Sari la continut

Iisus Hristos
Recunostinta catre Dumnezeu si vietuirea cea buna este roada omului care place lui Dumnezeu. Si precum roadele pamantului nu se coc intr-un ceas, ci dupa vreme si ploi si ingrijire, asa si roadele oamenilor se fac minunate prin ne vointa, prin luare aminte, prin staruinta de vreme indelungata, prin infranare si prin rabdare. Iar daca facand aceasta iti vei parea vreodata evlavios, nu-ti crede tie cata vreme esti in trup, ci socoteste ca nimic din ale tale nu e placut inaintea lui Dumnezeu. Caci sa stii ca nu e usor omului sa pazeasca nepacatuirea pana la sfarsit. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

A Fi CRESTIN ! ( selectie din ultima carte citita )


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:4672 | tid:2508
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 3804 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
În decursul timpului, percepţia imediată asupra faptului de a fi creştin a cunoscut variaţii destul de semnificative. Dacă în anumite conjuncturi a fost accentuată latura mistică, spirituală a vieţii creştine, în alte contexte, implicarea socială şi dimensiunea critic-profetică asupra lumii a fost cea predominantă.
  • Imagine Postata
Încercând o abordare unitară a tuturor acestor perspective sensibil distincte, cunoscutul teolog ortodox pr. Alexander Schmemann punctează un aspect care de multe ori rămâne trecut cu vederea. Creştinul are vocaţia primordială de a primi creaţia ca pe un dar de la Dumnezeu şi de a o oferi, la rândul său, într-o perpetuă dispoziţie jertfelnică.
În textul care urmează, părintele Schmemann identifică pericolul pespectivelor reducţioniste, fie ele de factură spiritualistă ori social-activistă asupra lumii. Viziunea sa integratoare lansează o provocare, invitând totodată la meditaţie asupra clasicei dileme privind adevăratul ţel al vieţii creştine.

„Omul este ceea ce mănâncă.“ Cu această afirmaţie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus capăt tuturor speculaţiilor „idealiste“ despre natura umană. De fapt, însă, el exprima, fără să o ştie, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că, mult înainte de Feuerbach, aceeaşi definiţie a omului a fost dată de Biblie. În relatarea biblică despre Creaţie, omul este prezentat mai întâi ca o fiinţă înfometată, şi întreaga lume, ca hrană a sa. Îndemnului de a se înmulţi şi de a stăpâni pământul, potrivit primului capitol al Facerii, îi urmează porunca lui Dumnezeu dată oamenilor de a mânca din cele ale pământului: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă... şi tot pomul ce are rod cu sămânţă într-însul. Acestea vor fi hrana voastră...“.
Omul trebuie să mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său şi să o transforme în propriul sine, în trup şi sânge. El este, într-adevăr, ceea ce mănâncă, şi întreaga lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăţ pentru om.
Şi această imagine a ospăţului rămâne, în tot cuprinsul Bibliei, imaginea centrală a vieţii. Este imaginea vieţii de la crearea ei şi, la fel, imaginea vieţii la sfârşitul şi împlinirea ei: „...ca voi să mâncaţi si să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea“.

Două modele de percepţie a „lumii“

Am început cu această temă, aparent secundară, a hranei - secundară din punctul de vedere al marilor „teme religioase“ ale vremii noastre - pentru că însuşi scopul acestui eseu este să răspundă, dacă este posibil, la întrebarea: despre care viaţă vorbim, ce viaţă predicăm, proclamăm şi vestim atunci când, în calitatea noastră de creştini, mărturisim că Hristos a murit pentru viaţa lumii? Care este viaţa care constituie atât motivaţia, cât şi începutul şi ţelul misiunii creştine?
Răspunsurile care s-au dat urmează două modele generale. Există aceia dintre noi pentru care viaţa, atunci când este discutată în termeni religioşi, înseamnă viaţă religioasă. Şi această viaţă religioasă este o lume în sine care există separat de lumea secularizată şi de viaţa ei. Este lumea „spiritualităţii“, şi în zilele noastre ea pare să dobândească tot mai multă popularitate. Chiar şi standurile de carte din aeroporturi sunt pline cu antologii de scrieri mistice. Misticismul elementar este titlul uneia dintre ele. Pierdut şi derutat de zgomotul, graba şi frustrările „vieţii“, omul acceptă cu uşurinţă invitaţia de a intra în sanctuarul lăuntric al sufletului său, şi de a descoperi acolo o altă viaţă, şi de a se bucura de „ospăţul spiritual“ aprovizionat din plin cu hrană spirituală.
Această hrană spirituală, crede el, îl va ajuta. Îl va ajuta să-şi redobândească pacea sufletească, să rabde cealaltă viaţă - pe cea seculară -, să accepte necazurile ei, să ducă o viaţă plenară şi evlavioasă, să-şi păstreze zâmbetul, toate într-un mod profund, religios. Şi astfel, misiunea constă aici în convertirea oamenilor la această viaţă „spirituală“, în a-i face „religioşi“.
Există o mare varietate de accente şi chiar de teologii în cadrul acestui model general, de la populara redeşteptare a credinţei, la interesul sofisticat pentru doctrine mistice ezoterice. Dar rezultatul este acelaşi: viaţa „religioasă“ o face pe cea seculară - viaţa mâncării şi băuturii - irelevantă, o lipseşte de orice înţeles real, cu excepţia celui de a fi un exerciţiu de pietate şi răbdare. Şi cu cât „ospăţul religios“ este mai spiritual, cu atât mai seculare devin semnalele luminoase de neon: „Mănâncă!“, „Bea!“, pe care le vedem de-a lungul şoselelor noastre.

„Activism social“ versus „contemplaţie mistică“

Dar există şi cei pentru care afirmaţia „pentru viaţa lumii“ pare să însemne în chip firesc „pentru mai buna viaţă a lumii“. „Spiritualiştii“ sunt contrabalansaţi de către activişti. Cu siguranţă ne aflăm astăzi departe de optimismul simplu şi euforia „Evangheliei sociale“. Toate implicaţiile existenţialismului cu neliniştile lui, ale neo-ortodoxiei cu concepţia sa pesimistă şi realistă despre istorie au fost asimilate şi li s-a acordat consideraţia cuvenită. Însă credinţa fundamentală despre creştinism, ca fiind, mai întâi de toate, acţiune, a rămas intactă şi, de fapt, a dobândit mai multă tărie. Din acest punct de vedere creştinismul a pierdut, pur şi simplu, lumea. Şi lumea trebuie recâştigată. Misiunea creştină deci constă în a ajunge din urmă viaţa, care a luat-o pe căi greşite. Omul „mâncător“ şi „băutor“ este luat foarte în serios, aproape prea în serios. El constituie efectiv obiectivul exclusiv al acţiunii creştine, şi noi suntem în mod constant chemaţi să ne pocăim, pentru că am petrecut prea mult timp în contemplare şi adorare, în linişte şi liturghie, pentru ca nu ne-am ocupat îndeajuns de problemele sociale, politice, economice, rasiale şi de alt fel ale vieţii reale. Cărţilor despre mistică şi spiritualitate le corespund, în acest plan, cărţi despre „Religie şi viaţă“ (sau societate, sau urbanism, sau sex...).
Şi, totuşi, întrebării de bază nu i s-a dat răspuns. Care este această viaţă pe care noi trebuie să o redobândim pentru Hristos şi să o facem creştină? Care este, cu alte cuvinte, ţelul final al tuturor acestor fapte şi acţiuni?

„Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om“

Presupunând că am atins cel puţin unul dintre aceste ţeluri, ce am „câştigat“ atunci? Întrebarea poate părea naivă, dar nimeni nu poate acţiona în mod real fără a cunoaşte nu numai înţelesul acţiunii, ci şi pe cel al vieţii însăşi în numele căreia acţionează. Omul mănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate şi dreptate, pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieţii. Dar ce este aceasta? Ce este viaţa vieţii însăşi? Care este conţinutul vieţii veşnice? Într-un final, în cadrul unei analize finale, noi descoperim în mod inevitabil că, în sine şi prin sine, acţiunea nu are sens. Atunci când toate comitetele şi-au îndeplinit misiunea, când toate documentele au fost distribuite şi toate ţelurile practice realizate, ar trebui să urmeze o bucurie desăvârşită. Dar de ce ne bucurăm? Dacă nu ştim pentru ce, rămâne aceeaşi dihotomie între religie şi viaţă, pe care am observat-o şi în soluţia „spiritualistă“. Fie că „spiritualizăm“ viaţa noastră, fie că „secularizăm“ religia noastră, fie că invităm oameni la un ospăţ spiritual sau, pur şi simplu, ne alăturăm lor la unul secular, viaţa adevărată a lumii, pentru care ni se spune că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut, (Ioan 3, 16), rămâne în mod iremediabil dincolo de cuprinderea noastră.
Însă, aşa cum am văzut, şi Biblia începe cu omul ca fiinţă înfometată, cu omul care este ceea ce mănâncă. Perspectiva însă este total diferită, pentru că nicăieri în Biblie nu găsim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordărilor religiei. În Biblie, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care trebuie să se împărtăşească pentru a trăi îi este dată de Dumnezeu şi îi este dată ca o comuniune cu Dumnezeu. Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material“ şi limitat la funcţii materiale, diferită, deci opusă funcţiilor specific „spirituale“ prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om, şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om. Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi revelaţiei Sale. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!“ (Ps. 33, 8)

(Texte selectate din pr. prof. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001)
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi