Sari la continut

Iisus Hristos
Recunostinta catre Dumnezeu si vietuirea cea buna este roada omului care place lui Dumnezeu. Si precum roadele pamantului nu se coc intr-un ceas, ci dupa vreme si ploi si ingrijire, asa si roadele oamenilor se fac minunate prin ne vointa, prin luare aminte, prin staruinta de vreme indelungata, prin infranare si prin rabdare. Iar daca facand aceasta iti vei parea vreodata evlavios, nu-ti crede tie cata vreme esti in trup, ci socoteste ca nimic din ale tale nu e placut inaintea lui Dumnezeu. Caci sa stii ca nu e usor omului sa pazeasca nepacatuirea pana la sfarsit. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre iertarea greselilor,ura,manie,iubire

iertare ura iubire dragoste manie blandete

25 postari la acest topic

#11 | pid:4920 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Din viata Sf.Ioan cel milostiv, despre iertarea aproapelui,semerenie si blandete


Doi clerici au fost certaţi pînă la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dînşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mîniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblînzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfîntului spre folosul tuturor.
Odată, săvîrşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sînge, şi-a adus aminte de clericul acela care era mîniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: "Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întîi de te împacă cu fratele tău". Deci, depărtîndu-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerînd iertare de la dînsul. Atunci s-a spăimîntat clericul văzînd smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfîntului, cu plîngere cerînd iertare. Astfel împăcîndu-se Sfîntul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvîrşit dumnezeiasca jertfă, zicînd: "Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Iar clericul acela îndreptîndu-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfîntul Ioan a mai arătat şi alt chip de blîndeţe.


Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urîte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărîse pe el. Iar patriarhul, văzînd pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblînzească mînia lui şi să-l mîngîie, ca şi cum s-ar fi mîniat asupra celui ce-l ocărîse, a zis: "Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvîntat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încît se va mira toată Alexandria". Cu aceste cuvinte, mîngîindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plîns.
După aceasta, Ioan cel cu adevărat blînd şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: "Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sînge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfîntul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărîse pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfîntul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dînsul.

#12 | pid:4932 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Paisie Velicicovski - Despre dragoste cea adevarata/nefatarnica

Dar poate va zice cineva: „Cum este cu putinţă a da săracilor toată averea şi a nu avea dragoste, că doar milostenia dragoste este?“. Milostenia nu este dragoste desăvârşită, ci numai parte din dragoste. Că mulţi unora le fac milostenie, iar altora le fac strâmbâtate. Pe unii îi primesc cu drag, iar pe alţii îi pomenesc de rău. Pe unii îi acoperă, iar pe alţii îi bârfesc. De cei străini se milostivesc, iar pe cei de aproape îi urăsc. Deci nu este aceasta dragoste desăvârşită, nu este! Ci dragostea pe nimeni nu urăşte, pe nimeni nu ocărăşte, pe nimeni nu supără; nu-i este silă nici de credincios, nici de necredincios, nici de străin, nici de ai lui, nici de păcătos, nici de curvar, nici de spurcat. Ci mai vârtos pe neputincioşi, pe păcătoşi, pe leneşi îi iubeşte şi pentru ei plânge cu durere şi se tânguieşte pentru cei răi şi păcătoşi. Se umileşte urmând lui Hristos, Care a chemat pe cei păcătoşi, mâncând şi bând cu ei. Iar în alt loc Domnul a zis: „Fiţi buni şi îndurători, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri, căci Acela face să răsară soarele şi trimite ploaia peste cei buni şi peste cei răi, peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 45). Deci a arătat Domnul care este dragostea cea adevărată: a iubi pe toţi deopotrivă.

Aşa şi cel ce, în adevăr, are dragoste: pe toţi îi iubeşte, pe toţi îi ajută, pe toţi ii miluieşte, pentru toţi se roagă. Că sunt orbi cei care fac milostenie la mulţi, dar pe alţii îi urăsc şi, trupul pângărindu-şi, se rătăcesc, nădăjduind în milostenia pe care o fac.
(din: Sf. Paisie Velicicovski, Crinii Tarinii)

#13 | pid:4970 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre Iubire - Pr.Ioanichie Balan
  • Dumnezeu a creat lumea din iubire. Sfintii se roaga pentru noi pentru ca ne iubesc. Ingerii ne protejeaza pentru ca ne iubesc. Si ne iubesc pentru ca ne smerim. Ne iubesc pentru ca iubim. Ne iubesc pentru ca ca iertam. Ne iubesc pentru ca nu avem judecati si procese. Ne iubesc sfintii pentru ca ne smerim si noi si strigam la ei, ca prin rugaciunile lor si ale Maicii Domnului sa salveze Dumnezeu lumea, tara, satul, casa.
  • Nu e nevoie de rachete. Cea mai teribila arma impotriva diavolului este iubirea si crucea.
  • Un mare pustnic a zis: “Stii cand va veni sfarsitul lumii? Cand nu va mai fi carare de la un om la altul“. Cand nu va mai fi carare intre tata si mama, intre parinti si copii, intre copii si biserica. Cand va pieri iubirea si ne vom da numai pe afaceri si numai pe castiguri si numai pe minciunarii si numai pe alergari prin alte tari, doar-doar ne-om imbogati.
  • Nu paganii, ci noi, crestinii, grabim sfarsitul lumii, pentru ca nu ne mai iubim.
  • Medicamentul lumii nu este streptomicina sau stiu eu ce alt medicament. Salvarea lumii, medicamentul lumii este iubirea. Iertati-va, iubiti-va, mai vizitati-va, incurajati-va, ajutati-va.
  • Cand va disparea iubirea va veni sfarsitul lumii.

(din: Mi-e dor de cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Editie ingrijita de Arhim. Petru Balan, Ed. Man. Sihastria)

#14 | pid:4975 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Pr. Gheorghe Calciu - DESPRE MÎNIE

„… soarele să nu apună peste mînia voastră.
Nici nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4, 26-27).


Din experienţa mea personală, de duhovnic şi de observator al societăţii, constat că unul dintre păcatele endemice este astăzi mînia. Păcatul acesta poate avea aspecte personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mînia individului şi alta este mînia popoarelor, care poate duce la războiae distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste războaie moderne pot schimba geografia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei politică, favorizînd instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.
Mînia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfîntului Duh într-o casă demonică, pentru că ea schimbă structura duhovnicească a sufletului, orientîndu-l spre zonele întunecate ale fiinţei umane. Istoria cunoaşte evenimente dezastruoase iscate din mînie, ca şi întîmplări tragice, care creează regrete şi deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de ele.
Sfînta Scriptură se preocupă foarte intens de problema mîniei, deşi, luînd în considerare posibilitatea relaţiilor din timpurile mai vechi, înţelegem că motivele de mîniere erau mai puţin frecvente decît în vremea noastră, cînd fiinţele umane, prin creşterea densităţii populaţiei şi prin mijloacele de comunicare, restrîng la minimum spaţiul securităţii personale. Dar fără îndoială că apariţia mîniei stă, în cea mai mare măsură, în ispitirea pe care diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind că mînia întunecă mintea şi înarmează limba şi mîna cu violenţe care rănesc grav, uneori iremediabil.
În Vechiul Testament, din cauza multelor păcate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mînia pe el şi stîrnea năvala neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau şi, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau mai scurte), pentru ca, după pocăinţă îndelungată şi sub biciul de foc al proorocilor, evreii să se întoarcă la credinţa adevărată şi să fie repuşi de Dumnezeu în starea de dinainte de păcat. Nu vom urmări aceste „mînii ale lui Dumnezeu“; Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne interesează însă mînia ca păcat omenesc, cu urmările ei în planul personal şi social.
În Facerea, la capitolul 34, este o pricină de mînie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov şi a Liei, a fost necinstită de fiul fruntaşului din cetatea Salem. Acest fapt a stîrnit mînia fiilor lui Iacov, care au decis să se răzbune, deşi tînărul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastă. Locul unde se aşezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate punctele de vedere. Dar fiii săi s-au aprins de mînie şi de dorinţa de răzbunare. Cînd tînărul din Salem a cerut mîna Dinei, fraţii acesteia i-au spus cu viclenie că ar fi o ruşine pentru ei să-şi mărite sora după nişte netăiaţi împrejur şi au cerut ca toţi cei de parte bărbătească din cetate să se taie împrejur, ceea ce mai marele cetăţii a acceptat. După două zile, cînd toţi cei de parte bărbătească din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea în cetate, cu servitorii lor, tăind cu sabia pe logodnic, pe tatăl acestuia şi pe toţi bărbaţii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducînd în robie pe femei şi pe copii. Astfel, sub impulsul mîniei, ei au folosit legămîntul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tăierea împrejur) ca o pe viclenie prin care să-şi împlinească răzbunarea. Cînd Iacov a aflat, a spus fiilor săi: “Mare tulburare mi-aţi adus, făcîndu-mă urît în faţa tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30). Şi a trebuit Iacov să plece din locul acela plăcut lui, cu toţi ai săi şi cu toate averile, din cauza mîniei necontrolate a fiilor săi, lăsînd în urmă o cetate jefuită şi însîngerată, urmărit de ura şi de mînia locuitorilor acelui ţinut. Această intervenţie a diavolului în aprinderea mîniei în fiii lui Iacov – şi, ca urmare, în locuitorii ţinutului – era spre împlinirea drumului către pămîntul făgăduit. Sensul acestei istorii este că tot ce se întîmplă este în cadrul voinţei lui Dumnezeu, prin care El ne comunică ceva sau ne mînă spre ceva pe care trebuie să-l îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă că păcatul mîniei devine mai puţin grav sau rămîne nepedepsit.
Creştinul însă nu trebuie să se mînie. El ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relaţia cu semenii, el trebuie să-şi tempereze mînia, pentru că Mîntuitorul nu S-a mîniat asupra celor care Îl batjocoreau şi L-au răstignit. Ne vom mînia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mînie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind bine că asemenea am făcut şi noi lui sau altuia, ba încă şi mai rău?
Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atît de apăsătoare încît nervii lui sînt întinşi la maximum şi orice pricină ivită, fie ea şi neînsemnată, trezeşte în noi mînia. O pricină de mînie o constituie copilul care nu ne ascultă, sau soţul ori soţia care ne contrazice; pînă şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o pricină de aprindere a mîniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpînire de sine, mînia noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acţiune împotriva noastră înşine, sub ispitirea diavolului mîniei.
Mîntuitorul ne previne cu asprime în privinţa mîniei, care naşte conflicte verbale şi împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: “Eu însă vă spun vouă că oricine se mînie pe fratele său va fi vrednic de osîndă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). Iată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de Iisus, ci chiar şi numai mînia gîndită. Pentru că nimeni nu gîndeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gîndeşte cu mînie împotriva fratelui său rupe o legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mîniei, o dată ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de la împăcare.
În a sa Epistolă către efeseni, Sf. Apostol Pavel dă o serie de sfaturi locuitorilor cetăţii Efes şi insistă în mod special asupra păcatului mîniei. Ştiind că omul se mînie din multe pricini şi că această mînie are tendinţa de a rămîne în inima omului şi de a se transforma în ură, Apostolul ne sfătuieşte “să nu apună soarele peste mînia noastră” (4, 26). În felul acesta, mînia, care are tendinţa de a dura şi de a se transforma într-o stare permanentă, se risipeşte şi nu mai constituie un păcat capital.
Mă interesează păcatul mîniei ca un păcat zilnic, pe care îl săvîrşim faţă de cei apropiaţi nouă, faţă de casnicii noştri, faţă de prieteni şi de colegi, ca şi faţă de străinul anonim de care ne lovim întîmplător pe stradă. Mînia de o clipă, exprimată prin cuvinte aprinse faţă de soţie sau de soţ, atinge un punct sensibil al relaţiei dintre cei doi. În taina nunţii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi epistolă (Apostol care se citeşte la slujba cununiei), vorbeşte despre familie ca despre o biserică familială, în care mirele îşi iubeşte mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu dragostea cu care Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soţii ar cugeta, în cursul convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la relaţia dintre Hristos şi Biserică, peste mîniile lor nu ar apune niciodată soarele; nu ar mai fi despărţiri/divorţuri şi copiii familiilor nu ar mai fi livraţi instituţiilor de stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, de care cei doi, separaţi prin păcatul mîniei care nu s-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un cuvînt caduc, iar ei – unelte sau jucării demonului. Un cuvînt spus la mînie răneşte tot atît de grav ca şi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii şi al respectului datorat de soţi unul altuia; timpul.adînceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel că, mai tîrziu, foarte greu se vor putea arunca punţi peste ea.
Am văzut familii care s-au despărţit după ani lungi şi destul de buni de convieţuire, spre durerea copiilor lor (care, la rîndul lor, erau poate deja căsătoriţi); am văzut şi familii fericite care s-au despărţit la scurtă vreme, tot din cauza mîniei de durată, lăsînd copiii mici să le crească în frustrare şi confuzie, neînţelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai tîrziu, pe baza exemplului părintesc, nemaiconsiderînd căsătoria ca pe o legătură eternă, asemenea celei dintre Hristos şi Biserică.
Am văzut fraţi care în ţară s-au iubit şi, ajungînd în America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăţilor de adaptare, s-au despărţit, rămînînd duşmani de moarte, pentru că mînia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea.
Un proverb arab spune că, atunci cînd te superi, să numeri pînă la zece, iar dacă te mînii, să numeri pînă la o sută. Nu ştiu cît de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu are în ea nici un element mistic, ci face apel numai la raţiune (pentru moderarea exprimării în afară a mîniei), dar eu sfătuiesc pe penitenţii mei ca, înainte de a-şi exprima mînia prin vorbe sau gesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa. Şi chiar dacă, sub apăsarea mîniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenţia cuvenită, să se concentreze cu smerenie asupra cuvîntului păcătos/păcătoasă şi atunci mînia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au reuşit s-o facă, iar viaţa lor de relaţie cu familia, cu semenii şi chiar numai cu ei înşişi s-a schimbat foarte mult în bine.
Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mînia nepotolită. Unul este mînios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violenţă. Acest lanţ început nu mai poate fi oprit decît prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, “în adevăr şi în Duh”. Schimbaţi termenii ecuaţiei acesteia şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau popoare, iar atunci veţi realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mînie.
Puneţi stavilă fermă în faţa demonului mîniei! Puneţi-vă strajă gîndului şi gurii în ceasul mîniei voastre! Binecuvîntarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba nu va mai fi atît de ascuţită şi rugăciunea lui Iisus, rostită la răstimpurile necesare, vă va face să înţelegeţi că sînteţi păcătoşi, oprindu-vă măcar de la exteriorizarea mîniei sau de la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvînt şi în faptă, dăruindu-ne blîndeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a moşteni pămîntul (Matei 5, 5).

sursa



#15 | pid:5011 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre iertare - Pr.Arsenie Boca

284. Iertând, stergi ce ierti. Ce ierti la altul, tie ti se sterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.
285. Iertarea noastră de la Dumnezeu e pusă, deci, în atârnarea de noi. Dumnezeu consfinteste pentru noi decizia noastră pentru altii. În cazul când, faptic, noi nu iertăm, rugăciunea noastră e întoarcere pe dos de faptele noastre si sună cam asa: Doamne, nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm altora!

#16 | pid:5015 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Parintele Cleopa Ilie
IERTAREA
513. Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşealele fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşealele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11, 25-26). Nu a zis să spui numai din buze: „Dumnezeu să te ierte". Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi ierta- fiecare fratelui - din inimile voastre..." (18, 35). Deci nu-i de ajuns să zici numai atâta: „Dumnezeu să te ierte", dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mînie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui Samuil la alegerea lui David, cînd proorocul vedea că Dumnezeu va alege pe frateleacestuia,Eliab, văzîndu-l cît este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui si la înălţimea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă" (I Regi 16, 7). Deci, să ştiţi că nu putem zice „Tatăl nostru", nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre", dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva. In zadar ne rugăm, că Dumnezeu la inimă se uită.
514. Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm pentru dragostea lui Hristos.
515. Dacă eşti certat cu cineva şi vorbeşti cu el, dar el totuşi nu vrea să raspundă, ce trebuie să facem în acest caz? Dacă a intrat diavolul atît de tare în inima lui şi nu te iartă, oricine ar fi - cumătru cuscru, soră, frate -, trebuie să-i zici de trei ori: „Iartă-mă, frate, pe mine păcătosul şi Dumnezeu să te ierte!". Dar dacă după aceasta tot te urăşte şi nu te iartă? Dacă îţi ceri iertare de trei ori şi nu te iartă, păcatul rămîne asupra lui. Dar tu să-ţi faci datoria şi pînă de trei ori să-ţi ceri iertare. Dacă nu te iartă, rămîne greutatea asupra lui şi tu roagă-te pentru el şi urmează sfatul preotului tău.
516. Părinte, dacă superi pe fratele tău fără să vrei, şi vezi că se necăjeşte şi îţi ceri iertare de la el, dar el rămîne cu mînie asupra ta, ce să faci? Tu fă-ţi datoria şi să zici: „Iartă-mă, frate, că am greşit!". Şi el, dacă nu te iartă, asupra lui rămîne păcatul. Tu ţi-ai cerut iertare, ţi-ai făcut datoria. Şi dacă nu te iartă, el răspunde, că nu mai poate zice „Tatăl nostru".
517. Dacă m-am certat cu cineva şi de cîte ori îi cer iertare, nu vrea să mă ierte, ce să fac să mă împac cu dînsul? Nu-i mai zice nimic, nici nu-l vorbi de rău către cineva, ci roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsul şi iartă-l din inimă. De la o vreme se stinge mînia, asemenea unui foc peste care nu mai pui lemne.
518. Nu-i de ajuns să zici numai cu buzele: Dumnezeu să te ierte, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mînie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. In zadar ne rugăm, cînd inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată rîvna cea rea. 519. Nu este nici un păcat neiertat. Numai păcatul nepocăit şi nemărturisit rămîne în veci neiertat.


URA
1547. Ura, ca şi celelalte patimi, se naşte din iubirea de sine, egoismul, care este maica şi rădăcina tuturor păcatelor, după Sfinţii Ioan Damaschin şi Efrem Sirul. Iar iubirea de sine este „iubirea neraţională faţă de trup" după Sfîntul Maxim Mărturisitorul (Filocalia, vol. II). Ura este ucidere de om (I Ioan 3, 15). Ura este permisă numai împotriva diavolului şi a păcatului (Psalmul 96, 11; Pilde 8, 13; Amos 5, 15). Ura este permisă asupra nedreptăţilor, după cuvîntul psalmistului:"nedreptate am văzut şi m-am scîrbit"(Psalmul 118, 163; Romani 12,19; Pilde 13, 5; 17, 13). Creştinii trebuie să urască minciuna (Psalmul 118, 163); trebuie să urască căile nedrepte (Psalmul 118, 104), precum şi adunarea păcătoşilor (Psalmul 25, 5).Trebuie să urască pe cei ce-L urăsc pe Dumnezeu (Psalmul 138, 21-22). Ura se biruieşte prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, iar dragostea de Dumnezeu o cîştigăm prin toate faptele bune, dar mai ales prin rugăciunea cea curată.

MÎNIA
673. Mînia ne biruieşte pe toţi! Vai de capul nostru!
674. Mînia cea dreaptă nu urăşte, ci împlineşte porunca Domnului, care zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă.
675. Mînia se împarte în trei feluri:
1. Este mînia numită pe greceşte „holos", care înseamnă „repede", cînd omul se mînie repede şi tot repede îi trece. Asta nu-i mînie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfînt în Psaltire: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi. Aceasta-i mînia cea firească. A greşit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărţită în trei părţi: partea mînioasă, partea raţională şi partea poftitoare. Această mînie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mînie asupra păcatului. Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: „Mînia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra şarpelui prin care ai căzut".
2. A doua treaptă a mîniei este mînia numită „catos" sau pizmă, pe româneşte. Acesta-i un şarpe rău. Acesta cînd a muşcat inima noastră, nu numai că ne mîniem, dar ţinem mînie cîte o săptămînă-două pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea.
Cînd omul ţine mînie şi gîndeşte: „Lasă, că-i răstorn eu planul la acela; lasă, că am să-i zic eu; lasă, că am să i-o fac eu", şi cînd vei vedea acestea în mintea ta, să ştii că ai trecut în treapta a doua a mîniei. Te-a muşcat mai mare balaur de inimă. Şi să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicînd: „Iartă-mă, soţule; iartă-mă, soţie!", că dacă nu trece această mînie, nu putem zice „Tatăl nostru".
Atunci ar trebui să ne rugăm aşa: „...şi nu ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm...". Aşa ar trebui să ne rugăm, că dacă nu iertăm, altfel nu putem zice „Tatăl nostru". In nici un fel de mînie nu putem zice „Tatăl nostru". Condiţia-i pusă de înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvîntul.
Apostolul spune: Soarele să nu apună peste mînia voastră, iar cel ce a trecut în al doilea grad de mînie, nu numai soarele îl apucă cu mînia, îl apucă şi două, trei zile, şi o săptămînă şi o lună.
3. Apoi este mînia cea mai grea decît toate, „zacos", care pe româneşte se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decît dracul. Este un drac mai rău decît toţi dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mînie! Dar de ce se cheamă zacos? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul, cînd a ajuns în treapta a treia a mîniei, nu ţine mînie numai două-trei zile sau o săptămînă, ci ani de zile. S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. „Uite, cutare a murit, şi pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, şi n-a vrut s-o ierte". Să ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia.
Cînd se tulbură omul de zavistie, fierea varsă venin în jurul inimii, că partea cuvîntătoare a sufletului este în inimă. Atunci se întunecă raţiunea şi creierul şi partea sentimentală a sufletului omului şi degeaba îi spui că aici este alb, că el vede negru. Nu mai vede bine, fiindcă i s-a întunecat mintea şi inima de zavistie. Zavistia este un drac care persistă în inima omului şi dacă omul nu se mărturiseşte şi nu se roagă lui Dumnezeu să-l izgonească, sunt mulţi care nici pe patul morţii nu vor să ierte pe cel ce le-a greşit.
Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru şi atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întîmple ce spune Sfîntul Isaac Sirul: „Sămînţă pe piatră este rugăciunea celui ce are mînie asupra fratelui său".
676. Unui Părinte, care se mînia adeseori pe ucenicul său, i-a zis odată bătrînul: Părinte, nimic nu este mai greu decît să creşti duhovniceşte pe cineva. Dar să nu uităm ce spune Sfîntul Efrem Sirul, căci chipul îndreptării şi al cîştigării sufletelor este numai al blîndeţii.

#17 | pid:5017 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Vezi si predicile sfintilor parinti din:
Duminica iertarii aproapelui (Duminica Lasatului Sec de Branza ( a izgonirii lui Adam din Rai )
Duminica a XI-a dupa Rusalii ( Pilda Datornicului nemilostiv )

Acest post a fost editat de Luca.O: 29 November 2011 - 09:12 AM


#18 | pid:5018 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
[VIDEO]Exista iertare fara uitare? - Pr.Arsenie Papacioc

#19 | pid:6149 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre invidie şi ură
«Să nu urăşti pe fratele tău în cugetarea ta» (Lev. 19, 17), spune cuvântul lui Dumnezeu.
«Cu cei ce urau pacea, eram făcător de pace» (Ps.119, 6).
«Invidia nu ştie să cinstească lucrul cel de folos» (Triod, Laude, Sfânta şi Marea Marţi).
«Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15).
«Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.» (I Ioan 2,11).
«Lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile» (I Petru 2, 1).
«Iar faptele trupulul sunt cunoscute, şi ele sunt: preacurvia, curviea, necurăţia, destrăbălarea, îmchinarea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pismuirile, uciderile, beţiile, chefurile şi cele asemenea acestora...» (Galateni 5, 19-21).
«Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii» (Galateni 5, 26).
«Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău» (Iacov 3, 16).
Sfântul Vasile cel Mare ne spune despre pizmă: “Aşa cum rugina distruge fierul, tot astfel şi pizma distruge sufletul care o are… Pizma este răutatea însăşi a diavolului, patimă care nu suportă vindecare…”.
“Demonul”, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “are pizmă, însă faţă de oameni, nu faţă de demon, tu însă, care deşi eşti om, pizmuieşti pe oameni, de care iertare te vei învrednici?”
După Sfântul Grigorie Teologul, pizma este rădăcina tuturor relelor, izvorul a tot felul de nenorociri, pepiniera faptelor necuvioase.
Pomenirea de rău, ne învaţă Cuviosul Talasie, este lepra sufletului. Nepomenitor de rău este cel care se roagă pentru cei care l-a mâhnit... Ura faţă de aproapele este moartea sufletului. Sufletul celui care cleveteşte are ură şi lucrează ură.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne adevereşte că sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om nu se poate împăca cu Dumnezeu... Cel care vede în inima sa o urmă de ură faţă de vreun om pentru vreo greşeală a lui, se face străin cu totul de dragostea lui Dumnezeu.
În ziua în care vei deschide gura ta, ne spune Sfântul Isaac Sirul, şi vei vorbi împotriva cuiva, să te socoteşti pe tine mort şi zadarnic în toate lucrurile pe care le faci, deşi crezi că întru sinceritatea inimii vorbeşti spre zidire.
Cel care pizmuieşte se vatămă, în timp ce acela care este pizmuit se binecuvintează. Omul care este pizmuit sporeşte spre cele bune acoperit, aşa cum s-a petrecut cu Iosif cel preafrumos, căci cu cât mau mult l-au pizmuit fraţii lui, cu atât şi Dumnezeu l-a înălţat, până ce l-a suit la împărăţie. Sfântul Efrem Sirul ne spune că toţi cei care se vrăjmăşesc, se vor duce fără îndoială în iad. Patima pizmei, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, este mult mai rea decât desfrânarea şi preadesfrânarea... Ea a răsturnat biserici întregi şi a infectat toată lumea.
În sufletul pomenitor de rău, scrie Sfântul Antioh, se vor sălăşlui vulpile şi în inima tulburată se vor cuibări fiarele sălbatice, adică viclenii diavoli.
Nu se potriveşte ca ucenicii lui Hristos, creştinii, să fie stăpâniţi de pizmă. Semnul sufletului curat este cuvânt fără pizmă şi râvnă fără răutate. Să ne depărtăm de pizmă, pentru că este fiica diavolului.
Să urmărim dragostea..., şi să umblăm cu dragoste, deoarece dragostea este plinirea Legii, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel.
Nu numai că nu trebuie să-i pizmuim sau să-i urâm pe semenii noştri, ci să-i iubim pe toţi cei care ne urăsc şi ne vrăjmăşesc.
Regele Spartei, Aghis, care fusese clevetit de rudele sale, a fost îndemnat de curtenii săi să-i pedepsească. Acela însă nu a fost de acord cu ei, ci a răspuns cu linişte: „Mi-e milă de ei din toată inima. Pizma este chipul cel mai rău al pedepsirii de sine. Ei înşişi se pedepsesc. Mai întâi de patima lor şi apoi de către virtuţile mele. Această pedeapsă le ajunge”. Patima pizmei este un neîntrerupt iad şi o continuă pedeapsă a celui pizmaş.
Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, sursa

#20 | pid:6150 | tid:2198
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Urmarile robirii sufletului de patima maniei - Sfantul Ioan Casian

“A patra lupta o avem de dat impotriva maniei, care trebuie alungata cu totul din suflet pentru otrava ei ucigatoare. Cat timp staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta, nici sa ne bucuram de vazul unei sublime contemplatii si nici sa dam sfaturi intelepte altora. Nici partasi la viata adevarata si pastratori statornici ai dreptatii nu vom mai ramane, dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: “Tulburatu-s-a de manie ochiul meu” (Ps. 30, 9). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea, chiar de am trece de intelepti in ochii tuturora, “Pentru ca mania salasluieste in sanul celor nebuni” (Ecclesiast 7, 8), dar nici viata fara de moarte nu vom putea dobandi, oricat de prevazatori s-ar parea ca suntem judecati de oameni: “Caci mania ii pierde chiar pe cei prevazatori” (Pilde 15, 1). Nu vom fi in stare sa pastram nici carma dreptatii ajutati de un ascutit discernamant al mintii, oricat de desavarsiti si vrednici de respect am fi socotiti de toata lumea: “Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o intalnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem in nici un chip castiga, oricat de nobili si cinstiti am fi prin privilegiul nasterii, “caci barbatul manios este necinstit” (Pilde 11, 25). Nici la un sfat intelept nu vom fi in stare sa ne ridicam vreodata, oricat de severi si plini de adanca stiinta am parea, fiindca “cel iute la manie savarseste nebunii” (Pilde 14, 7). Nici la adapost de tulburari primejdioase si feriti de pacate nu vom putea fi, chiar daca nici o neliniste nu ne vine din partea altora, fiindca “un om manios atata cearta si cel aprig savarseste multe pacate” (Pilde 29, 12)”. – din “Așezămintele Sfinților Apostoli” (Αποςτολικαι Διαταγαι), cartea a VIII-a, cap. l, p. 211-212)

“…Fericitul Apostol… dupa ce a zis: “Maniati-va, dar nu gresiti“, adauga indata: “Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului” (Efeseni 4,26-27). Daca este vatamator sa apuna soarele peste mania voastra si daca, maniindu-ne dam indata loc in inima noastra diavolului, cum ne-a dat porunca sa ne maniem, zicand: “Maniati-va, dar nu gresiti”! Oare nu este limpede ca acest lucru, adica maniati-va impotriva viciilor si furiei voastre, ca nu cumva voi, inchizand ochii, soarele dreptatii, Iisus, din cauza maniilor voastre.

Intr-adevar, omul intotdeauna s-a temut de cei despre care stie ca se manie si de aceea se fereste sa-i supere. Asa, in fata unor foarte drepti judecatori, de obicei se tem de mania lor pedepsitoare cei a caror constiinta este apasata de vreo vinovatie, si asta nu pentru ca s-ar afla vreo pornire de razbunare in sufletele celor care au sa dea o sentinta dreapta, ci pentru ca acesta este sentimentul ce-l incearca cei ce se tem chiar in fata celui ce aplica legile, dupa o examinare si cumpanire dreapta. Oricat de mari ar fi blandetea si bunatatea cu care este facuta judecata, ea este socotita ca izvorand dintr-o grea si foarte pornita manie de catre cei ce au trebuit sa fie supusi din vina lor osandei.

Ar fi lunga insirarea si nepotrivita cu scopul lucrarii daca am sta sa lamurim toate cate s-au spus in sens figurat in Scripturi despre Dumnezeu asemanat cu faptura omeneasca. Pentru trebuinta de acum ar fi de ajuns cele ce am spus…, pentru ca nimeni sa nu-si mai traga prilej de boala si moarte vesnica tocmai de acolo unde se cauta sfintenie si nemurire, tamaduirea vietii si nemurirea”. (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)

Mania mantuitoare si mania pierzatoare

“Negresit avem sadita in noi mania spre o destul de buna slujire, la care este folositor si sanatos sa recurgem numai atunci cand fierbem de manie impotriva pornirilor ticaloase ale inimii noastre si ne indignam ca cele, de care ne rusinam a le face sau vorbi in fata oamenilor, s-au furisat in ascunzisurile inimii noastre. Fireste, prezenta ingerilor si a lui Dumnezeu insusi, Care patrunde cu vederea pretutindeni si in toate si Caruia nu-i pot ramane ascunse in nici un chip tainele constiintei noastre, ne cutremura de spaima.

Tot astfel, ne aduce buna slujire cand ne pornim impotriva maniei insasi, care s-a furisat in noi contra fratelui si alungam intai toate imboldirile ei ucigase, fara a-i ingadui sa aiba lacas in adancul inimii noastre. La fel ne invata sa ne maniem chiar profetul, care o alungase intr-atat din simturile lui, incat nici propriilor lui dusmani n-a voit sa le raspunda dupa legea talionului, zicandu-le: “Maniati-va, dar nu gresiti” (Efeseni 4,26).

Prin urmare, ni se porunceste sa ne maniem cu folos impotriva noastra insine si impotriva imboldirilor ticaloase ce se starnesc in noi si sa nu gresim impingandu-le pe acestea spre fapte vatamatoare. In sfarsit, acelasi sens il lamureste mai deplin versetul urmator: “De cele ce ziceti in inimile voastre caiti-va in asternuturile voastre” (Ps. 4, 5), adica tot ce ganditi in inimile voastre sub navala neasteptata a imboldirilor ticaloase, indreptati si lecuiti prin cumpanita chibzuinta si alungati, printr-o foarte fierbinte cainta, toata izbucnirea furiei patimase, ca si cum ati fi gata de culcare”. (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)

“Insa ce trebuie sa mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fara sa rosesc eu insumi, a caror inversunare nici la apusul soarelui nu-si afla potolire, ci si-o prelungesc timp de multe zile? O ura ascunsa ii roade impotriva celor pe care le-a casunat, si oricat ar tagadui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cat sunt de coplesiti de ea. Nici nu li se mai adreseaza cu grai bland, dar sa mai stea de vorba cu obisnuita bunatate; si cu toate astea socotesc ca nu savarsesc nici un pacat daca pornirea lor nu cauta razbunare. Totusi, daca din lipsa de curaj ori, sigur, din neputinta n-o dau pe fata si n-o pun in lucrare, atunci, intorcand otrava maniei asupra lor insisi, spre propria pierzanie, o clocesc multi in inimi si o rumega pe tacute in ei; in loc sa alunge indata otrava supararii prin puterea virtutii, ei o mistuiesc zi de zi“. (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)



Tamaduirea patimii maniei

Impacarea cu semenii

“Or, cum sa ingaduie Domnul sa pastram in noi mania, fie chiar pentru o clipa, El, Care nu admite sa-I fie oferite nici macar jertfele spirituale ale rugilor noastre, daca stim ca cineva are vreun necaz pe noi? “Deci, zice El, daca-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom ingadui sa pastram suparare impotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar pana la apusul soarelui, daca nici macar, cand este suparat fratele pe noi, nu ne este ingaduit sa adresam rugaciuni Domnului? Or, Apostolul ne indeamna: “Rugati-va neincetat” (I Tesaloniceni 5, 17) si “in tot locul, ridicand maini sfinte, fara manie si fara sovaieli” (I Timotei 2, 3).

Deci ramane ca: sau sa nu ne mai rugam, cat timp pastram in inimi o astfel de otrava, si atunci ne facem vinovati de calcarea acestei porunci apostolice si evanghelice, dupa care ni se cere sa ne rugam neincetat si in tot locul; sau, daca inchizand ochii la aceasta interzicere, cutezam sa-I inaltam rugaciuni, sa tinem seama ca nu rugi ii adresam Domnului, ci sfidarea noastra cu duh de razvratire.

Si fiindca de cele mai multe ori noi le aratam desconsiderare fratilor pe care i-am jignit si intristat, sau, cel putin privindu-i de sus, pretindem ca nu noi ne facem vinovati de asta, Doctorul sufletelor si Cunoscatorul celor ascunse dinla-untrul nostru a voit sa inlature cu totul orice prilej de manie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceste nu numai sa-i iertam pe fratii nostri care ne-au suparat si sa ne impacam cu ei, alungand din minte toata jignirea sau intristarea pricinuita de ei, dar mai mult: daca stim ca ei au vreo pornire dreapta sau nedreapta impotriva-ne, la fel ne impune sa lasam darul nostru, adica sa intrerupem ruga si sa ne grabim mai intai a-i impaca. Dupa ce le-am potolit mania, putem inalta nepatate darurile rugaciunilor noastre. Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I impacat sa-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobandit printr-unul sa piarda prin celalalt stapanit de suparare. Cel ce doreste si asteapta mantuirea tuturor robilor Sai sufera o paguba la fel daca a pierdut pe cineva. De aceea, daca fratele are manie impotriva noastra, rugaciunea ne va fi tot atat de nefolositoare de parca noi am pastra-o in sufletul umflat de indignare impotriva acestuia“. (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inima si sadirea, in loc, a virtutii rabdarii

“Mania trebuie oprita nu doar de la fapta, ci mai ales alungata din ascunzisurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiti de intunecimile ei sa nu mai fim in stare sa primim nici lumina unui sfat sanatos, nici a stiintei si, drept urmare, sa nu mai devenim templul Duhului Sfant, daca duhul cel rau si-a gasit salas in noi. Aceasta manie inchisa in inima poate sa nu faca suparare oamenilor din jur, dar respinge stralucitoarea lumina a Duhului Sfant, ca si cum ar impinge-o in afara“. (Ibidem, cap. 12, p. 217)

“Legea Veche… ne pune in vedere acelasi lucru: “Sa nu dusmanesti, zice, pe fratele tau in inima ta” (Levitic 19, 17), si iarasi: “Sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau” (Levitic 19, 18) si tot asa: “Drumurile celor care-si amintesc de fapta rea duc spre moarte” (Pilde 12, 28). Deci si acolo observi ca este indepartata rautatea nu numai de la fapta, dar chiar din gand, o data ce se cere alungata cu totul ura si razbunarea pana si din minte, dar din inima?…

Indreptarea si linistea noastra deplina nu trebuie sa se bazeze pe o bunavointa straina, ceea ce nu sta, dealtfel, in putinta noastra, ci mai degraba in taria noastra. De asemenea, nici inabusirea maniei nu e bine sa atarne de desavarsirea morala a altuia, ci sa coboare din forta noastra spirituala, care se dobandeste nu prin rabdarea semenilor, ci prin propria noastra indelunga – rabdare. Uneori, biruiti de orgoliu sau de lipsa de rabdare, nu vrem sa ne indreptam purtarile neasezate si neintelepte si de plangem ca avem nevoie de singuratate, ca si cand acolo, nemaifiind nimeni care sa ne tulbure, vom afla virtutea rabdarii. Acoperindu-ne in acest fel lipsa noastra de zel, pretindem ca nu din nerabdarea noastra, ci din vina semenilor izvorasc cauzele supararilor. Tot dand pe altii vina propriilor greseli, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata rabdare si desavarsire… Caci singuratatea, pe cat e in masura sa descuie poarta spre cea mai sublima contemplatie celor ce si-au curatat viata, iar prin vederea cea mai neintinata sa patrunda la cunoasterea tainelor spirituale, tot asa celor ce nu si-au indreptat-o indeajuns, nu numai ca le pastreaza intregi patimile, dar chiar le sporeste.

Cate un om pare rabdator si sfios pana s-a intovarasit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de inainte. Viciile ce stateau ascunse au si erupt ca niste cai fara zabala, care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din boxe la alergari, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii, si mai mult se aprind in noi patimile, daca n-au fost sugrumate de mai inainte. Lenevia pe care o hraneste lipsa de griji ne face sa pierdem chiar si umbra de rabdare, pe care parea sa o avem pentru moment…

Ca si cand toate neamurile de serpi veninosi si de fiare n-ar continua sa ramana primejdiosi chiar daca stau retrasi in vizuinile lor; daca deocamdata nu vatama pe nimeni, nu inseamna prin asta ca nu sunt periculosi, caci nu blandetea, ci izolarea lor ii face nevatamatori. De aceea, pentru cei ce cauta desavarsirea, nu-i de ajuns sa nu se manie contra unui om… nu va fi de ajuns sa lipseasca oamenii impotriva carora sa se aprinda mania. Daca nu vom dobandi mai intai virtutea rabdarii, ea se poate porni chiar impotriva lucrurilor mute, caci, afland lacas in inimile noastre, nu ne ingaduie nici sa ne bucuram de o continua liniste, nici sa fim la adapost de alte patimi…

De aceea, daca ravnim sa ajungem la acea inalta rasplata divina, despre care se spune: “Fericiti cei curati cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), trebuie sa suprimam mania nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negresit, nu ne va fi de nici un folos sa inabusim manifestarea in cuvant sau in fapta a pornirii noastre manioase, daca Dumnezeu, Caruia nu-I raman nestiute cele ascunse ale inimii, o gaseste cuibarita acolo.

Cuvantul Evangheliei ne porunceste sa starpim mai degraba radacinile viciilor decat roadele, care fara indoiala vor disparea dupa ce le-a fost nimicita vatra. Cand acestea vor fi alungate, nu de la suprafata faptelor noastre, ci din adancul gandurilor noastre, mintea ne va putea ramane necontenit intr-o rabdare si sfintenie deplina. De aceea, ca sa nu se savarseasca omoruri, este suprimata mania si ura, fara de care in nici un chip nu se va putea intampla vreo ucidere: “Caci, oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 22) si “Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15). Adica, dorind in inima lui sa-l ucida pe fratele sau,… numai pentru patima maniei este declarat el ucigas de Domnul Care va da fiecaruia rasplata sau osanda cuvenita, nu numai pentru savarsirea faptului in sine, dar chiar pentru a-l fi voit si dorit. Este tocmai ceea ce insusi Domnul spune prin gura profetului: “Eu insa faptele si gandurile acelora vin sa le strang la un loc cu toate popoarele si toate limbile” (Isaia 66, 18), si iarasi “care (fapte si ganduri) ii invinovatesc sau ii si apara intre ei in ziua cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor“” (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)

“Tamaduirea deplina de aceasta boala va cere mai intai sa credem ca nu este ingaduit in niciun chip a ne mania, pentru cauze drepte sau nedrepte, stiind ca vom pierde indata lumina judecatii, taria unui sfat sanatos, si insasi cinstea si spiritul dreptatii, dupa ce partea cea mai intima a inimii noastre va fi orbita de intunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburandu-se si duhul maniei avand lacas in noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfant. In cele din urma, trebuie sa cugetam ca nu ne este in niciun chip ingaduit sa ne rugam si nici sa-L imploram pe Dumnezeu, daca mania ne stapaneste, si mai presus de toate, avand zilnic in fata ochilor starea schimbatoare a conditiei omenesti, trebuie sa credem sa vom pleca din trup si nu ne va fi de niciun folos nici castitatea, nici lepadarea de toate bunurile, nici sila de bogatii, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza maniei si urii ni se fagaduieste de catre Judecatorul lumii osanda vegnica“. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

(din Sfantul Ioan Casian – “Tamaduirea sufletului de patima maniei”)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi