si fi pus aceasta intrebare.

Unii sustin, chiar, ca prin noi insine putem face orice bine. Dar, aici nu este vorba doar de fapte bune izolate, ci de o renastere a intregii noastre vieti, de o noua viata, de viata luata in toata complexitatea ei – de o astfel de viata care duce la mantuire.

Cand se iveste prilejul, nu e greu sa faci un lucru bun, caci aceasta fac si paganii. Doar numai daca te dedici, nu intampla­tor, ci intentionat unei virtuti in care sa staruiesti cu tarie, sa stabilesti o anumita randuiala potrivit indrumarilor Cuvantului lui Dumnezeu – si faci acest lucru nu o luna sau un an, ci o viata intreaga – si te hotarasti sa petreci neabatut in aceasta ran­duiala si numai cand, dupa aceasta, vei ramane credincios aces­tei hotarari, sa te lauzi cu puterea ta; iar, fara toate acestea este mai bine sa-ti pui paza gurii.

Oare n-au fost si nu sunt atatea exemple de experiente prin care se incepe si se oranduieste o viata crestina printr-o lucrare proprie? Şi toate s-au terminat si se termina printr-o completa neizbanda. De obicei, omul ramane putin timp in randuiala noua pe care si-a ales-o si apoi o paraseste. Şi cum ar putea face altfel? Nu-l ajuta puterile. Numai vesnica putere dumnezeiasca - dobindita prin rugaciune neincetata, post si fapte bune pornite din adancul sufletului, are insusirea de a ne mentine neschimbati in hotararile noastre launtrice, in mijlocul necontenitelor influen­te ale schimbarilor vremii. De aceea, trebuie sa ne umplem sufle­tul cu aceasta putere harica, pe care s-o cerem si s-o primim dupa randuiala, si ea ne va ridica si ne va scoate din aceasta agi­tatie vremelnica.
Faceti o experienta mai deosebita daca observati, cand anume vin, asemenea furului, ganduri desarte, care va fac sa fiti multu­miti de voi insiva. Cand omul se afla intr-o stare linistita, cand nimic nu-l tulbura, nimic nu-l ademeneste si nu-l taraste spre pacat, atunci el este gata sa inceapa cea mai sfanta si mai curata viata. Dar la cea mai mica miscare din partea patimilor sau la cea mai neinsemnata sminteala, toate fagaduintele dispar fara urma.

Omul care duce o viata neinfranata isi spune adesea: de azi inainte nu voi mai face pacate.Dar, de indata ce a trecut satiul patimii, se ridica o noua pofta si el cade din nou in pacat. Este usor sa vorbesti de indurarea ocarilor cand toate merg dupa voia ta, caci nimic nu se aseaza de-a curmezisul egoismului nostru. In acest caz, poate ca, sentimentul jignirii sau al supararii, de care altii se lasa asupriti, va aparea destul de ciudat. Caci, daca intam­plarea ar face ca tu insuti sa fii intr-o asemenea situatie, atunci pana si o singura privire, nu numai cuvantul, te scoate din sarite.

Tot astfel, bizuindu-te pe tine insuti, poti sa visezi, atata timp cat ti-e duhul linistit, ca este cu putinta sa vietuiesti crestineste prin propriile tale puteri, fara ajutorul Celui de Sus. Dar cand raul ce s-a depus la fundul inimii, se va rascoli ca praful de vant atunci fiecare va gasi in propria sa experienta osandirea infumura­tei sale increderi in sine. In momentul in care, gand dupa gand, dorinta dupa dorinta – una mai rea decat alta – vor incepe sa tulbure sufletul, atunci fiecare uita de el insusi si-si aduce aminte, chiar fara sa vrea, de cuvintele Proorocului: «Apele mi-au ajuns pana la gat, ma scufund in mal adanc», «O, Doamne, mantuieste-ne! O, Doamne, fa-ne sa izbandim!».

Adesea, se intampla ca cineva – increzator in el insusi sa se gandeasca sa petreaca in fapte bune. Dar, iata ca la un moment dat, isi imagineaza o persoana sau un lucru, i se naste o dorinta, i se trezeste o patima; in acest chip omul este ademenit si cade. Dupa toate acestea nu iar ramane decat sa se uite la sine si sa-si zica: ce stare nenorocita! Dar, de indata ce se iveste prilejul unor distractii el e gata sa uite din nou toate.

Alta data, cand cineva este jignit: incep certurile, invinuirile, judecata; iata, insa ca se ofera o tranzactie, care desi nedreapta, este totusi avantajoasa; atunci cel jignit il umileste pe unul, isi imparte castigul cu altul, pe al treilea il da afara din serviciu – si toate acestea le face dupa ce s-a laudat ca este in stare sa vietu­iasca in sfintenie fara un deosebit ajutor de Sus. Dar unde-i pute­rea? – «Duhul este osarduitor iar trupul neputincios». Vezi binele, dar faci raul: «vreau sa fac binele, dar raul se tine de mine». Noi suntem robi: rascumpara-ne Tu, Doamne!

Una dintre cele dintai uneltiri pe care vrajmasul o urzeste impotriva noastra este gandul increderii in sine, adica gandul care ne indeamna sa nu simtim nevoia ajutorului haric, ba chiar Sa-l respingem dea binelea.

Vrajmasul pare ca ar vrea sa ne spuna astfel: „nu te duce acolo, la lumina, unde altii vor sa-ti dea nu stiu ce puteri noi! Pentru mine, tu esti bun asa cum te afli”. In urma acestor soap­te, omul se linisteste. Iar in acest timp, vrajmasul, intr-un anu­mit loc arunca o piatra (placerile), in alt loc il duce pe om intr-un teren alunecos (ademenirile patimilor), iar in alta parte isi acopera laturile perfide cu felurite flori (o atmosfera placuta).

Fara sa se uite imprejur, omul isi grabeste pasul tot inainte si nu-si da seama ca se lasa din ce in ce mai jos, pana cand, in sfarsit, cade la fundul raului – ajunge in tinda iadului.Oare intr-un asemenea caz nu s-ar cuveni ca sa ne strige cineva ca si pe primul Adam: «Omule, unde esti? Unde ai intrat?» (Facerea 3,9). Iata, tocmai acesta chemare este lucrarea harului care il sileste pe pacatos ca sa isi priveasca sinele pentru prima oara.
Prin urmare, daca doresti sa incepi o viata crestineasca, atunci trebuie s-o incepi prin a cere harul, zicand:

Doamne, daruieste-mi sa-mi marturisesc cugetele mele.
Doamne, stropeste in inima mea roua daru­lui Tau.
Doamne, lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea.
Doamne, da-mi umilinta si aducere aminte de moarte, si da-mi lucruri de suflet curatitoare.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sadeste frica in inima mea, patrunde cu frica Ta carnurile mele.
Doamne, Mantuitorul meu, invredniceste-ma sa Te iubesc, cu tot sufletul, gandul si inima mea si sa fac intru toate voia Ta.

Clipa in care harul se va pogori si se va uni cu vointa ta va fi clipa nasterii unei vieti crestine – unei vieti puternice, rezistente, rodnice. Dar unde se poate dobandi si cum se poate primi harul care zamisleste viata cu adevarat crestineasca? Dobandirea harului si sfintirea firii noastre se savarseste in Sf. Taine. Aici, noi ne prezentam in fata lucrarii dumnezeiesti sau ii oferim lui Dumnezeu firea noastra netrebnica, si El, prin lucrarea Lui, o preface.

Dumnezeu a binevoit, pentru a infrange mintea noastra tru­fasa, sa-si ascunda adevarata Putere, chiar la inceputul vietii noastre, sub umbra unui lucru simplu: Taina. Noi, nu putem intelege cum se savarseste aceasta minune, dar experienta intre­gului crestinism marturiseste ca toate acestea nu se pot petrece altfel, decat dupa voia lui Dumnezeu.

Tainele, care in mod special, se refera la inceputul vietii cres­tine sunt doua: botezul si pocainta.De aceea, si pravilele privi­toare la inceputul vietii cu adevarat crestine se grupeaza unele in jurul botezului, iar altele in jurul pocaintei”.

Acest post a fost editat de Luca.O: 13 January 2014 - 11:50 AM


#9 | pid:7671 | tid:2620
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Cum trebuie pazita viata/lucrarea/nevointa duhovniceasca launtrica de slava desarta, astfel incat ea sa fie placuta Domnului - Sfantul Vasile al Kineşmei

([Evanghelia dupa Marcu], Capitolul 1, versetele 35-45)
Si a doua zi, foarte de dimineata sculandu-Se, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu si Se ruga acolo.

entru a-Si implini marea slujire, Iisus Hristos avea, fara indoiala, puteri duhovnicesti nesfarsit mai presus de puteri­le omului obisnuit. Acest verset din primul capitol ne spune cum Isi intarea El aceste puteri: prin rugaciune.

In rugaciune, in unirea duhovniceasca cu Tatal Atotputer­nic, cauta El intotdeauna intarire, imbarbatare si mangaiere. Din acest izvor nesecat a toata puterea El lua putere noua ca sa slujeasca.

Cand cauta aceasta unire cu Dumnezeu, El dorea intot­deauna sa fie singur, departe de oameni.

In pasajul de mai sus citim:

Foarte de dimineata sculandu-Se… S-a dus intr-un loc pustiu, si Se ruga acolo.

La Matei:

Dand drumul multimilor, S-a suit in munte ca sa Se roage singur (Mt. 14,23).

La Luca:

Se retragea in locuri pustii si Se ruga (Lc. 5,16).

Rugaciunea este cea dintai lucrare a Lui. Inainte de rasa­ritul soarelui, cand toti erau inca adormiti, El parasea casa si orasul, Se retragea intr-un loc singuratic, departe de zarva oamenilor, cautand insingurarea si linistirea ca sa vorbeasca in taina cu Tatal Sau.

Natura Palestinei predispune la o asemenea concentrare. Localitatile sunt zgomotoase, insa campurile sunt linistite; indata ce ai lasat in urma ultimele case, te cufunzi deja intr-o tacere deplina. Nu se aude acolo zgomotul surd ce se ridica din mare ori din padure. Numai latratul cainilor si scheunatul departat al sacalului sparg cateodata linistea lasata asupra vailor si muntilor Palestinei.

In acele clipe de maxima incordare a puterilor duhovnicesti, nimic nu trebuia sa-L distraga de la rugaciune pe Dom­nul; nimeni nu trebuia sa incalce unirea Lui cu Dumnezeu; nimeni nu cuteza sa traga cu urechea la convorbirea tainica dintre Fiu si Tata. Glasul omenesc, privirea indiscreta puteau sa stinghereasca deplinatatea acestei uniri cu Dumnezeu, asa ca Iisus Hristos pleca de la oameni in locuri pustii.
El insa nu pazea de oameni numai aceste clipe ale celor mai inalte manifestari de viata duhovniceasca: de asemenea, El dorea sa faca faptele, binefacerile, minunile prin care se vadeau puterea Lui duhovniceasca si dragostea Lui in asa fel incat sa nu stie de ele nimeni.

Cand l-a vindecat pe lepros, i-a zis:

Si poruncindu-i cu asprime, indata l-a alungat si i-a zis: „Vezi, nimanui sa nu spui nimic” (43-44).

Pe de o parte, Iisus voia sa fuga de slava omeneasca - cea mai mare piedica in calea slujirii Lui mesianice. El nu voia sa treaca drept facator de minuni, si nu prin minuni planu­ia El sa atraga la Sine inimile oamenilor – dar, pe de alta par­te, aceasta modestie in facerea de bine, aceasta nazuinta de a pastra taina vietii duhovnicesti au si alte pricini. In aceasta taina sta una dintre conditiile pastrarii si dezvoltarii puterii duhovnicesti.

Domnul le porunceste si urmatorilor Lui sa faca la fel.

Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei… Cand faci milostenie sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns — si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6, 1, 3-4).

Cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este intr-ascuns – si Tatal tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6,6).

Cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este intr-as­cuns — si Tatal Tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare (Mt. 6,17-18).

Asadar, in crestinism binefacerea trebuie facuta cu modestie, iar viata duhovniceasca, launtrica, trebuie sa fie inconjurata de o taina nepatrunsa pentru oameni si desco­perita numai lui Dumnezeu. Numai atunci binecuvantea­za Domnul cu reusita lucrarea noastra launtrica si da roada vietii duhovnicesti. Puterile duhovnicesti, zamislindu-se si luand avant in tainitele sufletului, devin atunci atat de mari, incat se manifesta de la sine in exterior si omul nu mai poate sa le ascunda de cei din jur.

Tatal Tau, Care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie la aratare.

De ce se intampla asa? De ce viata duhovniceasca desco­perita celorlalti saraceste in mod inevitabil si nu aduce nici roada, nici rasplata?
Mai intai de toate, pentru ca Dumnezeu, Care trebuie sa fie singurul centru al vietii duhovnicesti, poate fi atunci substituit cu usurinta – si, intr-adevar, in asemenea cazuri este substituit aproape intotdeauna cu un idol (cel mai des cu idolul slavei desarte si iubirii de slava). Aceasta slabeste deja puterea duhovniceasca a omului, dupa cum am vazut mai sus. Atunci cand omul face de ochii lumii ceea ce face, ca sa fie ridicat in slavi de oameni, el, la drept vorbind, incetea­za sa se mai gandeasca la Dumnezeu si sa-I slujeasca numai Lui. El slujeste atunci siesi, trufiei sale, egoismului sau – iar, de vreme ce isi slujeste siesi, nu are dreptul sa ceara raspla­ta de la Dumnezeu, deoarece primeste deja ca rasplata de la oameni ceea ce-i trebuie: slava si lauda.

Chiar daca omul, atunci cand incepe sa slujeasca lui Dumnezeu, e pe deplin cinstit in intentiile sale si nu se ingri­jeste deloc de slava sa si de lauda de la oameni, ci cauta cu sin­ceritate numai slava lui Dumnezeu, „tamaia” slavei lumesti ii intuneca totusi in cele din urma mintile, aplauzele gloa­tei starnesc in el gustul si dragostea vanitoasa fata de ele – si omul, aproape fara sa isi dea seama, incepe sa le doreas­ca si sa le caute, straduindu-se tot timpul sa se convinga pe sine insusi ca slujeste numai lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare barbatie morala si de o mare darzenie a vointei pentru a nu cadea prada tentatiei si a respinge aceasta slava a lumii, care ii urmareste sacaitor pe cei care fug de ea.

De lucrul acesta trebuie sa-si aduca aminte mai ales cei ce, fiind tineri si lipsiti de experienta, dar cu temperament aprins si pasionat, purced pe calea slujirii lui Dumnezeu. La inceput, diavolul ii ispiteste in primul rand cu betia sla­vei. Tineretea, caracterul neobisnuit al unei mari evlavii la o asemenea varsta (mai ales in vremea noastra, cand in tine­ret aproape ca a secat insasi credinta in Dumnezeu), ravna ascetica nemoderata inca de experienta, succesele obtinute la inceput: toate acestea starnesc si atrag, fara voia omului, atentia gloatei. Atentiei ii urmeaza aprobarea, respectul, cin­stirea, cateodata veneratia, si tanarul slujitor al lui Dumne­zeu, care era cat se poate de sincer si de modest, hipnotizat de aceasta atitudine fata de el, incepe fara voia lui sa simta ca este un erou neobisnuit, aflat mai presus de gloata. Ia naste­re trufia, ce se desfata de cinstirea dobandita si incepe deja s-o caute si s-o pretinda ca pe un tribut datorat inaltelor sale calitati, care in realitate nici nu exista inca. Este ispititor si usor sa crezi ceea ce spune gloata si sa-ti inchipui ca meriti laude, uitand ca de obicei gloata este cel mai prost „cantar” al calitatilor morale si al inaltimii la care a ajuns sufletul. Dupa aceea vine momentul cand setea de slava si de cinsti­rea omeneasca, deja trezita, inceteaza sa mai fie satisfacuta cu rezultatele obtinute. Nevoitorului incepe sa i se para ca respectul gloatei slabeste, slava lui se imputineaza, atentia generala nu mai este atat de vie. Atunci, el incepe sa alerge singur dupa slava, straduindu-se sa-i opreasca apusul, si in aceasta goana a sa uita de slujirea curata a lui Dumnezeu, nu mai face din poruncile si din voia lui Dumnezeu legea vie­tii sale, ci se masluieste pe sine insusi, potrivindu-se gustu­rilor gloatei, pentru a smulge macar pentru o clipa explozia de aplauze, placerea imbatatoare cu care s-a obisnuit, ince­pe sa recurga la siretlicuri, uneori la curata sarlatanie. Cat de mari puteri morale, cat de fierbinti si sinceri porniri au pie­rit in felul acesta! Cati inselatori si cati sarlatani au iesit din oameni care puteau sa fie nevoitori ai crestinismului curat! O, diavolul stie bine puterea tentatiei acesteia, si probabil ca nu exista nici un slujitor cinstit al lui Dumnezeu care sa nu fi trecut prin focul acestei incercari.

Imi aduc aminte de un pelerin – un batran inalt, uscativ, dar inca vanjos, vanos. Acesta purta pe sub camasa, pe trupul gol, un lant dublu cumplit de greu, ferecat strans pe piept si spate. Caciula lui era facuta dintr-un castron greu de plumb, ce cantarea vreo sase kilograme, captusita cu blana naparlita. Toiagul lung, scobit pe dinauntru, era si el umplut cu plumb. Astfel, cara intotdeauna nu mai putin de treizeci si ceva de kilograme. Mersul lui apasat, cadentat, acompaniat de zor­naitul lanturilor, se auzea de departe. Umerii ii erau rosi pana la os de greutatea lanturilor, si, fara indoiala, era un adevarat chin sa le poarte. In popor se bucura de un respect enorm, insa era o trasatura care facea indoielnica nevointa lui: atunci cand se oprea in izbele taranesti, ii placea ca admiratorii sa-i pipaie lanturile, sa-i cantareasca in maini caciula si toiagul, si daca nimeni nu facea asta din proprie initiativa invita singur oamenii: „Ia uite ce lanturi am pe mine!” Respectul si uimi­rea oamenilor ii produceau o satisfactie neindoielnica.

A murit fara pocainta, de o moarte trista. Bineinteles, poate ca avea alte merite inaintea lui Dumnezeu – nimeni nu e indrituit sa judece sufletul altcuiva afara de Domnul Atotstiutorul, Caruia ii sunt descoperite toate tainele ini­mii, insa ca atare, nevointa afisata in acest fel, facuta de ochii lumii, si-a pierdut deja, oricat ar fi de grea si chinuitoare, toa­ta maretia morala. Ea nu face mai mult decat scamatoriile unui comediant ambulant, care, spre amuzamentul gloatei, mananca galosi din cauciuc si sticla pisata: in ambele cazuri, oamenii nazuiesc sa starneasca, prin diferite mijloace, uimi­rea gloatei si sa o faca sa vorbeasca despre ei.

Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Mt. 6, 2), zice Domnul.

Slujirea adusa Domnului trebuie sa fie de o curatie ireprosabila. Curata trebuie sa fie si motivatia ei. Motivatia curata este iubirea de Dumnezeu, si nici un amestec din afara, mai ales daca in el se afla murdaria egoismului si trufiei, nu poate fi ingaduit aici. Din iubire de Dumnezeu si pentru a doban­di bunavointa Lui s-au ostenit sfintii nevoitori. Insa atunci cand omul, slujind lui Dumnezeu, nazuieste sa obtina pe aceasta cale folos lumesc sau slava lumeasca, valoarea slujirii lui ori se micsoreaza, ori se reduce la zero, in functie de mari­mea amestecului egoist. Rasplata slujirii, care este primita in primul rand sub forma unor noi harisme duhovnicesti sau a cresterii puterii duhovnicesti, poate fi atinsa. De aceea, trebuie neaparat sa urmarim cu multa bagare de seama si cu strictete ca nimic sa nu se faca in viata noastra duhovniceas­ca din imbolduri straine si ca viermisorul slavei desarte, care se pricepe foarte bine sa se ascunda sub pretexte si sofisme ce par frumoase, sa nu se furiseze in suflet – altfel, va fi usor pentru el sa creasca, prefacandu-se intr-un sarpe care va suge toate puterile noastre duhovnicesti.

Iata de ce Sfintii Parinti se fereau atat de mult pana si de o privire curioasa intamplatoare, inconjurandu-si nevointa cu o taina adanca!

Intr-una dintre manastirile rasaritene cu viata aspra, la Panero, la Cuviosul Iosif, mare postitor si nevoitor, a venit odata un presbiter, numit Evagrie, cu niste insotitori. In vechime, manastirile vestite pentru vietuirea lor erau vizita­te adeseori de pelerini evlaviosi, care cautau la incercatii stareti-calugari invatatura si indrumare. Acelasi scop il avea si Evagrie, care incepuse si el sa se indeletniceasca cu nevoin­ta si ajunsese la o anumita sporire. El voia sa vada cu ochii sai adevarata viata calugareasca, pe care sa o ia ca model. De aceea si venise la Sfantul Iosif, a carui manastire era faimoasa pentru strictetea vietuirii sale.

Calatorii au fost primiti cu multa bunavointa – dar cat de mare a fost dezamagirea lui Evagrie atunci cand in vietu­irea de acolo nu a vazut nici urma de nevointa aspra, nimic aparte, care sa indreptateasca reputatia manastirii! Slujbele nu erau lungi, rucodeliile si ascultarile pareau usoare, iar tra­peza la care fusese poftit Evagrie impreuna cu insotitorii sai si pe care o impartea cu el Cuviosul Iosif nu parea sa aiba vreo legatura cu postirea aspra. Masa era simpla, dar felu­rita si hranitoare. S-au servit legume, fructe – tot ce era in manastire, pana si vin.

Unul dintre insotitorii lui Evagrie n-a mai rabdat.

- Presbiterul nostru, a zis, mananca numai paine cu sare!

Ca si cum n-ar fi auzit acea observatie acuzatoare, Cuvio­sul Iosif a continuat trapeza linistit.

Evagrie a plecat din manastire cu inima grea, parandu-i rau de osteneala si de timpul pierdut. I se parea ca n-a cas­tigat nimic pentru suflet, si se grabea spre alte manastiri. Pe drum l-a apucat insa o ceata groasa de dimineata. In pustia de nisip, unde totul este atat de neted si monoton, e, indeob­ste, foarte greu sa iti dai seama incotro mergi. In ceata, lucrul acesta s-a dovedit a fi cu neputinta. Calatorii s-au ratacit. Au fost nevoiti sa se intoarca la manastirea Cuviosului Iosif.

Apropiindu-se de zidurile manastiresti, au auzit cantare. Dupa cat se vede, se desfasura slujba. Au fost uimiti: inainte, la asemenea ora nu se facea slujba in manastire.

Evagrie si insotitorii sai au hotarat sa astepte la poarta, ca sa nu strice prin aparitia lor rugaciunile calugarilor. Au asteptat foarte multa vreme – cateva ceasuri.

- Ce i-o fi apucat? - s-a gandit Evagrie. - inainte n-am vazut aici nimic asemanator…

Pierzandu-si rabdarea, a batut la poarta. Li s-a dat dru­mul inauntru, si au fost petrecuti indata la trapeza de obste, unde a venit in scurta vreme si obstea manastirii, care sfar­sise slujba.
A venit si Cuviosul Iosif, care a binecuvantat masa si i-a poftit pe calatorii osteniti sa se impartaseasca de pranzul fra­tilor, insa ce pranz! O bucatica de paine si o mana de finice (curmale) uscate. Nici pomenire de vin! In locul lui – apa sarata, luata, bineinteles, din vreo balta de langa mare. Eva­grie nu isi putea ascunde mirarea.

Cuviosul Iosif l-a privit cu un zambet bun, linistit.

- Te miri, frate? - a zis el. Sa stii ca aceasta este vietuirea noastra obisnuita, iar ceea ce ai vazut tu inainte a fost lucrul dragostei: asa primim noi oaspetii. De obicei nu descoperim vietuirea noastra adevarata…

Si Evagrie a dat multumita lui Dumnezeu ca nu l-a lasat in ratacirea de la inceput, ci l-a invrednicit sa vada adevarata vietuire si smerenie calugareasca.

Asa stiau Cuviosii Parinti sa isi ascunda viata de nevointa, temandu-se de slava omeneasca.

Insa nu doar aceasta sfanta teama era pricina modestiei si a ascunderii vietuirii lor. Erau si alte pricini launtrice, mai adanci, care cereau aceasta, si in primul rand marea lor iubire de Dumnezeu.

Iubirea de Dumnezeu cere singuratate launtrica, instra­inare launtrica de oameni, de lume.

„Vreau sa fiu numai cu Dumnezeu, si de altcineva nu mai am nevoie!”

- aceasta este dorinta iubirii ce creste si sporeste. Ajungand la anumi­te trepte, ea devine geloasa si exclusivista. Oamenii plecau in pustii, in codri, pe insule nelocuite, se ascundeau in munti, in locuri inaccesibile, cu un singur scop: sa fie numai cu Dumnezeu, sa se indulceasca de unirea deplina cu El, netulburati de zarva si de desertaciunea omeneasca. Iubirea sincera nu ingaduie straini in sfera sa intima. In gandul: „Eu si Dum­nezeu suntem uniti de taina” se ascunde un mare farmec al dragostei, si orice om in plus, orice privire indiscreta care a patruns in aceasta taina strica acest farmec si este resim­tit aproape ca o jignire de catre sufletul iubitor. Treptat, pe masura sporirii dragostei, unirea cu Dumnezeu, topirea in El sau, cum zice Cuviosul Isaac Sirul, „odihnirea in El”, devine tot mai deplina si exceptionala, si in aceasta „odihnire” sufle­tul isi afla si rasplata, si fericirea. Nimic altceva nu este de trebuinta. Jucariile de bebelusi ale slavei omenesti, poleiala saracacioasa a luxului lumesc, veneratia gloatei servile – toa­te acestea se duc undeva, departe, si par atat de nimicnice, de meschine, de inutile in acest suvoi captivant, orbitor de stra­lucitor, arzator de extatic, al iubirii dumnezeiesti…

Aceasta inaltare spre Dumnezeu si unire cu El nu inseam­na, totusi, o ruptura deplina cu oamenii, si cu atat mai mult dispret sau vrajmasie fata de ei, de care sunt adeseori invinu­iti pe nedrept nevoitorii crestinismului. Nu! Aici este doar instrainare launtrica de viata lor desarta, lumeasca, de latu­ra lor cea rea, de atasamentele lor pacatoase, de patimile si de viciile lor. Latura cea buna a omului, chipul de nesters al lui Dumnezeu, care este intiparit chiar si in sufletul paca­tos, il atrage si il incanta intotdeauna pe nevoitor, si nu pier­de niciodata iubirea lui plina de uimire si inchinare inaintea desavarsirii dumnezeiesti ce se rasfrange in zidire: pe Dum­nezeu el Il iubeste si in oameni, insa fuge de ei nu numai fiindca sufletul iubitor, pazindu-si taina cu gelozie, sufera din pricina indiscretiei lor, ci si fiindca in legaturile cu ei – cel putin pana in momentul cand nevoitorul s-a intarit defi­nitiv in iubirea dumnezeiasca si a dobandit o statornicie de stanca – se ascunde pentru el marea primejdie a tentatiei. Chipurile uitate ale trecutului, momelile respinse ale vietii lumesti, vechile atasamente pot invia usor cu puterea de mai inainte si, chiar daca nu vor avea puterea sa-l rupa de Dum­nezeu si sa-l intoarca la cele dinainte, tot tulbura in mod ine­vitabil sufletul, il lipsesc de tihna, incetoseaza in mintea lui gandul la Dumnezeu, strica deplinatatea unirii cu El, slabesc nazuinta spre El si totodata puterile duhovnicesti ale nevoi­torului. Pentru omul care s-a lepadat de lume, amintirile tre­cutului sunt totdeauna ca niste lanturi grele ce-l impiedica in nazuinta lui spre desavarsire, si cu cat sunt mai mari dra­gostea si gingasia legate de ele, cu atat sunt mai grele lantu­rile. Asa se explica indaratnicia cu care pustnicii si zavoratii refuzau adeseori sa-i vada chiar si pe oamenii cei mai apropiati. Insa atunci cand nevoitorul s-a intarit deja in iubirea de Dumnezeu si lumea si-a pierdut pentru el orice farmec, ca o zdreanta netrebnica, si nu mai tulbura sufletul cu tentatiile, adeseori se intampla ca el, supunandu-se voii lui Dumnezeu, sa se intoarca la oameni aducandu-le experienta sa duhovni­ceasca, iubirea sa si puterile sale harice, educate de singurata­te. El vede atunci in sufletul omului numai partea lui buna, Il vede pe Dumnezeu, pe Care Il iubeste nemarginit, iar viciile si patimile nu mai au putere sa starneasca in el alt ecou in afa­ra dezgustului fata de ele si a adancii mile fata de omul molipsit de ele si suferind de ele. Pentru el, in legaturile cu oamenii nu mai este asemenea primejdie a tentatiei ca inainte.

Chiar si in conditiile acestea, viata launtrica a nevoito­rului ramane insa ascunsa de oameni. Ea este ascunsa intot­deauna. Oamenilor li se descopera numai intelepciunea experientei duhovnicesti, nu si trairile tainice ale sufletului. Usa acestei camari este zavorata intotdeauna, asa cum cere Domnul.

Din aceasta perspectiva este deosebit de interesanta nevointa nebuniei pentru Hristos, cand nevoitori de cea mai mare sfintenie, aflandu-se in legatura permanenta cu oame­nii, isi ascund cu atata iscusinta curatia si sfintenia sufleteas­ca sub masca ciudateniei si a iesirilor bizare, incat gloata ade­seori ii ia drept nebuni si ii acopera cu dispret si cu batjocuri, nepricepandu-se sa intrevada in aceasta grosolanie si ciuda­tenie aurul inaltimii duhovnicesti si al nevointei.
In Orient, intr-una dintre manastirile tabenisiote, tra­ia candva o femeie al carei nume nici macar nu era stiut de maicile manastirii. Intotdeauna murdara, zdrentaroasa, cu parul nepieptanat, batucit ca pasla, era mereu tinta jigniri­lor si batjocurilor. Adeseori parea beata. Adeseori o vedeau zacand in santurile murdare de scurgere sau in umblatori, sforaind cufundata in somn. Mergea clatinandu-se si poticnindu-se, mormaind vorbe dezlanate. Maicile au vrut nu o data s-o alunge din manastire, si doar din mila egumenei ramanea acolo – insa intr-o noapte o calugarita curioasa a tras cu ochiul atunci cand „nebuna” s-a ascuns, dupa obiceiul sau, in umblatoare, si a ramas uimita: in locul dezma­tatei murdare, bete, inaintea ei se afla o sfanta in minuna­ta maretie a rugaciunii inspirate. Nebuna pentru Hristos se ruga in genunchi. Fata ei palida si slaba stralucea de fericire si de extaz, si din ea izvora o lumina nepamanteasca, ce arun­ca stralucire peste toate cate erau in jur. Dimineata, calugari­ta le-a povestit maicilor ce vazuse noaptea. S-au aruncat s-o caute pe nevoitoare ca sa-si ceara iertare pentru jigniri, insa n-au gasit-o. Disparuse. Ea nu putea si nu voia sa mai rama­na acolo unde nevointa ei se descoperise si unde o asteptau slava si cinstiri.

Cu asemenea pret infricosator cumpara nebunii pentru Hristos taina vietii lor. Chiar si in fata celor pe care vor sa-i ajute ei isi camufleaza bunele intentii ca sa evite astfel recu­nostinta. Sfantul Andrei, nebun pentru Hristos din Bizant, obisnuia sa imparta saracilor tot ce primea de la cei care il cinsteau, insa facea asta intr-un fel foarte aparte. Cand intalnea un sarac deosebit de nevoias, caruia voia sa-i dea banii sai, incepea sa se certe cu el. Cearta se intetea si parea ca se va incheia cu o bataie. Intr-o pornire de paruta manie, Andrei insfaca deodata din buzunar o mana de monede de arama, de aur, de argint, si le arunca cu putere in „potrivnicul” sau, dupa care ii intorcea spatele ca si cum ar fi fost furios la cul­me si fugea fara sa mai priveasca inapoi, nedorind sa mai aiba de-a face cu el. Aceasta era milostenia lui.

Pazirea tainei vietii launtrice are si o insemnatate educa­tiva. Pe aceasta cale, simtamantul religios al omului si iubirea lui de Dumnezeu devin mai concentrate si mai fierbinti. Cuptorul deschis nu tine caldura, sau, cum zicea Cuvioasa Singlitichia,

„daca in baie se deschid adeseori usile, in scurta vreme iese tot aburul”.

Si sufletul care e prea deschis privirilor straine isi pierde concentrarea in scurta vreme; simtamantul accesibil multora se destrama cu usurinta, puterea duhovni­ceasca se risipeste si piere fara folos. Fizicienii cunosc aceasta lege: aburul are presiune si forta doar intr-o incapere inchi­sa ermetic.

Vorbind de taina vietii duhovnicesti, trebuie sa adaugam doua observatii despre hotarele ascunzimii de care are trebu­inta neaparata nevoitorul.

In primul rand, trebuie sa tinem minte intotdeauna ca ascunderea vietii launtrice are ca scop folosul sufletului, ferindu-l de iubirea de slava, de slava desarta, de amestecu­rile straine in simtamantul iubirii de Dumnezeu, de imprastierea puterii duhovnicesti si asa mai departe. Prin urmare, acolo unde primejdiile acestea nu exista nu este nevoie de ascunzime. Asadar, se intelege de la sine ca fata de, sa zicem, indrumatorul duhovnicesc nici nu poate fi vorba de ascun­zime. Aici ea nu numai ca n-are nici o indreptatire, ci e de-a dreptul vatamatoare. Un indrumator duhovnicesc incercat este indispensabil la inceput, caci fara ca cineva incercat sa te sfatuiasca si sa evalueze obiectiv fenomenele vietii tale duhovnicesti este usor sa o apuci pe o cale mincinoasa si sa cazi in inselare. Se intelege ca sufletul nevoitorului incepa­tor trebuie sa fie deschis cu totul inaintea indrumatorului, cu atat mai mult cu cat de obicei diavolul starneste dinadins neincredere fata de duhovnic sau staret, cerandu-ne sa zavoram in fata lui tainitele inimii noastre, temandu-se ca privi­rea incercata a indrumatorului va baga de seama cu usurinta cursele prin care el se pregateste sa-l incurce pe incepator.

In al doilea rand, teama de a descoperi taina vietuirii sale nu trebuie sa-l opreasca pe om de la facerea de bine. De pil­da, sunt oameni care uneori nu vor sa faca milostenie in fata altora si-l lasa pe sarac fara ajutor sub pretextul ca vor sa evi­te slava si lauda omeneasca. Bineinteles ca procedeaza gresit. Este important sa nu te gandesti la slava si sa n-o cauti, dar daca ai parte de ea fara sa vrei Domnul nu te va osandi pen­tru asta. Chiar si in cazul cand in inima ta chiar exista viermisorul slavei desarte si facand binele nu ti-ar parea rau sa atragi atentia oamenilor si sa castigi aprobarea lor, tot este preferabil sa nu renunti la fapta buna.

La un oarecare staret pustnic a venit un calugar tanar.

- Avo, a zis el, cand fac bine imi spune gandul ca bine fac, si asta ma tulbura. Ma tem ca va spori in mine duhul trufiei.

- Fiule, i-a raspuns staretul, erau odata doi lucratori de pamant, care nu aveau pentru semanat decat grau prost, amestecat cu tot felul de gunoaie si cu seminte de buruieni. Unul dintre ei n-a vrut deloc sa semene, nevrand sa se oste­neasca pentru un seceris slab ca cel care trebuia sa iasa dintr-o samanta ca aceea. Celalalt a semanat si a secerat ceva grau – de soi prost si napadit de buruieni, dar grau. A fost un an de foamete; desi cu greu, a scos-o la capat, pe cand cela­lalt s-a trezit ca n-are pe unde scoate camasa. Care dintre ei a facut mai bine?

- Cel ce a semanat! a zis calugarul tanar.

- Si noi, deci, a incheiat staretul, sa semanam graul fap­telor celor bune, chiar daca in el e amestecat gunoiul pornirilor celor rele!

Acest post a fost editat de Luca.O: 18 January 2014 - 08:12 PM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi