Sari la continut

Iisus Hristos
Numai un lucru nu este ingaduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul Sa se uneasca cu Dumnezeu ii este ingaduit, daca va intelege ca poate. Caci voind si intelegand, crezand, si iubind, prin buna vietuire omul ajunge impreuna vorbitor cu Dumnezeu. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre mersul la biserica, slujbe etc.


18 postari la acest topic

#11 | pid:6495 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Cuvânt despre rugăciunea din biserică - Sf.Ignatie Briancianinov

Fără nici o urmă de îndoială, cea mai înaltă prin vrednicia sa dintre toate clădirile pământeşti este biserica sau casa lui Dumnezeu: cuvintele acestea au acelaşi înţeles. Chiar dacă Dumnezeu este pretutindeni, în biserică prezenta Lui se vădeşte într-un chip deosebit - în chipul cel mai simţit şi mai folositor pentru oameni. Arătarea lui Dumnezeu e încă şi mai folositoare, încă şi mai simţită pentru om, atunci când omul însuşi se face biserică a lui Dumnezeu fă-cându-se sălaş al Sfântului Duh asemenea apostolilor şi celorlalţi mari sfinţi. Starea aceasta, însă, este atinsă doar de puţini creştini - şi de aceea, lăsând pe altă dată împreună-vorbirea despre biserica cea nefăcută de mână, de Dumnezeu zidită, cuvântătoare a lui Dumnezeu - omul, şi despre slujba care trebuie să se desfăşoare în ea, vom vorbi acum despre biserica cea materială a lui Dumnezeu, zidită de mâinile omeneşti, despre rugăciunile care se fac în ea, despre îndatorirea creştinului de a cerceta cu osârdie biserica lui Dumnezeu, despre folosul acestei cercetări.
Biserica lui Dumnezeu este cer pământesc: „în biserica slavei Tale stând, Doamne, în cer a sta ni se pare", cântă Sfânta Biserică[135].Biserica e locul părtăşiei lui Dumnezeu cu oamenii: în ea se săvârşesc toate tainele creştineşti. Dumnezeiasca Liturghie şi hirotonia nu pot fi săvârşite nicăieri altundeva decât în biserică. Si celelalte taine trebuie săvârşite în Biserică: la mare nevoie se îngăduie săvârşirea lor, mai ales spovedania si Maslul, în case. Biserica lui Dumnezeu răsună de slavoslovirea lui Dumnezeu; pentru cuvintele acestei lumi nu este loc în ea. Totul e sfânt în biserica lui Dumnezeu: chiar şi pereţii, şi podeaua, şi văzduhul. Ea e păzită fără încetare de îngerul lui Dumnezeu; îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii Bisericii triumfătoare se pogoară în ea. A te afla într-o astfel de clădire sfinţită e cea mai mare fericire pentru om, care este pribeag pe pământ. Sfântul Prooroc David, cu toate că era împărat, cu toate că avea palate largi şi măreţe, cu toate că stăpânea toate mijloacele pământeşti de veselire şi desfătare, a grăit, cercetând şi preţuind toate aşa cum se cuvine: Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica Lui cea sfântă (Ps. XXVI, 7, 8). Aceasta a rostit-o prin gura lui David Sfântul Duh. Cel ce în vremea vieţii pământeşti va merge cât poate de des la biserica lui Dumnezeu e ca şi cum ar locui în ea: acesta, după despărţirea de trup, va trece foarte lesne spre veşnică prăznuire în biserica cerească, cea nefăcută de mână, al cărei ziditor e Dumnezeu, în biserică ne şi rugăm, ne şi zidim, ne şi curăţim de păcate, ne şi împărtăşim cu Dumnezeu.
Pildă de mers la biserica lui Dumnezeu ne-a arăta Mântuitorul (In. VII, 14), ne-au arătat şi Sfinţii Apostoli (Fapte III, 1). Creştinii din toate timpurile au socotit ca datorie a lor de neînlăturat mersul cu osârdie la biserica lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă mersul la Biserică, în vremea tuturor rugăciunilor care se fac acolo, cu o dajdie cuvenită împăratului pe care toţi trebuie s-o plătească în fiecare zi[136].Dacă a fi de faţă la fiecare Liturghie săvârşită în Biserică se socoate de către sfântul păstor drept o datorie de neînlăturat a oricărui creştin, cu atât mai mult este acest lucru o datorie de neînlăturat a monahului. Săracii sunt scutiţi de dajdie pentru sărăcia lor: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi bolnavii pe care boala îi ţine în chilia lor. De dajdie sunt scutiţi dregătorii împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi monahii foarte sporiţi, care se îndeletnicesc cu nevoinţa rugăciunii mintii şi seceră din ele roadă îmbelşugată, care trebuie ascunsă de ochii oamenilor. De dajdie sunt scutiţi ostaşii, dimpreună cu toţi cei aflaţi în slujba împăratului: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi monahii care în vremea slujbelor sunt prinşi cu ascultările. Ia seama ca nu cumva sub pretextul ascultării, sau al îndeletnicirii la chilie cu rugăciunea mintii, sau chiar al unei părute boli, să lucreze în chip tainic o cursă a diavolului, care urăşte rugăciunea fiindcă ea e maica virtuţilor şi sabie ce striveşte duhurile viclene, care întrebuinţează toate sforţările şi toate mijloacele ca să dea acestor curse înfăţişarea cea mai bună cu putinţă, pentru a îl abate pe om de la rugăciune, să-1 lipsească de arme şi apoi să-1 piardă ori să-1 rănească[137].
Laude bisericeşti sunt în număr de şapte, însă împărţite în trei despărţăminte. Ele sunt: 1) Vecernia, 2) Pavecerniţa, 3) Utrenia cu ceasul întâi, 4) ceasul al treilea, 5) ceasul al şaselea, 6) ceasul al nouălea. Vecernia, cu care încep slujbele zilei bisericeşti, se săvârşeşte împreună cu pavecernifa şi ceasul al nouălea; ceasul al nouălea se citeşte înainte de vecernie. Utrenia se săvârşeşte împreună cu ceasul întâi şi cu miezonoptica; miezonoptica se citeşte înainte de utrenie, ceasul întâi - după utrenie. Ceasul al treilea şi ceasul al şaselea se citesc împreună cu tipicalele, care se citesc după ceasuri. Când utrenia este împreunată cu vecernia sau cu pavecerniţa mare, slujba se cheamă priveghere de toată noaptea. Ea se săvârşeşte înaintea marilor praznice, în cinstea praznicelor. Lucrarea privegherii de toată noaptea asupra nevoitorului stă în aceea că cel ce a petrecut în rugăciune o parte însemnată a nopţii cu evlavia şi luarea-aminte cuvenite simte în ziua următoare o deosebită uşurime, prospeţime, curăţie a minţii, înlesnire în cugetarea la Dumnezeu. Tocmai de aceea a grăit Sfântul Isaac Sirul: „Dulceaţa dăruită nevoitorilor în timpul zilei se revarsă din lumina rugăciunilor de noapte (lucrării de noapte) asupra minţii curate"[138].Dumnezeiasca Liturghie nu se numără laolaltă cu cele şapte laude; ea este în afara numărului lor, ca slujbă aparte, cea mai sfântă dintre toate, prin care a fost orânduită Dumnezeiasca Jertfă cea fără de sânge.
O pildă mântuitoare a mersului la biserica lui Dumnezeu vedem în mersul la templu al vameşului, pe care ni-1 înfăţişează Evanghelia (Le. XVIII, 10). Vameşul sta în fundul templului, socotea că nu are dreptul nici să-şi ridice ochii către cer, ci se bătea în piept, zicând: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului. Vameşul a ieşit din templu după ce a reuşit să îşi atragă bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi tu, venind în biserică, dacă nu ai vreo ascultare în ea, stai în fund, într-un colţ umil sau după un stâlp, ca să nu te îm-prăştii şi ca evlavia ta să nu se arunce în ochii altora; tinde-ţi ochiul minţii către inimă, iar ochiul trupului spre pământ, şi roagă-te lui Dumnezeu întru frângerea duhului, fără a socoti că ai vreo vrednicie, vreo virtute, socotindu-te vinovat pentru o mulţime fără număr de păcate ştiute şi neştiute de către tine. Păcătuim foarte mult şi întru neştiinţă, şi din pricina mărginirii noastre, şi din pricina vătămării firii noastre de către păcat. Dumnezeiasca Scriptură spune: Inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18). Şi pe tine, dacă te vei ruga având conştiinţa păcătoşeniei şi sărăciei tale, Dumnezeu te va auzi din Biserica cea sfântă a Sa glasul tău, şi strigarea ta cea de rugăciune înaintea Lui va intra întru urechile Lui (Ps. XVII, 8): El va vărsa asupra ta mila Sa cea bogată. - Dacă ai vreo îndatorire pe lângă biserică, plineşte-o cu cea mai mare evlavie şi băgare de seamă, ca unul ce slujeşte lui Dumnezeu, nu oamenilor.
Dimpreună cu pomenitul vameş, ne povesteşte Evanghelia, a intrat în templu pentru rugăciune şi un fariseu. Ca om cu greutate, fariseul s-a aşezat în văzul tuturor. Pesemne, nutrea gândul - de obşte tuturor fariseilor - că zideşte norodul de faţă prin felul său cucernic de a sta şi a se ruga. El socotea că nu-i pândeşte primejdie din partea slavei deşarte, fiind sporit în virtute, şi că oarecare făţărnicie are dezvinovăţire, avându-se în vedere folosul cel de obşte. Dar în ce sta rugăciunea lui ? în primul rând, îl proslăvea pe Dumnezeu, începutul e bun: dar mai apoi, fariseul s-a apucat să înşire nu binefacerile lui Dumnezeu, ci meritele şi deosebitele sale însuşiri, aşa încât la astfel de înşiruire s-ar fi căzut alt început. Fariseul ar fi început în chip mai potrivit proslăvindu-se pe sine, iar nu pe Dumnezeu. El proslăveşte pe Dumnezeu numai de formă, ca să-şi acopere întrucâtva trufia. Trufia aceasta s-a vădit în osândirea şi defăimarea aproapelui/a cărui conştiinţă era necunoscută fariseului, a cărui mărturisire a păcatelor atrăsese mila lui Dumnezeu. Fariseul, care în chip făţarnic proslăvea pe Dumnezeu, a zis: Nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca si acest vameş. Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Aici sunt învederate: nerecunoaşterea păcătoşeniei proprii, conştiinţa propriei vrednicii, trufia ce decurge din acestea, ce se arată prin osândirea şi defăimarea aproapelui. Rugăciunea fariseului nu a fost primită de Dumnezeu, Care ca încheiere a acestei pilde a zis: Tot cel ce se înalţă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat. Din aceasta se vede că oricine voieşte ca rugăciunea lui să fie primită de către Dumnezeu trebuie s-o aducă întru recunoaşterea păcătoşeniei sale şi a neajunsului său cât se poate de mare în privinţa virtuţii; trebuie s-o aducă după ce a lepădat conştiinţa vredniciilor sale, care sunt cu totul de nimic faţă de vrednicia cea nemăsurată a lui Dumnezeu; trebuie s-o aducă din inimă ce s-a smerit înaintea oricărui aproape, din inimă care a îndrăgit pe fiecare aproape, din inimă ce a iertat aproapelui toate jignirile şi necazurile. Iar eu, grăieşte Proorocul către Dumnezeu rugându-se, întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta, închina-măvoi spre Sfântă Biserica Ta, întru frica Ta (Ps. V, 7).
Mare milă a lui Dumnezeu faţă de om este aşezământul (instituţia) slujbelor de obşte în sfintele lui Dumnezeu biserici. Aceste slujbe sunt aşezământ al apostolilor, al sfinţilor lor ucenici şi al Sfinţilor Părinţi ai primelor veacuri ale creştinismului, orânduit prin descoperire de Sus[139] La aceste slujbe fiecare creştin poate lua parte, şi cel necărturar îşi însuşeşte cunoştinţa, elocvenţa, poezia duhovniceştilor, sfinţilor ritori şi cărturari ai creştinismului. Luând parte la aceste slujbe, cel ce doreşte poate deprinde lesne rugăciunea minţii: cantitatea rugăciunii duce la calitate, au spus Părinţii, şi ca atare lungile slujbe mănăstireşti ajută foarte mult nevoitorului să treacă de la rugăciunea cu gura la cea cu mintea şi cu inima. Slujbele bisericeşti au în sine o cuprinzătoare Teologie dogmatică şi morală creştinească: cel ce merge în chip statornic la biserică şi ia aminte cu osârdie la cele ce se citesc şi se cântă acolo poate foarte bine să înveţe tot ce este de trebuinţă creştinului în stadia credinţei.
Fericit monahul care trăieşte totdeauna lângă biserica lui Dumnezeu ! El trăieşte aproape de cer, aproape de rai, aproape de mântuire. Să nu lepădăm mântuirea care prin milostivirea lui Dumnezeu ne-a fost dată, ca să zic aşa, în traistă. Mai ales monahul începător este dator să meargă în chip statornic la biserică, în anii bătrâneţii şi istovirii, când atât vârsta cât şi boala închid pe monah aproape cu totul în chilie, el se va hrăni cu merindea duhovnicească pe care a strâns-o în vremea tinereţii şi tăriei sale, mergând cu osârdie în casa lui Dumnezeu. „Merinde" numesc rugăciunea mintii şi inimii. Domnul Cel Milostiv să ne învrednicească pe noi toţi a ne folosi aşa cum se cuvine de călugăria noastră, şi mai înainte de plecarea din viaţa pământească să ne mutăm cu mintea şi cu inima la cer. Acolo poate să ne înalţe rugăciunea atunci când o adumbreşte harul lui Dumnezeu, şi rugăciunea în om se face deja nu rugăciune a omului, ci rugăciune a Sfântului Duh, ce mijloceşte pentru om cu suspinuri negrăite (Rom. VIII, 27). Amin.
_________
135 Slujba Utreniei, troparul de după Slavoslovie
136 Scrierile Ierarhului. Tom I - Omul lăuntric.
137 Preacuviosul Macarie cel Mare. Cuvântul l, cap. 3 şi Cuvântul 3, cap. 2 şi 3.
138 Cuvântul 40.
139 Vezi viaţa Sfântului Ignatie Teoforul. 20 decembrie. Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 71.

(din Experiente ascetice vol.3 - Sf.Ignatie Briancianinov)

#12 | pid:6648 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
SĂ NU NECINSTEASCĂ NIMENI BISERICA LUI HRISTOS ŞI SFINTELE TAINE - SF.Ioan GURA DE AUR

DIN PREDICA DE SFÎNTUL PETRU ŞI DIN ZIUA SF. ILIE

Astăzi puţini fraţi au venit la biserica noastră. Oare care să fie pricina de s-au oprit şi noi săvârşim, pomenirea mucenicilor şi nimeni n-a venit către noi? De nu cumva depărtarea căii i-a pus pe dânşii în atâta lenevire şi pregetare? Dar nici aceasta nu i-a oprit să vină, ci pentru că n-au dragoste călduroasă către Dumnezeu şi către ai Lui sfinţi. Şi că în ce chip pe cel ce este sârguitor şi treaz în voinţă, nici un lucru nu poate să-l oprească, aşa şi pe cel leneş şi şovăitor toate pot să-l oprească.

Mucenicii şi-au vărsat sângele pentru adevăr, şi care este adevărul? Hristos; şi tu puţină cale n-ai putut să nu o socoţi? Acelora li s-au tăiat capetele pentru Hristos. Hristos pentru tine a murit şi pentru Dânsul şovăieşti? Este pomenirea mucenicilor şi tu te leneveşti şi pregeţi? Ţi se cădea să vii să vezi pe diavolul biruit şi pe mucenic biruind şi pe Dumnezeu slăvindu-l şi Biserica încununată.

Dar ce zice cel fără de minte? Păcătos sânt şi nu pot să vin la biserică. Şi de vreme ce eşti păcătos vino la Biserică să te facă drept. Cine şi care dintre oameni este fără de păcat? Sau nu ştii că şi tocmai aceştia ai bisericii care slujesc sfântului jertfelnic sunt încărcaţi cu păcate, şi de vreme ce şi ei carne purtând şi fiind uniţi cu trup de lut şi noi înşine cei ce şedem pe scaun arhieresc şi vă învăţăm pe voi, suntem împletiţi cu păcate dar nu ne deznădăjduim de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nici nu arătăm neomenie, că pentru aceea şi pe cei ce sunt preoţi a sluji patimilor i-a făcut, ca din cele ce păţesc ei, să dea iertăciune celorlaţi.

Câtă necunoştinţă şi muncă, că de este cineva să cânte sau să joace, sau să facă alte jocuri şi ne-ar chema, noi toţi alergăm foarte grabnic ca şi când am avea aripi şi pe cel ce ne-ar chema îl avem ca pe un mare dăruitor, şi toată ziua ne-o trecem numai a auzi şi a privi la acela. Iar la Dumnezeu învăţându-ne prin prooroci şi prin psalmi căscăm şi dormităm, şi la inimă avem vifor iar la cap întunecare iar la alergările de cai când mergem să privim unde nu e nici un acoperământ de perete de s-ar întâmpla să-i lovească cu vreo vijelie în obraz ei îngăduiesc ca nişte îndrăciţi şi rabdă uneori gerul, alteori zăduful după cum este vremea şi depărtarea căii nu-i osteneşte şi nu-i oboseşte şi nu-i opreşte nici o nevoie, iar la biserică când vrem să mergem toate ni se face sminteală şi ploaia şi calea.

Iar când ne-ar întreba cineva cine este tatăl proorocului Isaia sau Avdie sau al altui prooroc sau din apostoli nicidecum nu ştie să răspundă. Iar pentru carele cailor care merg la alergări, răspund cu multă socoteală despre armele ştiutorilor, avocaţilor şi retorilor. Şi cine se laudă şi să le îngăduiască aceasta spune-mi? De multe ori v-am învăţat şi v-am arătat să nu mergeţi la zboruri şi la alergările cailor şi nu mi-aţi ascultat cuvântul.

Nu-ţi fie ruşine, vino iarăşi de auzi. Dar vei zice: am auzit şi n-am păzit, acum cum voi putea să vin să aud. Ţi-e ruşine. Dar încă ai cuvântul meu în inima ta mustrându-te înrădăcinat, zici că nefiind eu de faţă tot ţi-e ruşine şi te roşeşti. Drept aceea nimeni mustrându-te, tot ai frică şi legătura, că învăţătura mea te curăţeşte, n-ai păzit?

Adevărat atunci eşti dator să vii şi să păzeşti iar şi să auzi. Şi de vei pune iarbă şi nu te va curăţi, a doua zi iarăşi nu o vei pune? O, omule, un tăietor de lemne vrea să taie un copac mare, şi de va da cu securea odată şi nu va cădea copacul, oare nu va da iar, şi a patra şi a cincea oară sau şi a zecea oară. Aşa fă şi tu. Acestea vă zic, nu să vă fac mai leneşi şi mai şovăitori, ci ca să fac mai nevoitori.

O, omule intrat-ai în biserică, învrednicindu-te-ai de vorba scripturii şi mai vârtos a lui Hristos, păzeşte-te să nu iei mai înainte de opustul (încheierea) preotului, pentru că, ca şi un slujitor fugar te vei judeca de către Dumnezeu. Toată ziua petreci în locurile cele trupeşti şi două la cele duhovniceşti nu poţi îngădui? La jocuri mergi şi până nu se strică nu ieşi, şi la biserică vii şi mai îninte de terminarea Sf. Liturghii ieşi.

Fie-ţi frică de cela ce zice, cel care necinsteşte Sf. Taine se va socoti şi necinstit de către Hristos. A sta înaintea unui împărat nici să zâmbeşti sau a râde nu cutezi, iar înaintea Domnului Hristos şi Împăratului tuturor stând şi nu stai cu frică şi cu cutremur, ci vorbeşti şi râzi fără de tocmeală în casa lui Dumnezeu. Cu aceasta Îl îndemni pe Dânsul de te urgiseşte şi nu iei iertare păcatelor tale. Pentru că Dumnezeu nu atâta pe cei păcătoşi îi urăşte, ca pe cei ce nu se opresc de la păcat. De la unii ca aceştea îşi întoarce Dumnezeu faţa şi se îndepărtează.

Ce faci omule? Stai în biserică şi la frumuseţe străină priveşti şi nu te cutremuri şi nu te înspăimântezi a batjocori în acest fel pe Dumnezeu şi cu mai necinste decât un târg? Că la târg ţi-e ruşine să te arăţi că priveşti la frumuseţea cuiva. Iar în casa lui Dumnezeu unde te învaţă şi mai vârtos te spăimântează pentru păcatele şi nelegiuirile tale şi mai mult auzind atunci ca să nu le faci; şi tu faci inima ta prăvălia diavolului şi cu ochii tăi faci lucrurile diavoleşti. Mai bine ar fi fost ca ochii aceştia să fie orbi decât să privească fără de ruşine şi fără de lege. Socoteşte, omule, cu gândul tău lângă cine stai aproape, când te apropii la Sfânta şi înfricoşata Liturghie oare cu cine vrei să te rogi împreună cu Heruvimii, cu Serafimii şi cu celelalte puteri, cu îngerii şi cu arhanghelii, socoteşte pe care îi ai împreună în horă şi împreună cântăreţi şi aceasta îţi ajunge întru priveghere şi întru pricepere. Când îţi vei aduce aminte că porţi trup de pământ şi eşti de-a valma împreună cu sfinţii îngeri, cu toate cereştile puteri cele fără de trupuri şi te-ai învrednicit împreună cu aceia să cânţi şi să lauzi pe Stăpânul Hristos şi Dumnezeul tuturor.

Pentru aceea nu fii ca un slăbănog, ci fii gata cu poftă la cântarea Sf. Liturghii.

Nu avea gând lumesc la vremea aceea ci către ceruri pune tot gândul tău ca şi cum ai sta lângă scaunul slavei şi ca şi cum ai zbura împreună cu serafimii, şi aşa lui Dumnezeu lauda cea sfântă adu-o, că pentru aceasta dăm învăţătura să stai bine la vremea Sf. Liturghii ca să ridicăm gândurile cele ce zac jos, că la vremea Sf. Slujbe, fraţilor, nu numai oamenii strigă acea înfricoşată strigare ci şi dumnezeieştii îngeri cad la Domnul Hristos şi arhanghelii se roagă având împreună vreme de Sf. Taine.

Că precum oamenii ţin şi mişcă ramurile de măslin înaintea împăraţilor şi prin odrasla măslinului îi aduc aminte să facă milă şi iubire de oameni faţă de poporul lui, aşa şi sfinţii îngeri la jertfa Sf. Liturgii în loc de stâlpările măslinului, acel preasfânt şi dumnezeiesc Trup îl arată către Domnul nostru Iisus Hristos, şi se roagă pentru firea omenească zicând către Mântuitorul Hristos nu numai pentru neamul omenesc ne rugăm şi ne umilim Ţie iubitorule de oameni şi iubitorule de bunătăţi, Stăpâne pe care Însuţi nu i-ai lăsat, ci mult iubindu-i până la atâta ai primit cât şi pe Sf. Tău Suflet l-ai dat pentru ei, pentru aceştia şi noi vărsăm rugăciunile pentru care Tu Însuţi Ţi-ai vărsat preascumpul Tău Sânge.

Pentru aceştia ne rugăm pentru care Ţi-ai jertfit cinstitul Tău Trup şi Te-ai junghiat de evreii cei fără de lege. Pentru aceea se cade ca fiecare să chibzuiască cu gândul său, care are greşeală şi păcătuire a îmblânzit-o şi care bunătate a câştigat-o din îndreptare; care păcat a lăsat, sau la ce măsură de bunătate a ajuns şi de s-a făcut mai bun de cum era? Şi de va afla şi va cunoaşte că s-a făcut pe sine mai bun de cum era, să se păzească cu postirea lui bine. Iar de s-a făcut leneş la celelalte bunătăţi şi are numai postirea singură s-o arate, iar de celelalte bunătăţi nici una nu a făcut afară să rămâie. Iar după ce toate păcatele şi le va curăţi cum se cuvine atunci să vină înăuntru şi să se împărtăşească cu Sf. Taine ale lui Hristos.

Căci cel ce nu posteşte se cuvine să aibă şi iertare din cauza bătrâneţilor, alţii de boala trupului, alţii din altă întâmplare. Iar cel ce nu greşeşte de mântuirea păcatelor lui nu poate fi să nu dea seamă. Pentru că de va cerceta Dumnezeu greşalele, vorbele care se fac pe la biserici, lenevirile, pregătirile de pe la slujbe, atunci ce vom face cum îi vom răspunde? Să ştii că Dumnezeu Însuşi grăind prin prooroci către noi toţi, iar noi grăim multe şi lungi cuvinte unul către altul, care nu ne sunt de folos ci numai bârfim în zadar; de va lăsa toate celelalte şi numai pe acestea să cerce şi să facă judecată la noi, care nădejde de mântuire ne va fi nouă? Niciuna. Să nu te înşele gândul că este puţin păcatul acesta, ci de vei vrea să cunoşti mărimea păcatului acestuia şi necinste ce I-o faci lui Dumnezeu, să urcăm la oamenii aceştia pământeşti şi atunci vei cunoaşte măreţia lucrului.

Cutează tu la un boier mare sau şi la un prieten când vorbeşte înţelepciune cu tine şi tu să laşi vorba lui, şi să te întorci să vorbeşti cu sluga ta, şi atunci vei cunoaşte câtă necinste Ii faci tu lui Dumnezeu prin aceasta. Pentru că de i-ar face cineva această necinste la un domn mare la multă pedeapsă l-ar aduce pentru batjocorirea aceia, sau şi capul i l-ar tăia. Iar Dumnezeu cu atâtea şi atâtea necinstindu-se nu numai de unul sau de doi şi trei oameni ci de mulţi, putem zice de noi toţi şi Dumnezeu rabdă şi amână mânia, şi când vreţi să potoliţi mânia unui împărat pământesc alergaţi toţi cu copii cu femei şi din urgia împărătească răpiţi pe vinovat.

Iar pe cerescul Împărat nu voim să-l facem blând şi iertător şi să răpim din urgia lui nu unul sau doi sau trei sau o sută, ci pe toţi păcătoşii lumii.

Şedeţi afară şi nu alergaţi cu toţii la biserică ca văzând Dumnezeu unirea voastră pe aceia să-i lase din munca iadului şi nouă să ne ierte păcatele. Pentru că ce este mai puternic decât biserica lui.? Şi nu-mi zice pereţi şi arme, că toate acestea îndelungarea vremii le învecheşte şi le strică iar biserica niciodată nu se învecheşte, nici se îmbătrâneşte. Bisericii nici vrăjmaşii noştri nu-i pot strica, adică diavolii. Acestea nu le zicem de laudă, de vreme ce faptele singure mărturisesc.

Câţi împăraţi şi tirani s-au bătut cu Biserica lui Hristos? Şi câţi s-au bătut cu dânsa toţi au pierit iar ea s-a suit mai sus decât cerurile. Atâta înălţime şi mărire are Biserica lui Hristos, cât bătându-se de alţii pururea birueşte, viclenindu-se se adauge, batjocorită fiind mai luminată se arată. Cunoscut-a-ţi dar în ziua aceia câte s-au pornit asupra noastră, arme mânie de ostaşi şi foc mai mare şi noi pe la curţile împărăteşti mergem şi ne-am făcut de toată minunea în toată lumea. Iar pentru darul lui Dumnezeu nici una din acelea nu ne-au îngrozit, pentru ce?

Că nici una din răutăţile aceestea nu sunt amare, pentru că este rău în lume? Nimic, vei zice moarte, dar moartea nu este rău, căci curând mergem la adăpostirea cea fără de iarnă, dar ce? Răpirea avuţiei? Gol am venit gol mă voi duce; dar ce? Scoaterea din pământul lui? Al lui Dumnezeu este pământul şi plinirea lui. Dar ce este rău; necazul? Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri, când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Pentru că deşi mă duceam nu era batjocorirea aceia. Pentru că o batjocorire este numai păcatul, că de se va batjocori toată lumea tu pe tine nu te batjocori şi nu vei fi batjocorit niciodată. Vânzare a gândului este cauza, pentru că de nu vei vinde cu gândul pe altul, nici altul nu va putea să te vândă pe tine. Mergeam şi vedeam lucrurile şi mai vârtos cuvintele mele cele date, lucruri făcute în târg şi m-am mirat şi am vrut să vă zic unde se folosesc şi unde se află.

Cei ce nu cinstesc Sf. Liturghie şi vorbesc griji lumeşti şi sunt lipsiţi de darul lui Dumnezeu. Pentru că spunem, care slugă va face slujba casei lui mai înainte de a face slujba casei domnului său, aceasta este cu neputinţă. Cum dar este cu neputinţă de vreme ce oamenilor nu putem a nu le zice şi a nu-i chema domni, şi ne plecăm şi ne cucerim în faţa lor, de am putea să vedem sufletele acelor oameni care nu-L cinstesc pe Iisus Hristos făcătorul şi ziditorul nostru că este barbar şi neruşinat. Că precum la băi câte trupuri nu intră să se curăţească sunt pline de întinăciune şi de grozăvie multă aşa şi sufletul care nu aude învăţătura duhovnicească a lui Dumnezeu este prin necurăţie şi de împuţiciunea păcatelor şi aţi vedea de câte rane şi spini sunt pline sufletele acelora.

Căci precum pământul ce nu se ară se înţeleneşte şi se umple de mărăcini aşa şi sufletul care nu aude cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura duhovnicească răsare tot mărăcini şi ciulini, adică se naşte tot felul de păcat în inima noastră. Că de vreme ce noi în toate zilele auzim citania Scripturilor, a proorocilor şi a apostolilor şi de-a pururea cântăm dumnezeieştile canoane şi abia cu mare nevoie fugim de patimile noastre, abia potolim mânia. Abia gonim urgia, pizma şi pofta cea rea, abia contenind fiarele cele fără ruşine, adică gândurile cele rele ale diavolilor, dar cei ce niciodată n-au dobândit această vindecare a învăţăturii, care nădejde a mântuirii vom avea? Căci precum cel ce iese de la adăpostire pretutindeni rătăceşte, la fel şi cel ce pierde lumina lui în multe locuri se împiedică şi cade. Aşa şi cela ce cade în uitarea temerii de Dumnezeu, gânduri şi înstrăinări are pururea.

Căci când Dumnezeu este cu noi în ajutor, toate cele ce sunt de întristare departe le goneşte. În acest fel iarăşi depărtându-se de noi pentru păcatele noastre, nu-şi aduce aminte de noi deloc şi atunci trupul şi inima se rupe şi se străinează şi cei ce sunt întristătorii diavolii şi oamenii se adaogă, încât de la toţi au bântuială, pentru ca să se facă mai cu grijă cei leneşi şi să se poată întoarce din căderea ce-au căzut. Pentru că zice dumnezeiasca Scriptură, pedepsi-te-va neascultarea ta şi răutatea ta te va mustra, în aşa fel încât depărtarea lui Dumnezeu este o grijă la păcătos. Căci cunoaşte Dumnezeu mai înainte şi se îngrijeşte pentru om; îl lasă puţin ca să se smerească şi atunci alungându-se lenevia se fac mai nevoitori şi cei leneşi.

Socotesc că mulţi vor fi care ne-au lăsat de multă vreme şi s-au dus la zboruri şi la jocurile nelegiuirii şi astăzi au venit şi aş vrea să-i văd mai des ca să-i alung de la uşa bisericii, nu ca să fie afară pururea, ci ca să se îndrepteze şi iarăşi să vie. Dar de vreme ce şi părinţii pe feciorii lor când greşesc îi scot afară din casă şi nu le dau nici pâine să mănânce nu ca să-i înstrăineze de tot, ci ca să-i înţelepţească şi ca să se facă mai buni şi atunci cu cinstea şi slava cea părintească să vie la moştenire; în acest fel fac şi păstorii cu oile cele râioase, le despart pe oile cele sănătoase ca să se tămăduiască de boală şi apoi fără de sminteală să vie la oile cele sănătoase ca să nu se umple toată turma de boala acelora.

Drept aceea şi noi vrând să-i ştim pe aceia măcar că nu-i vom vedea cu ochii, iar cuvântul nostru îi va cunoaşte şi gândul lor îi va mustra, adică ce zic. Numai acela este la biserică care petrece în mod vrednic cu cuvântul şi gândul. Acelaşi care are viaţa lui stricată şi este cu mulţi unit, deşi este trupul lui aici şi gândul lui afară, folos nu are. Pentru că cei ce sunt canonisiţi după dumnezeieştile pravile şi rămânând afară adevărat au nădejdi bune că de vor îndrepta păcatele lor pot iarăşi să intre cu gândul curat. Iar cei ce s-au pângărit pe sine şi li s-a poruncit să nu intre mai înainte la uşile Sf. Altar, până ce nu se vor curăţi de întinăciunea care li s-a făcut prin păcate, pe urmă se fac obraznici şi fără ruşine şi fac lovitura rănii mai grea, cu atât de rău a păcatului cât este de mare neruşinarea după păcat.

Mulţi oameni se împărtăşesc cu Sf. Taine ale lui Hristos într-un an odată, alţi de mai multe ori într-un an; oare pe care din aceştea îi vom lăuda sau îi vom ferici? Pe cei ce se împtăşesc de multe ori sau pe cei ce de puţine ori? Eu zic că nici pe cei ce se împărtăşesc din an în an şi nici pe cei ce se împărtăşesc de mai multe ori, nici de puţine ori, numai pe cei ce se împărtăşesc cu gând curat şi cu inimă curată, pe cei ce au viaţă nehulită, pe cei ce sunt nepomenitori de rele şi nu pizmuitori şi care poftesc pacea. Unii ca aceştia la toate praznicile Domneşti să se împărtăşească. Iar cei ce sunt necunoscători şi necuraţi de tot felul de păcate, niciodată în an să nu fie vrednici a se împărtăşi. Că mulţi bolnavi şi slabi mor împărtăşindu-se cu nevrednicie şi merg la iad.

O, omule mâncata-i din masa cea duhovnicească şi Cinei cele împărăteşti te-ai învrednicit şi iarăşi te dedai la păcat? Trupul tău ungi cu mir şi iar îl umpli de putoare şi de scârnăvie. Tot anul te împărtăşeşti şi te curăţeşti şi o săptămână n-ai trecut şi iar faci cele mai dinainte ale tale fărădelegi? I-a spune-mi de te vei însănătoşi în patruzeci de zile fiind bolnav de multă vreme şi te vei da pe sine iar la boala aceea, n-ai pierdut osteneala cea mai dinainte? De vreme ce cele fireşti le schimbi cu mult mai vârtos cele din voinţă, şi de îţi va mirosi gura nici cele obişnuite bucate nu le poţi mânca, dar cum îndrăzneşti a te împărtăşi având în suflet atâta putoare de păcate? Şi ce iertare vei avea? Nici una.

Pentru că zice dumnezeiescul Apostol cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie vinovat este Trupului şi Sîngelui Domnului nostru Iisus Hristos, adică câtă muncă vor lua evreii ce au răstignit pe Iisus Hristos, atâta va lua şi acela. Că precum acei ucigaşi sunt vinovaţi sângelui aşa şi cei ce nevrednici se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ca şi cum cineva ar sparge sau ar întina haina împăratului batjocoreşte aşa şi la Sf. Taine este ca şi cum ar omorî trupul Domnului nostru Iisus Hristos, cei ce-l primesc cu suflet şi cu gând necurat încât atâta sunt de multe cele ale nelegiuirii pe cât sunt cele ale batjocurei. Acest cuvânt pe multe inimii le arde, acesta pe mulţi i-a clătit şi i-a tulburat. Muşcat-am cunoştinţa celor ce aud, iar mai vârtos şi a mea celui ce grăiesc mai mult decât a vostră a celor ce auziţi.

Căci când este învăţătură împreunate sunt şi pedepsele, aşa şi rătăcirile sunt împreună şi acest lucru este al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Drept aceia trebuie şi cel ce zice şi cel ce aude să se supuie acestor pravile şi să aibă această fire. La fel şi fiecare greşit este călcător poruncilor lui Dumnezeu. Pentru ca să facă cu măsură canonul şi certarea, pentru că trebuie să fie duhovnicul crezător la păcătoşi aducând-şi aminte de boala şi slăbiciunea lui, ca să nu-i canonisească greu. Pentru aceea de vei vedea pe cineva curvind şi va vrea să se împărtăşească aşa nevrednic spune preotului în taină că cutare om este nevrednic şi vrea să se împărtăşească; şi opreşte pe necuratul. Iar de vei acoperi eşti părtaş la păcatul acela, pentru că n-a zis proorocul că ai curvit, ci că cu curvarul împreună partea ta ai pus.

Vai, vai, cât rău este să ascundă cineva păcatele altora, sau şi ale lui de cel mai mare sau şi de duhovnicul lui, pentru că părtaş zice că eşti muncilor şi pedepselor pentru păcatele aceluia şi cu toată dreptatea; că de dulceaţa păcatului neavând parte, iar muncii te faci împreună părtaş şi păcatului aceluia. Pentru ca nu-mi zice cele necurate cuvinte care te duc la ea, adică ce mi-e de păcatul altuia? Măcar de aş putea să le văd pe ale mele, că atunci mai mult voi vrăji de păcatele tale, când tu vei certa ale tale greşeli pentru folosul fratelui tău precum şi Pavel zicea: “ Că atunci când vede păcătosul că toţi îl urăsc şi se depărtează de dânsul ca un rău mare, atunci ce a făcut nu mai face, iar de va vedea că nu le pare rău de ceea ce a făcut se face şi mai rău, însă ştiu că multă supărare vă pricinuieşte ceea ce zic. După ce veţi pleca de aici cine va putea auzi şi îngădui mustrările voastre, zicând, noi iarăşi viind şi rău făcând şi pătimind şi necăjindu-ne, ne alungi părinte de la Împărtăşanie şi de la cina cea Tainică.

Drept aceea v-am zis acestea ca să cunoaşteţi că nu vă alung ci mai mult vă adun şi nu vă opresc ci vă chem şi vă trag pe voi la bine, mai vârtos prin mustrări, că frica muncii precum văpaia topeşte ceara aşa se face şi la gândul celor păcătoşi; topeşte şi arde păcatele voastre şi curat face gândul vostru, şi adaugă îndrăznirea şi venirea, precum doctorul cel ce cunoaşte, care dă vreunui bolnav ierburi amare când nu poate mistui bucatele ce mănâncă şi cu acele ierburi amare scoate veninul şi curăţeşte stomacul şi îndeamnă pofta cea amorţită spre mâncare şi atunci cu poftă începe la hrană obişnuită. În acest chip este şi învăţătura când zice învăţătorul cuvinte amare curăţeşte cugetele cele rele ale gândului şi ale inimii şi se descarcă de greul păcatelor şi atunci cu multă bucurie primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos. Pentru aceea zice Apostolul; “Supuneţi-vă şi ascultaţi de mai marii voştri, pentru ei se ostenesc pentru sufletele voastre”, ca şi cum vor da seama, ca tu de vei greşi pentru ale tale păcate şi de te vei nevoi bine nu va fie ţie să dai seama pentru altul.

Iar preotul de va griji bine numai de viaţa lui şi pentru a celorlaţi fraţi nu va sta cu nevoinţă, împreună cu oamenii cei răi va merge în gheena focului. Pentru că de multe ori preotul pentru ale lui greşeli nu se dă la muncă; iar pentru păcatele celor străini se pierde, adică merge în iad. Dar de vreme ce i-am mustrat foarte tare pe cei nevrednici şi primesc Sf. Taine, trebuie să zicem şi pentru voi slujitorii, preoţi ai sfintei Biserici. Ca să ni se cuvină nouă ca cu multă grijă şi smerenie şi nevoinţă să aşteptăm Sf. Daruri. Că de veţi cunoaşte pe cineva în răutate trăind şi-l vei ierta pe el a se împărtăşi cu trupul şi Sângele lui Hristos, din mâinile voastre se va cere de la Dumnezeu, chiar de va fi domn sau boier mare sau şi chiar împăratul să fie, nu te teme de va veni nevrednic să se cuminice, opreşte-l că mai multă putere ai tu decât împăratul, preotule. Nu îndemna spre urgie pe Domnul tău Iisus Hristos să-L dai în trup necurat împuţit.

Nu da la unii ca aceia în loc de hrană cuţit şi de va veni acela pentru slăbiciune să se împărtăşească şi fiind nevrednic, opreşte-l nu te teme. Teme-te de Dumnezeu şi nu de oameni şi aşa făcând vei fi cinstit de oameni şi iubit de Dumnezeu. Iar de ţi-i frică şi nu îndrăzneşti, adu-l la mine şi nu voi ierta eu să facă această fărădelege mai bine poftesc să-mi scoată sufletul meu mai înainte de vreme, decât dumnezeiescul Trup şi Sânge să-L dau nevrednicilor.

Mai bine sângele meu să-l vărs mai înainte, decât să dau înfricoşatul Sânge acesta, unde nu se cade şi mai bine să mă lipsesc de viaţa pentru Dumnezeu sau pentru viaţa lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava în veci. Amin.
(sursa Margaritare - Sf.Ioan Gura de Aur)

#13 | pid:6845 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre viaţa în dumnezeieştile slujbe şi despre împărtăşirea de veşnicie - Sfântul Serghie Meciov

Sfânta Biserică ne învaţă să ne pregătim pentru veşnicie trăind aici, în această lume, să ne împărtăşim de viaţa veşnica fiind încă în cea vremelnică. Şi iată că această pregătire de viaţa veşnică se săvârşeşte pentru noi, credincioşii, mai întâi de toate în biserică, se săvârşeşte în dumnezeieştile slujbe, pentru că în acestea noi, lăsând cele vremelnice, ne împărtăşim de veşnicie; lăsând toate prin care trăim în lume, ne împărtăşim de ceea ce fiinţa de veac, iar apoi ni s-a dat în vreme şi acum ni se dă iarăşi în vreme, însă ca lucru veşnic.


Nu demult am prăznuit hramul bisericii noastre, şi nu strică deloc să cercetăm acum amănuntele felului în care noi săvârşim (şi am început a săvârşi încă de pe vremea Parintelui – Alexie, tatăl Sfântului Serghie) pregătirea noastră de veşnicie.

Când stai să te gândeşti care este lucrul cel mai însemnat din viaţa creştinului, poate că cel mai drept răspuns e în cuvintele cântării care îi proslăveşte pe sfinţii lui Dumnezeu pentru faptul că ei, fiind în lume, au trăit ,,mai presus de vreme şi mai presus de lume” , adică aflându-se în lume erau mai presus de ea. Ei se împărtăşeau de veşnicie nu numai în clipele dumnezeieştilor slujbe, de Dumnezeu, ci în toate clipele vieţii lor, măcar că totodată trăiau şi în timp, părând a nu se deosebi cu nimic de cei din jurul lor prin îndeletniciri şi prin legăturile exterioare cu ceilalţi oameni. În lucrarea mântuirii sunt două căi: calea călugărească şi calea vieţii în lume. Calea călugărească, a vieţii în mânăstire, de obicei este privită ca una care duce la deplina lepădare de lume, care îl scoate pe om din lume şi-l pune în cu totul alte condiţii, în condiţii favorabile pentru rugăciune, pocăinţă si ascultare.

În schimb calea mântuirii în lume li se pare multora o cale pe care poţi să vicleneşti. La noi răspândită părerea : ,,Da, acolo sunt oameni care se mântuiesc între zidurile mânăstirii, iar la noi merge oricum; acolo monahii îşi săvârşesc nevoinţele, iar noi trebuie doar să ne amintim ,,ziua sâmbetei, ca s-o sfinţim pre ea; şase zile să lucrezi şi să faci toate treburile tale, iar ziua a şaptea s-o sâmbătezi Domnului Dumnezeului tău”. În zilele de duminică biserica parohială îi adună pe credincioşi – şi asta este singura lucrare care ar trebui să se săvârşească aici, în parohie, înlocuind pentru mireni lucrarea monahului. În restul timpului, la biserică nu trebuie neapărat să mergi”. Adeseori lucrurile au fost văzute în acest fel, adeseori sunt văzute astfel în continuare. Cineva, cumva, cândva mergea în zilele de sărbătoare la biserică, şi totul se mărginea la asta: celelalte şase zile, lucrătoare, erau date cu totul treburilor lumeşti.

Şi totuşi, deşi credincioşii au fost rupţi în acest fel de viaţa călugărească, în rândul lor s-a păstrat întotdeauna întelegerea faptului că acolo, la mânăstire, în dumnezeieştile slujbe, în pocăinţă, în ascultare se cuprinde lucrarea mântuirii nu doar monahilor, ci şi mirenilor. Dovedind statornicie în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, ei aveau să devină aleşi din lume, după cuvântul grăit de Domnul ucenicilor Săi: Eu v-am ales pe voi din lume (In. 15, 19).

Şi poporul se aduna în mânăstirile unde înflorea viaţa duhovnicească. Mulţi se duceau la Optina, la Zosimiva Pustân’, la mânăstirea Glinskii şi alte sfinte locaşuri de acelaşi fel.

Acolo, marii stareţi-nevoitori îi îndrumau duhovniceşte nu numai pe călugări, ci şi pe mireni. Ştiţi din exemplul stareţilor Optinei că toţi începând cu primii – Moise , Antonie, Macarie, Leonid – şi terminând cu ultimii – Stareţii Ambrozie şi Anatolie – au slujit nu numai călugărilor, ci şi mirenilor , tuturor celor care vroiau să se împărtăşească de lucrarea mânăstirească în condiţiile acestei vieţi.

Şi totuşi, există o anumită prăpastie între lume şi mânăstire, unde poţi merge doar pentru câteva zile şi chiar ceasuri, poţi primi un impuls haric, te poţi încărca duhovniceşte. Viaţa a arătat cu toate acestea că unii oameni năzuiesc să se împărtăşească nu doar pentru o vreme de dumnezeieştile slujbe, în care se găseşte veşnicia. Ştim că în vremurile noastre dumnezeieştile slujbe au fost prevenite într-o măsură însemnată în bisericile de parohie: se slujeşte numai de praznice, toate slujbele seamănă între ele, ceea ce îngreunează şi nu distrează se elimină, iar în loc se bagă ,,pricestne” cu totul nepotrivite. Asta face din dumnezeieştile slujbe nu pregătire de veşnicie, ci parte a vieţii lumeşti, de care creştinul trebuie să fugă, faţă de care trebuie să devină ,,mai presus de lume”.

Nu mai vorbesc de slujbele de rând, care trebuie săvârşite zi de zi. Şi nu pentru că toţi ar trebui să vină la ele zi de zi, ci pentru că fiecare trebuie să ştie că în răstimpul cu pricina se săvârşeşte slujba în biserica unde el se roagă şi unde, după măsura posibilităţilor, vine.

Părintele întelegea că trebuie să li se dea credincioşilor slujbe adevărate, autentice, nu surogat, nu imitaţie, slujbele cele veşnice, care sunt cuprinse în experienţa liturgică ortodoxă. Fără ele este cu neputinţă de conceput şi lucrarea creştină. Şi mai întâi de toate aici trebuie luată ca temelie nu practica unei oarecare biserici parohiale sau chiar mânăstiri, ci slujirea tipiconală, credincioasă acelor cărţi bisericeşti după care trebuie săvârşită ea. Şi iată că părintele a făcut ceea ce, mai întâi de toate, îi sminteşte pe multi, atrăgând osânde din partea lor: dumnezeieştile slujbe încep să se săvârşească zi de zi, atât seara cât şi dimineaţa – spre uimirea unora, tulburarea altora şi, poate, batjocurile câtorva – începe adevărata împărtăşire de veşnicie prin slujbe.

A urmat începutul unei autentice vieţi creştine, care părea că nu poate exista în lume. Părintele şi-a început lucrarea de duhovnic şi stareţ pornind nu de la teorie, nu de la tradiţia duhovnicească a stăreţiei – de care, după cum sigur a pus în numeroase rânduri, nu se împărăşise – ci de la o cunoaştere adâncă a sufletului şi a inimii omeneşti, precum şi a mediului în care ne aflăm cu toţii.

Când părintele, după mulţi ani de la începutul lucrării sale, s-a întâlnit cu Părintele Anatolie de la Optina, s-a dovedit că ei nu numai că săvârşeau aceeaşi lucrare, ci o săvârşeau şi în acelaşi duh – iată, deci, cum şi-a scos la liman părintele corabia duhovnicească.

Toţi cei care cunoşteau nu puteau decât să se mire cât de uimitoare era asemănarea dintre aceste două suflete în felul în care se manifestau, în principiul lor creator creştin. În concluzia lucrării sale creatoare de păstor, care avea la temelie osteneala nevoinţelor de mulţi ani, părintele a ajuns în acelaşi loc unde ducea marea şi deja îndelungata tradiţie a Stăreţiei Optinei.

Pe mulţi îi smintea faptul că într-o biserică de parohie începuse o asemenea lucrare : ,, Ce se face la voi acolo, de nu seamănă nicidecum cu ce vedem în alte biserici de parohie?”. Mulţi ziceau: ,,La voi este biserică de parohie, dar slujiţi zi de zi şi primiţi poporul”.

Mulţi preoţi se sminteau şi se smintesc de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine – şi totuşi, tocmai în aceasta cuprindea părintele autentica dezvoltare duhovnicească a omului. Biserica e Trupul lui Hristos, şi sunt logice spusele lui Vasile cel Mare potrivit cărora dintre toate adunările bisericeşti cea mai mare este cea la care oamenii se împărtăşesc cu Sfintele Taine.

Practica părintelui este următoarea: fiecare trebuie să aibă măsura proprie – unul trebuie să se împărtăşească o dată pe lună, altul – o dată pe săptămână, altul – de câteva ori pe săptămână, altul – poate chiar zilnic, fiindcă părintele era în privinţa asta nu teoretician, ci mare practician, şi stabilea pentru fiecare lucru de care acela avea nevoie.

Iată ce scrie Vasile cel Mare despre măsura împărtăşirii – şi asta nu către un ascet, nu către un monah, ci către o femeie evlavioasă cu numele de Chesaria: ,,Bun lucru şi preafolositor este împărtăşirea şi primirea Sfântului Trup şi Sânge, pentru că Hristos însuşi grăieşte limpede : cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică ( In.6, 54). Întrucât cine se îndoieşte că a fi întruna părtaş al vieţii nu înseamnă altceva decât a trăi înmulţit? Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: în ziua Domnului, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile, dacă e pomenirea vreunui Sfânt”.

Iar cum era practica nu numai a vremurilor dintâi, când creştinii se împărtăşeau aproape zilnic, ci şi a secolului IV-lea – şi asta o spune unul dintre cei mai stricţi Părinţi ai Bisericii. Pentru sine şi turma sa, Vasile cel Mare ia ca măsura împărtăşirea de patru ori pe săptămână.

În această privinţă, ca şi în multe altele, părintele avea o poziţie aparte. Sarcina lui, după cum singur spunea deseori zâmbind, era să organizeze ,,mânăstire în lume”. El arăta că nu este nicidecum numai pentru monahi calea mântuirii, că această cale trebuie să devină moştenirea multora. Pentru cei care gândeau astfel era foarte ciudat să vadă cum părintele săvârşea cu atâta bucurie Taina căsătoriei în vreme ce introdusese în practica sa atâtea lucruri mănăstireşti.

Trebuie ca în lume să trăim mai presus de lume, să ne folosim de ea, după cuvintele Apostolului, ca şi cum nu ne-am folosi. Sarcina Părintelui era după măsura puterilor sale, după măsura situaţiei sale familiale sau de serviciu, fiecare să se împărtăşească de veşnicie, de marea şcoală cuprinse în dumnezeieştile slujbe. Prin deasa primire a Sfintelor Taine el cu adevărat îi aducea pe toţi în Biserica lui Hristos, în Trupul lui Hristos. Mulţi îi opuneau tot felul de reguli după care ar trebui ca omul să se împărtăşească numai o dată sau de patru ori pe an, ori la 40 de zile. Însă Părintele înţelegea foarte bine însemnătatea Tainei împărtăşaniei şi dădea fiecăruia dintre noi măsura de care aveam nevoie. El prevedea o măsură individuală şi pentru rugăciunea bisericească. Părintele spunea: ,,Mergeţi la biserică pe cât se poate de mult” – însă totodată le interzicea mamelor să-şi lase copiii de izbelişte ca să meargă la biserică: ,,Îţi aminteşti cum era la mânăstire? Te trimit la bucătărie, se face Liturghia, iar tu nu poţi lua parte la ea, pentru că la sfârşitul ei vine obştea la trapeză şi trebuie să fie gata masa. Rămâi acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine, iar toţi credincioşii vor înălţa pentru tine rugăciunile lor”.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să meargă la biserică; problema trebuie pusă astfel: ,,Stiu că ar trebui să fiu la biserică, însă deoarece trebuie să fac treaba ce reprezintă îndatorirea mea, din ascultare, fac treaba cu pricină nu doar în zilele de rând, ci, poate, chiar şi de praznice”.

Părintele ne spunea că fiecare treabă pe care avem datoria să o împlinim este o ascultare dată nouă de Dumnezeu, şi la această ascultare a noastră ne dădea binecuvântare cu atâta dragoste şi căldură.

Părintele ne învaţă nu cele vremelnice, ci cele veşnice; el arată prin viaţa sa că, după cuvântul Apostolului, se făcuse toate nouă tuturor.

De la el primeau mângâiere şi îndrumare şi călugărul şi cel care abia a intrat în Biserică, ce stă în pragul ei şi încă nu se descurcă în multe lucruri, care nu pricepe nimic. Părintele cunoştea dinainte sufletul unuia ca acesta. Când ne gandim la el şi la lucrarea lui, această autocuprindere ne uimeşte.

Această biserică atât de micută şi de strâmtă, s-a arătat a fi biserica unde se respiră in voie, unde sufletul se simte în largul său. Fiecare dintre noi, indiferent de înălţimea vieţii duhovniceşti la care se afla, ia după măsura sa din ceea ce se săvârşea în această biserică, pentru că totul este aici mai presus decât lume şi nimic nu trage la cele lumeşti.

Iată fraţilor şi surorilor, că suntem datori să ne amintim acea îndatorire pe care Părintele a pus-o asupra noastră. Haideţi să ne amintim că el ne-a dat o nouă forma de viaţă duhovnicească, ne-a dat nouă , mirenilor, putinţa să ne împărtăşim prin dumnezeieştile slujbe de adevărata, autentica experienţă creştină, care mai înainte se oferea numai în mediul monahal, unde nu se putea pătrunde întotdeauna, de care nu puteau fi împărtăşiţi toţi.

Părintele le dădea putinţa împărtăşirii de această experienţă tuturor ce veneau sub îndrumarea sa. El îi încăpea pe toţi – şi pe cei deja înalţi, şi pe cei pe cale de înălţare, şi pe cei ce numai vroiau să intre.

Să nu se tulbure inimile celor care se aflau într-o stare sau alta. Aduceţi-vă aminte că viaţa şi lucrarea pe care le-am făcut şi le facem aici nu sunt o născocire, ci lucrarea unei mari experienţe, unei mari înţelegeri a sufletului omenesc.

Iată de ce, cu toate că ne simţim păcatele şi neajunsurile, este atât de uşor să stăm în această biserică. Avem pământul duhovnicesc sub picioare, şi părintele este cel care ni l-a dat, cel care ne-a pus în condiţii prielnice pentru creşterea duhovnicească, ne-a descoperit ceea ce ascundeau de noi zidurile mănăstireşti. El a făcut aceasta din dragostea lui cea multă, zicând: ,, Şi voi puteţi avea toate acestea: eu vă împărtăşesc de bucuria vieţii duhovniceşti”.
(din cartea Sfântul Serghie Meciov, Cum să supravieţuim duhovniceşte)

#14 | pid:6893 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
''Casa Mea este casa de rugaciune.'' Cu adevarat, numai sa intri in biserica si mintea te va indemna la rugaciune. Totul aici e randuit si se savarseste in asa fel ca sa ne dea imbold si ajutor la rugaciune. Drept aceea, de vrei sa aprinzi in inima ta focul rugaciunii, mergi mai des in biserica lui Dumnezeu. Acasa e greu sa te rogi ca la biserica. Sunt unii care se roaga fierbinte si acasa, dar cu cat mai fierbinte este rugaciunea din biserica? Stand insa in biserica, sa nu stai doar cu trupul, ci mai vartos cu duhul. Stai acolo unde este mai liniste si, avand in minte pe Dumnezeu, varsa inaintea Lui sufletul tau. Izgoneste visarile, nu te lasa prins de grijii lumesti si ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugaciunii, inalta-ti sufletul greoi si despovareaza-l prin contemplarea lucrurilor dumnezeiesti. Daca ai vreun lucru pe suflet, curata-l prin pocainta si prin fagaduinta indreptarii. Daca constiinta ta nu este multumita cu atat, adauga faptele lepadarii de sine si ale dragostei. Stand in biserica, pregateste-te si pentru toata vremea pe care o vei petrece in afara bisericii, ca sa nu se desparta gandul tau de Domnul, ci pururea sa-L ai inaintea ta, ca sa nu se abata pasii tai de la calea cea dreapta pe cea nedreapta. De vei face aceasta, atunci cand vei veni la biserica iti va fi mai usor sa stai in ea dupa cuviinta; iar petrecerea cuviincioasa din biserica iti va inlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci cand te vei afla in afara bisericii... Astfel, petrecerea ta in Domnul va deveni din ce in ce mai inalta; si mai mult de atat, ce iti mai poti dori?

#15 | pid:7014 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
DESPRE PETRECEREA EVLAVIOASA IN BISERICA

“Zarva care s-a facut aici duminica trecu­ta imi da prilej sa va amintesc de starea evlavioasa in biserica. Vreau sa va spun despre aceasta o vorba, doua, nu ca sa cert pe cineva – caci dintre vinovati poate ca nici unul nu este acum cu noi, si chiar daca ar fi, fara doar si poa­te s-a osandit si s-a certat singur -, ci ca sa nu las nebagata de seama intamplarea aceasta, incat sa creada cineva ca ea nu are nici o insemnatate.

Cum sa nu aiba nici o insemnatate?! Sa presu­punem ca ar fi intrat atunci aici vreun necredin­cios, sau vreun luteran, sau vreun catolic. Ce ar fi crezut despre noi?!

„Aha, astia sunt ortodoc­sii”, si-ar fi zis.

„Aceasta este Biserica Ortodoxa! S-au adunat aici toti, mici si mari, mireni si cle­rici; isi sarbatoresc Ortodoxia lor, dar uite ce neoranduiala! Ce credinta mai e si asta?”

Gandind asa, s-ar fi smintit, iar dupa aceea, incearca, da­ca poti, sa-i mai vorbesti despre sfanta noastra credinta ortodoxa. Reiese ca in ziua Triumfului Ortodoxiei noi am facut de rusine Ortodoxia si Maica noastra, Sfanta Biserica Ortodoxa. Şi nu avem nici o indreptatire.

Ca eram multi, asta nu-i o indreptatire. Atunci cand se aduna popor la piata, n-are cum sa nu fie zarva si vorba – dar in biserica cu cat sunt mai multi oameni, cu atat mai netulburata trebuie sa fie linistea si cu atat mai adanca tacerea! Domnul a zis:

unde sunt doi sau trei adunati in nume­le Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Mt. 18, 20).

Nu cu atat mai mult este El in mijloc atunci cand se aduna nu doi sau trei, ci sute si mii? Iar Dom­nul este Dumnezeul pacii si linistii. Pe deasupra, fiecare dintre noi are un inger pazitor, inger de pace si liniste. Aici au fost o mie de asemenea ingeri. Ce tacere adanca trebuia sa fie aici, sub adumbrirea lor, in fata Domnului Insusi! Ioan, Vazatorul tainelor, a vazut in Cer nenumarate cete ale puterilor netrupesti si de douasprezece ori cate douasprezece mii de sfinti – si a auzit ce? Tacere (Apoc. 8,1).

Asa ar trebui sa fie si aici la noi: tacere mare, daca am lua aminte la noi insine si la scopul pentru care ne adunam la biserica. Indata ce a lipsit aceasta luare-aminte, gandurile s-au imprastiat, am uitat si de noi insine, si de locul in care ne aflam, si am inceput sa facem necuviinte. Ingerii s-au departat de la noi si Domnul Şi-a intors fata, si ca urmare a inceput sa ne mearga si mai rau.

Sa nu spuneti:

„Ispita este mare, cum sa ii facem fata?”

De ce sa vina aici ispita?! Aici nu este loc pentru ea. Ea nici nu ar fi venit daca n-am fi adus-o singuri – iar de vreme ce am adus-o singuri, pe ce ispita sa dam vina ca pe ceva strain, vrajmas, care nu tine de noi? Bun, sa zicem ca ar fi o ispita din afara: tocmai atunci ar fi trebu­it sa ne aratam taria. Ce virtute este aceea daca la cea mai mica piedica si ispita ne dam batuti si dam inapoi?… Cand cineva este singur si tace, de ce virtute poate sa fie vorba? Cand se aduna mii, dar este liniste ca si cum ar fi un singur om sau ca si cum n-ar fi nimeni, atunci este virtutea ade­varata! Oare duhul evlaviei este in noi atat de schimbator, incat la cea mai mica bantuire din afara se tulbura si ii tulbura pe toti cei din jur, la fel ca vazduhul, care se clinteste cu usurinta si clinteste tot ce este in el? Daca asa stau lucrurile, marunta este lauda noastra.

Daca lauda noastra este marunta, trebuie sa ne ingrijim de marirea ei, adica trebuie sa ne intarim in evlavie duhul atunci cand suntem la bi­serica, astfel incat nimic sa nu il poata clinti si tulbura, asa incat sa fie ca o stanca in mare, de care se izbesc valurile, dar care sta neclintita, sau ca o cladire trainica, in jurul careia bate viforul, dar care ramane nemiscata. O asemenea virtu­te se dobandeste prin exersarea ei fara lenevire – iar exersarea aceasta este potrivita doar in bi­serica. Evlavia in biserica poate fi deprinsa doar prin starea evlavioasa in biserica. Mergi mai des la biserica si incordeaza-te de fiecare data ca sa-ti pastrezi in ea evlavia. Prin aceasta vei dobandi deprinderea starii cu evlavie si vei agonisi duhul evlaviei, care pe urma va ramane in tine si in afa­ra bisericii, preschimbandu-ti intreaga viata. Ca atare, cine nu a deprins inca virtutea aceasta sa se apuce de acum inainte sa o deprinda.

Sa nu credeti ca a pastra evlavia este un lu­cru greu si anevoios. Catusi de putin. Evlavia, atunci cand vine, se pazeste si se inlesneste sin­gura, si prin sine inlesneste insusi statul in bise­rica. Cand duhul ramane in evlavie, in biserica este la locul sau si intru randuiala sa, si ii pla­ce sa ramana asa. De ce unii stau pana la capat chiar si la cele mai lungi slujbe, iar atunci cand acestea se incheie le pare rau ca slujba s-a termi­nat? Nici n-ar vrea sa mai iasa din biserica; au gasit acolo Raiul desfatarii din clipa cand au in­trat in starea de evlavie. Vedeti ce mare bun se afla in mainile noastre, cat de aproape ne este, parca s-ar cere singur la noi!

In mainile noastre este, fiindca duhul evlaviei ne adumbreste indata ce ne silim sa il indragim. Trebuie sa ne stapanim bine de fiecare data cand venim la biserica.

Aceasta stapanire de sine trebuie inceputa prin punerea in randuiala a gandurilor. Cand in­trati in biserica, dati deoparte toate gandurile, goliti mintea si adunati-va luarea-aminte in voi insiva. Asta in primul rand. Dupa aceea, trebuie sa alungati toata grija lumeasca si sa va departati inima de orice robire si impatimire – sa faceti in asa fel incat ea sa nu fie atunci legata cu nimic si de nimic. Bagati de seama: aceste trei lucruri - imprastierea, grija si robirea – sunt vrajmasii care strica dispozitia evlavioasa de rugaciune. Atata timp cat ii vedeti in voi, sa nu asteptati rugaciune. De aceea, tocmai ei trebuie alungati pri­mii, alungati tot timpul, pentru ca ei vor navali clipa de clipa, ca niste gaze suparatoare. Sa ince­peti inca de dimineata, de acasa, lupta cu ei, lup­ta pe care s-o intetiti cand intrati in biserica, si atata timp cat stati acolo sa nu va molesiti deloc. Ce sa faceti veti invata de la sine daca veti avea osardie si va veti da silinta.

Dupa ce va veti fi desfacut in felul acesta min­tea, sufletul si inima de cele lumesti si le veti fi tinut in starea aceasta, intariti-va in incredintarea ca stati inaintea fetei Domnului, Care va vede si vede tot ce este in voi. Aceasta lucrare de capete­nie in rugaciune - a sta cu luarea-aminte in ini­ma si a-L privi pe Domnul - este totusi nevazuta si lipsita de forma; ea poate fi numita si ramane­re in aducerea aminte de Dumnezeu sau inain­tea lui Dumnezeu. Dobandind aceasta asezare launtrica, fiecare sa cada la picioarele Domnu­lui in inima sa si sa-si verse inaintea Lui sufletul, sa-si dea seama de nevoile sale si sa si le simta si sa le vesteasca Atoatevazatorului si Atotbunului Dumnezeu cu simplitate si credinta copilareas­ca. In aceasta sta inima intoarcerii prin rugaciune spre Dumnezeu! Oamenii striga slab ori surd ca­tre Domnul intrucat nu-si simt stramtorarea. Ci­ne simte stramtorarea aceasta ramane staruitor in rugaciune, si Domnul iubeste staruinta aceasta“.

(sursa: Sf. Teofan Zavoratul, Invataturi despre mersul la biserica, Editura Sophia, 2011)

#16 | pid:7015 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
Împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi.

#17 | pid:7638 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Prezența noastră în Biserică

e am făcut puțin mai înainte, iubiții mei, la Vohodul mic? Mai înainte de Vohodul mic am înălțat o rugăciune către Dumnezeu și L-am rugat pe Domnul să ne învrednicească împreună cu îngerii și pe noi să mergem cu Sfânta Evanghelie: „Stăpâne Doamne ... fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri”. Și chiar așa se întâmplă în mod real. Intrarea nu o facem noi. O fac îngerii, pe care i-a trimis Dumnezeu. De aceea toți îngerii sunt numiți duhuri slujitoare[1], fiindcă vin ca să ne slujească, așa cum ne ajută copilașii care țin sfeșnicele înaintea preotului sau care ne aprind cădelnițele. Aceasta este lucrarea îngerilor. Ei ne pregătesc toate, astfel încât într-o zi, Sfânta Masă a mântuirii nostre să fie gata. Când va fi pregătită? Uneori gospodina pregătește masa repede, alteori întârzie. Așa face și Hristos, Împăratul cerului și al pământului. Uneori mai repede, alteori mai târziu, ne pregătește masa mântuirii. Ne slujește împreună cu îngerii. Îngerii merg înainte, ne deschid drumul și noi intrăm și luăm cădelnița ca să-i tămâiem, fiindcă ne-au slujit și apoi să-i tămâiem pe sfinți și tot ceea ce este în biserică.

Vă amintiți odată când slujea Sfântul Spiridon și a zis „pace tuturor”, i-au răspuns îngerii: „Și Duhului tău”[2]. Părinții Bisericii dintotdeauna au avut asemenea descoperiri și vedenii care continuă să se întâmple până astăzi. Sfântul Serghie rusul, de asemenea, de fiecare dată avea un înger care stătea lângă el în ceasul sfintei Liturghii . Într-o zi, pe când liturghisea văd cei doi ucenici ai lui că nu erau doar ei doi și preotul, ci patru. Au privit mai cu luare aminte. S-au pierdut. Cine este al patrulea? Când l-au văzut prima oară, au zis: „Suntem patru. Cum se poate?” Ssst, le răspunde preotul, vă voi explica mai târziu. Este sfântul înger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. De fiecare dată vine și îmi slujește[3].

Aceasta este măreția noastră. Aceasta o descoperă Sfântul Iacob în liturghia lui. De aceea o începe cu Vohodul mic. De cum intra, zicea „Pace tuturor”, făcea Vohodul mic și în continuare cel mare. Când urmează să aibă loc Vohodul mare, preotul ridică ochii către cer și coboară cele cerești pe pământ. Dispune heruvimii, serafimii, Sfânta Treime. Fiindcă Dumnezeu îi dă preotului puterea să aibă drepturile lui Iisus Hristos. Ceea ce face Hristos, pentru că El nu este prezent în chip văzut, o încredințează preoților. Și preotul este în altar un împărat care nu guvernează oameni, ci înaintea tuturor cetelor sfinților și îngerilor. Noi de multe ori obosim și ne supărăm. Sfinții însă și îngerii niciodată nu spun nu preotului lui Dumnezeu și mai ales la sfânta liturghie.

Astfel încât, iubiții mei, aceasta este măreția pe care ne-o descoperă Sfântul Iacob astăzi. Liturghia noastră este un astfel de dar măreț. Nimeni nu este vrednic de asemenea măreții. Nimeni nu poate face ceva fără Dumnezeu. Dumnezeu le înfăptuiește și ni le aduce în mâinile noastre și în inimile noastre.

Poruncim sfinților și sfinții vin. Pe care îl iubești? Acesta te cercetează. Pe care l-ai chemat? Acesta vine la tine. Și de aceea spunem: Mulțumim ție Doamne Dumnezeul nostru , fiindcă ne-ai coborât cetele îngerilor și pe noi ne-ai suit la cer. Am fost învredniciți să stăm înaintea Tatălui ceresc. Ce fericire! Ce covârșitoare bucurie!

Dar să se gândească fiecare! Cât de mare, cât de bogat, cât de înalt mă face Dumnezeu pe mine păcătosul! „O, ticălosul de mine, că m-am străpuns la inimă!”[4], a coborât peste mine Dumnezeu și mă tem să nu mor, a zis Isaia. Așa trebuie să spunem și noi, când venim la biserică. Să ne temem și să ne bucurăm. Să ne cutremurăm, dar și să salte inimile noastre, fiindcă Îl îmbrățișăm pe Dumnezeu și ne îmbrățișează și El.

Am venit, așadar, la biserică, la liturghie. Nu vă neliniștiți. În fața noastră este prezent Dumnezeu! Oriunde ne-am întoarce privirile, înaintea noastră este Dumnezeu! Dacă nu Îl vedem nu înseamnă cu nu este prezent, ci doar că ochii noștri nu s-au obișnuit să Îl vadă pe Dumnezeu. Biserica noastră la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii exclamă: „Am văzut lumina cea adevărată”. Au văzut-o inimile noastre. Am simțit-o adânc în viața noastră. Dacă îngerii ziceau pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, când a urcat la ceruri, „ridicați, căpetenii, porțile voastre”[5], voievozi ai cerului, îngeri și arhangheli, deschideți porțile, ca să intre Împărăteasa[6], cu cât mai mult trebuie ca și noi să strigăm pentru Împăratul Hristos la îngeri și la sfinți care ne umplu, care ne privesc, care ne iubesc, ne apără: îngeri, arhangheli „ridicați porțile voastre și va intra Împăratul slavei”[7].

Să-L privim duhovnicește pe Împăratul pentru care am deschis drumurile noi,păcătoșii, și să zicem împreună cu Psalmistul: „Veniți să ne închinăm și să cădem înaintea Lui și să plângem înaintea Domnului... că El este Dumnezeul nostru”[8].
__________________
[1]Ps. 103, 4. Evr. 1, 14.
[2]Utrenia Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, Sinaxarul.
[3]Cuviosul Serghie de Radonej, ed. I. M. Paraklitou, Oropos Attikis, 1991, pp. 61-63.
[4]Is. 6, 5.
[5]Ps. 23, 7.
[6]Cf. Vecernia Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, Slava de la Doamne strigat-am.
[7]Ps. 23, 7. Vecernia Înălțării, Stihira 1 de laDoamne strigat-am. Litie, 6, idiomelon.
[8]Ps. 94, 6-7.


Acest post a fost editat de Luca.O: 28 December 2013 - 08:58 PM


#18 | pid:7657 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
O întâmplare din viaţa Sfintei Iuliana Lazarova
"Într-o iarnă a fost atât de frig, încât pământul se crăpase din pricina gerului şi pentru o vreme ea(sfanta Iuliana) nu s-a mai dus la biserică, ci se ruga acasă. Într-o zi foarte de dimineaţă, când preotul a intrat în biserica Dreptului Lazăr din sat, a auzit venind din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o voce care zicea :
« Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică să se roage. Rugăciunea ei de acasă este bineplăcuta lui Dumnezeu, dar nu atât de mult ca rugăciunea din biserică. Dar trebuie să o cinsteşti, căci are mai puţin de şaizeci de ani şi Duhul Sfânt sălăsluieşte în ea. ».
[..]Din acea zi fericita Iuliana a început să meargă în fiecare zi la biserică să se roage.

Acest post a fost editat de Luca.O: 06 January 2014 - 08:19 PM


#19 | pid:8094 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1564 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre insemnatatea bisericii si a slujbelor bisericesti - Sfantul Vasile al Kinesmei


([Evanghelia dupa Marcu] – Capitolul 11, versetele 15-19, 27-33)


n acest loc din Evanghelie (versetele 15-19), Domnul ni Se arată aşa cum Îl întâlnim numai rareori în istoria evanghelică. De obicei blând, milostiv, atotiertător, în capitolul 11 din Evanghelia după Marcu El Îşi arată mânia de două ori – însă prima dată mânia lui loveşte smochinul neînsufleţit, pe când acum se abate asupra oamenilor, de parcă Domnul vrea să-i prevină şi să le dea de înţeles că în El nu este numai bunătate, iertare şi îndelungă-răbdare, că şi în El se poate aprinde dreapta mânie şi că va fi o vreme când El Se va arăta ca Judecător înfricoşător şi pedepsitor.

Pricina mâniei Sale izbucnite pe neaşteptate a fost râvna Lui pentru casa lui Dumnezeu, râvnă stârnită de tabloul revoltător pe care El şi Apostolii l-au văzut atunci când au intrat în Templu şi care dădea mărturie limpede despre deplina nesocotire a locului celui sfânt. În pridvorul Templului era un adevărat bazar. Acolo fuseseră mânate turme întregi de animale pentru jertfe, care umpleau văzduhul cu zbierete, mugete şi behăituri. Vânzătorii de porumbei pentru jertfe se aciuaseră pe bănci cu coliviile lor din care răsunau uguielile şi bătăile din aripi ale păsărilor speriate. Tot acolo se zăreau cămătari şi schimbători de bani, care schimbau moneda curentă pe sicli sfinţi, cu care se plătea darea către Templu şi în care se făceau daniile către vistieria acestuia. Văzduhul era plin gălăgia neîntreruptă şi asurzitoare a gloatei orientale, care se târguia până la epuizare pentru fiecare gologan. Din pricina acestei zarve, cu greu puteau fi auzite cuvintele sfinţitelor cântări, psalmilor şi rugăciunilor preoţilor care aduceau jertfele.

În parte, acest negoţ neruşinat care avea loc chiar în clădirea Templului era provocat de condiţiile ritualului sacrificial, aşa cum erau stabilite ele de către Moise în cărţile Leviticului şi Deuteronomului. Trebuia ca animalele aduse jertfă să îndeplinească anumite condiţii stricte (v. Lev. 22), şi numai specialiştii-preoţi erau îndrituiţi să stabilească dacă sunt bune de jertfit sau nu. Ca atare, cumpărând la piaţă un animal pentru jertfă, un om neexperimentat, neiniţiat în subtilităţile cerinţelor legii rituale a lui Moise, putea să se înşele cu uşurinţă ori să fie înşelat şi să aducă la Templu un animal care să fie respins de preoţi ca nepotrivit pentru jertfă. Din această cauză, comerţul cu animale pentru jertfe se concentrase, puţin câte puţin, în jurul Templului însuşi, unde preoţii examinau dinainte animalele aduse acolo şi stabileau dacă sunt potrivite, permiţând să fie puse în vânzare doar animalele selectate de către ei, care satisfăceau pe deplin cerinţele Legii. Pe lângă asta, şi preoţii înşişi, mai ales familiile arhiereşti ale saducheilor, erau adeseori cointeresaţi în acest comerţ. Dintre familiile acestea este cunoscută familia Ananilor, care avea o crescătorie mare de porumbei pe Muntele Măslinilor, crescătorie ce aducea un venit respectabil în urma vânzărilor de porumbei din Templu. Iată de ce preoţii, care erau datori să menţină ordinea în timpul slujbelor, nu numai că nu întreprindeau nimic pentru ca acest comerţ să înceteze ori să se diminueze în amploare şi intensitate, ci chiar îl încurajau. Rezultatul a fost apariţia în casa lui Dumnezeu a revoltătoarelor scene de învălmăşeală de bazar şi gălăgie de iarmaroc, ai căror martori au devenit Mântuitorul şi ucenicii Lui.

Iisus, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat, şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu, şi îi învăţa şi le spunea:

„Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari” (cf. Is. 56, 7; Ier. 7, 11).

În aceste cuvinte ale Mântuitorului se vede adâncul Lui respect faţă de Templul lui Dumnezeu şi recunoaşterea marii lui însemnătăţi, ca locaş de rugăciune, pentru toate popoarele. Pentru noi, aceste cuvinte şi această faptă a Domnului cuprind o lecţie însemnată.

Există o părere potrivit căreia biserica nu este deloc necesară creştinului ca loc aparte pentru slujbe.

Lui Dumnezeu te poţi închina oriunde, fiindcă Dumnezeu este peste tot, spun partizanii acestei păreri. Mântuitorul Însuşi a arătat asta limpede discutând cu samarineanca, atunci când i-a spus:

Crede-Mă că că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (In 4, 21, 23-24).

Totuşi, în cuvintele de mai sus Domnul nu face decât să rezolve vechea dispută dintre iudei şi samarineni, dintre care cei dintâi socoteau că singurul loc unde se cuvine să fie aduse slujbe lui Dumnezeu e Templul din Ierusalim, iar ceilalţi credeau acelaşi lucru despre templul lor de pe Muntele Garizim. Bineînţeles că nu exista nici un temei pentru un astfel de ataşament exclusivist faţă de un loc de cult anume, şi Domnul arată că poţi să te închini lui Dumnezeu peste tot, în orice loc, dar asta nu interzice nicidecum clădirea de biserici. Sensul principal al spuselor Mântuitorului este acela că oriunde s-ar ruga omul lui Dumnezeu, în templu sau în afara templului, rugăciunea lui nu trebuie să constea doar din mişcări trupeşti, ci din arderea duhului şi din înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu, iar închinarea în adevăr înseamnă închinarea nefăţarnică, alcătuită nu numai din cuvinte, ci şi din fapte, atunci când recunoaşterea lui Dumnezeu este mărturisită în viaţă prin atitudinea evlavioasă faţă de El şi prin împlinirea poruncilor Lui.

Astfel, în convorbirea dintre Hristos şi samarineancă nu putem vedea nicidecum o atitudine negativă a Domnului faţă de biserică. Acolo e numai lămurită esenţa duhovnicească a venerării lui Dumnezeu, iar exemplul vieţii Mântuitorului arată, dimpotrivă, limpede că El respecta Templul şi dădea o mare însemnătate casei de rugăciune în viaţa duhovnicească a următorilor Săi. El Însuşi mergea la Templu adeseori, Se ruga acolo, învăţa poporul acolo, iar acest episod din capitolul 11 al Evangheliei după Marcu dă mărturie deosebit de puternică despre faptul că El privea Templul ca pe un loc de cea mai mare sfinţenie.

Această atitudine evlavioasă faţă de biserică s-a păstrat şi la vechii creştini. Atunci când persecuţiile împăraţilor păgâni le făceau imposibilă slujirea pe faţă în case de rugăciune, ei se ascundeau în catacombele lor, unde erau înmormântaţi mucenicii pentru credinţă, însă rugăciunea de obşte n-o părăseau. Şi acolo, în liniştea criptelor subpământene, în complicatele labirinturi ale catacombelor, printre mormintele mucenicilor, în lumina tulbure, pâlpâitoare, a făcliilor răşinoase şi a candelelor, la fel de fierbinte se înălţau rugăciunile lor spre cer şi răsunau înăbuşit, sub bolţile subpământene, melodiile imnelor inspirate. Catacombele le slujeau drept biserică, unde găseau întărire şi sprijin în rugăciunile obşteşti şi în Taine. Necesitatea bisericii ca loc al rugăciunilor unite şi al unei puteri harice aparte, revărsate asupra adunării credincioşilor, era conştientizată, aşadar, şi în acele vremuri grele.

Au trecut veacuri. Păgânismul era în agonie. Creştinismul a fost recunoscut ca religie dominantă, şi din subteranele tainice şi inaccesibile a ieşit la lărgimea Imperiului Roman. A început o nouă eră de înflorire a Bisericii creştine, şi locaşurile de închinare au dobândit o nouă însemnătate ca centre de luminare religioasă şi puncte de sprijin în lupta cu întunericul păgânismului. Această perioadă este deosebit de bogată în monumente ale arhitecturii creştine; cununa înfloririi acestei arhitecturi este vestita catedrală a Sfintei Sofii din Constantinopol. După ce zidirea ei a fost încheiată, împăratul Iustinian, se zice, a strigat: „Te-am întrecut, Solomoane!”

În istoria acestei catedrale se poate vedea, probabil, cel mai limpede înrâurirea pe care bisericile au avut-o asupra răspândirii creştinismului şi asupra însufleţirii sentimentului religios în sufletul credincioşilor şi necredincioşilor care au intrat în ele. Tocmai acolo solii ruşi ai sfântului cneaz Vladimir, trimişi de el pentru a face cunoştinţă cu diferitele religii şi a le compara, au trăit acel avânt adânc, captivant, pe care ei l-au descris prin cuvintele: „Nu ştiam unde ne aflăm: în cer sau pe pământ…”

Această reacţie a jucat un rol hotărâtor în alegerea cneazului, şi ruşii îşi datorează în mare măsură credinţa impresiei fermecătoare şi măreţe pe care a produs-o atunci asupra trimişilor Catedrala Sfintei Sofii.

Şi cât de multe mărturii ale înrâuririi pe care o are biserica asupra vieţii duhovniceşti a omului, înrâurire ce uneori produce în suflet o cotitură hotărâtoare, găsim în Vieţile Sfinţilor!

Un oarecare negustor străin avea relaţii comerciale cu Novgorodul şi se ducea deseori acolo. Probabil că în sufletul lui era o bogată comoară de sentimente religioase neconştientizate încă. A avut prilejul să meargă în bisericile ruseşti, şi a trăit clipe atât de neobişnuite, încât a început să se ducă acolo tot mai des. În cele din urmă a ajuns la o asemenea stare, încât începuse să se simtă acasă nu în patria sa îndepărtată, ci în acel oraş locuit de un popor străin, care vorbea o limbă străină.

Asupra sufletului său au primit o anumită putere dalbele biserici ale Marelui Novgorod, cu clopotniţele lor zvelte, cu icoanele lor afumate, luminate de flacăra lumânărilor şi de licărul lin al candelelor, mănăstirile presărate pe malurile Volhovului cu ape multe, toată viaţa noastră ortodoxă din vremea veche…

Negustorul a primit Ortodoxia, şi-a împărţit averea săracilor şi a devenit nebun pentru ­Hristos…

Acesta a fost începutul nevoinţei minunatului între ­Sfinţi Procopie de la Ustiug.

În Hoarda de Aur trăia un băiat, nepotul hanului Berklai. Pe atunci, a venit în Hoardă, cu treburi bisericeşti, Episcopul Chiril al Rostovului, pe care contemporanii îl numeau bărbat fericit, plin de darul învăţăturii. Acesta povestea cum Sfântul Leontie propovăduia în ţinutul Rostovului creştinismul şi ce minuni se revărsau de la moaştele lui.

Nepotul hanului Berklai asculta toate istorisirile lui Chiril, şi ele revărsau în inima lui o anumită dulceaţă. În sufletul lui avea loc o cotitură. A însetat să-L cunoască pe Dumnezeul Adevărat, şi s-a gândit să plece cu Chiril. Dorea cu patimă să vadă bisericile ruseşti, unde se slujea tainicului şi atotputernicului Dumnezeu al creştinilor şi unde se petreceau minunile despre care istorisea Chiril.

O parte din bogăţiile sale a împărţit-o compatrioţilor nevoiaşi, o parte a încredinţat-o Episcopului Chiril, şi a plecat pe ascuns din Hoardă, urmând acestuia.

Iată că a ajuns la Rostov şi stă în biserica, vestită prin frumuseţea sa, a Adormirii Maicii Domnului. În cele două strane corurile cântă armonios. Icoanele, ca nişte răsfrângeri ale frumuseţii Raiului, erau luminate de licărul nenumăratelor lumânări, şi fumul de tămâie se răspândea, în nori uşori, peste mulţimea rugătorilor. În clipele acelea, în neasemuita frumuseţe a slujbelor creştineşti, odrasla împărătească L-a simţit pe Dumnezeu, a simţit limpede legătura dintre acea mulţime de rugători, acea biserică pe care dragostea oamenilor o înălţase Făcătorului lumilor, şi Cel înalt şi neurmat, către Care se înălţa rugăciunea poporului aceluia, pe Care Îl lăudau corurile, în cinstea Căruia ardeau lumânările şi plutea fumul de tămâie.

După cum spune scriitorul, Soarele dreptăţii a răsărit în sufletul odraslei împărăteşti: L-a cunoscut pe Dumnezeul creştinilor şi L-a văzut cu ochii credinţei. Căzând la picioarele Arhiereului Chiril, a cerut să fie botezat. La botez a primit numele de Petru.

A rămas să locuiască în casa ierarhului Chiril, mergea la biserică, învăţa limba şi scrierea ruşilor… Tăcut, îndeletnicindu-se totdeauna în sufletul său fie cu rugăciunea, fie cu cugetarea la cele veşnice, binecredinciosul prinţ Petru a fost părinte al tuturor sărmanilor şi nefericiţilor. La ­adânci bătrâneţe a primit tunderea în călugărie şi a plecat la Domnul cu pace, în jurul anului 1280, lăsând lumii pildă a înrâuririi pe care biserica, cu slujbele ei, o are asupra sufletului.

Să zicem că omul, uneori, influenţat de prieteni sau de cărţile citite, vorbeşte împotriva bisericilor – dar ajungând la o priveghere de toată noaptea, auzind cântările umilincioase ale mărimurilor, în sunetele tânguitoare ale marii slavoslovii:

„Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie”,

în penumbra bisericii se pogoară asupra sufletului un fior de neînţeles, o anumită linişte harică ce nu poate fi trăită altundeva…
Unde putem fi pe deplin liniştiţi, plini de nădejde bună şi fericiţi? Doar acolo unde este sfera noastră adevărată, chemarea noastră adevărată – şi unde este chemarea noastră adevărată, acolo este şi lucrarea la care am fost chemaţi pentru totdeauna, căreia îi vom sluji şi atunci când lumea se va destrăma şi vor rămâne doar sufletele omeneşti împreună cu Dumnezeu, Care le-a zidit. În ce constă lucrarea noastră veşnică, dacă nu în proslăvirea lui Dumnezeu? Or, bisericile şi tot ce se petrece în ele au un singur scop: această necontenită proslăvire a Domnului.

Din pricina prezenţei deosebite a Domnului, Biserica a cerut şi cere întotdeauna o atitudine evlavioasă faţă de sfântul locaş şi de slujbele care se desfăşoară în el.

„Dacă cineva învaţă să fie nesocotită casa lui Dumnezeu şi adunările ce se fac în ea, să fie anatema”,

hotărăşte Sinodul de la Gangra în cel ­de-al cincilea canon al său.

Creştinii din vechime, mergând la biserică pentru slujbe, se pregăteau cu mare stricteţe şi se îngrijeau să stea înaintea altarului şi să se apropie de Sfintele Taine cu cât mai mare vrednicie; se îngrijeau nu numai să înalţe Făcătorului propriile rugăciuni, ci şi ca rugăciunile acestea să fie plăcute lui Dumnezeu.

Se cerea, mai întâi de toate, curăţirea lăuntrică de vrajbă şi răutate.

Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău, porunceşte Mântuitorul (Mt. 5, 23-24).

Ca atare, creştinii năzuiau să meargă la biserică cu sufletul împăcat, ca „sfânta jertfă în pace să o aducă”. La asta chemau şi cuvintele diaconeşti: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, la asta chemau şi cuvintele scrise adeseori pe porţi sau pe frontonul bisericii: „Pace ţie, oricine ai fi, dacă în pace, cu inimă curată, intri în această casă”.

Ca simbol al acestei curăţiri lăuntrice, la intrarea în biserică oamenii se spălau, în care scop la uşa bisericii era pus un spălător.

În casa Celui Preaînalt, creştinul trebuie să uite de toate rangurile şi distincţiile sale pământeşti. Un duh de adâncă smerenie pătrundea toate slujbele, suflând în chip nevăzut sub bolţile bisericii şi umplând inimile credincioşilor. Înaintea Celui Atotputernic nimeni nu e puternic, sus-pus, de vază: toţi sunt de o seamă şi la fel de nimicnici. Ca atare, hainele luxoase, podoabele de preţ, emblemele poziţiei înalte nu erau îngăduite. Predominau hainele modeste, austere, monocrome şi de culoare întunecată. Armele, armura, distincţiile rămâneau la uşa bisericii, în pridvor. Intrând în biserică, credincioşii îngenuncheau, sărutau tocul uşii, pragurile, deoarece conştientizau că toată biserica este un loc de mare sfinţenie şi toate părţile ei sunt sfinţite de harul prezenţei lui Dumnezeu. Obiceiul acesta se mai păstrează, în parte, la Catedrala Sfântului Petru din Roma, unde credincioşii catolici suie şi acum în genunchi treptele de marmură ale măreţei scări care duce în catedrală.

O tăcere adâncă şi evlavioasă domnea între rugători, curmată doar de sfintele cântări şi de scurtele replici prin care poporul răspundea la ecfonisele preotului şi la cererile ecteniilor. Diaconii vegheau la păstrarea ordinii şi întreaga atmosferă a bisericii şi a slujbelor era pătrunsă de o seriozitate atât de profundă, de un sentiment religios atât de încordat, încât oricine intra în biserică era, fără să vrea, uimit şi cucerit.

Atunci când împăratul Valens, arian, a intrat odată în biserica unde liturghisea Sfântul Vasilie cel Mare, i s-a înfăţişat o privelişte uimitoare: rândurile ordonate ale rugătorilor, tăcerea adâncă şi religiozitatea concentrată care domnea în biserică, arhiereul însuşi, înconjurat de ceata evlavioasă a diaconilor şi preoţilor, stând înaintea altarului: toate acestea semănau atât de puţin cu ceea ce văzuse Valens în bisericile ariene, încât a fost zguduit până în adâncul sufletului. Cu inima cât un purice, şi-a întins prinosul cu mână tremurătoare. Nimeni nu s-a clintit din loc, nimeni nu s-a apropiat de el ca să ia prinosul, fiindcă nu ştiau ce atitudine va lua arhiepiscopul. Nefericitul Valens aproape că a leşinat. Impresia a fost cutremurătoare!

Veghind la disciplina rugătorilor, adeseori Biserica pedepsea pentru purtarea lipsită de evlavie şi cuviinţă în biserică. De obicei, asta se întâmpla în mănăstiri. Descriindu-şi călătoria pe la mănăstirile din pustia Nitriei, Paladie, autorul Lavsaiconului, istoriseşte că într-una dintre ele a văzut trei palmieri de care erau legaţi pentru a fi pedepsiţi călugării ce se purtau cu neglijenţă în biserică în timpul pravilei şi a slujbelor. Aceştia erau bătuţi destul de tare şi, judecând după netezimea trunchiurilor de palmier, era de crezut că aceste pedepse erau întrebuinţate fără zgârcenie, destul de des. Până şi autorităţile civile luau măsuri în acest sens. Sunt cunoscute edicte ale lui Honoriu şi Iustinian ce hotărăsc pedepse aspre pentru purtarea necuviincioasă în biserică.

În virtutea aceluiaşi profund respect faţă de biserici, în jurul lor comerţul era interzis cu desăvârşire. Prin canonul 76, Sinodul Quinisext hotărăşte:

„Nu se cuvine a pune cârciumă înăuntrul sfinţitelor curţi, sau cele pentru felurite mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o, fiindcă Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa cea în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie. El şi banii schimbătorilor de bani i-a împrăştiat, şi i-a izgonit pe cei ce făceau din Templu locaş lumesc. De aceea, dacă cineva va fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.”

Şi cu ce râvnă şi curaj apărau marii ierarhi ai Bisericii lui Hristos demnitatea bisericilor, veghind ca în ele să nu pătrundă oameni spurcaţi cu păcate grele şi să nu jignească astfel sfinţenia casei lui Dumnezeu! Odată, împăratul Teodosie cel Mare s-a întinat cu o mare fărădelege: pentru o vină măruntă, a poruncit să fie ucişi mii de locuitori ai Tesalonicului, care se adunaseră la circ ca să vadă cursele de cai. Atunci când după aceea, necurăţit prin pocăinţă, a vrut să intre în biserică să se roage, în pridvor l-a întâmpinat un mare arhiereu al acelei vremi, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, şi l-a oprit cu mustrări aspre pe împărat, a cărui conştiinţă era pătată de sângele victimelor nevinovate. Şi împăratul a cedat. A înţeles că a intra în biserică fără a fi primit iertare pentru păcatul greu pe care-l avea pe suflet ar fi însemnat să pângărească cele sfinte şi să-şi sporească vinovăţia. A ascultat cu smerenie vorbele tăioase ale ierarhului şi a făcut pocăinţă, îndeplinind epitimia grea pe care a pus-o acesta asupra lui.

Un alt mare ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, a oprit-o la fel de neînduplecat, în pragul Bisericii Sfintei Sofii, pe împărăteasa Eudoxia.

Cu atâta râvnă apărau sfinţenia bisericii creştinii primelor veacuri!

De ce îşi preţuiau atât de mult bisericile şi de ce acestea erau pentru orice creştin dragi şi sfinte?

Biserica este cer pe pământ, cum zice părintele Ioan din Kronstadt, este casa lui Dumnezeu, locul unei prezenţe dumnezeieşti deosebite. Acolo se săvârşeşte cea mai mare Taină, în care îngerii înşişi doresc să pătrundă. Acolo, îngerii slujesc în chip nevăzut preotului.

Atunci când Cuviosul Serafim din Sarov era încă diacon, vedea din când în când cum îngerii slujeau şi cântau împreună cu obştea, în chip de tineri îmbrăcaţi în veşminte albe, muiate în aur, iar frumuseţea cântării lor nu putea fi descrisă în cuvinte. Amintindu-şi, Cuviosul Serafim spunea:

„Făcutu-s-a inima ca ceara, topindu-se de bucuria cea negrăită.”

Iată ce a văzut Cuviosul în Joia Mare, când slujea Liturghia.

După cum se ştie, intrarea mică de la Liturghie simbolizează intrarea sfinţiţilor slujitori în cerul însuşi, şi preotul se roagă atunci:

„Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri care împreună cu noi slujesc şi împreună slăvesc bunătatea Ta...”

Atunci când, după intrarea mică, ierodiaconul Serafim a rostit: „Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi” – şi, întorcându-se către popor şi înălţând orarul, a încheiat: „Şi în vecii vecilor”, deodată s-a schimbat la faţă, nu s-a mai putut mişca ori spune vreun cuvânt. Sfinţiţii slujitori au înţeles că avea o vedenie. L-au dus în altar, unde a stat în picioare trei ceasuri, ba aprinzându-se la faţă, ba pălind, dar neputând, în continuare, să vorbească. Atunci când şi-a venit în fire, le-a povestit stareţilor şi îndrumătorilor săi ceea ce văzuse.

„Îndată ce eu, nimicnicul, am rostit: «Doamne, mântuieşte-i pe cei binecredincioşi şi ne auzi pe noi» şi, înălţând orarul asupra poporului, am încheiat: «Şi în vecii vecilor», deodată m-a luminat o rază ca de soare şi L-am văzut pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos în chipul Fiului Omenesc, întru slavă, strălucind cu lumină nepovestită, înconjurat de puterile cereşti, de îngeri, de arhangheli, de heruvimi şi de serafimi ca de un roi de albine, şi venind prin văzduh dinspre apus, de la uşa bisericii. Apropiindu-Se în acest chip până la amvon şi înălţând preacuratele Sale mâini, Domnul i-a binecuvântat pe slujitori şi pe cei de faţă. După aceea, intrând în sfânta Sa icoană care se află de-a dreapta uşilor împărăteşti, S-a schimbat la faţă, înconjurat de cetele îngereşti, care răspândeau lumină nepovestită în toată biserica. Iar eu, pământ şi cenuşă, întâmpinând atunci pe Domnul Iisus, m-am învrednicit de la El de binecuvântare aparte. Inima mea s-a bucurat curat, luminat, întru dulceaţa dragostei de Domnul.”

Atunci când Cuviosul Serghie din Radonej săvârşea Liturghia, au fost oameni care au văzut cum îngerii slujeau împreună cu el şi cum el se împărtăşea cu foc din sfântul potir.

Fericitul Nifon, episcopul Constanţianei Ciprului, a primit o minunată descoperire cu privire la cele săvârşite în timpul Liturghiei. Odată, stând în biserică, împreună cu ucenicul său, la slujba săvârşită de patriarh, Nifon a văzut cu duhul foc pogorându-se din cer şi acoperind altarul şi pe arhiereu. Atunci când s-a cântat Trisaghionul, s-au arătat patru îngeri şi au cântat împreună cu cântăreţii.

Atunci când Sfântul Vasilie cel Mare rostea cuvintele prefacerii Darurilor, porumbelul de aur care atârna deasupra sfintei mese era zguduit de o putere nevăzută.

Aşadar, biserica este un loc de comuniune între cei cereşti şi cei pământeşti. Totodată, ea e o şcoală a credinţei şi a evlaviei, fiindcă în ea, din sfintele cântări, din locurile care se citesc din Dumnezeiasca Scriptură, din predici, putem învăţa din plin cum să ne organizăm duhovniceşte viaţa şi sufletul.

Şi câte hotărâri mari, care au schimbat întreg caracterul şi orientarea vieţii unui om, nu au fost luate sub înrâurirea unor cuvinte din Sfânta Scriptură auzite în biserică!

Începutul vieţii de nevoinţă a Cuviosului Simeon Stâlpnicul a fost alcătuit de cuvintele Fericirilor evanghelice: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerurilor, care i-au captivat atenţia în vremea Liturghiei. Acelaşi lucru se povesteşte despre Cuviosul Antonie cel Mare în biografia lui.

La biserică, credincioşii primesc adeseori vindecare de bolile duhovniceşti şi de cele fizice.

Iată de ce creştinii din vechime preţuiau atât de mult biserica, aveau faţă de ea un respect atât de adânc şi se foloseau, cu o râvnă deosebită, de orice prilej pentru a merge la biserică şi a lua parte la slujbe. Sfântul Varsanufie, ajungând la adânci bătrâneţe şi aproape nemaiputând să se mişte din pricina slăbiciunii, a cerut să fie dus la biserică măcar într-un cărucior şi se ducea la slujbe zilnic. Sfântul Porfirie, episcopul Gazei, pe care la bătrâneţe nu-l mai ţineau picioarele, se târa pe genunchi ca să nu piardă slujbele din Biserica Învierii lui Hristos din Ierusalim.

“Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât a locui în locaşurile păcătoşilor… Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: „În casa Domnului vom merge”,

strigă Psalmistul David, arătându-şi entuziasmul şi dragostea faţă de sfântul locaş, iar Sinodul Quinisext, considerând mersul la biserică obligatoriu pentru fiecare creştin, a hotărât:

„Dacă cineva, episcop, sau preot, sau diacon, sau vreun altul dintre cei număraţi în cler, sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoioasă ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, dar, aflându-se în oraş, n-ar merge la biserică trei zile de duminică în trei săptămâni la rând, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să fie îndepărtat de la împărtăşire” (canonul 80).

Totodată, Biserica Ortodoxă îi îndeamnă pe cei ce se roagă să stea cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu în vremea slujbelor, fără să uite înaintea Cui stau şi către Cine îşi înalţă rugăciunile.

„Sus să avem inimile”,

strigă preotul înaintea înălţării Sfintelor Daruri…

Cercetaţi-vă pe voi înşivă în acel moment: unde este inima voastră? Cu adevărat „Sus”, acolo, la tronul Celui Preaî­nalt, sau e legată, la fel ca înainte, de deşertăciunea lumească şi de grijile pământeşti, şi nu-L minţiţi, oare, pe Dumnezeu răspunzând: „Avem către Domnul” la cuvintele preotului?

„În biserică, îndeamnă Sfântul Tihon din Zadonsk, trebuie să stai ca în cer, înaintea Cerescului Împărat… Aşadar, să nu te uiţi împrejur, ca să nu fii osândit împreună cu fariseul.”

Iar Cuviosul Avraamie din Smolensk, făcând o comparaţie poetică, zice că rugătorii trebuie să semene cu lumânările de ceară ce licăresc în faţa icoanelor.

„Priveşte la lumânare şi fii ca ea: stai drept, nemişcat, cu evlavie; rugăciunea ta să ardă fierbinte şi să tindă către cer la fel ca focul lumânării şi să tremure şi să se topească la fel ca ceara inima ta de umilinţă şi bucurie.”

Păziţi-vă de împrăştierea gândurilor şi de lipsa atenţiei la rugăciune, fiindcă asta Îl jigneşte pe Dumnezeu.

Odată, Ivan cel Groaznic lua parte la Liturghie în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova, dar gândurile lui sufereau de împrăştiere: visa la noul palat pe care se gândea să-l construiască pe Dealurile lui Vrabie, şi cugeta în sinea sa la planul lui.

După Liturghie, ducându-se la palat, l-a întâlnit pe Fericitul Vasilie, nebunul pentru Hristos.

– Ai fost la Liturghie? – l-a întrebat ţarul.

– Am fost, dar pe tine nu te-am văzut! – a răspuns Fericitul.

– Cum aşa? – s-a mirat ţarul.

– Ţarule! – i-a răspuns Fericitul cu glas scăzut, mustrător. Tu erai pe Dealurile lui Vrabie!

Şi ţarul, dat în vileag de vederea cu duhul a Cuviosului, şi-a dat seama de păcatul său şi i-a făcut lui Vasilie plecăciune adâncă.

Deosebit de dur vorbesc Sfinţii Părinţi împotriva purtării necuviincioase din biserică şi împotriva discuţiilor uşuratice, deşarte, din timpul slujbelor – lucru care, că veni vorba, se întâlneşte extrem de des la noi şi reprezintă un obicei greu de stârpit.

„Daţi-mi voie să vă întreb, observă cu asprime într-una dintre predicile sale Sfântul Ioan Gură de Aur, oare nu aveţi case ca să vorbiţi în deşert acolo?”

Chiar aşa: de ce să te mai duci la biserică dacă petreci tot timpul slujbei în flecăreală deşartă, discutând toate noutăţile de bazar? În primul rând, această atitudine de nesocotire a bisericii şi de neatenţie faţă de slujbă este jignitoare pentru Dumnezeu. În al doilea rând, ea este nu numai grosolană şi lipsită de delicateţe faţă de ceilalţi rugători, ci şi alcătuieşte o fărădelege nemijlocită împotriva lor, împiedicându-i să se roage, acoperind sfintele cuvinte ale slujbei, ­distrăgându-le atenţia, împiedicându-i să se concentreze şi lipsindu-i de clipele preţioase de bucurie şi mângâiere harică ce însoţesc de obicei rugăciunea sinceră. Cu ce drept le furăm clipele acestea?

În mod deosebit trebuie ocrotit sfântul altar. Acolo totul trebuie să fie cufundat în rugăciune tăcută şi nu trebuie să se audă nici un cuvânt prisositor sau deşert.

„Dacă trebuie să spui ceva în altar, învăţa Cuviosul Serafim din Sarov, să spui pe scurt şi cu glas scăzut, după care să păstrezi iar tăcerea, căci acolo sunt de faţă Însuşi Dumnezeu şi îngerii Lui.”

În altar nu este îngăduită intrarea mirenilor [În principiu, toţi cei care ajută în altar trebuie să facă parte din clerul inferior (să aibă hirotesie întru ipodiacon, citeţ etc.)(n.tr.)].

„Să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre mireni să intre înăuntrul sfântului altar”,

interzice canonul 69 al Sinodului Quinisext.
În practica vieţii duhovniceşti, rugăciunea obştească din biserică este socotită mai puternică decât rugăciunea de chilie, însingurată, deşi se prea poate ca sentimentul personal al rugătorului, mai ales pe primele trepte ale dezvoltării lui duhovniceşti, să încline în favoarea celei de-a doua.

„Însă noi înşine, spunea Cuviosul Macarie, stareţul de la Optina, nu putem judeca despre vrednicia rugăciunii noastre, şi mulţumirea sau îndulcirea de sine pe care o simţim adeseori în rugăciunea însingurată poate fi amăgire şi înşelare diavolească.”

În viaţa Sfintei Iuliana de la Lazarevskoe se povesteşte întâmplarea următoare. Era o iarnă neobişnuit de aspră, geroasă. Pământul crăpa de ger, şi Sfânta Iuliana, neavând haine călduroase, rămânea să se roage acasă. Preotul Bisericii Sfântul Lazăr a auzit glas de la icoana Maicii Domnului:

„Du-te şi întreab-o pe milostiva văduvă Iuliana de ce nu vine la biserică. Şi rugăciunea ei de acasă este plăcută lui Dumnezeu, dar cea de la biserică este mai presus. Să o cinstiţi pe Iuliana: Duhul Sfânt odihneşte asupra ei.”

Şi atunci când, la chemarea preotului, Iuliana s-a dus la biserică şi, înlăcrimată, s-a rugat şi a sărutat icoana Maicii Domnului, o mare mireasmă s-a răspândit în biserică şi în tot satul. Iuliana a început să meargă zi de zi la biserică să se roage.

Vom încheia această discuţie despre însemnătatea bisericii şi a slujbelor bisericeşti prin cuvintele marelui ierarh Ioan Gură de Aur:

„Limanul ferit de vânt şi de valuri le dă mare ocrotire corăbiilor care intră în el: şi casa lui Dumnezeu, scoţându-i pe cei care intră în ea, ca dintr-o furtună, din viforul grijilor lumeşti, le dă să stea cu mare netulburare şi linişte, ascultând cuvântul lui Dumnezeu. Locul acesta este călăuzire spre virtute, şcoală a iubirii de înţelepciune, nu doar în vremea adunării, când se ascultă Scriptura, sunt date învăţături duhovniceşti şi stau înainte preacinstiţii părinţi, ci şi în orice altă vreme. Tu intră numai în pridvor, şi îndată vei lepăda grijile lumeşti. Intră înăuntru, şi o suflare duhovnicească va cuprinde îndată sufletul tău. Liniştea care domneşte acolo pricinuieşte un cutremur făcător de trezie şi trezeşte aplecarea spre iubirea de înţelepciune, înviorează mintea, alungă amintirea de toate cele pământeşti şi te duce de pe pământ la cer – iar de vreme ce şi în afara slujbelor ai parte de asemenea folos petrecând aici, să ştii că atunci când se aude glasul Prorocilor, când binevestesc Apostolii, când Hristos e în mijlocul nostru, când Tatăl primeşte jertfa care se aduce aici, când Duhul Sfânt umple de veselie duhovnicească, cei ce se află aici se vor umple de bunătăţi nepovestite!”

Acest post a fost editat de Luca.O: 18 April 2015 - 07:33 AM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi