Sari la continut

Iisus Hristos
Oamenii cuminti trebuie sa-si cerceteze puterea lor si masura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindca trebuie sa se pregateasca sa dea razboi cu patimile ce le dau navala, potrivit cu puterea din ei, daruita lor dupa. fire de Dumnezeu, impotriva ispitirii de frumusete straina si a oricarei pofte stricatoare de suflet ne ajuta infranarea; impotriva durerilor si a lipsurilor taria; iar impotriva ocarilor si a maniei rabdarea; si asa pentru toate. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfantul Grigorie Dialogul


  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:4242 | tid:2326
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Că se cade ca credinciosul, pe cele ce le face, cu bună-conştiinţă să le facă şi nu cu rea; că Dumnezeu judecă fapta fiecăruia nu precum se vede, ci după scopul celui ce o face.
A lui Grigorie Dialogul

1. Multe se par, Petre, că sunt bune, dar nu sunt, pentru că nu se fac cu aşezare bună, iar aceasta şi Domnul în Evanghelie a zis: Dacă ochiul tău este viclean, tot trupul tău întunecat va fi (Matei 6: 23), că lucrul fiecăruia, dacă cu vicleşug se face, toată lucrarea care urmează strâmbă se va afla.

2. Zis-a un stareţ[1] despre Moise că, atunci când a ucis pe acel Egiptean, a luat aminte încoace şi-ncolo, adică la gândurile sale, şi n-a văzut nimic, adică a văzut că nimic rău nu se vede pe sine făcând, ci pentru Dumnezeu era făcând, şi atunci a ucis pe Egiptean.

3. Este lucru făcându-se la arătare ca un bun, în vreme ce scopul celui ce-1 săvârşeşte nu este bun, încă e şi o lucrare care la arătare este rea, iar scopul celui ce o face este bun, iar în chipul acesta unii fac nu numai lucruri, ci grăiesc şi cuvinte: unii adică fac lucrul din neiscusinţă sau necunoştinţă, iar alţii după aşezarea vicleniei[2], iar alţii, după scopul blagocestiei.

4. Cel ce întru năvălirea laudei ascunde prihănire, anevoie de aflat este pentru cel simplu; asemenea cu acesta este cel plin de slavă-deşartă având înfăţişare smerită. Unii ca aceştia multă vreme pot amăgi adevărul, însă, odată daţi pe faţă pentru minciună, se vădesc şi prin lucruri[3].

5. Este cineva care la arătare face ceva bun pentru a-i izbândi aproapelui la ceva, este însă altcineva care nu face aceasta, însă îl ajută cu cugetul. Este cineva care mustră din răutate şi răzbunare şi este altcineva care face aceasta după frica şi adevărul lui Dumnezeu. Arată-te dar pe sine în cuget Stăpânului, că omul la faţă, dar Dumnezeu la inimă se uită (I împ. 16: 7)[4]
Păcătuind întru ascuns, să nu socoteşti că te vei putea tăinui, că toate goale şi descoperite stau înaintea ochilor Lui, către Care ne este nouă cuvântul (Evr. 4: 13).

6. Dumnezeu socoteşte faptele după înainte-voire [pro,qesij], că zice: Dea ţie Domnul după inima ta (Psalm 19: 5). Este cineva care, făcând o poruncă, slujeşte patimii şi aşa, prin gânduri viclene, prăpădeşte fapta bună.

7. Una este împlinirea poruncii şi alta virtutea, chiar dacă se prilejuiesc una pe alta; împlinirea poruncii stă în a face cea poruncită, iar virtutea, întru a plăcea adevărului cea făcută .[5]

8. Precum una este bogăţia cea simţită, dar în multe feluri este dobândită, tot aşa una este fapta bună, multe feluri de lucrări având.
Cel ce voieşte să facă ceva şi nu poate, înaintea cunoscătorului de inimi Dumnezeu este de ca şi cum ar fi făcut; iar aceasta se cuvine a o înţelege şi la cele bune şi la cele rele. Mintea fără de trup săvârşeşte multe [lucruri] şi bune, şi rele; iar trupul, afară de minte, nimic din acestea nu va putea săvârşi, pentru că legea slobozeniei se cunoaşte[6] [în minte] înainte de a lucra vreo faptă.

9. Dumnezeu cercetează scopul tuturor celor făcute de noi: ori de le facem pentru Dansul, ori pentru altă pricină. Când vei auzi Scriptura zicând: Că Tu vei răsplăti fiecăruia după lucrurile lui (Psalm 61: 13), înţelege că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute fără un scop drept, chiar de se vor părea a fi bune, că judecata lui Dumnezeu priveşte nu la cele făcute, ci la scopul cel drept al celor făcute.

10. Sunt multe lucrări fireşti şi bune care se fac de oameni, dar, de se vor face pentru altă pricină, nu se vor dovedi bune. Lucrări precum postul, privegherea, rugăciunea, cântarea, milostenia şi primirea de străini sunt lucrări fireşti, dar, dacă se fac pentru slava deşartă, nu sunt bune.

11. Plăţile ostenelilor faptelor bune sunt nepătimirea şi cunoştinţa, că acestea sunt cele ce se fac solitoare de împărăţia cerurilor, precum şi patimile şi necunoştinţa de munca cea veşnică. Deci cel ce le caută pe acestea [faptele bune] pentru slava oamenilor, şi nu pentru binele însuşi, va auzi de la Scriptură zicându-se: Cereţi şi nu luaţi, pentru că rău cereţi (Iac. 4: 3).


_____________________
[1]Punctele 2-11 sunt de fapt din colecţia anonimă a Patericului, 3-8 sunt din Marcu Ascetul, iar 9-11 din Maxim Mărturisitorul.

[2]După voia lor îndreptată spre viclenire.

[3]Trad. neogr. redă mai liber: în loc de „se vădesc şi prin lucruri", zice „renunţă la prefăcătorie".

[4]Se respinge aici avântul nesocotit pentru a face dreptate în ceva sau cuiva şi se propune descoperirea cugetului în adevărul şi frica lui Dumnezeu, Care priveşte fără încetare la izvodirile inimii noastre, gata întotdeauna de a da cunoştinţă adevărată şi putere de lucru celui ce-L caută.

[5]Porunca o poţi împlini şi formal, fără a dovedi din aceasta vreo virtute. Spre pildă: te poţi ruga doar cu mintea, dar nu şi cu inima, drept care rugăciunea ta nu este şi o virtute, căci nu este cu adevărat lucrătoare, nu uneşte cu Dumnezeu, dar rugăciunea aceasta poate fi totuşi o virtute în potenţă sau un început al virtuţii. întocmai putem socoti despre post, nevoinţe trupeşti, milostenii şi altele ca acestea, care, oricât de multe ar fi, pot lesne ajunge fie încercări zadarnice de a lucra fapte bune întru îmbunătăţire, fie începuturi şi mijloace putincioase întru aceasta, sau plăcute adevărului sau întru cunoştinţă, cum se mai zice. Poruncile pot fi împlinite sau lucrate şi în chip mincinos sau din înşelare - adică în zadar, fără a avea vreo virtute, sau ca manifestare a acesteia, fară a le face adică spre bine şi plăcute adevărului - însă nu şi virtuţile, care nu se pot lucra decât din adevăr. Altfel spus, împlinirea poruncilor poate fi pricină a lucrării virtuţilor şi invers, căci, cum zice Sfântul Marcu în altă parte, Hristos Se ascunde în spatele acestora, ca fiinţă a lor, ba şi pricină, mijloc şi scop. Virtutea este prin definiţie o stare sau o excelenţă a caracterului sau firii, dobândită prin lucrarea lui Dumnezeu în om şi a omului în Dumnezeu; ea nu se poate împlini deci decât prin lucrarea lui Dumnezeu, în vreme ce porunca se poate împlini în vârtutea unui interes oarecare, care poate să fie şi după om, pentru slava-deşartă şi mândria acestuia şi altele ca acestea pe care le pricinuiesc demonii. Nu întâmplător, vechii traducători, precum şi cel al cărţii de faţă, traduceau cel mai adesea nu prin „virtute", în chip abstract, ci prin „faptă bună" sau „bunătate", căci fapta bună e ceea ce îl face pe om bun sau îmbunătăţit, adică virtuos. Pentru aceasta, virtutea sau fapta bună se face deopotrivă cu binele. Astăzi, când virtutea a devenit pentru mulţi o abstracţie sau un termen nebulos pe care-1 poţi înţelege cum vrei, cei mândri şi plini de slava lumii sunt socotiţi adesea oameni virtuoşi.

[6]în libertate se hotărăşte toată lucrarea. Trupul poate aduce înrâurire întrucâtva asupra minţii, dar sub niciun chip nu poate săvârşi ceva de sine. Prin urmare, omul e responsabil pentru toate faptele sale, iar pentru cele rele nu va suferi atât trupul, cât mintea, ca iniţiatoare a tuturor faptelor, ca cea care voieşte liber.
(din Everghetinosul vol.3)

Acest post a fost editat de Luca.O: 25 June 2011 - 07:31 AM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi