Sari la continut

Iisus Hristos
Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la indemana pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si ii insufla ganduri si inchipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari decat masura impiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura impiedica sufletele sa lupte sau sa se mantuiasca (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Lupta cu patimile


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:4659 | tid:2501
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 3319 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
În literatura patristică ni se relatează, cu bogăţie de amănunte, formele diferite de manifestare a omului căzut, de la ascultarea de Creator, la robirea faţă de creatură. Sfinţii Părinţi au transpus ei înşişi mai întâi în viaţă sfaturile lor şi aşa au vorbit şi au scris despre acest război nevăzut, ca unii care au trecut prin el, câştigându-l. S-au îmbogăţit în virtute, s-au iluminat şi au atins desăvârşirea şi aşa ne învaţă cum să ne curăţim, iluminăm şi desăvârşim.
  • Imagine Postata


    Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu suntem aşa de uşor biruiţi când nu vedem cele ce ne ispitesc, ca atunci când ele stau înaintea ochilor. Mai uşor îţi poţi înfrâna pofta de femei când nu vezi femeie frumoasă, decât când te uiţi mereu la ea.“
În timp ce demonii însămânţează în noi necontenit gândul păcatului, pentru a ne subjuga mintea, sfinţii, cunoscând semănăturile dracilor, îi povăţuiesc pe oameni cum să se ferească de unele ca acestea. În felul acesta, ne descoperă armele duhovniceşti, tehnicile, tacticile şi strategiile de luptă, cele mai perfide şi mai viclene metode de ispitire ale demonilor, precum şi diferitele uneltiri ale acestora şi ne arată toate suişurile şi coborâşurile luptei cu patima, până la cele mai mici amănunte, pentru că necunoaşterea vicleniilor vrăjmaşului înseamnă pentru noi pierderea luptei chiar de la începutul ei, binecunoscut fiind faptul că, atât timp cât vom fi în viaţă, pe acest pământ, nu vom putea fi scutiţi de amărăciuni şi de ispite, căci acestea nu încetează să-l necăjească chiar pe cel ce zace pe patul de moarte, ele îndepărtându-se numai atunci când sufletul părăseşte trupul. De aceea, în cartea înţeleptului Iov stă scris: „ispită e viaţa omului pe pământ“ (Iov 7, 1).

Neghina diavolului

Sfântul Paisie Velicikovski, cel mai mare propagator al filosofiei patristice din secolul al XVIII-lea şi cel care a tradus Filocalia din limba greacă în limba slavonă („Dobrotoliubie“) în anul 1793, declanşând astfel o amplă mişcare de renaştere duhovnicească întemeiată pe întoarcerea la Părinţii filocalici şi rugăciunea lui Iisus, referindu-se la uneltirile şi ispitirile viclenilor diavoli, ne relatează că „Dumnezeul cel atotputernic a semănat sălaşul cel a toată lu-mea - ţarinile inimilor noastre - cu grâul cel curat al învăţăturii Sale mântuitoare şi întotdeauna le-a lăsat pe ele în mâinile voii noastre, ca să ne străduim să le lucrăm neîncetat. Căci dormind noi întru trândăvia lenevirii, vine vrăjmaşul sufletelor şi seamănă mulţime de neghină. Şi seamănă în cei credincioşi eresuri; în cei drepţi, păcate; în cei blânzi, prigoniri; în cei smeriţi, trufie; în cei înfrânaţi, beţie; în cei săraci, furtişaguri; în cei nevoitori, slavă deşartă; în cei luptători, trândăvie. Şi a semănat în toate ţarinile: în cea a inimii, mânie; pe buze, minciuni şi grăiri de rău; în ochi, pizmă; în mâini, răpiri şi luare de mită; în pântece, nesaţ; în coapse, poftă; pe limbă, vorbire deşartă, osândire şi altele asemenea acestora; în urechi, auzire de cele spurcate; în gâtlej, iubire de bunătăţi cu îndulcire. În toate lucrurile a semănat neghină: în feciorie, curvie; în vremea morţii, deznădăjduire; în vieţuire, urâciune; în cumpărare şi vânzare, înşelăciune; în stăpânire, trufie; în supunere, neascultare; în judecăţi, nedreptate. În toate a semănat neghină. La arătare, facere de răutăţi; neghină a semănat în veselia cea multă; întru întristarea cea pentru păcate, deznădăjduire. Pe acestea toate le-a semănat vrăjmaşul, pentru ca prin mulţimea neghinelor să facă grâul netrebnic, să arate pământul nostru făcător de roade rele, să-l facă bun pentru călcarea fiarelor şi a lighioanelor iadului şi pentru ca, atunci când se va smulge neghina, să se rupă şi grâul şi să se arunce în foc“ („Crinii ţarinii“).

„Cel ce se întoarce de la război, fireşte că-i plin de sânge“

Lupta duhovnicească nu este, deci, deloc uşoară, fiindcă ea necesită întotdeauna efort maxim. Însă, în final, lupta împotriva păcatelor are ca scop asigurarea izbânzii milostivirii şi restaurarea în acest mod a sănătăţii sufletului. Toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ispitele în această viaţă sunt nenumărate, cel rău încercând să-l facă pe om să cadă pradă păcatelor şi patimilor. Exemplu concludent îl avem pe dreptul Iov, care îndură suferinţa şi toate relele ce îi sunt date de la diavol: nu-şi pierde răbdarea, nu-L învinuieşte pe Dumnezeu şi nici nu-şi ia viaţa. Dacă ar fi fost biruit de aceste ispite, s-ar fi îndeplinit scopul diavolului: moartea sufletească. Prin urmare, în acest război nevăzut este de neapărată trebuinţă şi răbdarea. În limba franceză, cuvântul răbdare (patience) provine din latinescul patientia, cu sensul de suferinţă, greutate de îndurat. Ea este o mică fiică a perseverenţei, stăruinţei. Răbdarea vine tocmai atunci când s-au sfârşit toate resursele.
Demonii, cu mult mai răi şi înfricoşători decât cele mai fioroase fiare sălbatice, nu sunt înfuriaţi de cei ce săvârşesc răul, ci de cei ce urmează calea cea strâmtă şi îngustă a lui Hristos şi le cauzează multe răni pe care nu le pot primi însă cu nepăsare. Căci, „nici atunci când şarpele ar fi într-una înţepat, şi s-ar înfuria şi repezi împotriva celui ce-l înţeapă, încă nu ar trebui a ne mira. Căci şi diavolul se repede împotriva tuturor mai grozav decât orice şarpe, şi întocmai ca o scorpie, scoţându-şi acul, se ridică în sus. Dar nu aceasta să vă înfricoşeze pe voi, fiindcă pe cel ce se întoarce de la război în urma biruinţei, fireşte că-l vei vedea plin de sânge şi, de multe ori, rănit. Dacă şi tu, când vezi pe cineva făcând milostenie şi celelalte mii de bunătăţi, şi prin aceasta tăind puterea diavolului, să nu te minunezi la urmă dacă îl vei vedea căzut în ispite şi primejdii, şi nici să te sperii, fiindcă tocmai pentru aceea a căzut în ispite, pentru că a lovit cu putere pe diavolul. «Dar, zici tu, cum de i-a îngăduit Dumnezeu una ca aceasta?» Ca mai mult să se încununeze, şi diavolul să primească încă mai multe răni“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni“, omilia XLIII, p. 464), căci nu se ajunge la coroană decât prin victorie şi nu există victorie fără luptă. Cine îndură ispitele cu vitejie şi curaj, va avea bucurie. Însă, dacă cineva nu se va împotrivi ispitelor arătate şi ascunse, nu va putea porni pe drumul virtuţii.

Drumul până la patimă

Referindu-se la ofensiva dracilor împotriva nevoitorilor, Sfântul Paisie Velicikovski, iubitor de frumuseţe netrecătoare şi însetat de viaţa veşnică şi de dobândirea ei, menţionează că „dracii sunt ca vânătorii, aleargă acolo unde văd că este vânat. Se reped unde văd partea slabă a sufletului şi nu se depărtează, nici nu fug până nu ne aruncă în groapă… multe sunt meşteşugirile şi cursele, şi mare este silinţa lor! Nu se odihnesc până ce nu ne prind pe noi cu o patimă sau cu învoirea spre ea. În căile faptelor bune, ei ne stau împotrivă, deci, cu multă luare-aminte, trebuie să ne ostenim pentru mântuirea noastră“ („Crinii ţarinii“). Cauza principală care provoacă cugetările rele este războirea demonilor cu cei ce se nevoiesc în virtute şi, de fiecare dată când cineva primeşte vreun dar dumnezeiesc, imediat vrăjmaşii se grăbesc să i-l ia prin diferite ispite.
Dacă diavolul a încercat să se războiască chiar şi cu Mântuitorul Hristos, fireşte, fără să reuşească să-şi atingă scopul propus, cu atât mai mult noi, simpli muritori de rând, fie şi foarte buni nevoitori, suntem o ţintă permanentă pentru vrăjmaş.
Sfinţii Părinţi ne îndeamnă, cu o bogăţie uriaşă de amănunte şi argumente, să prevenim păcatul prin alungarea lui încă din faza de momeală sau atac. Această momeală e venirea în minte a binelui sau a răului, ea neavând nici răsplată, nici ocară, pentru că noi nu am luat nici o atitudine faţă de ea şi nici nu am produs-o. Momeala e prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. Satana ne-o trimite prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient. Dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră, această mişcare câştigă intensitate şi cu greu va mai putea fi biruită. Dacă respingem momeala chiar din clipa în care apare, am biruit. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Pentru a scăpa, trebuie alungat gândul din prima clipă, pentru a nu începe să medităm asupra lui, să ne îndulcim cu perspectivele păcatului şi să se producă însoţirea, adică să nu lăsăm gândurile să ni se amestece cu ale ispititorilor vicleni.
După aceasta, urmează însoţirea, adică dialogul sau convorbirea cu gândul, meditarea asupra lui, fie spre încuviinţare, fie spre lăsare. Suntem sfătuiţi să nu dialogăm cu diavolul, căci riscăm să pierdem la dialectică, acesta fiind deosebit de iscusit în viclenii. După aceea, urmează lupta în care mintea biruie sau e biruită şi e pricină de cunună sau osândă când ajunge la faptă. Dacă medităm asupra ei şi începem să ne îndulcim cu perspectivele păcatului, s-a produs însoţirea gândurilor noastre cu cele ale diavolilor vicleni, „ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat“ (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Ascetica şi mistica“). De ajungem să consimţim la faptă, gândul simplu se concretizează în imagini. Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimţirea, mişcarea fără imagini fiind doar un atac nevinovat. Urmează încuviinţarea sau consimţirea, care, odată acceptată, duce la păcat, iar din acesta se naşte robia, apoi urmând patima, care duce la deprindere prin obişnuinţa cu ea, făcând să se pornească la faptă de la sine.

„Pricinile păcatelor sunt: vinul, femeile, bogăţia şi bunăstarea trupului“

Marcu Ascetul, referindu-se şi el la meşteşugul demonilor de a se insinua în sufletul nostru, spune: „şi păcatul se naşte aşa, că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci, deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte“ (Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte“).
Referindu-se şi el la războiul duhovnicesc, care este una dintre cele mai adânci realităţi a vieţii noastre, Sfântul Ignatie Briancianinov, între alte descoperiri pe care ni le face, ne descoperă una dintre înşelătoriile diavolilor cele mai subtile şi viclene: „Demonii se silesc să intre în comuniune cu omul şi să-l supună, nu întotdeauna prin gânduri vădit păcătoase, ci îl îndeamnă, la început, la acţiuni care nu au nimic rău în sine, adesea chiar bune în aparenţă, iar pe urmă, căpătând posibilitatea de a-l înrâuri pe om şi de a pune stăpânire asupra lui, îl aruncă în fărădelegi, care astfel sunt nişte urmări ale ascultării îndemnurilor drăceşti de la început. Acest lucru ne arată cât de strâmtă şi cu câte necazuri ne este calea şi cu câtă trezvie trebuie să păşim pe ea“ (Sf. Ignatie Briancianinov, „Tâlcuiri la Patericul egiptean“).
Ca remedii ispitelor, Părinţii ne recomandă atenţia la ispitele trupului, pe care, cu cât îl slujim mai mult, pe atâta ne pricinuieşte mai multe ispite; apoi răbdarea, asceza, fiindcă dacă n-avem asceză, n-avem rugăciune curată, poate numai cea a buzelor, care e abia prima treaptă; dacă n-avem rugăciune, n-avem dragoste; dacă n-avem dragoste, nu tronează în inima noastră nici smerenia etc. Deci, dacă nu avem asceză, nu avem putere duhovnicească. Apoi să evităm pricinile şi să fugim de locurile unde am păcătuit. Iar „pricinile păcatelor sunt: vinul, femeile, bogăţia şi bunăstarea trupului, acestea nefiind prin fire păcate, ci firea noastră uşor înclină din pricina lor spre patimile păcatelor. De aceea, trebuie să ne păzim de ele cu sârguinţă“ (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre nevoinţă“).
Pentru a evita căderea în păcat, trebuie să ne păzim şi privirea de la lucrurile ce ne-ar putea vătăma mintea, căci „nu suntem aşa de uşor biruiţi când nu vedem cele ce ne ispitesc, ca atunci când ele stau înaintea ochilor. Mai uşor îţi poţi înfrâna pofta de femei când nu vezi femeie frumoasă, decât când te uiţi mereu la ea“ (Sf. Ioan Gură de Aur, „Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Lucian“). Mai suntem sfătuiţi să căutăm totdeauna ceva bun şi folositor de făcut, să nu lenevim, ca să nu-i oferim teren de luptă diavolului şi prilej de ispitire, să ne mărturisim toate cugetele cele rele la duhovnic şi să alungăm de la noi ispitele diavolului cu rugăciunea, cu postul, cu smerenia, cu păzirea minţii şi cu citirea cărţilor sfinte.

Laţuri pentru cel rău

Sfântul Paisie Velicikovski ne sfătuieşte şi el să prevenim ispitele şi este de părere că „trebuie multă trezvie, căci osteneala de mulţi ani o putem pierde într-un ceas. Multe sunt pândirile şi meşteşugirile dracilor. Nici nu se ostenesc vreodată, că sunt duh, vânând mulţi ani. Fiindcă dracul este meşter în a vâna sufletul, şi noi nu cunoaştem toate meşteşugirile lui, de aceea trebuie să avem trezvie“.
Pentru a ne feri de ispite şi a discerne gândurile dumnezeieşti de gândurile venite de la diavol, Părinţii filocalici ne sfătuiesc ca, atunci când vrem să săvârşim o faptă şi nu ştim dacă e după Dumnezeu sau nu, să ne întrebăm ce-ar zice Dumnezeu despre acea faptă. Apoi să ne gândim ce va spune duhovnicul nostru, o va aproba sau nu? Ce vor spune iarăşi, părinţii sau prietenii noştri. Vor mai avea ei încredere în noi, sau îşi vor schimba părerea despre noi? Dacă la una dintre aceste întrebări se răspunde negativ, ar fi indicat să nu săvârşim acea faptă, cu excepţia cazului în care părinţii sau prietenii nu sunt credincioşi practicanţi.
Sfântul Ioan Carpatinul, sintetizând remediile contra ispitelor, ne spune că, dacă nu dormim (în sensul de lucrare duhovnicească) putem să-i punem şi noi celui rău curse şi laţuri mai mari şi mai înfricoşate: rugăciunea, cântarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, mulţumirea şi ascultarea cuvintelor dumnezeieşti (Ioan Carpatinul, „Capete despre mângâiere“).
În relevarea remediilor, cel mai mult insistă Părinţii pe rugăciune. Cursele diavolului şi ispitele „pot fi învinse numai prin puterea lui Hristos, numai când, conştienţi de propria noastră neputinţă, ne adresăm Lui cu smerenie şi-I cerem ajutorul şi protecţia Sa atotputernică“ (Avva Ioan Colov, „Viaţa, învăţăturile şi minunile Cuviosului Paisie cel Mare“). Şi, mai ales, atunci când ne apare momeala diavolului, trebuie să-L chemăm pe Hristos în ajutor, aşa cum aflăm şi din relatarea Avei Filimon, despre un frate, care în ispite îşi punea nădejdea în Dumnezeu, crezând că Dumnezeu îngrijeşte de el, şi purta astfel uşor ispitele. Numai aceasta făcea el: se ruga neîncetat, căci ştia că, pe cât se întind cele neplăcute, pe atât se gătesc cununile celui ce rabdă“ (Ava Filimon, „Cuvânt foarte folositor“).

Clipe pierdute în zadar

Invocarea numelui lui Iisus înseamnă, de fapt, invocarea prezenţei Lui: „Biruieşte pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus, căci nu e în cer şi pe pământ armă mai tare“. Dacă ne rugăm cu rugăciunea minţii sau altă rugăciune măcar în timpul „mort“ pe care-l avem zilnic, tot am dobândi un câştig din aceasta. De pildă, în drumul spre serviciu sau spre şcoală, ori când aşteptăm autobuzul, decât să naştem nervi şi păcate când acesta întârzie, mai bine ne-am ruga, luminându-ne astfel mintea şi curăţindu-ne sufletul, care, hrănit cu rugăciunea, naşte cuvinte înţelepte, gânduri dumnezeieşti şi bucurii de nedescris, căci rugăciunea este „lucrarea demnă de vrednicia minţii sau cea mai bună şi mai curată întrebuinţare a ei“ (Evagrie Ponticul, „Capete despre rugăciune“). Deci, decât să umplem timpul cu păcate, mai bine să-l înveşnicim rugându-ne, să facem totul în prezenţa lui Hristos, ca totul să fie binecuvântat de El. Dacă ne-am gândi sincer la sfârşitul fiecărei zile, am constata că au fost multe clipele pe care le-am pierdut în zadar, pierzând astfel multe şanse de a ne ruga.
Cu alte cuvinte, trebuie să fim şi noi preocupaţi şi însetaţi de Dumnezeu, să ne umplem de prezenţa Lui în noi, ca să nu mai găsească diavolul loc de sălăşluire în sufletele noastre, să conştientizăm cât ne-a iubit şi ne iubeşte Mântuitorul şi câtă atenţie ne acordă El, fără a merita aceasta. Numai dacă I se răspunde iubirii Lui cu iubirea noastră, vor fi puşi pe fugă împotrivitorii noştri.

Acest post a fost editat de cristiboss56: 23 September 2011 - 04:35 PM

"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi