Sari la continut

Iisus Hristos
Recunostinta catre Dumnezeu si vietuirea cea buna este roada omului care place lui Dumnezeu. Si precum roadele pamantului nu se coc intr-un ceas, ci dupa vreme si ploi si ingrijire, asa si roadele oamenilor se fac minunate prin ne vointa, prin luare aminte, prin staruinta de vreme indelungata, prin infranare si prin rabdare. Iar daca facand aceasta iti vei parea vreodata evlavios, nu-ti crede tie cata vreme esti in trup, ci socoteste ca nimic din ale tale nu e placut inaintea lui Dumnezeu. Caci sa stii ca nu e usor omului sa pazeasca nepacatuirea pana la sfarsit. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre erezie, eretici,misionarism in apararea credintei ortodoxe

erezie eretici misionarism apararea credintei ortodoxe papism catolicism

29 postari la acest topic

#21 | pid:5166 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre invataturile eretice, ecumenism,yoga, reincarnare, spiritism - Parintele staret Efrem de la Manastirea Vatopedu, Muntele Athos

Întrebare: In zilele noastre tot mai mulţi creştini orto­docşi relativizează adevărurile dogmatice ale Bisericii. Este posibilă mântuirea celor care de bunăvoie primesc Învăţături eretice, cum ar fi reÎncarnarea?

Arhim. Efrem: Nu putem crede in niciun fel, că În afara ade­vărului Bisericii există mântuire! Domnul spune clar: „Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi”. De aceea, Adevărul este Unul! Deoarece Adevărul este Persoană! Când Pilat l-a Întrebat pe Iisus „Ce este adevărul?” Acesta nu a răspuns, deoarece ar fi trebuit să-L Întrebe — du­pă scholiile Sfinţilor Părinţi — „Cine este „Adevărul?” Hristos, care era „blând şi smerit cu inima” folosea foarte rar termenul „Eu”, Însă uneori era imposibil a nu-l folosi. Astfel, când a vrut să arate că Adevărul este o Persoană, nu o idee abstractă, a subliniat clar şi categoric: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via­ta! De aceea, Întrucât Adevărul este Unul , şi Biserica este tot Una ! Nu există mai multe Biserici! Când vin romano-catolici la Sfântul Munte şi ne Întâlnesc, văzând Tradiţia Or­todoxă ne mărturisesc cu străpungere de inimă:

„Am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mâinile noastre că adevărul şi Învăţătura pe care a adus-o Hristos pe pământ o aveţi voi, ortodocşii, neschimbată. Noi, din păcate, am falsificat-o!”

De aceea, În chestiunea reÎncarnării sau a spiritismului, toate acestea sunt roade ale demonilor. Din păcate astăzi omul nu-l ia În calcul pe satana şi cea mai mare biruinţă a diavolului În lume este aceea de a-i convinge pe oameni că el nu există. Şi astfel face cu ei tot ce vrea. Astăzi, pe oame­nii care s-au săturat În păcatele trupeşti Îi conduce către o viaţă bazată pe „cunoaştere” În care, chipurile, Îşi vor afla fericirea şi succesul. Din păcate Însă se rătăcesc ei Înşişi şi rătăcesc şi pe alţii.

Întrebare: „Suntem mai mulţi care am venit să ascultăm cuvântul Părintelui. Noi mai practicăm şi exerciţii de perfecţionare”. „Aceste exerciţii sunt rele, ne Împiedică la mântuire? Vă rugăm să ne răspundeţi”.

Arhim. Efrem: Nu putem să slujim În acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui veliar. Cel care crede În Hristos şi vrea să-I fie credincios, dar În acelaşi timp se ocupă cu yoga sau cu buddhismul, este slujitor al diavolului. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6:24). Hristos poate să Împlinească toate lipsurile noastre.

[...]

Întrebare: Biserica Ortodoxă este astăzi foarte afectată de dispute teologice privind participarea la mişcarea ecu­menică. Ce atitudine aveţi dumneavoastră În această problemă?

Arhim. Efrem: Din nefericire, există această slăbiciune astăzi de a participa şi noi, ortodocşii, la anumite manifestări ecumenice. Părinţii aghioriţi nu sunt Împotriva dialogului, dar cer ca acest dialog să se desfăşoare de pe baze corect ortodoxe. Astăzi este la modă ca „În numele dragostei” să avem Întâlniri ecumenice, iar cei care mai păstrează Încă sen­sibilitatea dogmatică sunt catalogaţi drept intoleranţi.

Legat de această problemă vreau să recomand un lucru: cu astfel de chestiuni să fim foarte atenţi, pentru că din pricina lor une­ori ne rupem de Biserică, iar lucrul acesta este foarte grav. Sfântul Ioan Gură de Aur spune cu claritate În Învăţăturile sale că este de preferat a rătăci În Biserică, decât a propovădui Învăţătura cea dreaptă În afara Bisericii. Cred că şi la dumneavoastră există stiliştii care, din pricina celor treispre­zece zile diferenţă Între calendare, s-au rupt de Biserică şi acest lucru este o mare nenorocire.

Întrebare: Cum vă explicaţi că unii yoghini ajung la performanţe identice ca formă cu cele ale sfinţilor creştini şi asemănările dintre textele lor ascetice şi unele fragmente din Filocalie?

Arhim. Efrem: Cei ce se ocupă cu yoga şi spiritism nu pot ajunge la măsura duhovnicească a creştinilor. Acest lu­cru este imposibil. De multe ori Însă diavolul Îi ajută pe cei care se ocupă cu astfel de lucruri ca să aibă performanţe considerate suprafireşti. Acestea Însă nu Înseamnă nimic. În­tâi de toate, aceşti oameni exprimă o permanentă salbaticie [ofensivă], au o mandrie [un egoism] ieşita din comun, nu ştiu ce Înseamnă smerenia şi nu-şi află pacea În nici un fel. Aşadar, seamănă În vânt.

(fragmente din Parintele Efrem de la Muntele Athos - Conferinta de la Facultatea de Drept, Bucuresti)


Despre erezia romano-catolica,botez,francmasoneria,

“Intrebare: Ce putem spune unui om care are o alta cre­dinta decat cea ortodoxa pentru a-l convinge ca credinta lui nu este cea dreapta?

Arhim. Efrem: Primul lucru pe care-l putem „spune” unui eterodox este sa fim constiinciosi in viata noastra ortodoxa. Aceasta este cea mai importanta marturie, si avand aceasta traire ortodoxa, trairea noastra este o dovada ca noi, ortodocsii, avem harul Duhului Sfant. Astazi, stiti, exista o tendinta a romano-catolicilor de a citi pe Sfantul Grigorie Palama, de a spune rugaciunea inimii si chiar de a veni la Sfantul Munte. Insa nu au harul Duhului Sfant!

Intrebare: Romano-catolicii sunt eretici?

Arhim. Efrem: - Desigur, ce altceva pot fi?! [1]

Intrebare: De ce Biserica Ortodoxa Greaca si Sfantul Munte nu au fost de acord cu venirea papei in Romania ?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte are intotdeauna rigurozitate in astfel de teme si le vede intr-un mod mai strict.

Intrebare: Daca un preot catolic trece la ortodoxie, mai este hirotonit inca o data?

Arhim. Efrem: Desigur! Un episcop in America, un episcop ortodox, a intalnit un preot catolic care a venit si i-a spus: „Vreau sa devin ortodox”. L-a miruns, i-a facut o binecuvantare asa la brau si i-a zis: „Esti preot!” I-a dat asa o binecuvantare cu mana si i-a zis: „Acum ai devenit preot ortodox”. Lucrul acesta nu e corect.

Intrebare: Legat de aceasta, liturghia Romano-Catolica e primita de Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Biserica este Una! Nu exista alta Biseri­ca! Celelalte sunt confesiuni, confesiuni crestine. Sfanta Liturghie e Una, asa cum este un Singur Adevar!

Intrebare: Un catolic convertit la ortodoxie trebuie rebotezat?

Arhim. Efrem: Ascultati, Biserica a facut in aceasta privinta un pogoramant. Il primeste cu mirungere. Noi, pe catolicii care vin in Sfantul Munte si au fost primiti la orto­doxie cu mirungere, ii impartasim. Daca insa vine un catolic si vrea sa devina ortodox, noi il botezam pentru ca noi suntem pentru acrivie.

Intrebare: Ce parere aveti despre botezul savarsit prin turnare sau prin stropire? Este valid? Cel botezat astfel tre­buie botezat din nou? Poate fi preot?

Arhim. Efrem: Nu are putere. Nu exista botez prin stro­pire. Botezul este prin afundare, aceasta este Traditia. De aceea eu acest lucru il resping. Chiar am auzit ca unii preoti din lene nu afunda, ci stropesc; sau sunt altii care iau in mana apa si pun deasupra copilului. Spunea Parintele Paisie Aghioritul ca multi dintre tinerii de astazi sunt demonizati pentru ca preotii nu i-au botezat prin afundare completa. Trebuie foarte multa atentie in aceasta privinta. Ar trebui, Inalt Prea Sfintia Voastra, sa atrageti atentia preotilor sa boteze in mod corect!

IPS Andrei: Insistam, insistam. Din nefericire, in Ardeal este o influenta prapastioasa a altor confesiuni la care se adauga si comoditatea si rutina. Da. Insa, in general, preotii tineri boteaza prin afundare. Din pacate in Ardeal s-a imprumutat de la celelalte confesiuni ce-i mai prost.

Intrebare: Un om botezat prin turnare trebuie rebotezat prin cufundare?

Arhim. Efrem: Nu va fi botezat din nou, insa botezul lui nu este corect si trebuie sa luam aminte la acest lucru. De aceea, sa mergeti la preoti cu evlavie care sa va boteze corect copiii.

IPS Andrei: Au porunca acum sa faca corect!

Arhim. Efrem: In Sfàntul Munte cand botezam adulti, cand botezam romano-catolici, cat har simt acestia! Cati nu simt ca rugaciunea nu se opreste timp de o saptamana, nici macar o clipa!

Intrebare: Ce parere aveti despre procesul de mondializare?

Arhim. Efrem: Este si aceasta o moda a Europei, este un dar european pentru „nivelarea” tuturor. Crestinul este pentru „mondializare” pentru ca incearca sa aduca in inima lui toata lumea. Numai din acest punct de vedere e de acord. Insa globalizarea facuta astazi de puternicii pamantului pentru a aduce totul la acelasi nivel pe motivul asa zisei „iubiri” nu poate reusi si nu va duce la nici un rezultat bun.

Intrebare: Cum ne putem apara de ispitele lumii si in special de toata aceasta lupta pe care francmasoneria o duce impotriva crestinismului?

Arhim. Efrem: Masoneria este o alta credinta. Cine e mason nu poate fi crestin. Ne pazim de masonerie necomunicand cu masonii. Ne ferim cand nu-i urmam si cand studiem ce sunt masonii, pentru ca foarte multi se arata crestini si zic ca fac lucruri bune, fac opere filantropice. Dar sunt mincinosi si nu spun adevarul.

Intrebare: Va multumim si in final va rugam un cuvant de suflet.

Arhim. Efrem: (…) E o mare binecuvantare, fratilor, ca ne-am nascut ortodocsi fi ne straduim intr-un mod ortodox a deveni partasi ai harului. De aceea, vom reusi in viata noastra, nu daca vom lua multe diplome, nu daca invatam sa facem solidul aer si aerul solid, nu daca ne luam doctorate si masterate, nici daca ajungem mari industriasi sau afaceristi, ci vom reusi in aceasta viata daca vom deve­ni locas si tron al dumnezeiescului har. Sfantul Serafìm de Sarov, un mare sfant al Rusiei, spunea celor care veneau la dansul: „Dobandeste linistea lui Dumnezeu in inima ta si foarte multi altii langa tine isi vor afla linistea”.

Fie ca si noi sa-L avem pe Hristos in inimile noastre, Ca­re este „pacea noastra“, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel (Efeseni 2:14), pentru a putea aduce un echilibru in viata pe care o traim si sa aducem pace in inimile celor din jur, pace care indeosebi astazi este unul din cele mai mari daruri. Aceasta urare va aducem din locul prin excelenta al Pacii care este Muntele Sfant. Pace tuturor!

IPS Andrei: Ii multumim mult Parintelui Efrem, Stare­tul Manastirii Vatopedi, pentru aceasta seara frumoasa. Ne-a pus in legatura cu Sfantul Munte, a adus impreuna cu dan­sul un coltisor din Sfantul Munte. Il rugam sa mai revina. Poate vine odata cu Braul Maicii Domnului care se pastreaza acolo, in Sfanta Manastire…

___________

[1](„Au eretici sunt ramlenii (catolicii -n. Ed) cu al lor papa? Bine stiu ca vei zice ca sunt eretici. Si de vreme ce sunt eretici, precum si cu adevarat sunt, atunci Sfanta noastra Biserica ii afuriseste pe dansii. Si pe care Sfanta Biserica ii afuriseste si eu, impreuna cu Biserica, fìul ei fiind, ii afurisesc.” (Sfantul Paisie de la Neamt, Cuvinte si sensuri duhovnicesti vol. II, Editura ”Tipografia centrala”, Chisinau 1999, pag. 49).

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Acest post a fost editat de Luca.O: 05 January 2012 - 06:50 PM


#22 | pid:5631 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Teofan Zavoratul
Daca va va zice cineva: Iata, aici este Hristos, sau: Iata, acolo, sa nu credeti.'' Hristos Domnul, Mantuitorul nostru, a zidit pe pamant Sfanta Biserica si binevoieste sa ramana in ea in calitate de Cap, Datator de viata si Ocarmuitor. Aici este Hristos, in Biserica noastra Ortodoxa, si nu este in nici o alta: nici sa nu-1 cauti, ca nu ai sa-L gasesti. Drept aceea, daca va veni la tine careva dintr-o adunatura neortodoxa si va incepe sa te incredinteze: ''la noi este Hristos'', sa nu il crezi. Daca vei auzi pe cineva spunand: ''noi avem comunitate apostolica si la noi este Hristos'', sa nu il crezi. Biserica intemeiata prin Apostoli dainuie pe pamant: este Biserica Ortodoxa. Aici este Hristos, iar acea comunitate intemeiata de ieri, de azi, nu poate fi apostolica, si in ea nu este Hristos. Daca vei auzi pe cineva spunand: ''in mine vorbeste Hristos'', dar este strain de Biserica, nu vrea sa stie de pastorii ei si nu se sfinteste prin Taine, sa nu il crezi: in el nu este Hristos, ci un alt duh, care isi insuseste numele lui Hristos, pentru a rupe oamenii de Hristos si de Sfanta Lui Biserica. Si sa nu dai crezare nimanui care ar incerca sa-ti bage in cap vreun lucru cat de mic care este strain de Biserica. Sa stii ca toti acestia sunt unelte ale duhurilor amagirii si propovaduitori mincinosi ai minciunii.

#23 | pid:6278 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Un eretic este o persoană care, în calitate de creştin, creează controverse, disensiuni doctrinare şi dezbinări cu privire la credinţa Bisericii Ortodoxe. Ereticul continuă să-și susțină ideile greșite chiar și atunci când este corectat de Biserică. Ereticii sunt cel mai adesea teologi și oameni carismatici capabili să dea explicații având aparența adevărului și să perpetueze greșelile lor în comunitatea creștină. Asemenea probleme au apărut încă de la începutul Bisericii lui Hristos, fiind menţionate într-o serie de scrisori ale Apostolilor, în special în epistolele sfântului apostol Pavel către Tit și către Timotei, precum și în epistolele sfinților Petru şi Ioan.

După cum este folosit în Epistola către Tit, în Noul Testament, cuvântul „eretic” vine de la expresia anthropon hairetikon, care ar putea fi tradusă cu "unul care favorizează facţiuni", adică este o persoană care utilizează controverse să provoace dezbinare în Biserică. Astfel, centrul de utilizare a eretic este faţă de persoanele care creează facțiuni care să adopte o idee neortodoxă, o erezie.
Deși diferenţe de opinie teologică au existat întotdeauna în Biserică, aceste diferențe sunt dezbătute de pleroma Bisericii în duhul Tradiției, ajungându-se la o înțelegere doctrinară comună (lat. consensus Ecclesiae) în mod conciliar şi prin receptarea acestei înțelegeri de către conștiința Bisericii. Persoanele care refuză aceste înțelegeri doctrinare ortodoxe și stăruie în erorile lor, devin eretici. Exemple notabile de eretici în primele secole ale Bisericii în timpul perioadei controverselor hristologice sunt Pavel de Samosata, Arie şi Nestorie.

Referințe noutestamentare

Printre referințele apostolice despre eretici și erezii în Noul Testament:

Tit 3, 9-11 9. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. 10. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, 11. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.

2 Petru 2, 1-3 1. Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; 2. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; 3. Şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.

1 Timotei 6, 3-5 3. Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, 4. Acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, 5. Gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.

3 Ioan 9-11 9. Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte. 10. Pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte; şi nemulţumit fiind cu acestea, nici el nu primeşte pe fraţi, nici pe cei care voiesc să-i primească nu-i lasă, şi-i dă afară din Biserică. 11. Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu.

sursa

#24 | pid:6351 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
REÎNCARNAREA,INCOMPATIBILĂ CU CREDINȚA ORTODOXĂ

Ce cred adepții karmei și ai reîncarnării

Potrivit cu principiile religiilor orientale (mai ales hinduismul și budismul), ale ocultismului și, în general, ale «Noii Ere», după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântul reîncarnare.

Noua viață va depinde, spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit celor spuse de adepții acestei teorii. Aceasta înseamnă cuvântul karma.

Această teorie presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii, teorie cu totul incompatibilă cu Creștinismul. Adică presupune că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supraconștiință impersonală”. Omul nu este nici persoană, nici creația lui Dumnezeu. Scopul omului este să se stingă ca o picătură în oceanul „supraconștiinței universale”. Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (un monism panteist extrem).

Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții lui, ci o convingere religioasă a lor nedovedită. Împreună cu răspândirea acestor teorii merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul parareligiei contemporane și al ereziilor. Este ascuns de către adepții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om.

Într-o carte hindusă de mare autoritate cum este „Legea lui Manu” se menționează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și-și scoate capul la suprafață o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât este de nesigur să treacă capul broaștei prin inel, încă pe atâta de nesigur este să se reîncarneze o ființă după moartea ei într-un trup omenesc.”

De când?

Această înșelare este foarte veche. Ea a fost transmisă lumii antice prin oracolele vechi și prin „misterele” idolatre. Astăzi i se face propagandă prin mass media și este oferită mai ales prin guruism, adică prin toți acei dascăli, chipurile, luminați, care vin din Orientul Îndepărtat. Potrivit cu credința religioasă a karmei și a reîncarnării, sufletul se supune unui nesfârșit ciclu de nașteri și morți care se repetă ca o continuă tortură (samsara). Din această tortură făgăduiește guru că-l va elibera pe om, dacă discipolul său se va preda în întregime. Singurul mod, spun ei, de a ieși cineva din această continuă tortură este „să acționeze fără atașament”. O aparentă faptă bună, atunci când se face cu o implicare emoțional-ființială, are drept consecință acumularea de karma, în timp ce, chiar și o crimă, atunci când se face fără aceast atașament, cel care acționează nu acumulează karma.

Consecințe

Aceasta însă are drept consecință răsturnarea temeliilor pe care se bazează societatea noastră și toate celelalte societăți, care, chiar și într-o mai mică măsură, se raportează la modul de viață propus de Creștinism. Aceasta înseamnă că, dacă va primi cineva această lege pseudoștiințifică, nu va putea cere responsabilitate de la nimeni pentru nimic, nici nu are sens să se nevoiască pentru ceva mai bun, de vreme ce pentru toate este de vină karma. În felul acesta dispar persoana, libertatea, responsabilitatea, dragostea. Victima, nu numai că nu trebuie să-l tragă la răspundere pe chinuitor, ci, dimpotrivă, trebuie să simtă că fără el „nu ar fi putut să-și îndeplinească karma sa”.

Așa cum s-a spus, nu exiztă o teorie mai convenabilă decât aceasta pentru orice elită socială a oricărei epoci.

Prin această prismă, lupta pentru libertate, dreptate socială, asistență socială, pentru orice îmbunătățire a condițiilor de viață nu are absolut nici un sens. Și nu numai aceasta, ci chiar este condamnată, deoarece îi împiedică pe oameni „să-și îndeplinească karma lor”.

Este foarte important să spunem că învățătura despre karma constituie acea bază teoretică pe care, sprijinindu-se guru, își ridică pretențiile pentru supunerea totală a discipolilor lui. Și aceasta pentru că omul, spun ei, nu poate singur să se elibereze, ci are nevoie de ajutor. Iar acest ajutor i-l poate da numai „omul-dumnezeu” guru.

Concepția că viața de acum este determinată de karma vieților anterioare, îl aruncă pe adeptul acestei teorii într-o disperată căutare prin „retrospectiva în viețile anterioare”, care se face de obicei prin hipnoză. Dar prin hipnoză, așa cum se practică în spațiul ocultist extins, omul își deschide în chip primejdios ușa sufletului său pentru lucrările demonice. În afară de aceasta, îi prezintă, de obicei, idei care au drept consecință completa subminare și răsturnare a relațiilor sale familiale și sociale. De pildă, că aceea care acum este femeia sau fiica sa, în viața anterioară a fost mama sau sora sa etc. Este limpede că aceste concepții pot distruge familii sau pot crea relații afară de fire.

Doctrina karmei și a reîncarnării face imposibilă crearea relațiilor interpersonale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, de pildă în cadrul căsătoriei sau a vieții familiale.

Puncte slabe

Unul din punctele slabe a acestei doctrine este faptul că adepții ei sunt în imposibilitate de a justifica lipsa amintirilor din viețile anterioare. Dacă însă, așa cum spun ei, în această viață ne aflăm „ca să ne primim lecția și să evoluăm”, atunci cum se face că nu ne aducem aminte de faptele pentru care plătim? Cum vom fi învățați de ele de vreme ce nu ni le amintim?
Adepții teoriei reîncarnării care în același timp – ca cei ce aparțin spațiului ocultist extins - sunt și discipolii spiritismului, adică ai credinței în comunicarea cu „lumea spiritelor”, cad într-o vădită contradicție. Și iată de ce:

Dacă este adevărat, așa cum cred ei, că în timp de 49 de zile sufletul mortului se reîncarnează, atunci cu care suflete ale celor morți comunică medium-urile (spiritiștii)?

Dacă este adevărată teoria reîncarnării, atunci teoria spiritismului este o minciună. Și invers. Desigur, noi știm că amândouă sunt minciuni.
Un alt argument din istorie și matematică. Faptul că populația pământului s-a înmulțit în ultimele două secole de la unul la șase miliarde de oameni, arată cât de mincinoasă este teoria despre karma și reîncarnare. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut o astfel creștere explozivă? Unde au fost aceste suflete? Și de ce până atunci nu au luat trup omenesc?

Incompatibilă cu Credința Ortodoxă

Fără îndoială învățătura despre karma și reîncarnare este anticreștină. Sfântul Apostol Pavel o spune foarte clar: „Este rânduit oamenilor odată să moară, iar dupa aceea judecata.” (Evrei 9, 27).

Este cu totul fals ceea ce învață discipolii înșelării reîncarnării, adică faptul că, chipurile, reîncarnarea a constituit o învățătură și a Bisericii până în secolul al VI-lea. Însă Istoria Bisericească și scrierile patristice dezmint aceasta.

Argumentul ocultiștilor care susțin că, chipurile, Sfânta Scriptură învață despre reîncarnare, spunând că Sfântul Ioan Botezătorul este reîncarnarea lui Ilie, potrivit textului: „Ilie a și venit… Atunci au înțeles ucenicii că despre Ioan Botezătorul le-au zis lor.” (Matei 17, 12, 13), este naiv. Ei uită că, potrivit teoriei lor, pentru a se putea înfăptui reîncarnarea trebuie să premeargă moartea. Dar Proorocul Ilie nu a murit.

Erminia textului evanghelic de mai sus este simplă: Arhanghelul Gavriil îi spune tatălui Cinstitului Înaintemergător: Ioan va veni „cu duhul și puterea lui Ilie”, adică va avea harisma profetică și îndrăznirea Proorocului Ilie.

Pe de altă parte, dacă Hristos ar fi primit reîncarnarea, nu ar fi înviat morți, ci s-ar fi limitat numai la a le mângâia rudele.

Dar ceea ce este mai semnificativ pentru noi creștinii este faptul că această rătăcire a reîncarnării amenință să anuleze întreaga Evanghelie a mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa (luciferica) „evanghelie a șarpelui”, adică învățătura auto-evoluției, auto-realizării și auto-mântuirii. Pentru adepții Noii Ere nu Dumnezeu este Cel care coboară la neputința omului, ci omul, prin reîncarnări, urcă și se face dumnezeu, numai cu propriile sale puteri. El care acceptă această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine din cadrul Bisericii lui Hristos, deoarece:

Nu acceptă Simbolul Credinței în care mărturisim că Hristos a înviat din morți și-L așteptăm să vină la a Doua Sa Venire. În Simbolul Credinței mărturisim două Veniri ale lui Hristos și nu o mulțime de reîncarnări ale Sale, așa cum cred ocultiștii, care încearcă să distrugă unicitatea Persoanei lui Hristos și venirea Lui în lume ca Dumnezeu și Mântuitor. În Simbolul Credinței mai mărturisim că așteptăm și învierea noastră și învierea tuturor morților și nu nesfârșit ciclu de reîncarnări.
Neagă distincția dintre Creator și creatură.
Neagă Judecata viitoare.
Neagă unicitatea, libertatea și responsabilitatea persoanei umane, de vreme ce acolo toate funcționează în cadrul unei necesități oarbe.
Neagă dragostea. Cuvintele „a se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng” (Romani 12, 15) sunt considerate de către adepții karmei și ai reîncarnării nu o virtute, ci o slăbiciune și alipire care te împiedică să auto-evoluezi. De asemenea, pentru noi trupul omenesc nu este închisoarea sufletului, ci biserică a Sfântului Duh, Care se află în noi. Viața nu este pedeapsă și osândă pentru faptele săvârșite, chipurile, în viețile anterioare, ci dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este o eliberare, ci este „roada păcatului” și este îngăduită de Dumnezeu „pentru ca păcatul să nu devină fără de moarte”. (În timp ce pentru dascălii reîncarnării pedeapsă este viața, iar nu moartea).

În sfârșit, această înșelare, adică faptul că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele noastre, se dovedește a fi o minunată măiestrie a diavoului celui ucigaș de oameni pentru vânarea de adepți-victime.

Parareligia îi adoarme pe oameni, făgăduindu-le o mulțime infinită de posibilități, satisfacerea patimilor și nici o responsabilitate. Dar după moarte sufletul nu se poate pocăi. Evanghelia propovăduiește: „Acum este vreme bine-primită; acum este ziua mântuirii”. Acum, în această viață, se judecă viitorul nostru veșnic.

Sursa: PARAKATATHIKI, Martie – Aprilie 2002

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, preluare

#25 | pid:6814 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf. Ioan Gură de Aur
Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

#26 | pid:6955 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
Istoria isi urmeaza cursul si hotaraste implacabil, s-ar parea, evenimentele particulare. Cat n-a pregatit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mantuitorului!... Pana la urma, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, si ce-a iesit? Cu Ioan ''au facut ce-au vrut''; si Fiul Omului a fost batjocorit si chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi intrerupt: el si-a luat dreptul sau. Asa trage mereu toate dupa sine cursul istoriei. Acum se pune intrebarea: ''Unde e libertatea? Si ce fel de libertate este asta, daca lucrurile decurg in acest fel? Nu e decat o iluzie''. Asa gandesc de obicei fatalistii; insa aceasta curgere a evenimentelor nu este dirijata decat in aparenta; in realitate, toate evenimentele din lumea omeneasca, atat generale cat si particulare, sunt rodul actiunilor libere ale omului. Starea generala decurge astfel fiindca asa vrea majoritatea, iar starea particulara intra in acord cu majoritatea, fiindca asa vor cutare si cutare individ. Avem dovada in fata: in sanul unei stari generale rele putem afla aspecte particulare bune, si in sanul unui rau general putem afla aspecte particulare rele. Si mai mult: in sanul unei stari generale temeinic inchegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescand si intarindu-se din ce in ce mai mult, rastoarna starea generala de mai inainte si ii iau locul. Aceste aspecte particulare sunt insa rodul libertatii. Ce are crestinismul in comun cu caracterul general al vremii in care s-a nascut? El a fost semanat de o mana de oameni care nu erau iesiti din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a intarit si a devenit o problema generala a omenirii de atunci. Si totusi, el a fost rodul libertatii. La fel si in directia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui, s-a pervertit: in locul Evangheliei au inceput sa invete cele ale paganilor si sa imprumute obiceiurile lor si asa s-au pervertit. La fel va fi si la noi: am inceput sa luam lectii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul si am adus la noi duhul lui. Totul se va sfarsi prin aceea ca vom cadea, asemenea lui, din adevaratul crestinism. Dar toate acestea nu impiedica in nici un fel lucrarea libertatii: daca vom vrea, vom goni intunericul venit din Apus; daca nu, fireste ca ne vom scufunda in el.

Acest post a fost editat de Luca.O: 13 December 2012 - 08:30 AM


#27 | pid:7021 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
TEORIA KARMEI ŞI A REINCARNARII - Parintele Arsenie Vliangoftis

Referat prezentat la Al IX-lea Congres Panortodox al Delegatiilor Bisericilor Ortodoxe si Sfintelor Mitropolii pe teme refe­ritoare la erezii si secte, intrunit la Biserica „Sfantul Ioan Rusul” – Evia, 8-13 octombrie 1997.

Teoria karmei si a reincarnarii constituie inva­tatura de baza a celor mai multe erezii si secte contemporane. Credinta in reincarnare a dobandit mai ales incepand cu anii ’60, multi discipoli, atat din randul europenilor, cat si din cel al grecilor. Propaganda care i se face lucreaza foarte eficace.
Astfel, potrivit cu o statistica care s-a facut la ince­putul anilor ’90, s-a constatat ca aproximativ 20% dintre greci cred in reincarnare. Cam acelasi procen­taj, poate ceva mai mare, il intalnim si in tarile Euro­pei si ale S.U.A. Merita sa fie consemnat faptul ca la inceputul secolului XX, potrivit cu datele Societatii Teosofice, numai 1% dintre europeni credeau in rein­carnare.

Este vorba asadar de o problema foarte serioasa, deoarece aderarea la aceasta credinta aduce cu sine iesirea din sanul Bisericii.

Odata cu raspandirea acestei teorii, creste si numa­rul ofertelor de pe piata religioasa[1], adica in spatiul sectelor contemporane.

Astfel, citim: Daca veti medi­ta cincisprezece minute pe zi veti putea pune la punct 10.000 de vieti[2].

Credinta in reincarnare, spun ei, da solutii la toate problemele si explicatii la toate subiectele. Haideti sa luam lucrurile de la inceput. Teoria rein­carnarii[3], adica credinta ca dupa moartea trupului sufletul intra in alt trup de om sau de animal, este o invatatura foarte veche, care, prin oracole, s-a raspan­dit in intreaga lume inca din antichitate, incepand cu Babilonul, Egiptul, vechea Elada si Roma. Adeptii lui Orfeu, Pitagora si adeptii lui, Platon si adeptii lui, Plotin, neoplatonicii si gnosticii credeau in aceasta teorie. In realitate insa nu era vorba de o conceptie omeneasca, ci de o invatatura pe care diavolii, as­cunsi in spatele zeitatilor antice, o transmiteau la toa­ta lumea prin intermediul oracolelor si al misterelor antice idolatre.

Pe piata religioasa contemporana este oferita mai ales varianta asiatica a teoriei (hinduista si budista) si cea apuseana, de provenienta teosofica. Cat priveste teoria asiatica a reincarnarii, aceasta este transmisa mai ales prin guruism[4]. Guruismul ca miscare nu este unitar. Desi exista diferente specifice fiecarui curent, doua puncte ale invataturii guruiste sunt comune si esentiale: cele referitoare la karma si la reincarnare.

„Crezul lor”

Potrivit invataturii despre reincarnare, o fiinta, dupa moartea biolo­gica, revine la viata cu un trup nou, fie de om, fie de animal. Astfel sufletul este supus unui nesfarsit ciclu de nasteri si morti, care ii creeaza o continua sufe­rinta (Samsara).

Tocmai din aceasta suferinta fagadu­ieste gurul ca il va elibera pe om. Aici va trebui sa facem o referire la conceptia pe care o au despre Dumnezeu, om si lume, gruparile care adopta teoriile karmei si reincarnarii. Puterea care il tine pe om in robia samsarei este legea karmei.

Cuvantul karma provine din radacina sanscrita KRI, care inseamna actionez, savarsesc; in­seamna mai ales fapta. Potrivit cu aceasta invatatura, fiecare fapta buna sau rea are urmari care actioneaza si dupa moarte.

Karma este totalitatea impresiilor acumulate in subconstient care il silesc pe om sa actioneze[5].

Toate acumularile de karma din vietile anterioare sunt cele care coordoneaza viata unui om.

Viata pe pamant trebuie sa o traiasca pentru a-si ispasi karma sa. Swami[6] Abhedananda, discipol al lui Rama Krishna si reprezentant al miscarii Rama Krishna in S.U.A., spune:

Orice fapta are in mod obligatoriu reactia sau efectul ei. Aceasta constituie de asemenea karma… cuvantul karma le cuprinde pe amandoua: cauza si efectul. In acest inteles universal miscare, atractie, priza la mase, aparare… pasire, vointa, speranta si orice energie a trupului, a mintii si a simturilor consti­tuie karma.
Acestea creeaza efecte coordonate de legea nestramutata a cauzei. Dincolo de acest drum al legii karmei, care le strabate pe toate, nu exista fericire sau nefericire[7].


Satyanandashram (organizatia gurului indian Satya-nanda care actioneaza si in Grecia) mentioneaza in acest sens:

imi pot departa durerea pentru o perioa­da, dar, daca nu o primesc in aceasta viata, va trebui sa iau un alt trup ca sa sufar aceasta durere.

In aceasta lume toti trebuie sa sufere din pricina karmei care a fost acumulata in vietile anterioare[8].


Problemele si suferintele omenesti se datoreaza tocmai acestei „legi” a karmei, care il sileste pe om sa revina la viata printr-o noua incarnare si sa creada ca toate evenimentele pe care le traieste sunt o realitate si nu o inselare.

Exista durere, dualitate, reincarnare, karma.
Adica, in putine cuvinte, exista problemele si suferintele omenesti[9].


Karma inseamna actiune, iar actiunea nu poate fi evitata.
De aceea omul nu poate evita acumularea de karma.
Cata vreme exista rasuflare in trup, actiunea sau karma predomina. Iar efectele karmei le obser­vam in noi insine si in cele din urma in societate… in consecinta, trebuie sa cunoastem ca atat timp cat traim acumulam karma. Asadar, destinul nostru este deja hotarat?[10].

Acestea le sustine miscarea gurului Satyananda.

Aceeasi invatatura este propovaduita in tara noastra si de gurul Satya Sai Baba fie direct, fie prin discipolii sai. Asa cum spune Robert Nagemy, care il considera pe acest guru un conducator spiritual[11], toate cele care se petrec in viata omului sunt deter­minate de mai inainte de relatiile lui karmice.
Astfel, sufletul isi alege de mai inainte (de nastere — n.tr.) neamul, parintii, puterile si slabiciunile trupului si mintii. Isi alege, de asemenea, evenimentele pe care le va trai, precum si relatiile lui apropiate mai impor­tante si durata vietii. Potrivit cu legea karmei toate acestea sunt stabilite de obicei inainte de nastere… Cu toate ca evenimentele cele mai importante sunt determinate de mai inainte de catre faptele noastre anterioare, libertatea noastra se manifesta in capaci­tatea noastra de a reactiona acum intr-un mod dife­rit[12].

De „legea” karmei nu poate scapa nimeni. Potrivit spuselor ocultistului Edgar Cayce (in Grecia este reprezentat de G. Vulucu), care exprima aici punctul de vedere adoptat in general de ocultisti in legatura cu acest subiect:
Iisus Hristos a venit pe pamant pentru a-si desa­varsi evolutia Sa si a biruit trupul si pe diavol[13]. In felul acesta El a indepartat ceea ce noi numim karma, pe care trebuie sa o infrunte toti[14].

Asa cum citim In textul lui Satyannanda,
„idealul ultim” al yogai il infaptuieste „gurul Brahmanista” care este unit cu „constiinta suprema”, „eliberat (n.tr. de karma), desi traieste inca“. (…) Nu se intereseaza si nu mai simte nimic din cele care privesc trupul… S-a contopit cu Brahma suprem… traieste intr-o ta­cere absoluta, exterioara si launtrica… Adeseori nu simte prezenta discipolilor care il inconjoara. Uneori poate pronunta cuvinte nearticulate… Alteori se poate ca acesti Givanmuctes sa-si piarda cu desavarsire simtirea trupului si sa inceteze a mai manca, cu toate ca li se ofera mancare… Dupa aceasta ei nu pot trai mai mult de zece sau douasprezece zile si astfel sunt nevoiti sa paraseasca aceasta stare… Gurul Brahmanista este varful tuturor gradelor evolutiei spirituale[15].

Pentru a ajunge insa cineva acolo trebuie sa trea­ca prin mai multe stadii, care sunt descrise in cartile religioase asiatice cu multe amanunte.

In hinduista Carte a Legii lui Manu citim:
Asasinul unui brahman se reincarneaza in trupul unui caine, al unui arici, al unui magar, al unui taur, al unei camile, al unei capre, al unui bou, al unui animal salbatic, al unei pasari, potrivit cu circumstantele crimei. Cel care fura stofe de matase se reincarneaza ca potarniche; daca cele furate sunt de in, ca broasca; daca sunt din bumbac, ca cocostarc; daca sunt din piela de vaca, ca crocodil. Daca fura parfumuri scumpe sa reincarneaza in soarece; daca fura cimbru, in curca; daca fura orez fiert sau nefiert, in arici. Daca fura foc se reincarneaza in cocor; daca fura un vas de uz casnic, in bondar; daca fura haine de purpura, in potarniche rosie[16].

Aceasta in spatiul hinduismului. Acum sa trecem la budism.
Potrivit teoriei budiste omul poate ajunge dupa moarte in sase ipostaze, care se numesc cele sase cai ale reincarnarii si sunt urmatoarele, in ordine ierarhica:

1)Ipostaza divina (deva). Budismul a mostenit aceste fiinte din mitologia hinduista si, potrivit anu­mitor scriitori, se ridica la numarul de 33: cate 11 pentru fiecare din cele trei lumi.

2)Ipostaza umana. Aceasta este si cea mai rara. Un mit ne vorbeste despre o broasca testoasa care traieste in adandurile marilor si scoate capul la supra­fata la fiecare o suta de ani, precum si despre un inel care pluteste la suprafata apelor; pe cat este de probabil sa treaca capul broastei prin inel, pe atat este de probabil sa se reincarneze o fiinta in trup ome­nesc dupa moartea sa.

3)Ipostaza de asura. Asurii sunt dusmanii devilor si corespund intr-un fel gigantilor din mitologia scan­dinava si titanilor din cea greaca. O traditie pretinde ca ei iau nastere din picioarele lui Brahma; se crede ca locuiesc in pamant si au proprii lor regi. Rude cu asurii sunt si nagas, reptile cu chip omenesc care locuiesc in palate subpamantene ca paznici ai cartilor mistice ale budismului.

4)Ipostaza de animal. Zoologia budista le clasi­fica in patru specii: fara picioare, cu doua picioare, cu patru picioare si cu multe picioare. Jakatasii amintesc de vietile anterioare ale lui Buda in corpuri de animale.

5)Ipostaza de preta. Pretasii sunt osandirii care sunt chinuiti de foame si de sete, pantecele lor are marimea unui munte iar gura lor este de marimea unui ac. Sunt negri, galbeni sau albastri, plini de lepra si necurati. Unii se hranesc cu scantei, in timp ce altii incearca sa-si manance carnurile lor. Adeseori dau viata unor cadavre si bantuie prin cimitire.

6)Ipostaza de fiinta demonica. Aceste fiinte sunt torturate in adancurile subpamantene, putand totusi sa se afle intemnitate intr-o stanca, intr-un copac, intr-o casa, sau intr-un ulcior[17].

Nu stiu daca le au in vedere pe acestea discipolii greci ai gurusilor. In tot cazul, fie ca organizatia in care au fost atrasi isi scoate invatatura din hinduism, fie din budism, sansele de a iesi din ciclul reincar­narilor sunt minime, asa cum am vazut in pilda cu broasca testoasa. Daca ne vom intoarce din nou la hinduism, vom gasi invatatura care spune ca, pentru a se elibera cineva din ciclul reincarnarilor, va trebui mai intai sa se nasca intr-o casta hinduista inferioara si apoi incet-incet sa evolueze.

Presupusa iesire din ciclul reincarnarilor

Potrivit acestei conceptii singurul mod de a iesi din nesfarsitul ciclu al nasterilor si al mortilor este de a nu acumula karma. Iar aceasta se poate realiza atunci cand cine­va actioneaza fara alipire, asa cum face un actor atunci cand isi joaca rolul pe scena fara sa se iden­tifice cu el.

In cartea mai sus amintita a lui Borges se spune ca:
Daca un sfant (arahat = iluminatul) reuseste sa ajunga la nirvana inainte de moartea sa, actiunile lui nu mai acumuleaza karma; poate face nenumarate fapte bune sau sa savarseasca crime, insa faptele lui nu vor primi rasplata sau pedeapsa, deoarece s-a eliberat din ciclu (samsara) si nu se mai naste din nou[18].

La acest stadiu se presupune ca a ajuns gurul. Potrivit cu invatatura organizatiilor guruiste, gurul este mai presus de karma, a ajuns la infaptuire cosmica; misiunea lui este sa semene semintele pentru realizarea unei culturi spirituale universale si „sa transmi­ta cunoasterea universala discipolilor sai care si-au curatit mintea si sunt pregatiti sa o primeasca“.

Este foarte important faptul ca invatatura despre karma constituie baza misiunii si autoritatii gurului. Omul nu poate gasi singur „calea” care duce la eliberarea din ciclul renasterilor (samsara).
Are nevoie de ajutor, iar acest ajutor il ofera gurul.
Atunci cand Satyananta vine in Grecia, vine sa ne elibereze inimile noastre cele indurerate, iar nu sa tina o conferinta, sa invete Kryia Yoga… Nu! Ceea ce ne ofera este ceva mai profund…,
declara Centrul Yoga Satyananta[19].

Atunci cand gurul si discipolul sau sunt uniti pe plan spiritual, o mare parte din karma discipolului poate fi asimilata de guru.

Dar aceasta presupune ca discipolul sa uite lumea si toate lucrurile din ea, in afara de guru, care se afla inaintea lui – aceasta este comuniunea pe plan spiritual[20].

In felul acesta discipolul este condus treptat, prin tehnicile si metodele potrivite, la dependenta totala de guru.

Consecintele teoriei

Consecintele acestei teorii sunt distrugatoare, atat pentru om cat si pentru societate. Daca toate sunt determinate de karma pe care a acumulat-o cineva in vietile anterioare, atunci nimeni nu este raspunzator pentru faptele sale. Atunci toate, chiar si cele mai mari crime, sunt justificate, de vreme ce nu exista in esenta discernamantul care sa faca deosebirea dintre bine si rau. Orice lucru bun care se face cu alipire nu este in realitate un bine, deoarece produce karma, in timp ce orice lucru rau care nu se face cu alipire nu produce karma, prin urmare este considerat un lucru pozitiv. Şi aceasta deoarece il aduce, chipurile, pe om mai aproape de scopul sau, care este eliberarea din ciclul chinuitor al reincarnarilor (samsara).

Astfel se produce o rasturnare a conceptiei despre dreptate si morala, pe care o avem nu numai noi, ortodocsii, dar si omul apusean, in general; adica conceptia care este bazata pe invatatura despre Dumnezeu, om si lume a Crestinismului.

Indemnul Sfantului Apostol Pavel bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang[21] este considerat alipire de catre adeptii teoriei karmei si a reincarnarii.

Cercetatorul german al ereziilor Friedrich-Wilhelm Haack, intr-una din cuvantarile sale tinute in Atena (1989), spunea:
Odata, pe cand mergeam impreuna cu un guru pe un drum din Rizikes (India), am vazut stand pe mar­ginea drumului un cersetor si i-am aruncat o moneda. Atunci gurul a ras si a spus: „Ah, voi crestinii!… “Apoi m-a intrebat: „De ce il ajuti? El insusi este vinovat pentru starea in care se afla”. Şi Haack conchide: „Aceasta este mentalitatea care sugruma orice actiu­ne sociala”.

Potrivit cu adeptii invataturii guruiste, cel care se supune legii karmei este mai drept si mai moral decat cel care respecta cele zece porunci.

Astfel, daca cineva ajuta pe semenul sau aflat in suferinta, participand la durerea lui, acumuleaza kar­ma. Asadar fapta lui, aparent buna, in realitate este rea deoarece nu-l ajuta sa iasa din ciclul samsarei. Dar nici cel suferind nu este ajutat. Il vom ajuta numai atunci cand il vom lasa in starea in care se afla, pentru a-si ispasi karma. Caci de nu si-o va ispasi in aceasta viata, se va naste din nou pentru a o ispasi in alta viata.

Pe de alta parte, un jaf sau o ucidere care se va face „fara alipire”, adica ca si cum si-ar juca cineva rolul sau pe scena unui teatru fara sa se identifice cu el, este considerat un lucru bun(!), deoarece nu acu­muleaza karma. Asadar cel care actioneaza astfel se apropie de implinirea scopului sau, care este iesirea din ciclul reincarnarilor. Unuia ca acesta nu i se poate cere socoteala de catre nimeni. Cel care savarseste o ucidere sau un furt, face aceasta ispasindu-si karma sa. Dar si victima isi ispaseste propria sa karma. Şi, desigur, nu ar fi putut sa o ispaseasca fara cel care a savarsit aceasta.

Staretul Paisie Aghioritul ne da o frumoasa pilda pentru a descrie diferenta esentiala dintre un om care a fost adapat cu rugaciunea ortodoxa si un altul care a fost adapat cu meditatia orientala. El spune:
Sa presupunem ca un hinduist se afla pe malul marii si se autoconcentreaza. Daca in momentul acela cineva se primejduieste in mare si cere ajutor, acesta va ramane cu desavarsire nepasator, nu se va misca din pozitia sa ca sa nu se lipseasca de placerea ce o simte. In timp ce, daca s-ar afla acolo un monah ortodox si ar rosti Rugaciunea lui Iisus, ar lasa meta­nia si s-ar arunca in mare ca sa-l salveze[22].

Dar sa revenim. Pentru adeverirea celor de mai sus redau un text de la Satyanantashram:
Nu este nevoie sa constrangeti karma, prietenia, iubirea de slava, nici chiar mania, nesatiul sau patima (desfranarii). Ci trebuie sa traiti o viata foarte libertina. Nu cred ca omul greseste, ca poate apuca pe un drum rau sau ca poate deveni rau. Cred ca situatia in care se afla a fost creata pentru a putea evolua[23].

Toate acestea rastoarna morala, dreptatea, asis­tenta sociala si legislatia, asa cum le-am observat in societatile occidentale.

Potrivit acestei invataturi, toata viata noastra pe pamant are o valoare negativa si orice situatie va trebui sa fie acceptata in mod cu totul pasiv. In felul acesta omul se netrebniceste; paralizeaza in el orice incercare de a se impotrivi nedreptatii si constran­gerii. I se slabanogeste orice simtamant de respon­sabilitate sociala. Vinovatii pentru starea in care se afla cei nedreptatiti sau cei care sufera sunt ei insisi, iar nu cei care ii nedreptatesc.

Asa cum scrie Borges, hinduistii considera mila ca fiind o ostentatie, o greseala, pentru ca starea nefe­ricita nu face altceva decat sa-l ajute sa-si ispaseasca gresalele pe care le-a savarsit intr-o viata anterioara. Şi orice incercare de a-l ajutora intarzie inevitabila plata a datoriei. Din aceasta pricina Ghandi a condamnat fondarea azilelor si a spitalelor.

Credinta in reincarnare este atat de puternica in India, incat nimeni nu cere ca sa fie dovedita[24].

W.T.R. Sheddy observa pe buna dreptate:
Teoria karmei este „o filosofie folositoare pentru clasa stapanitoare”. De ce unii ca acestia sunt bogati? Din pri­cina nenumaratelor fapte bune pe care le-au savarsit in vietile anterioare. Dar de ce saracii sunt saraci? Deoarece in vietile anterioare au facut nenumarate crime. Ne putem oare inchipui o filosofie mai placuta in mainile clasei stapanitoare decat teoria karmei?[25]

Şi Nekkue Kestling observa:

Sistemul hinduist este cel mai bun sistem feudal care a existat vreodata. Este sistemul in care pastrarea si mostenirea puterii, clasei stapanitoare a fost asigurata in mod desavarsit cu ajutorul conceptiei reincarnarii.
Copilul omului sarac asa trebuia sa se nasca si nimeni nu trebuie sa-l scoata din starea nefericita in care se afla, pentru ca plateste o oarecare karma. Şi de aceea si-a ales sa se nasca un copil de sarac si sa traiasca in saracie si dispret.
Dimpotriva, brahmanul va naste negresit brah­mani, care se vor desfata de bunatatile si privilegiile castei lor, deoarece sunt niste suflete ce au o karma pozitiva – de altfel pentru aceasta si-au ales trup de brahman pentru a se reincarna – si astfel au dreptul de a fi rasplatiti si a se desfata in aceasta viata[26].


Asadar, in India, sistemul castelor si al claselor sociale este determinat de invatatura despre karma si reincarnare[27].

Pe langa conceptia asiatica asupra reincarnarii o avem si pe cea occidentala, exprimata mai ales de Societatea Teosofica.

Potrivit spuselor lui Irving S. Cooper, stalpul de baza al Societatii Teosofice: Una dintre misiunile Societatii Teosofice Mondiale este de a face cunoscut adevarul despre reincarnare[28].

Varianta apuseana a teoriei reincarnarii, in contra­dictie cu cea asiatica, nu urmareste nimicirea vietii, nici „eliberarea” din ciclul vietilor si mortilor succesive, ci daruirea de „noi posibilitati” prin reincarnari succesive, astfel incat sa poata fi satisfacute toate dorintele care nu au fost satisfacute in aceasta viata.
Adeptii occidentali ai teoriei reincarnarii cred ca ceea ce isi doresc acum in aceasta viata si nu dobandesc cu siguranta vor dobandi in vietile viitoare.

Conceptia despre karma si reincarnare presupune acceptarea teoriei holiste despre lume si om. Toate sunt dumnezeu. Dar acest dumnezeu se manifesta in lume mai mult sau mai putin, potrivit cu capacitatea fiecarui individ.

„Evolutia” in cadrul nesfarsitelor reincarnari este de fapt o evolutie prin sine, prin procese automate, mecaniciste.
Aceasta conceptie predomina de altfel si in cre­dinta hinduista despre reincarnare precum si la gruparile ezoterice ale Crestinismului ezoteric al lui D. Doriza. in cartea sa 2001 – a Doua Venire[29], spune: Sinele tau modeleaza evolutia Sinelui aceluia care de buna voie s-a destramat cu scopul de a ucenici in Unire, cu scopul de a scoate din dezbinare toate experientele si cunostintele Unitatii Supraperfecte si a intoarce particica arzatoare a nemarginirii Sinelui in unitatea Sinelui. Sinea ta directioneaza Sinea ta dez­binata… pentru a invata sa depaseasca zguduiturile materiei grele si sa le poata preschimba deasupra Nesfarsitului „Este”… Eu sunt Sinea ta. Puterea Crea­toare Suprema….

Aceasta calatorie evolutiva nu se refera numai la om. Omul este numai o etapa. In acesta calatorie este inclus intreg universul.

Dintru inceput trebuie sa avem in vedere, scrie Cooper, ca intreaga natura este vie si ca fiecare parte a ei de la cristale pana la om, slujeste ca purtatoare a unei constiinte ce inainteaza spre evolutie. Ne putem inchipui cum valurile vietii evolutive ies dintr-un regn si intra in altul: mineral, vegetal, animal, uman.

Asa cum spune Roumi (n.a. cunoscut mistic musulman si fondatorul ordinului sufit din Mevlevi):


La planta incepe sa se arate sim­patia sau antipatia, precum si semnele bolnavicioase ale afectivitatii. La animal se manifesta sub forma sentimentului concret, a patimilor si a dorintelor, apa­rand de asemenea si o oarecare forma de intelegere. La om, dupa ce va trece de incercarea sutelor de reincarnari, ajunge in cele din urma la inaltimile cu­noasterii spirituale.
Scopul principal al reincarnarii, spun ei, este instru­irea. In acest scop venim si revenim pe pamant, nu pentru ca o pricina exterioara ne obliga la aceasta, ci pentru ca propria noastra constiinta, Eul nostru, are nevoie de evolutie. Mobilul care ne impinge spre reincarnare si care ne aduce iarasi pe pamant este setea noastra interioara de experiente, dorinta noas­tra de a cunoaste, avantul nostru de a participa la miscarea agitata a vietii naturale[30].
Asa cum fagaduiesc cei care ii fac publicitate, con­ceptia apuseana despre reincarnare nu conduce la nelucrare, ci ea fagaduieste experiente mai mari si desteptarea capacitatilor oculte ale omului.
Reincarnarea nu continua pana la infinit. Atunci cand vom fi invatat toate lectiile care se predau in scoala lumii, nu vom mai avea nevoie de reincarnari fizice, fara numai de acele reincarnari de bunavoie, in care fiintele superioare si perfecte vin ca niste maes­tri spirituali sa ajute lumea inapoiata pe calea evolu­tiei spirituale[31].


Combaterea acestei teorii

1. Adeptii teoriei karmei nu pot sa justifice lipsa amintirii presu­puselor vieti anterioare. Daca in aceasta viata ne aflam ca sa platim karma din vietile anterioare si sa „invatam lectia” pentru a evolua, asa cum sustin ei, atunci cum se face ca nu ne amintim de faptele vietilor anterioare pe care platindu-le se presupune ca ne instruim? Raspuns nu exista si acest punct este unul dintre cele mai slabe ale teoriei.
Pentru a se acoperi acest gol – lucru cu neputinta, desigur – recurg la asa-numitele calatorii in vietile anterioare prin intermediul hipnozei, calatorii in care fie scot la iveala amintirea unor fapte aflate in subconstient, fie sunt informati de catre duhurile viclene despre unele fapte petrecute in trecut sau care se petrec in prezent, care sunt considerate de catre adeptii teoriei karmei drept dovada, chipurile, a vieti­lor anterioare. De altfel aceste calatorii presupun cre­dinta in reincarnare, atat din partea hipnotizatorului, cat si a celui hipnotizat.
Astfel Robert Nagemy, „dascalul” organizatiei guru-iste Viata armonioasa, sustine ca fiecare om a schimbat de nenumarate ori diferite roluri.
Mama mea a fost sora mea intr-o viata anterioara iar tatal meu un indragostit de al meu. Primul meu fiu a fost bunicul meu intr-o alta viata, iar al doilea a fost tatal meu… Pe a doua fiica a mea am avut-o mama intr-o viata anterioara.
Intr-o viata anterioara tatal meu a fost sotia mea, pe care o chinuiam(…). Am inteles ca intr-una din vietile mele anterioare mama mea l-a ucis pe tatal meu si pe mine(…). Mama mea a fost intr-o viata anterioara mama mea, iar intr-alta copilul meu(…). Ştiu ca mama mea mi-a fost mama si altadata. Eu si cu tatal meu eram gemeni, de aceea eram atat de legati sufleteste(…). Intr-o viata anterioara mama mea mi-a fost prieten apropiat, iar tatal meu mi-a fost sot, pe care obisnuiam sa-l chinuiesc(.. .)[32].

Aceste „descoperiri” despre vietile anterioare pot proveni fie de la un guru, fie sunt dobandite in grup prin anumite practici, cum ar fi „calatoriile” facute prin intermediul hipnozei.
Doctrina aceasta face imposibila crearea relatiilor personale, care se sprijina pe unicitatea persoanei, precum cele din cadrul vietii familiale.
Aceste conceptii pot sa destrame familii si sa creeze relatii impotriva firii (homosexuale, lesbiene) sau relatii neingaduite, cum ar fi cea intre tata si fata s.a.m.d. Se ajunge chiar si la schimbarea sotilor, cand cei doi nu apartin aceleiasi grupari. Astfel de cazuri grave au fost deja observate.

2. Fara indoiala aceasta invatatura este anticres­tina. Potrivit invataturii crestine, scopul omului nu este acela de a se elibera de chinul samsarei, de a-si dizolva personalitatea intr-o energie impersonala sau intr-o supraconstiinta, ci vesnica si adevarata comu­niune personala cu Dumnezeu. De altfel, invatatura despre reincarnare este lepadata de Sfanta Scriptura. Şi, chiar daca am accepta ca in Sfanta Scriptura se aduce vorba despre reincarnare, aceasta nu are nici o legatura cu invatatura lui Hristos, ci cu oarecare con­ceptie din popor la acea vreme[33]. Invatatura crestina este cuprinsa in urmatoarea fraza: Este randuit oame­nilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie Jude­cata[34]. Asadar nu vorbeste de cicluri succesive de vieti si morti, ci despre o nastere si o moarte tru­peasca, iar dupa aceasta Judecata. Dumnezeu a randuit o zi in care va judeca lumea cu dreptate prin Barbatul pe Care L-a randuit[35].
Chiar si numai aceste cuvinte clare ale Sfantului Apostol Pavel: Este randuit oamenilor… fac de prisos orice discutie despre primirea sau neprimirea de ca­tre Biserica lui Hristos a reincarnarii. Insa adeptii acestei teorii, imprastiind confuzia si incercand sa atraga la ei crestini neintariti in credinta, propova­duiesc ca teoria aceasta ar fi, chipurile, invatatura Bisericii din primele veacuri, pana la Sinodul V Ecumenic (secolul VI). Potrivit ocultistilor, Hristos a invatat reincarnarea intr-un cerc restrans de discipoli, deoarece multimile nu o puteau intelege. Şi aceasta pentru ca intelegerea cunostintelor mai profunde presupune fiinte care se gasesc la „un nivel superior de evolutie”[36].
Asa cum ne spune fericitul Parinte Antonie Alevizopulos, afirmatiile care sustin ca ar fi existat un cerc restrans de discipoli, carora s-ar fi descoperit, chipu­rile, „adevaruri mai inalte” nu sunt conforme cu rea­litatea istorica.
Deja in anul 190 d.H., Sfantul Irineu, episcopul Lugdunului , a alcatuit un catalog cu cartile Noului Testament.
Sfantul Irineu era ucenicul Sfantului Policarp, episcopul Smirnei, care la randul sau fusese ucenicul Evanghelistului Ioan. Preocuparea principala a Biseri­cii era aceea de a pune in armonie cartile Noului Testament, al caror mesaj comun era invatatura lui Iisus Hristos ce propovaduia Invierea, iar nu reincar­narea[37].
Sfantul Irineu a fost invatat de Sfantul Policarp cele pe care acesta le-a primit de la Evanghelistul Ioan. Daca ar fi existat un cerc restrans, atunci cu siguranta ca ar fi apartinut acestuia si Sfantul Irineu, precum si ucenicul sau Ipolit. Daca intr-adevar inva­tatura despre reincarnare ar fi fost predata acestui cerc restrans, amandoi ar fi primit aceasta invatatura si ar fi considerat-o dreapta, chiar daca din motive bine intemeiate nu ar fi considerat potrivit sa o pro­povaduiasca public.
Vedem insa ca Sfantul Irineu condamna invatatura care spune ca sufletele primesc din cand in cand mai multe trupuri. In cartea sa numita Mustrarea si rasturnarea cunoasterii celei cu nume mincinos scrie:
Asa cum fiecare dintre noi primeste propriul trup, tot astfel are si propriul suflet. De aceea atunci cand se va completa numarul pe care El Insusi (Dumnezeu) l-a randuit de mai inainte, toti cei care au trecut prin viata (ale caror nume s-au scris in Cartea Vietii) vor invia avand propriile lor trupuri si suflete, cu care au bineplacut lui Dumnezeu. Iar cei vrednici de osanda vor merge in iad avand si acestia propriile lor trupuri si suflete, cu care s-au indeparta de harul lui Dumnezeu[38].
Asadar nu exista nasteri repetate in urma carora sufletele primesc diferite trupuri, ci numai o singura nastere. In aceasta viata pe pamant fiecare om are un singur suflet si un singur trup.
Faptul ca Sfantul Irineu nu a introdus in Canonul Noului Testament scrieri apocrife ale gnosticilor, care propovaduiau reincarnarea, dovedeste ca el insusi si intreaga Biserica de atunci nu primeau invatatura des­pre reincarnare.

Invataturile despre reincarnare au fost combatute si de Sfantul Ipolit al Romei (†235), ucenicul Sfantu­lui Irineu.

Daca reincarnarea ar fi fost invatatura unui cerc restrans de discipoli cu siguranta ca Sfintii Irineu si Ipolit nu ar fi combatut-o ca pe o invatatura necres­tina, ci ar fi apartinut si ei acestui cerc[39].

Argumentul ocultistilor cum ca Sfanta Scriptura ar invata, chipurile, despre reincarnare – dandu-l ca pilda pe Sfantul Ioan Botezatorul si spunand ca acesta a fost reincarnarea proorocului Ilie[40] – este naiv. Ei uita ca potrivit cu propria lor invatatura pentru a se reincarna cineva trebuie mai intai sa moara. Dar proorocul Ilie nu a murit! Talcuirea textului evan­ghelic de mai sus este simpla. Asa cum Sfantul Arhanghel Gavriil spune tatalui Sfantului Ioan Boteza­torul: Ioan va veni cu duhul si cu puterea lui Ilie, adica va avea harisma proorociei si indrazneala proorocului Ilie[41].

De altfel, daca Hristos ar fi acceptat reincarnarea, nu ar fi inviat morti, ci s-ar fi limitat sa mangaie pe rudele acestora.

3. Cei care accepta teoria karmei si a reincarnarii trebuie, de asemenea, sa ia aminte la contradictia in care cad. Daca sufletul celui mort in timp de cincizeci de zile intra intr-un alt trup, potrivit cu invatatura formulata in doua texte fundamentale ale lor, adica in versiunea tibetana si cea egipteana a Bibliei mortilor, atunci cum este posibil sa cheme – asa cum sustin ei – sufletele mortilor in adunarile spiritiste, de vreme ce duhurile acestea cu mult timp mai inainte au intrat intr-un alt trup? Asadar, daca teoria karmei este adevarata, spiritismul este o minciuna si invers.

Tot astfel, ce noima au ceremoniile facute pentru sufletele mortilor, de vreme ce acestea s-au reincar­nat deja?

4. Şi inca un argument: faptul ca populatia plane­tei a crescut in ultimile doua veacuri de la unul la sase miliarde de oameni arata cat de mincinoasa este teoria karmei si a reincarnarii. Ce s-a intamplat oare de s-a petrecut aceasta crestere exploziva? Unde au fost aceste suflete si de ce nu au luat pana acum trup material?

5. Dincolo insa de toate acestea, foarte important pentru noi crestinii este faptul ca inselaciunea rein­carnarii ameninta sa anuleze intreaga Evanghelie a mantuirii in Hristos, adoptand mincinoasa si luciferica evanghelie a sarpelui, adica propovaduirea evolutiei, realizarii si mantuirii prin sine.

Daca cineva primeste aceasta teorie antihristica a reincarnarii, se scoate pe sine insusi din Biserica lui Hristos, deoarece:

a) Nu primeste Simbolul Credintei in care martu­risim ca Hristos a inviat din morti si ca asteptam a Doua Lui Venire. In Simbolul Credintei marturisim doua veniri ale lui Hristos, iar nu o multime de rein­carnari ale Lui, asa cum sustin ocultistii, care incear­ca sa nege unicitatea Persoanei lui Hristos si prezenta Lui ca Dumnezeu si Mantuitor. Pe de alta parte, in Simbolul Credintei mai martu­risim ca asteptam si invierea noastra, precum si cea a tuturor mortilor si nu un ciclu nesfarsit de reincarnari.

b. Neaga deosebirea dintre Creator si creatia Sa.

c) Neaga Judecata viitoare.

d) Neaga unicitatea, libertatea si responsabilitatea persoanei omenesti, de vreme ce toate functioneaza acolo in cadrul unei necesitati oarbe.

e) Neaga dragostea. Fraza bucurati-va cu cei ce se bucura si plangeti cu cei ce plang[42] este considerata de adeptii karmei si ai reincarnarii nu ca virtute, ci ca o neputinta si alipire fata de ceea ce te impiedica sa evoluezi prin sine.

De asemenea, pentru noi, trupul omenesc nu este o temnita a sufletului, ci biserica a Duhului Sfant. Viata nu este o pedeapsa sau o condamnare pentru faptele vietilor asa-zise anterioare, ci un dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este izbavire, ci rasplata pa­catului si a fost ingaduita de Dumnezeu ca nu cumva raul sa fie fara de moarte. In timp ce pentru adeptii reincarnarii viata este pedeapsa, iar nu moartea.

Concluzii

Din cele spuse mai sus observam ca una din consecintele invataturii inselatoare despre karma si reincarnare, care spune ca nu exista nimeni care sa ne ceara socoteala pentru faptele facute, constituie o mestesugire iscusita a diavolului, ucigasul de oameni, pentru a vana disci­poli.

Evanghelia propovaduieste: Iata acum este vremea bineprimita; iata acum este ziua mantuirii[43]. Acum, in aceasta viata se hotaraste viitorul nostru vesnic. Dupa moarte sufletul nu mai poate sa se pocaiasca. Dim­potriva, sectele ii adorm pe oameni si le fagaduiesc o multime nesfarsita de posibilitati de a-si satisface patimile lor, fara insa sa mai trebuiasca sa dea socoteala vreodata pentru ele.

Din toate cele care s-au spus pana acum cred ca s-au aratat destul de limpede contradictiile si pun­ctele slabe ale teoriei karmei si reincarnarii, care este o credinta si nu o lege, asa cum incearca discipolii el sa ne convinga. Este vadita, totodata, incompatibili­tatea acesteia cu Credinta Ortodoxa“.


________________
1 Acest termen a fost folosit in Grecia mai ales de Parintele Antonie Alevizopulos.

2 Parapsihologia, vol. 1(1980). Manualul Kayce-Vuluku, nr. 2, p.51-52.
3 Acesta este termenul corect si nu metempsihoza.

4 De la cuvantul guru care inseamna cel care alunga intunericul.

5 Revista Yoga, nr. 1, 1980, p. 31.

6 Swami (in limba sanscrita inseamna stapan), titlu de respect dat in India reformatorilor religiosi (n. red. rom).

7 Abhedananda, Doctrine of Karma, p. 17-18.

8 Revista Yoga, nr. 25, (1982), p. 33.

9 Revista Yoga, nr. 1, (1980), p. 7.

10 Revista Yoga, nr. 11, (1981), p. 3.

11 Robert Nagemy, Ciclul secret al vietii. Atena, 1985, p. 195.

12 Idem, Filosofia universala, Atena, 1991, p. 146.

13 Kayce, Manualul, nr. 2, p. 204.

14 Ann Reed – Edgar Kayce, Despre Iisus si Biserica, Edit. Vulucu, Atena, 1982, p. 138.

15 Satyannanda, Lumina in relatia guru – discipol, p 45-47

16 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 55.

17 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 67-69

18 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 77

19 Revista Yoga, nr. 4, (1980), p. 33

20 Satyananda, Lumina in relatia dintre guru si discipol, p. 215

21 Romani 12, 15

22 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti - Nevointa duhovniceasca, Edit. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 254-255.

23 Revista Yoga, nr. 4 (1980), p. 15.

24 Jorges Luis Borges, Ce este budismul?, p. 62-63.

25 W.T.R. Sheddy, Brahmanism, Bangalone, 1981, p. 19.

26 Parintele Antonie Alevizopulos, Reincarnare sau Inviere?, Atena, 1992, p. 16-17.

27 Vezi Parintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul in lumina Ortodoxiei, p. 148.

28 I. S. Cooper, Reincarnarea – O speranta pentru lume, Tra­ducere din limba franceza de Emilia Ivu, Editura Teosofica, Atena, 1975, p. 16.

29 Atena, 1985, p. 32.

30 I. S. Cooper, Reincarnarea…, p. 34.

31 Ibidem, p. 55.

32 Robert Nagemy, Ciclul secret al vietii p. 100 si 182

33 Vezi Matei 16, 13-17 si Ioan 9, 1-3.

34 Evrei 9, 27.

35 Faptele Apostolilor 17,31.

36 Asiaticii, adica acolo unde stapaneste aceasta teorie, se afla la un nivel superior de evolutie(!). Desigur, trebuie ca cineva sa fie foarte naiv ca sa creada asa ceva, luand in considerare obi­ceiurile neomenesti care se mai practica acolo in unele regiuni, precum arderea vaduvei impreuna cu trupul mort al barbatului ei sau casatoria copiilor inca din fasa.

37 Vezi I Corinteni 15.38

38 Sfantul Irineu, Mustrarea si rasturnarea cunoasterii cea cu nume mincinos, Cartea II, XXXIII, 5, B.E.P.E.S.5 p. 142

39 Vezi Parintele Antonie Alevizopulos, Ocultismul in lumina Ortodoxiei, p. 409-411.

40 Ilie a si venit… atunci au inteles ucenicii ca iisus le-a vorbit despre Ioan Botezatorul (Matei 17, 12-13).

41 Vezi Manolis Melinos – Parintele Ioan Kostov, Credinta sl Ratiu­ne, vol. II, p. 131.

42 Romani 12, 15.

43 II Corinteni 6, 2.

(susa: Parintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane, o adevarata amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

#28 | pid:7032 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
YOGA SI MEDITATIA - Parintele Arsenie Vliangoftis


Referat prezentat la Congresul organizat de Mitropolia Nevrocopia din Bulgaria, avand ca tema metodele de infruntare a ere­ziilor si sectelor (30.05-02.06.1998).

A fost publicat pentru prima data in periodicul „Dialog”, editat de „Asociatia Ortodoxa a Parintilor”, nr. 22, (Octombrie-Decembrie 2000).

Epoca noastra este epoca unei mari confuzii spirituale si indepartari de voia lui Dumnezeu. Pricinuitorul acestei situatii este diavolul, care folo­seste oameni pe care ii atrage in inselare pentru a-si indeplini planul sau ucigator de oameni. Aceasta confuzie o produc mai ales gruparile asa-numitei Noua Era a Varsatorului. Invatatura lor de baza spune ca toate religiile sunt la fel. Toate sunt drumuri care duc la acelasi scop. Insa Insusi Domnul nostru Iisus Hristos ii dezminte, spunand in Evanghelie:

Eu sunt Calea si Adevarul si Viata[1].

Asadar nu exista mai multe cai de mantuire, ci una singura, care este Hristos si Biserica Sa.

Propovaduitorii confuziei identifica rugaciunea cres­tina cu yoga si cu meditatia, care sunt tehnici ale religiilor orientale si ale ocultismului.

Cu cele pe care le vom spune in continuare am nadejdea ca vom imprastia aceasta confuzie.

Asceza crestina

Asceza a fost legiferata de Insusi Domnul nostru in Sfanta Sa Evanghelie. Asceza este mijlocul prin care cineva poate ajunge la scopul vietii crestine, care este izbavi­rea de patimi si unirea cu Dumnezeu (indumnezeirea dupa har). Chipuri de asceza sunt postul, privegherea, rugaciunea, pocainta sincera, spovedania, smerenia, straduinta de a ne taia voia facand ascultare de voia lui Dumnezeu, neincrederea in puterile noastre slabe, si increderea in puterea lui Dumnezeu, atribuirea lui Dumnezeu a tuturor faptelor bune si a oricarei sporiri facute pe calea virtutii, luand asupra noastra raspunderea pentru pacatele noastre. La acestea trebuie sa adaugam cercetarea cuvantului lui Dumnezeu si parti­ciparea constienta la Tainele Bisericii noastre, mai ales la Taina Spovedaniei si la Taina Sfintei Euharistii. Asceza nu este numai pentru monahi si clerici, ci pen­tru toti crestinii, asa cum se vede limpede din Sfanta Evanghelie si din Vietile Sfintilor. Pe acest drum al ascezei au pasit milioanele de Sfinti ai Bisericii noastre. Asceza, in esenta, inseamna depunerea vointei din partea omului si a puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic.

Si astfel, incet-incet, omul se tamaduieste de boala pacatului. Aceasta tamaduire se face numai in spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Pentru a reusi insa aceasta vindecare este absolut necesara asceza.

Asceza in Traditia Ortodoxa nu este o tehnica, nu este un ansamblu de practici, ci, dimpotriva, este ras­punsul nostru marinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adica a face omeneste tot ce se poate pentru a curati omul launtric, astfel incat sa vina si sa se salasluiasca in noi harul lui Dumnezeu. De altfel Dumnezeu face primul pas pentru a-l intalni pe om, iar nu omul pen­tru a-L gasi pe Dumnezeu.

Presupusele asemanari

Intre asceza ortodoxa si asceza din spatiul neortodox exista unele asemanari care, desigur, pot face impresie celui care ramane la asemanarea aparenta a copacilor, data de frunzele lor, si nu vede diferentele ce privesc trunchiul, radacinile si mai ales roadele.

Asemanarile exterioare ale asa-numitei metode psiho-somatice ale rugaciunii mintii cu tehnicile medi­tatiei au constituit motivul ce a determinat, in ultimii ani, scrierea multor carti. Sa nu uitam ca falsul imita totdeauna originalul. Diavolul se poate preschimba chiar si in inger de lumina pentru a insela mai usor.

Ce este rugaciunea? Rugaciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Foarte cunoscuta in traditia monahala este asa-numita rugaciune a mintii (Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!), pe care au cultivat-o nu numai monahii, ci si toate sufletele iubitoare de Dumnezeu.

Dar in ce consta, in linii generale, metoda psiho­somatica a rugaciunii mintii? In urmatoarele: in a sta asezat pe un scaunel cu capul plecat, astfel incat sa priveasca spre piept, putin mai jos de inima, straduindu-se sa lege Rugaciunea lui Iisus de respiratie, incercand sa-si concentreze mintea la cuvintele ruga­ciunii si sa-si incalzeasca inima. Aceasta metoda insa nu este o reteta recomandata de toti dascalii ruga­ciunii si nici nu este pentru toti cei care se ocupa cu rugaciunea. Nu trebuie sa uitam ca ea, desi poate ajuta, nu este insa un scop in sine.

Meditatia, pe de alta parte, este considerata de catre gurul hindus Satya Sai Baba ca o metoda prin care mintea invata sa se concentreze[2].

Incercarea de a gasi o legatura intre rugaciunea mintii si meditatie este cu totul nepotrivita. In acest modunii vor sa dovedeasca ca avem de-a face, chipurile, cu doua cai diferite, dar inrudite in pro­funzime, care duc la acelasi scop; cu alte cuvinte am avea doua traditii diferite, care descriu insa aceeasi experienta. Din nefericire, chiar si unii profesori de la Facultatile Ortodoxe de Teologie, ca de pilda profe­sorul Sava Aguridis, sustin acest punct de vedere[3]. Este vrednic de insemnat faptul ca domnul Aguridis este, din pacate, unul dintre stalpii de baza ai Bise­ricii Unificarii a falsului mesia, coreeanul Sun Myung Moon, asa cum a fost deja demascat[4].

Desigur, tot acest efort de a crea confuzie se inscrie in cadrul sincretist prin prisma caruia asa numita Noua Era a Varsatorului vede lucrurile. Dupa cum am precizat si la inceput, adeptii ei spun ca toate sunt identice, cu scopul de a insela si a atrage la ei pe cei neintariti in credinta. Dar in profunzime nici ei nu cred aceasta, deoarece sunt convinsi ca religia lor apartine Noii Ere si, prin urmare, se afla pe un nivel evolutiv mai inalt decat noi, crestinii, care am ramas, asa cum zic ei, alipiti de vechea era, Era Pestilor, adica era Crestinismului.

Am fi putut spune multe referitor la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se bazeaza rugaciunea ortodoxa.Pe de alta parte am fi putut spune la fel de multe referitor si la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se sprijina yoga si meditatia. Aceste doua conceptii sunt cu totul potriv­nice si incompatibile. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este Persoana. El a creat din dragoste pe om, care este de asemenea persoana. Tot din dragoste Dumnezeu a creat si lumea si se ingrijeste de ea. Daca Dumnezeu poarta grija de toata creatia Sa, cu atat mai mult va purta grija de om. Potrivit insa cu invatatura religiilor orientale si cea a Noii Ere, Dumnezeu este o supraconstiinta impersonala care se identifica cu universul. Asadar este vorba despre panteism. De asemenea, ei spun ca omul este o pica­tura care se contopeste in oceanul impersonalului dumnezeu-univers. Potrivit conceptiei Noii Ere nu exista libertate si nici responsabilitate, ci toate sunt randuite de legea oarba a karmei si a reincarnarii, care nu este o lege, bineinteles, ci o credinta a reli­giilor orientale si a ocultismului. Aceasta invatatura mincinoasa sustine ca sufletul, dupa moartea trupu­lui, intra intr-un alt trup, de om sau de animal. Se poate sa intre chiar si intr-o piatra sau planta, de vreme ce toate sunt in esenta acelasi lucru, dupa cum spun ei.

Pozitia ortodoxa

Pozitia ortodoxa fata de aceasta in­selare, care sustine ca meditatia si rugaciunea sunt acelasi lucru, este exprimata in mod succint de catre episcopul Diokleii, Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford, in cartea sa. Puterea Numelui:

Pe langa asemanari exista, de asemenea, si diferente. Toate tablourile au rame si toate ramele tablourilor au unele caracte­ristici comune. Cu toate acestea se poate ca tablo­urile cuprinse in aceste rame sa fie total diferite. Dar ceea ce ne intereseaza este icoana, iar nu rama. In savarsirea Rugaciunii lui Iisus tehnicile corporale con­stituie intr-un oarecare fel aceasta incadrare in rama, in vreme ce chemarea numelui lui Hristos este icoa­na, imaginea din interiorul ramei. „Rama” Rugaciunii lui Iisus se aseamana desigur cu diferitele „rame” necrestine, dar aceasta nu trebuie sa ne distraga aten­tia de la unicitatea icoanei care e data de continutul caracteristic al rugaciunii. Punctul esential in Rugaciu­nea lui Iisus nu-l constituie repetarea in sine, nici pozitia trupului sau felul in care respiram, ci Persoana careia ne adresam: Mantuitorul Iisus Hristos, Fiui lui Dumnezeu si Fiui Fecioarei Maria.

Si continua P.S. Kallistos:

Rugaciunea lui Iisus sau rugaciunea mintii este invocarea Persoanei lui Dumnezeu Care S-a facut om, Iisus Hristos. Mantuitorul si Izbavitorul lumii. Asadar Rugaciunea lui Iisus este mai mult decat o metoda sau tehnica. Ea poate fi traita numai intr-un anumit context; separata de acest context, rugaciunea lui Iisus isi pierde sensul. Con­textul Rugaciunii lui Iisus este inainte de toate un context de credinta. Invocarea numelui lui Iisus presupune ca cel care se roaga sa creada in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor. Dincolo de repetarea cuvintelor rugaciunii trebuie sa existe cre­dinta vie in Domnul Iisus – in ceea ce El este si in ceea ce a facut pentru mantuirea noastra.

Contextul Rugaciunii lui Iisus este in al doilea rand un context de comuniune. Nu invocam numele lui Iisus ca indivizi separati, sprijinindu-ne numai pe pu­terile noastre launtrice, ci ca madulare ale plinatatii Bisericii… (Sfintii nostri Parinti) niciodata nu au consi­derat practicarea Rugaciunii lui Iisus ca un inlocuitor al Sfintelor Taine, ci il sfatuiau pe cel care se indeletnicea cu ea sa fie un membru practicant al Bisericii[5].

Scopul nostru in rugaciune este sa intram in co­muniune cu Persoana Domnului nostru Iisus Hristos si sa ne unim cu El (aceasta unire insa nu anuleaza identitatea personala), in timp ce in meditatie scopul este ca eul personal sa se dizolve ca o picatura in oceanul supraconstiintei universale, care nu este per­soana.

In meditatie, cel care o practica nu se adreseaza unei persoane concrete, de care este legat prin dra­goste, ci se adreseaza sinelui sau, crezand ca in esen­ta el este Dumnezeu. Desigur, aceasta este o inselare demonica, iar pentru a o sustine rastalmacesc cuvin­tele lui Hristos

Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru[6].

Aceste cuvinte insa nu arata ca omul este din fire dumnezeu, asa dupa cum, rataciti fiind si rata­cind pe altii, cred si propovaduiesc new age-istii, ci ele vor sa spuna ca cei care sunt botezati au inlauntrul lor harul dumnezeiesc necreat, adica pe Duhul Sfant. Iar cel care are inlauntrul sau harul dumnezeiesc traieste inca de pe acum Imparatia lui Dumnezeu.

Meditatia, asadar, nu este o iesire din sine, o mis­care de eliberare din egoism, adica o miscare facuta din dragoste, ci este un scurt-circuit egocentric.

In invatatura despre meditatie se vorbeste despre obiectul meditat, asa cum il numesc ei. Iar aceasta ar putea fi, potrivit adeptilor meditatiei, chipul lui Buda, flacara unei lumanari sau orice altceva (si, am adauga noi, de ce nu si chipul lui Lucifer, de vreme ce acesta il „insufleteste” si il „ajuta” pe cel care mediteaza).

Cei care practica meditatia, atunci cand se adre­seaza crestinilor ca sa-i atraga de partea lor, le spun ca in timpul meditatiei pot sa-si concentreze atentia la Iisus Hristos. Si astfel creeaza confuzie, deoarece dau cuvantului Hristos alt inteles. Pentru acestia Iisus Hristos nu este ca si pentru noi Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, ci unul dintre marii dascali, la fel ca multi altii. Dar El este, asa cum spun ei, mai ales o stare inlauntrul nostru; cu totii suntem din fire Hristosi. Insa noi, ortodocsii, nu credem in minciuna diavoleasca care ne spune ca suntem din fire dumnezei, ci ne nevoim cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne asemanam lui Hristos si, prin urmare, sa devenim dumnezei dupa har, asa cum sunt sfintii. Diferenta este uriasa, in cazul meditatiei se aplica minciuna luciferica a mantuirii prin sine, pe cand in cel al rugaciunii omul se sfinteste prin comuniunea dragostei si a ascultarii cu singurul Dumnezeu Cel in Treime.

Practicantii meditatiei vorbesc si despre depasirea obiectului meditat. Insa presupusa depasire a obiec­tului meditat este cu totul straina si incompatibila cu rugaciunea ortodoxa. Iisus Hristos nu este pentru noi un obiect meditat, nici nu avem ca scop a-L depasi, ajungand la o stare de constiinta curatita sau o cu­noastere mai deplina a sinelui[7].

Un alt punct pe care trebuie sa-l accentuam este faptul ca prin tehnicile de meditatie poate ajunge cineva pe culmile mandriei, in timp ce prin rugaciune omul se smereste, nu dispretuieste pe nimeni si, desigur, avand cunoastere de sine, atunci cand tra­ieste stari ale harului dumnezeiesc se considera pe sine mai rau decat toti, chiar si decat animalele necu­vantatoare.

Mai prejos decat toata zidirea, asa cum citim in Pateric.

Cel care practica meditatia si crede ca in esenta sa el este Dumnezeu nu poate sa spuna miluieste-ma, doua cuvinte care sunt cheia rugaciunii mintii. Cu alte cuvinte, adeptul doctrinei vreau si pot a cugetarii pozitive new age-iste nu poate sa se smereasca.

Pe de alta parte meditatia, in ultima analiza, il con­duce pe cel care mediteaza la o stare de autohipnoza. Cautarea unirii cu obiectul meditat, care este scopul principal al meditatiei, se savarseste cu ajutorul ima­ginatiei, care, potrivit cu invatatura ascetica ortodoxa, trebuie inlaturata. Miscarea aceasta in spatiul imagi­natiei – mai degraba in spatiul unde realul si imagina­rul se confunda – poate ajunge pana la stari care sunt de competenta psihiatriei; ca de pilda cazul acelui adept al cugetarii pozitive care a incercat cu „puterea mintii” sa opreasca un tren, dar care a sfarsit prin a fi zdrobit de acesta. Cazuri asemanatoare de dementa sunt nenumarate. Cu siguranta elementul demonic este cel care a ajutat la dobandirea unor astfel de stari.

Pocainta si smerenie

Faptul ca asceza nu este o tehnica se poate vedea si din comparatia facuta intre rugaciunea mintii si meditatie. Ea nu este ceva cu care putem sa silim libertatea lui Dumnezeu. Asceza, in traditie ortodoxa, nu este un scop in sine, ci este un mijloc. Scopul nostru este ca prin asceza sa omoram patimile, iar nu sa vatamam trupul.

Noi nu ne-am invatat sa fim omoratori de trupuri, ci de patimi,spune Avva Pimen in Pateric.

Deoarece asceza nu este un scop in sine, asa cum am accentuat mai sus, de aceea si ortodoxul nu cauta sa vada lumini sau vedenii, sa aiba experiente sau sa faca minuni. Acolo unde vom intalni dorinta de a avea vedenii sau de a face minuni, trebuie sa stim ca acestea sunt abateri de la cugetarea orto­doxa. Ortodoxul se leapada de „experientele” pe care diavolul este gata sa i le ofere „acum si aici”, chiar si fara sa-i fie cerute, daramite atunci cand i se cer.

Exista o mare prapastie intre un prooroc adevarat, adica un sfant ortodox, si un ocultist, fachir, „facator de minuni”, medium.

Principalele diferente dintre cei doi sunt:

Proorocul, sfantul, nu este de sine chemat, ci de Dumnezeu chemat.
Proorocul adevarat are constiinta nimicniciei sale, in timp ce vrajitorul sau „facatorul de minuni” sunt plini de mandrie diavoleasca.
Proorocul adevarat nu deschide „societate de prestari servicii”, nici nu este chemat de oameni, ci el merge la ei, trimis fiind de Dumnezeu.
Adevaratul cuvant profetic este de obicei nedo­rit de catre cei carora li se adreseaza, deoarece ii provoaca, nu ii linguseste.
Continutul mesajului adevaratului prooroc nu este nou, ci unul vechi care a fost uitat[8].
Desigur, harul lui Dumnezeu poate sa-i cerceteze pe cei curati si vrednici, in felul in care voieste si atunci cand el considera folositor pentru acestia sau pentru zidirea Trupului lui Hristos, adica a Bisericii, insa harul lui Dumnezeu nu poate fi silit si nici expe­rientele acestuia nu sunt un scop in sine.

Sfintii ne sfatuiesc sa cerem pocainta, care si aceasta este un dar al lui Dumnezeu si care, asa cum spune Sfantul Isaac Sirul, este mai presus decat toate virtutile:

Caci lucrarea ei nu se poate sfarsi niciodata. Ea se cuvine deopotriva tuturor,totdeauna, dreptilor si pacatosilor care vor sa se mantuiasca[9].

Asadar, sa cerem pocainta, iar nu harisma de a face minuni, lucru care poate,daca nu avem smerenie, sa ne vatame sau chiar sa ne distruga.

Ceea ce ii ajuta pe Sfinti sa se izbaveasca de dorinta de a avea astfel de „experiente” este cuge­tarea smerita.

In viata fericitului Staret Paisie Aghioritul se poves­teste urmatoarea intamplare:

Intr-o noapte, in timp ce priveghea rostind Ruga­ciunea lui Iisus, i s-a parut ca s-a desfacut tavanul chiliei si a aparut Hristos binecuvantandu-l.

Dumnezeul meu, cine sunt eu ca sa ma invrednicesc sa Te vad?, a fost gandul smerit pe care l-a avut si fulgerator vedenia, pe care diavolul i-o pregatise, a disparut.

Pentru ca asceza ortodoxa sa fie autentica trebuie sa se faca cu marime de suflet (asupra careia fericitul Staret Paisie accentua in moddeosebit) si dragoste, cu smerenie si discernamantsi, desigur, sa nu fie facuta din voie proprie. Adicasa se faca cu binecu­vantare si, bineinteles, cu bucurie, pentru a ne aminti si de un alt mare sfant contemporan, staretul Porfirie. Se poate ca cineva sa faca cu multa usurinta cinci sute de metanii urmand voii, parerii si judecatii sale, avand incredere in sine. Dar ca sa faca de ascultare o suta de metanii este mai greu, deoarece in acest caz diavolul pune piedici si il razboieste, pe cand in pri­mul caz il intareste.

Deosebirea dintre asceza ortodoxa si „asceza” de­monica este aratata in urmatoarea povestire din Pate­ricul egiptean:

Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic. Pe cale l-a intampinat dia­volul cu secera si vrand sa-l loveasca nu a putut. Si i-a zis lui: „Multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot nimic asupra ta. Iata orice faci tu, si eu fac. Tu pos­testi, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti”. Atunci avva Macarie l-a intrebat: „Care este aceasta?” Iar acela a raspuns: „Smerenia ta si de aceea nu pot nimic asupra ta”[10].

Din cele cate s-au spus pana acum s-a vadit faptul ca asceza ortodoxa si mai ales rugaciunea nu are in esenta nici o asemanare sau inrudire cu yoga si cu meditatia pe care le practica religiile orientale si dis­cipolii asa-numitei Noii Ere a Varsatorului. Toti cei care spun cele contrare fie ca ii inseala pe oameni, imprastiind confuzia new age-ista a eresurilor, fie devin victime ale acestei confuzii.

Singurul mod sigur prin care cineva se poate pazi de a nu cadea victima eresurilor este acela de a face parte constient si organic din Biserica Ortodoxa, care este singura corabie in care se poate mantui omul, si care a pastrat nealterate Evanghelia si Traditia pe care ni le-a lasat mostenire Sfantul Duh prin Sfintii Apostoli si urmasii lor. Numai atunci omul este acoperit de harul dumnezeiesc, luminat de Duhul Sfant si povatuit cu siguranta catre mantuire.


______________________
[1] Ioan 14, 6.

[2] Shri Satya Sai Baba, Meditatia, Editura Shri Satya Sai, Atena, 1984, p. 8, apud Parintele Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune? – Studiu ortodox. Atena, 1993, p. 56.

[3] Vezi articolul sau intitulat Experienta luminii dumnezeiesti la isihastii ortodocsi si iluminarea in budismul Zen (comunicare sustinuta la Conference on God and God’s Equivalents, organizata de The Council on the Worid’s Religions, Assisi – Italia, 1-6 mai 1990).

[4] Vezi periodicul Dialog, nr.3 (1995),nr. 5 (1995) si nr. 8 (1996).

[5] Kallistos Ware, Puterea numelui, p. 66-68.

[6] Lc. 17, 21.

[7] Vezi tratarea mai pe larg a acestui subiect in cartea Parintelui Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune?, p. 86.

[8] Parintele Antonie Alevizopulos, Ocultism, Guruism, Noua Era, p. 282-286.

[9] Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, cap. 55.

[10] Avva Macarie, Patericul egiptean, cap. 11

(sursa: Parintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane, o adevarata amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Acest post a fost editat de Luca.O: 18 January 2013 - 07:10 PM


#29 | pid:7050 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism de Mitropolitul Ieroteos Vlahos

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.

1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile

Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie(G.O.),sursa

#30 | pid:7679 | tid:250
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1570 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre celelalte religii, invataturi eretice,eretici si diavol - Parintele Porfirie

Despre papalitate
„O profesoara americana i-a transmis unui preot ortodox dorinta papei de a-i invita pe parintele Paisie si parintele Porfirie la Vatican. Raspunsul amandurora a fost urmatorul:

Nu, nu putem merge, fiindca Biserica Catolica si papa nu sunt pregatiti. Sunt stapaniti de mult egoism. Nu numai ca vor sa ne supuna, ci nu cred ca noi detinem adevarul. Nu e nevoie sa mergem. Mai bine sa ajutam la rezolvarea acestei probleme prin rugaciunile noastre“.[1]

Din cele de mai sus vedem limpede pozitia celor doi parinti:

1) Parintele Porfirie si parintele Paisie spun limpede ca papa este eretic. Şi-a pierdut dreapta credinta datorita egoismului. Viata instrainata de Dumnezeu, care stapaneste in Apus, datorita inrobirii Ortodoxiei Apusene de catre eretici, barbari, franci, a condus la erezie.

Prin urmare se intampla astfel: viata in afara duhului ortodox, morala schimbata, iubirea de putere si egoismul au condus la schimbarea dogmei, adica la erezie. Atunci cand traim o viata potrivnica vietii lui Hristos, construim si dogmele schimbate corespunzatoare, care „adapostesc” aceasta viata schimbata.

2) Din raspunsul de mai sus al parintilor se vede de asemenea limpede pozitia prin care nu dialogul cu papa este de folos, ci rugaciunea; fiindca papa nu este pregatit.

- De ce oare nu este pregatit papa?

- Intrucat n-a desfiintat adaugirile eretice din dogma: Filioque, primatul, infailibilitatea papala si multe altele.

Aici cuviosii parinti sunt de acord cu Sfantul Grigorie Palama. Cel calomniat pana astazi de catre papistasi, Sfantul arhiepiscop al Tesalonicului, Grigorie Palama, ne invata ca pentru a se realiza un dialog cu latinii (papistasii), trebuie mai intai ca acestia sa desfiinteze „adaugirea” pe care au facut-o in Simbolul de credinta, adica Filioque.[2]

Asadar cei dori mari parinti contemporani nu indeamna la dialog, fiindca papa nu este inca pregatit.

3) Papa, in opinia celor doi cuviosi parinti, nu crede ca ortodocsii detin adevarul. Şi intr-adevar, de curand aceasta opinie a celor doi s-a adeverit, fiindca papa a sustinut ca ei, papistasii, sunt adevarata Biserica, iar noi, ortodocsii, avem „lipsuri bisericesti”! Mai pe scurt a spus ca noi avem lipsuri in ceea ce priveste dogmele si va trebui sa ne intoarcem la adevarul deplin, pe care-l detine papalitatea!

In realitate trebuie sa se intample invers, adica papa sa declare dogmele lui eretice si sa se intoarca la ortodoxie.

Parintele Porfirie cunostea foarte bine planurile papalitatii.

„Nu va temeti, spunea, intentia papei a fost inca de la inceput sa supuna Biserica Ortodoxa si sa astepte ziua cand dialogul se va zadarnici. N-o sa se intample nimic bun. De altfel uniatii, acest cal troian, e limpede ca lumina zilei ca sunt interesati ca ortodocsii sa-l recunoasca ca si cap pe papa si nimic mai mult”.

Credinta adevarata este doar cea ortodoxa
Nu exista noi adevaruri
Parintele Porfirie nu accepta teoria ca toate religiile sunt doar „carari” diferite (dupa terminologia New Age), care merg spre acelasi Dumnezeu.

„Noi aici, spunea el, avem o religie, suntem crestini [...] insa si dintre noi, crestinii ortodocsi, au trecut unii la ateism [...] Doar religia lui Hristos uneste si toti trebuie sa ne rugam ca ceilalti sa vina la aceasta religie si atunci se va face unirea. Nu prin a crede ca toti suntem la fel, ca toate religiile sunt la fel. Nu sunt la fel. Iubirea adevarata este iubirea lui Hristos”.[3]

Unde sunt oare toti acei instructori ai New Age, care afirma ca toti credem in acelasi Dumnezeu?In opinia parintelui, religia adevarata este doar credinta crestina ortodoxa, iar duhul ortodox este cel adevarat. Celelalte duhuri sunt duhuri ale ratacirii iar invatatorii lor sunt confuzi, caci nu cunosc maretia Dumnezeului Treimic si harazirea noastra, de a deveni „dupaasemanarea” Lui.

Parintele nu accepta celelalte religii ca adevarate. Spunea iarasi cu simplitate:

„Imi dau telefon din toata lumea, sa ma intrebe daca am si eu un duh liber si daca accept celelalte religii. Nu le accept! Oricine mi-ar spune, chiar si un inger daca ar veni sa-mi spuna [...] Nu, ii voi zice, minti, nu esti duh bun, esti duh viclean de vii sa-mi spui acestea. Asa i-as spune eu ingerului. Şi nu l-as crede. Luati-va toate masurile“.[4]

Adevarul ne-a fost revelat. Nu exista noi adevaruri.

„Nu poate oricine sa spuna, afirma parintele Porfirie, ca este trimis al lui Dumnezeu si ca aduce noi adevaruri, care se potrivesc cu lumea de astazi. Adevarurile lui Dumnezeu, asa cum le-a spus de la inceput, acestea sunt, nu exista altele noi…, noi pentru ca lumea a progresat si stiinta si oamenii au ajuns la stele… Daca merge cineva in stele si spune, ca acolo sus exista oameni, si ii vedem, asta nu-mi va schimba mie gandurile [...] voi zice, si acolo sus este Hristos, si acolo este Dumnezeu”.

Credinta care vindeca sufletul omenesc este doar cea ortodoxa
Sufletul omenesc are nevoie de toate cele pe care le ofera Hristos: dumnezeiescul har, entuziasmul, nebunia dumnezeiasca, iubirea dumnezeiasca, iubirea dezinteresata. Are nevoie de ele dupa cum trupul omenesc are nevoie de hrana materialnica pentru a creste si a se intretine.

Daca omul nu-L urmeaza pe Hristos, moare sufleteste. Din contra, daca-L traieste pe El, sufletul sau prinde viata, intreaga lui fiinta isi implineste harazirea ei: omul devine Dumnezeu dupa har si-i iubeste pe toti, devenind una cu toti.Ortodoxia si doar ea ii face pe toti oamenii una,implinind cererea rugaciunii arhieresti a Domnului.

Despre diavol, care exista si face minuni mincinoase
Diavolul, dupa invatatura parintelui Porfirie, dar si a Bisericii Ortodoxe, exista.

„Religia noastra, spunea cu simplitate parintele, a facut din diavol dogma (de vreme ce Hristos a venit ca sa nimiceasca lucrarile diavolului). Daca zici ca diavolul nu exista, toata dogma noastra se duce de rapa”.[5]

Diavolul nu izbaveste, ci face minuni mincinoase.

„Exista multe lumini, invata parintele Porfirie, pe care le vede omul si ramane uimit, dar una este Lumina adevarata. Celelalte lumini nu fac nimic bun (se refera la luminile celorlalte religii). Acelea se fac prin scamatorie si altele asemenea, pe cand in religia noastra le avem pe toate. Pe toate le gasim la Sfintii nostri. Sunt minuni rele si minuni bune. Unul poate sa faca rugaciune pentru saracii care sufera pentru ca nu au untdelemn, si-si deschide mainile si acestea se umplu cu untdelemn. Un guru poate face altceva, o alta minune, dar nu este de la duhul bun. Fiindca precum am spus, exista si rau. Şi raul are puterea de a-i da omului care crede ceva rau. De aceea si exista diferiti magi, gurusi, fachiri… sunt de la duhul rau“.[6]

Despre Sfanta Cruce si diavolul cel neputincios
Parintele afirma ca cea mai buna arma impotriva diavolului este Sfanta Cruce, iar a doua arma este nesocotirea lui.

„Lasa-l pe acesta, ii spunea unui fiu duhovnicesc (referindu-se la diavol). Nu-i da importanta! Cu cat ii dai mai multa importanta, cu atat se apropie mai mult de tine. Daca vrei sa-l izgonesti, sa-l indepartezi de tine, inceteaza sa-i mai dai importanta. Nesocoteste-l! Doar atata merita. Din clipa cand vei incepe sa-l nesocotesti, va incepe sa dea inapoi, pana cand in cele din urma o va lua la fuga. Nesocotirea este a doua arma impotriva lui, dupa Sfanta Cruce. Pe aceasta n-o poate suferi. Caci este infumurat si crapa de rautate. Dealtfel, aceasta infumurare este pricina pentru care a cazut si a devenit ceea ce este. Da-i ceea ce merita!”[7]

Prin Sfanta Cruce si Sfintele Taine, prin participarea la slujbele Bisericii, lucrarile diavolului lunt zadarnicite. Diavolul este foarte neputincios.
____________________
[1] Sot. Lisikatos, „Invataturi duhovnicesti ale Parintelui Porfirie”, Ed. Palimpsiston, Salonic, 2004.
[2] Erezia care invata ca Sfantul Duh purcede „si de la Fiul”.
[3] Porfirie Kavsokalivitul, „Duhul ortodox este cel adevarat”.
[4] Ibidem
[5] Expresie a parintelui pe care o gasim in Ieromonahul Porfirie, „Discutie despre depresie”,Editura sihastriei de maici „Schimbarea la fata a Mantuitorului”, Milesi, 2003.
[6] Porfirie Kavsokalivitul, „Duhul ortodox este cel adevarat”.
[7] An. Kalliatsos, „Parintele Porfirie, Stravazatorul, Inaintevazatorul, Tamaduitorul”.


Acest post a fost editat de Luca.O: 23 January 2014 - 09:40 AM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi