Sari la continut

Iisus Hristos
Cunostinta si frica de Dumnezeu aduc tamaduire de patimile trupului. Caci aflandu-se in suflet necunostinta lui Dumnezeu, patimile ramanand nevindecate fac sufletul sa putrezeasca ca printr-un puroi indelungat. Iar pentru aceasta sa nu invinovatim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere si cunostinta. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfinti Parinti din Pateric


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:4277 | tid:2346
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Că se cuvine ca fapta bună întru ascuns a o lucra şi a nu o vădi, nici a ne făli pentru slavă-deşartă şi [sau] slavă omenească;

Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Arsenie şi despre Avva Theodor al Fermei că mai mult decât toţi au urât slava omenească; Avva Arsenie nu întâmpina degrab pe cineva, însă Avva Theodor întâmpina, dar cuvântul lui era ca o sabie.

2. Era un sihastru mare, care era şi preot, pe nume Evloghie, care postea la două zile, iar de multe ori trecea şi toată săptămâna flămând; iar când dezlega, mânca numai pâine şi sare; acesta însă, pentru nevoinţa lui, se slăvea de oameni.

3. Intr-o zi, a mers la Avva Iosif din Panefo, nădăjduind să vadă la dânsul o petrecere mai aspră decât dânsul; şi, primindu-1 pe el stareţul cu bucurie, a poruncit ucenicului său a face mângâiere din cele ce avea; apoi, după ce au şezut să mănânce, ucenicii lui Evloghie au zis că prezbiterul nu mănâncă decât pâine şi sare; iar Avva Iosif, tăcând, mânca.

4. Deci a petrecut Evloghie trei zile cu ucenicii săi, vreme în care nu i-au auzit pe ceilalţi ucenici cântând sau rugându-se (că lucrarea lor era ascunsă); şi au ieşit nefolosindu-se.

5. Iar după iconomie, s-a făcut negură şi, rătăcind, s-au întors la Bătrânul, iar mai-nainte de a bate în uşă, 1-a auzit pe dânsul înlăuntru psalmodiind împreună cu ucenicii săi şi, aşteptând mult, aceia n-au contenit din cântare, şi, fără a mai aştepta, a bătut la uşă. Şi, auzind aceia dinlăuntru bătaia, au contenit din psalmodie şi i-au primit pe dânşii bucurându-se.

6. Şi, fiind zăduf mare, iar Evloghie dând semne pentru aceasta, unul din ucenicii lui, punând apă în vas, i-a dat lui să bea, iar apa era un amestec de apă de mare şi de gârlă; şi, gustând Evloghie, n-a putut să bea şi, venind întru sine, a căzut la Bătrânul zicând: „Ce este aceasta, Avva? Că, fiind noi cu voi, n-aţi cântat, iar după ce am ieşit de la voi, atunci de cântare mult v-aţi ţinut; aşijderea încă şi atunci înaintea noastră şi vin aţi băut, iar acum, gustând apă de la voi, o am aflat sărată şi de nebăut?"

7. Şi a răspuns stareţul: „Fratele care a adus apa este nebun şi, după amăgire, a amestecat cu cea din mare". Iar el stăruia la bătrânul ca să-i spună lui adevărul. Atunci i-a zis lui bătrânul: „Acel pahar mic de vin, dragoste era, iar aceasta este apa cea obişnuită a fraţilor, că într-acest fel de-a pururea beau". Aşijderea şi despre cântare a dat răspuns, căci cu iconomie ascunsese lucrarea sa, făcând-o întru nearătare.

8. Şi de aici 1-a învăţat şi pe el a fi cu iconomie şi drept-socotitor, şi a tăiat de la dânsul toate cele omeneşti, plecându-1 pe dânsul a lucra de atunci întru ascuns; şi, mult folosindu-se Evloghie, a zis către bătrânul: „Cu adevărat, adevărată este lucrarea voastră".

9. Povestit-a oarecine din părinţi despre Avva Theodor al Fermei: „M-am dus odată la dânsul spre seară, vară fiind, şi l-am aflat pe dânsul purtând o rasă aşa ruptă, încât pieptul lui era gol şi culionul zăcând înaintea lui, fară să-1 poarte; şi, vorbind noi, iată, a venit un comis ca să-1 vadă pe el; iar după ce a bătut, Bătrânul a ieşit ca să-i deschidă; şi, primindu-1 pe el, au şezut împreună şi vorbea cu el; iar eu, luând o bucată de rasă, i-am acoperit umerele lui; iar Bătrânul, apucând-o cu mâna, a lepădat-o.

10. Iar după ce a plecat comisul, i-am zis lui: „Părinte, de ce ai lăcut aceasta? Oare omul a venit să se folosească sau să se vatăme?" Şi a răspuns Bătrânul: „Ce zici, Avva? Oare încă suntem datori a sluji oamenilor? Mi-am făcut trebuinţa şi a trecut. Deci, cel ce voieşte să se folosească, folosească-se; şi cel ce voieşte să se smintească, smintească-se. Eu, cum mă aflu, aşa întâmpin".

11. Şi a poruncit ucenicului său ca, de va veni cineva vrând a-1 vedea pe dânsul, să nu zică lui ce vrea să audă, adică ceva omenesc, adică să zică vreo minciună pentru a-i face pe plac, adică, de va mânca Bătrânul, să spună celui ce a venit că mănâncă, iar de va dormi, să-i spună că doarme. Aşa de mult urâse Bătrânul Theodor slava omenească; iar noi[1], dacă chiar şi neputincioşi fiind, pe această minunată lucrare a bătrânului desăvârşit a o arăta nu putem şi plăcerea omenească a o călca aşa, măcar întru cele ce întina conştiinţa să ne îngreţoşăm de dânsa, şi nu, pentru a plăcea oamenilor, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu să ne facem[2]

12. Un frate a întrebat pe acelaşi, zicând: „Voieşti, Avva, adică îmi îngădui să nu mănânc pâine câteva zile?" Şi a răspuns Bătrânul: „Bine faci, că şi eu am făcut aşa". Zis-a fratele: „Deci voiesc să pun năutul meu în pitărie şi să fac făină". Şi i-a zis Bătrânul: „Dacă mergi la pitărie, fă-ţi pâine, dar ce trebuinţă este de această izvodire[3]?"

13. Un frate a întrebat pe Avva Motie, zicând: „De mă voi duce să petrec în vreun loc, voieşti să învăţ [pe cineva] acolo?" Răspuns-a lui Bătrânul: „De locuieşti într-un loc, să nu voieşti a-ţi scoate nume în ceva, adică zicând că «la adunare nu ies» sau «de pomană nu mănânc»; că oamenii, unde află acestea, acolo aleargă.

14. Deci tu, oriunde te vei afla, arată-te deopotrivă cu toţi şi, orice vezi pe cei mai cucernici făcând - despre care eşti şi încredinţat -, fă şi tu şi aşa te odihneşti; că două bunătăţi câştigi din potrivirea către alţii: dobândeşti smerenie şi scapi de slava şi supărarea oamenilor".

15. Avva Nistero cel Mare, umblând odinioară cu un frate prin pustie, văzând un balaur[4], a fugit; şi i-a zis lui fratele: „Şi tu te temi, Părinte?" Răspuns-a lui Bătrânul: „Nu mă tem, fiule, dar de folos îmi este că am fugit, de vreme ce nu aveam să scap de duhul slavei-deşarte, adică de mândrie"[5]
16. Zicea Avva Daniil: „Am mers odată la Avva Pimen şi am gustat împreună; iar după ce ne-am sculat de la masă, ne-a zis nouă: «Duceţi-vă de vă odihniţi puţin, fraţilor», şi s-a dus şi acela în chilia lui. Deci ceilalţi ce veniseră împreună cu mine s-au dus să se odihnească, iar eu am rămas, vrând a vorbi cu bătrânul deosebi. Deci m-am pornit a merge către dânsul; iar el, după ce m-a văzut venind, s-a culcat, prefăcându-se că ar fi adormit. Că aceasta era lucrarea Bătrânului, pe toate a le face în taină".

17. Venit-a odinioară Avva Adelfie, Episcopul Iliopolei, la Avva Sisoe, în Muntele lui Avva Antonie, şi, petrecând puţin la Bătrânul, când a voit să iasă ca să pornească la drum, Bătrânul 1-a făcut să stea să mănânce împreună cu cei de sub dânsul, încă de dimineaţă fiind, şi post, adică zi de post. Deci, punându-se masa, a şezut şi Bătrânul cu dânşii să mănânce. Iar după ce au început a mânca, au ciocănit nişte fraţi la uşă. Şi a zis Bătrânul ucenicului său: „Mergi de le dă şi lor puţină fiertură, căci din osteneală sunt".

18. Zisu-i-a lui Avva Adelfie: „Lasă acum, ca să nu zică că Avva Adelfie mănâncă de dimineaţă". Şi, luând aminte Bătrânul la dânsul, zise ucenicului său: „Du-te şi le dă lor". Iar cei ce veniseră, după ce au văzut fiertura, a zis fratelui celui ce a adus: „Aveţi străini? Nu cumva mănâncă cu voi şi Bătrânul?" Iar el a zis: „Da".

19. Iar ei, auzind, au început a se necăji şi a zice: ,.Dumnezeu să vă ierte pe voi, că aţi lăsat pe Bătrânul să mănânce acum; au nu ştiţi că, pentru aceasta, în multe zile are a se osteni?" Şi a auzit şi episcopul aceasta şi a făcut metanie Bătrânului zicând: Iartă-mă, Avva, că oareşice omenesc am gândit, iar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut". Şi i-a răspuns lui Avva Sisoe: „Dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava omului e nimic"[6]

20. Se spunea despre Schitioţi că, dacă înţelegea cineva lucrarea lor, nu o mai aveau [socotea] ca pe o faptă bună, ci ca pe un păcat[7].

21. Zis-a un Stareţ: „Plăcerea-omenească toată felurimea omului[8] o ucide, adică aşezarea sufletească, sau orice obicei îmbunătăţit, şi-1 lasă pe dânsul uscat"[9].

22. Zis-a iarăşi: „Cel ce-şi arată şi-şi face cunoscute faptele sale bune este asemenea cu cel ce seamănă deasupra pământului şi, venind păsările cerului, o mănâncă pe ea. Iar cel ce ascunde vieţuirea sa este asemenea cu cel ce seamănă în brazdă înlăuntrul pământului, care va şi secera înmulţit (cf. şi Matei 13: 3-9; Marcu 4: 3-9; Luca 8: 5-8 [10])".
_______________
[1]Până aici, fragmentul e din Pateric, la Avva Theodor al Fermei, Slova 0, 27, însă ce urmează de aici pare a fi comentariul lui Pavel Monahul.
[2]Cuviosul Pavel propune o adevărată mucenicie a nevoinţei creştine, adică a face şi vorbi pe faţă cele ale vieţuirii creştine, dând mărturie nemincinoasă despre aceasta, precum, de altfel, şi Mântuitorul-Hristos a făcut (cf loan 7: 26; 10: 24-25 etc.), deşi nu întotdeauna e cu cuviinţă a vorbi pe faţă despre adevărul celor zise sau făcute (cf. Ioan 16: 25).
[3]în Pateric (loc cit., 7) avem „purtare". Adică „dacă tot vrei să-ţi sporeşti postul, de ce te mai ispiteşti cu izvodiri ca aceasta, precum purtarea năutului la bucătărie?"
[4]de regulă e vorba de un şarpe uriaş.
[5]în trad. neogr. găsim o scolie după care monahul, de ar fi cerut ajutorul lui Dumnezeu pentru a nimici fiara, ar fi ispitit pe Dumnezeu şi s-ar fi umplut de slavă-deşartă, citând în acest sens Matei 4: 6-7.
[6]Episcopul a îndemnat deci pe ucenic să ascundă obiceiul Bătrânului de fraţii vizitatori, ca să nu sufere mustrare, în vreme ce bătrânul nevoitor, pentru a evita făţărnicia, a preferat mai degrabă să fie mustrat decât să se bucure de slava oamenilor (nota trad. neogr.).
[7]Iată adevăratul monahism deşertic, necunoaşterea niciunui fel de compromis, a nu face aproape nimic spre plăcerea altora, ci numai spre plăcerea lui Dumnezeu, precum li se rânduiseră de cei mai mari să vieţuiască de obşte sau precum avea fiecare ascultarea sau rânduiala de sine. Monahismul pus în chip nemăsurat în slujba nevoilor „spirituale" ale mirenilor, sau a altor factori, sau care depinde mai mult sau mai puţin de susţinea altora (precum am văzut că i se propunea dumnezeiescului Savva), se stinge de la sine sau se transformă în „asociaţie", „deşertul" plăcerilor unora şi ale altora prefăcându-1 din oază vie în deşert mort, plin de reptile şi mărăcini, cu miraje de oază duhovnicească. Aşijderea zice şi Psalmistul: Că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor; ruşinatu-s-au că Dumnezeu i-a urgisit pe dânşii. [Deci] Cine va da din Sion mântuire lui Israil (Psalm 52: 7-8)?
[8]lit. calitatea. Trad. neogr. redă prin „tot obiceiul (t}9oq) lăuntric".
[9]Adică ca un pământ neroditor. Aşijderea zice alt cuvânt (Pateric, Colecţia anonimă, XIV, 8): „Zis-a un Bătrân: «Plăcerea omenească, toata măduva omului o pierde şi îl lasă sec»".
[10]Pare a fi o tâlcuire la Pilda Semănătorului din Evanghelie sau e numai inspirată din ea: aici semănătorul este însuşi omul, punerea seminţei şi îngrijirea de rodirea ei sunt osteneala lucrării faptelor bune, iar Dumnezeu e Cel ce face să crească (I Cor. 3: 6); dar sămânţa lui nu e a lui, ci a lui Dumnezeu (aşijderea lui Hristos, Care zice că cuvântul Lui nu e al Lui, ci al Tatălui; cf. Ioan 7: 16; 14: 24), căci el seamănă cu gândurile şi lucrările sale ascultând de poruncile Dumnezeu, primind adică sămânţa minţii sau gândurilor Lui (I Cor. 2: 16) şi lucrându-le pe ele.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi