Sari la continut

Iisus Hristos
Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici inteleasa de ei. Caci chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mantuirii, prin sarguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau in nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre mersul la biserica, slujbe etc.


18 postari la acest topic

#1 | pid:3922 | tid:2183
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Cuviosul Parinte Porfirie Capsocalivitul
Slujbele Bisericii să se facă întotdeauna cu dragoste

Slujbele Bisericii sunt cuvinte prin care îi vorbim lui Dumnezeu în adorarea noastră, în iubirea noastră. înlăuntrul bisericii, împreună cu toţi fraţii, luând aminte la dumnezeiasca învăţătură, cântând, împărtăşindu-ne - acestea sunt cele mai înălţătoare ceasuri ale noastre. Când toţi împreună urmărim sfintele slujbe, cuvintele Domnului, Evanghelia, Apostolul, canoanele şi troparele Octoihului, ale Triodului, ale Mineielor, atunci izbândim unirea noastră cu Hristos.

Dar cursele satanei sunt multe pentru oamenii care-L slăvesc pe Dumnezeu. Ispita ne îndeamnă aici să nu fim deloc cu luare aminte. Deseori mergem la biserică numai pentru a ne continua somnul. îndată ce auzim cuvintele, cântările, ni se închid ochii. Ajungem la o stare de moleşeală şi nu putem urmări cuvintele, troparele, imnele; un lucru satanic, care se vădeşte pe de-a-ntregul în această moţă ia lă.

Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică! în vreme ce pe dinafară spui „o să fiu atent, n-o să mai fac, o să mă străduiesc", nu izbuteşti. Acest „o să fiu atent" şi celelalte, sunt toate lucruri silite, care ne tulbură şinele, îl fac să se împotrivească. Nu se face nimic prin siluire. Dimpotrivă, ne adânceşte starea cea rea şi ne nimiceşte. „Strânge-te, concentrează-te, fă ce socoteşti; eu, omul cel vechi, te am în mână, o să te strâng şi, dacă mai poţi, înaintează!"

Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă". Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc.

Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte. De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne lisuse...". Dacă îţi sileşte şinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.

însă există încă o altă mare primejdie. Dacă nu luăm aminte, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, după curţile Domnului... (Ps. 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când la aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, nici un folos, nici o bucurie. începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.

Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul. Am trăit asta. Este de-ajuns ca totdeauna să se facă cu dragoste, cu mărime de suflet, cu o sinceră aplecare spre slăvirea lui Hristos. Nu de corvoadă şi mecanic. E nevoie de dragoste, de însufleţire dumnezeiască. Dacă nu simţim astfel, nu au valoare. Nu numai că nu au valoare, dar fac şi rău. O să-mi ziceţi: „Atunci să nu le facem?" Nu, fireşte. însă, pe cât poate cineva, să fugă de formă şi să privească miezul. Adică să o vrea, să o poftească, să afle mulţumire în rugăciune, în împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Saturaţia este nenorocire pentru monah.

Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.

într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat..."(Rugăciunea Ceasului al nouălea.) în faţa Celui Răstignit, o citeam şi o trăiam. în ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:

- Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.

- Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos.

Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi.

Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta.

Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă şinele cel vechi. îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.
(din cartea Ne vorbeste Pr.Porfirie)
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#2 | pid:3974 | tid:2183
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Dumnezeu ne-a dăruit o biserică, trebuie să ne folosim de ea aşa cum se cuvine - Sf.Teofan Zavoratul
(cuvant de folos adresat intr-o manastire de calugarite, de unde pot trage invatatura folositoare pentru suflet si mireni)

Aşadar, eforturile şi grijile voastre pentru construirea unei alte biserici de care era nevoie au luat sfârşit. Mulţumim Domnului pentru un astfel de dar! Spun dar fiindcă, deşi aţi avut nu tocmai puţină muncă de făcut, mă întreb ce aţi fi putut realiza dacă nu ar fi fost pentru Dumnezeu. Când aţi primit sprijin în necazuri neaşteptate şi de asemenea în toate celelalte împrejurări, nu aţi simţit că este de fapt mâna Lui de ajutor neîntârziat? Mărturisind deschis că este darul Său, oare ce Ii vom putea da în schimb Domnului, Binefăcătorul nostru?

Să-i dăm ceea ce Ii datorăm potrivit dorinţei Sale, folosindu-ne de acest dar, adică:

1. Biserica nu a fost construită pentru a fi o mărturie exterioară şi goală a unei bune organizări, ci pentru a fi totdeauna plină cu cei cărora le-a fost destinată; ceea ce înseamnă că trebuie să vă asumaţi datoria de a fi prezente în această biserică la toate slujbele stabilite prin rânduiala călugărească (tipicul). Voi, desigur, fiindcă aţi făgăduit să vă osteniţi pentru Dumnezeu în rugăciune şi în nevoinţe ascetice, nu vă veţi permite să acceptaţi trândăvia în privinţa acestui lucru. Să nu vă lăsaţi ispitite de nici unul dintre pretextele aparent justificate, dar obişnuite printre ostenitorii asemenea vouă. Mai întâi de toate, nu vă lăsaţi ispitite de gândul că puteţi lipsi de la una sau alta din sfintele slujbe, motivate fiind de nevoia de a termina o activitate absolut necesară. Amintiţi-vă că nici o activitate nu poate fi dusă la bun sfârşit dacă nu are binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ei, iar această binecuvântare trebuie chemată din Cer... Cu ce mijloace? Şi unde? Prin rugăciunea din biserică. Atunci când binecuvântarea a fost cerută, într-o singură oră de muncă se realizează cât într-o zi întreagă, dar fără binecuvântare toate se încurcă şi se năruie, iar ziua trece în zadar. Cred că aveţi deja o mulţime de experienţe în sensul acesta. Insă, nu vă învinuiţi pe voi însevă.

în al doilea rând, nu vă lăsaţi ispitite de atrăgătoarea şi falsa idee de a sta în chilia voastră din dorinţa de a vă ruga mai fierbinte în singurătate, în timp ce celelalte merg la biserică. Ce, nu sunt alte momente pentru rugăciunea particulară, decât orele rânduite pentru rugăciunea comună? De vreme ce sunt, atunci folosiţi-le pe acelea pentru rugăciunea particulară. Trebuie să mergeţi totdeauna la slujbele de obşte stabilite după rânduială. Acolo, fiind adunate împreună rugăciunea este mai fierbinte şi mai intensă, şi totdeauna mai rodnică. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, spune Domnul, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20), şi unde este Dumnezeu prezent, acolo sunt toate bunătăţile duhovniceşti. Ce păcat că unii oameni se lipsesc pe ei înşişi de o asemenea comoară! Nu se întâmplă, oare, ca cele care stau în chiliile lor nu doar să se lipsească de rugăciunea în comun, dar nici să nu reuşească să se roage acasă singure, şi în felul acesta săvârşesc două greşeli: pe de o parte încalcă rânduiala, iar pe de alta se păgubesc pe ele însele. Prin urmare, nu este mai bine să te aşezi tu însuţi în rânduială odată pentru totdeauna, fără a te mai împotrivi de acum înainte unui astfel de gând?!

în al treilea rând, nu fiţi tentate să vă îngăduiţi să nu veniţi la biserică de la începutul slujbei sau să plecaţi înainte de sfârşitul ei. Nu uitaţi că fiecare slujbă este un tot unitar şi poate să ofere binefaceri depline numai când e întreagă. Aşa cum mâncarea este gustoasă doar atunci când este complet condimentată, tot aşa şi slujba poate să mulţumească pe deplin gustul duhovnicesc doar atunci când este ascultată în întregime. Astfel, cel care pierde începutul sau nu rămâne până la sfârşitul ei se osteneşte, dar se lipseşte pe sine de rodul ostenelilor lui, sau zideşte cu o mână şi cu cealaltă dărâmă. Aşadar, construind, împodobind şi sfinţind biserica aceasta, mergeţi în ea fără a pregeta, alungând toate falsele pretexte -acest lucru fiind de primă importanţă.

2. De asemenea, nu trebuie să mergem la biserică cu nepăsare, ci aşa cum se cuvine. Este oricând posibil ca cineva să meargă la biserică într-un mod nu vrednic de laudă, ci mai degrabă de condamnat, adică să meargă şi să nu dobândească nici un câştig duhovnicesc. In privinţa aceasta lucrurile se pot îndrepta dacă ţineţi seama de următoarele reguli: la prima bătaie a clopotului trebuie să lăsaţi orice activitate şi să vă pregătiţi sufletul pentru rugăciunea din biserică, spunând: „Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu,Fecioară!" sau „împărate ceresc", „Tatăl nostru" sau orice astfel de rugăciune. Apropiindu-vă de biserică, trebuie să lăsaţi în prag orice grijă şi nelinişte în legătură cu treburile voastre, pentru a putea intra înăuntru cu mintea senină. Intrând în biserică, trebuie să vă înveşmântaţi cu evlavia ca şi cu o haină, amintindu-ne la Cine venim şi Cui intenţionăm să ne adresăm rugăciunile. Aşe-zându-vă la locul vostru în biserică (bine ar fi să fie de fiecare dată acelaşi), trebuie să vă adunaţi gândurile şi să staţi cu mintea înaintea feţei omniprezentului Dumnezeu, slăvindu-L cu evlavie în trup şi în suflet, având inima înfrântă şi închi-nându-vă cu smerenie. După aceasta, trebuie să urmăriţi, fără să rătăciţi cu gândul, tot ceea ce se petrece în timpul slujbei - ce se cântă şi se citeşte în biserică - până la sfârşitul ei. Iată ce trebuie să faceţi! In felul acesta, nu ne vom mai plictisi în biserică, nu vom mai privi încoace şi încolo, nu vom mai începe să vorbim şi nu ne vom mai dori ca slujba să se termine repede. In schimb, trecând de la un sentiment de rugăciune la altul şi de la un gând evlavios la următorul, vom fi asemenea celor aflaţi într-o grădină înmiresmată, care trec de la o floare la alta. Prin urmare, căldura duhovnicească, rodul rugăciunii făcute cu atenţie, ne va umple inimile cu o dulceaţă de negrăit, care ne va face să nu simţim osteneala fizică dată de statul în picioare şi să considerăm orice slujbă ca fiind scurtă. Pe de altă parte, cel care nu este atent la ceea ce se întâmplă în biserică şi care visează la lucruri şi fapte deşarte, nu-şi rezolvă problemele, ci iroseşte timpul de rugăciune. Se tulbură pe sine însuşi şi se lipseşte de roadele rugăciunii, care sunt, ca să spunem aşa, gata să i se pună în mână. Fie ca Domnul să vă izbăvească de acest păcat!

3. Folosindu-ne de slujbele Bisericii aşa cum se cuvine, vom aduna puţin câte puţin esenţialul lucru pentru care ne sunt date aceste biserici văzute, adică rugăciunea neîncetată a minţii în inimă către Dumnezeu, care face din inimile noastre temple ale lui Dumnezeu nezidite de mâini omeneşti. Porunca de a ne ruga ne-a fost dată de Sfinţii Apostoli; toţi sfinţii asceţi s-au străduit s-o împlinească. Noi vom fi ruşinaţi dacă, întemeind această biserică exterioară, nu ne vom îngriji să o întemeiem pe cea interioară pentru care există de fapt biserica exterioară. Care este folosul de a avea o unealtă fără a şti să o utilizăm şi să facem cu ea acel lucru pentru care a fost creată? Cel care vine la toate slujbele în mod constant şi le ascultă aşa cum se cuvine poate dobândi cu uşurinţă acest nepreţuit bun duhovnicesc... nu are nevoie să adauge mai mult la osteneala aceasta de participare frecventă la slujbele din biserică, dar trebuie să menţină nestinsă căldura inimii care se aprinde în biserică prin concentrarea atenţiei, primind astfel în suflet binecuvântarea de acolo, însă pentru aceasta, trebuie să-i placă să stea în singurătate în chilia sa (cu excepţia activităţilor necesare), să-i placă deasa închinare înaintea icoanelor, citirea din când în când a cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor patristice şi, cel mai important lucru, dobândirea obiceiului de a repeta neîncetat scurta, dar puternica rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă...". Prin aceste osteneli, sufletul se va sfinţi din ce în ce mai mult cu ajutorul binecuvântatei prezenţe a lui Dumnezeu, care ridică mintea către El şi desfată inima cu dulci suspinuri - aceasta este cu adevărat rugăciunea neîncetată.

Vă doresc mai mult decât orice acest dar al lui Dumnezeu ca o răsplată a ostenelilor voastre. întemeind şi împodobind acest locaş al lui Dumnezeu, fiţi voi însevă temple duhovniceşti întemeiate în el, ca să aduceţi jertfe plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (1 Petru 2, 4-5). Amin.

[..]Domnul v-a ajutat să terminaţi această biserică. Ingrijiţi-vă de acum să ridicaţi pentru El un templu duhovnicesc în lăuntrul vostru, un locaş sfânt pentru a aduce jertfă duhovnicească de mulţumire Domnului Iisus Hristos, ca nu cumva să merităm mustrarea: La ce îmi foloseşte Mie mulţimea jertfelor voastre? Voi nu sunteţi lemnul care a fost folosit la construirea bisericii. Dă-ruiţi-vă inimile Domnului şi construiţi-I din ele o biserică în care Duhul Lui să-Şi afle odihnă îmbelşugată, aducându-vă binecuvântări atât în lă-untru, cât şi în afară. Amin.


17 august 1859, Mănăstirea Temnikov, Gubernia Tambov


(din cartea Ravna duhovniceasca, scrisori catre monahi - Sf.Teofan Zavoratul)

Acest post a fost editat de sergiu.c: 17 March 2011 - 10:34 AM

Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#3 | pid:3975 | tid:2183
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Aripile rugăciunii - Sf.Teofan Zavoratul

Este plăcut multmilostivului Dumnezeu să fie prezent într-un mod special în biserici care au fost sfinţite prin chemări de rugăciune ale harului Său. Pentru acest motiv astfel de temple sunt pe drept numite corturi ale lui Dumnezeu pentru oameni; adică, locaşuri ale unei împreună-locuiri a oamenilor cu Dumnezeu, precum El însuşi afirmă: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (II Cor. 6,16). Această mărturie pentru vechiul Israel a fost văzută de toti. Un nor stătea deasupra cortului şi din el se auzea cuvântul Său. Iar mai târziu, în timpul rătăcirii prin pustie, un stâlp de nor se ridica deasupra cortului -era călăuza lui Israel în pelerinajul său către Ca-naanul făgăduit. Deasupra unui templu creştin nu vedem un nor, dar cu toate acestea suntem convinşi de realitatea binecuvântatei prezenţe a lui Dumnezeu aici. Templul creştin nu este ridicat sau strâns pentru a fi mutat, aşa cum era cortul - templul mobil al israeliţilor; cu toate acestea, el este un reper sigur al căii care trebuie străbătută până la Canaanul ceresc.

Această ultimă caracteristică a cortului mă determină să pun în evidenţă pregătirile de călătorie ale triburilor israelite care-1 transportau. Cu o bună pregătire, voi de asemenea trebuie să vă împrejmuiţi cortul lăuntric, aşa încât să poată fi pentru voi o călăuză pe calea către Canaanul ceresc.

După ce cortul a fost sfinţit şi strâns, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să rânduiască triburile israelite pentru călătorie astfel încât trei să meargă în faţă, trei în spate, trei în partea dreaptă şi trei în partea stângă. între timp, cortul a fost aşezat în mijloc şi transportat de ceata leviţilor. Această imagine ilustrează şi pelerinajul nostru către sălaşul cel ceresc sub îndrumarea Bisericii.

Trei stări sau dispoziţii lăuntrice ar trebui aşezate în faţă, trei în spate, trei pe partea dreaptă şi trei pe partea stângă - şi un altul ar trebui să fie în inimă, corespunzând cortului însuşi. Voi scoate în evidenţă pe scurt ce sunt fiecare dintre ele - nu cu scopul de a da nume metaforice fiilor lui Israel, ci pentru a rândui stările lăuntrice potrivit cu semnificaţia lor tainică.

Cele trei din faţă sunt cele mai înalte dispoziţii duhovniceşti. Ele sunt:
1) credinţaDomnul este cu adevărat prezent cu harul Său aici, chiar acum, că acest templu a devenit casa Sa, către care îi este totdeauna îndreptată privirea şi în care inima Sa totdeauna sălăşluieşte;
2) nădejdea că Domnul prezent aici este foarte atent, precum un tată care îşi iubeşte copiii, la toate cererile care sunt înălţate către El şi este gata să le împlinească;
3) dragostea pentru templu, cu care cineva vine să stea în el, fiindu-i la fel de drag ca şi în casa propriului său tată şi având aceeaşi stare de linişte pe care o are un copil la sânul mamei sale.

Aceste dispoziţii lăuntrice sunt cele mai adânci şi sunt în acelaşi timp principalele surse care le inspiră şi le direcţionează pe toate celelalte. Ele se maturizează în adâncul sufletului şi simt îndreptate, ca să spunem aşa, către Dumnezeu însuşi, faţă către faţă - către răsăritul duhovnicesc.

Părţii din spate îi corespund nevoinţele fizice raportate la casa lui Dumnezeu ca şi casă de rugăciune - adică ostenelile trupului însoţite de rugăciune.
Acestea sunt de asemenea trei:
1) osteneala de a merge în mod conştiincios la biserică la toate slujbele, de la prima bătaie de clopot, fără a căuta motiv de a lipsi, fără a lua seama la neputinţele trupeşti sau la piedici şi obstacole închipuite, potrivit următoarei reguli: îndată ce auzi chemarea, lasă totul şi grăbeşte-te să mergi la biserică;
2) osteneala de a rămâne cu răbdare în biserică de la începutul slujbelor, până la sfârşitul lor - fără a-ţi schimba locul, fără lenevire, ci chiar cu o anumită încordare care să-ţi sporească atenţia, şi
3) osteneala de a avea o poziţie cuvioasă - liniştită, evlavioasă, cu privirea plecată sau îndreptată către gesturile liturgice ale săvârşitorului slujbei, cu urechile atente la ceea ce se cântă şi se rosteşte, cu limbă tăcută, fără a privi înapoi, fără rătăcirea privirii. Toate aceste atitudini exprimă osteneala trupească în rugăciune şi susţin un duh lăuntric de rugăciune, care la rândul său le susţine pe acestea.

Dispoziţiile lăuntrice superioare şi inferioare - adică cele din faţă şi din spate - formează o linie. Cea de-a doua linie, care se intersectează cu aceasta, este formată din lucrarea rugăciunii sau preocupării sufleteşti. In partea dreaptă stau trei atitudini lăuntrice exprimate în mod afirmativ, şi anume:
1) să stăm cu mintea în inimă, în prezenţa lui Dumnezeu, având o teamă respectuoasă care naşte o atenţie sporită şi înviorează templul nostru lăuntric asemeni aerului proaspăt al zorilor dimineţii;
2) să pătrundem adâncul semnificaţiilor şi al puterii tuturor cuvintelor care se citesc, se cântă şi se rostesc, având inima deschisă spre a primi sentimentele sau dispoziţiile lăuntrice care se pot naşte din acestea, şi să fim gata să le manifestăm ca şi când ar porunci-o Dumnezeu, şi
3) să avem o atitudine paşnică, un duh de blândeţe faţă de toţi oamenii, netrecând cu vederea nici chiar pe cei care ne duşmănesc, potrivit poruncii Domnului: Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Pe partea stângă stau trei atitudini exprimate în mod negativ, şi anume:
1) neîmprăştierea sau nerisipirea gândurilor - adică să nu ne lăsăm mintea să rătăcească în diferite locuri sau pe diferite obiecte atunci când stăm în biserică, ci să o strunim de fiecare dată când visează de bunăvoie; 2) neîmpovărarea inimii cu grijile vieţii, care îl urmăresc fără milă pe omul înrobit lor, nelăsându-i nici un moment liber pentru a se ocupa şi de cele duhovniceşti;
3) desprinderea de toate cele pământeşti - sau eliberarea de toate patimile care ne trag în jos şi ne împiedică să ne ridicăm spre cele înalte.

Aceasta este crucea rugăciunii, întipărită du-hovniceşte în firea noastră, sub semnul căreia lucrează rugăciunea însăşi - adică rugăciunea cu metanii, strădania pentru îndreptarea tuturor gândurilor către Dumnezeu şi înfăţişarea cu smerenie înaintea lui Dumnezeu.

Oricine se va antrena pe sine în felul acesta în ceea ce priveşte templul, va găsi chiar în acest plan prezentat aici o îndrumare demnă de toată încrederea şi o modalitate de a dobândi cerescul sălaş.

Imagine Atasata: aripile rugaciunii.jpg

Un asemenea om, ca să spunem aşa, s-a sălăşluit deja acolo. Căci, nu observaţi că toate aceste sentimente şi atitudini, aranjate într-o astfel de ordine, zugrăvesc o pasăre în zbor? Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt capul ei; aripa dreaptă - a sălăşlui în prezenţa lui Dumnezeu, cu inima deschisă spre a pătrunde învăţătura Lui şi a fi în pace cu toţi; aripa stângă - o minte adunată în sine, eliberată de griji şi patimi; partea din spate este osteneala de a merge la biserică şi de a rămâne acolo; şi trupul ei este însuşi actul rugăciunii. O pasăre, inspirând şi expirând aer, îşi pune în mişcare aripile şi - folosindu-şi capul şi celelalte mădulare - reuşeşte să zboare. Şi nu poate zbura în nici un alt mod decât aşa. La fel, urcuşul rugăciunii către Dumnezeu în templu nu este posibil în nici un alt mod decât prin dobândirea dispoziţiilor lăuntrice menţionate mai sus. Dacă una dintre ele lipseşte, lucrarea rugăciunii se poticneşte sau încetează, după cum zborul unei păsări încetează când, de exemplu, îi lipseşte o aripă sau un alt mădular. Acest lucru poate fi trăit de oricine şi confirmat dacă cineva doreşte. Cel care încearcă să se roage întâlneşte toate aceste dispoziţii lăuntrice, iar cel care se roagă le are pe toate. Şi reciproca este adevărată: cel care nu le are, nici nu a început vreodată să se roage aşa cum se cuvine. Iar acolo unde nu este rugăciune nu este viaţă şi nici urcuş către împărăţia cerească. Un om înclinat spre cele de jos este pierdut.
Ridicaţi-vă, aşadar, şi cinstiţi casele lui Dumnezeu care sunt răspândite pretutindeni, spre a da aripi duhului de rugăciune din noi, spre a ne înălţa de pe pământ la Cer, spre a ne oferi nouă înşine, cu toate că suntem încă pe pământ, un dar ceresc: pregustarea bunătăţilor celor veşnice. Cel ce se înstrăinează de biserică este duşman sieşi. Cel ce nu se îngrijeşte să vină la biserică nu este un om de bună credinţă. Cum este posibil ca cineva să participe la slujbele din biserică timp de zece ani şi să nu ştie să se roage, nici măcar să nu ştie ce este rugăciunea? Deoarece nu împlineşte întreaga pregătire interioară necesară participării la rugăciunea din biserică.

Fie-vă milă de voi, dragi surori! Tot ceea ce v-am spus nu este ceva nou. Stând aproape tot timpul în biserică, voi, desigur că v-aţi înălţat la Cer precum păsările, cu aripi uşoare, în zbor deplin. .. Totuşi, faceţi un efort pentru a vă cerceta, potrivit modelului prezentat mai sus, propriile voastre dispoziţii lăuntrice din timpul rugăciunii. Şi dacă observaţi că vă lipseşte vreo pană de la aripile voastre de rugăciune, grăbiţi-vă s-o dobândiţi; fiindcă pasărea noastră de rugăciune are, de asemenea, şi un avantaj: este posibil ca în orice moment să se nască rugăciunea şi să se refacă orice parte care mai înainte a lipsit din alcătuirea ei. Amin.

cuvant de folos adresat monahiilor,3 iulie 1860,Mănăstirea Sezenovsky, Regiunea Tambov


Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#4 | pid:3976 | tid:2183
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Inălţarea templului lăuntric pentru Dumnezeu - Sf.Teofan Zavoratul
[..]Insă nu pot să nu vă reamintesc faptul că nu este îndeajuns să vă înfăţişaţi înaintea feţei Domnului într-un templu care este în afara voastră. Trebuie, de asemenea, să-I ridicaţi Domnului un templu în lăuntrul vostru, astfel încât să-L aveţi totdeauna pe Domnul în voi şi cu voi. Dacă următoarele cuvinte ale Apostolului: Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu (I Cor. 3,16) sunt valabile pentru toţi, cu atât mai mult vă privesc direct pe voi. Şi dacă se referă la toţi, atunci porunca: ... Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, zi-diţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (1 Petru 2, 4-5) se referă la voi în mod special.

Este de folos ca voi să vă gândiţi la aceste lucruri, acum când templul a fost zidit şi sfinţit. Acest templu este chipul templului nevăzut, pe care trebuie să-1 zidim pentru Domnul în inimile noastre. Aşadar, acestui templu văzut care e deja înălţat să-i închinăm şi o altă osteneală care nu cunoaşte sfârşit - zidirea în lăuntrul inimii a unui nepieritor templu duhovnicesc pentru Domnul.

Să nu credeţi că acest lucru este atât de complicat şi de greu de împlinit încât vă depăşeşte puterile. Voi sunteţi deja transformate într-un astfel de templu. Trebuie doar să continuaţi fără întrerupere ceea ce aţi început deja, cu aceeaşi râvnă a începutului. Totuşi, pentru a vedea mai bine ceea ce trebuie să faceţi, vă voi descrie pe scurt cum arată templul Domnului din inima omului.

întâi de toate, pentru templul văzut se alege şi se curăţă o bucată de pământ. Pentru ridicarea templului duhovnicesc este nevoie de curăţirea unui loc din inima noastră. Această curăţire se realizează prin pocăinţă - adică dezrădăcinarea şi conştientizarea propriilor păcate, vinovăţirea de sine astfel încât să te poţi prezenta înaintea Domnului îndreptat şi cu nădejdea că vei primi mântuirea doar prin mila Lui. Domnul le stă împotrivă celor care se înfăţişează înaintea Lui ca drepţi şi e binevoitor doar cu cei care strigă către El cu glasul vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.

Pe pământul curăţit se sapă şi se aşază fundaţia. Temelia templului duhovnicesc din inimă este alcătuită din credinţă şi hotărârea de a trăi conform credinţei. Doar credinţa unită cu hotărârea fac edificiul lăuntric de nezdruncinat şi chiar inaccesibil îndoielii, rătăcirii, necazurilor, încercărilor şi întristărilor. Cel care a luat hotărârea de a trăi potrivit credinţei, deja nu mai are teamă nici de necazuri, nici chiar de moarte. Acesta este motivul pentru care se consideră că un asemenea om nu poate fi biruit de nimic, fiindcă este aşezat pe o temelie de neclintit.

Fiind pusă o astfel de temelie, trebuie înălţată clădirea aşezând piatră peste piatră, lipindu-le una de alta cu materialul potrivit şi urmând planului şi dimensiunilor propuse. Toate acestea sunt sau ar trebui să se regăsească în însuşirile templului interior. Astfel, pietrele sunt diferitele virtuţi care sunt exersate când şi unde se ivesc prilejuri potrivite pentru ele: smerenia, înfrâna-rea, răbdarea, ascultarea, mila, iubirea de osteneală etc. Aceste virtuţi, adăugate una peste cealaltă, duc la ridicarea structurii templului interior. Materialul de legătură dintre ele este, pe de o parte, energia harică venită prin Sfintele Taine, fără de care toate ale noastre rămân uscate, dezbinate şi nesigure, iar pe de altă parte, dragostea, fără de care orice nevoinţă şi orice osteneală nu are valoare, sau, cum spune Apostolul, toate sunt nimic. Planul şi dimensiunile sunt discernământul, cu care sunt apreciate mărimea, greutatea şi numărul ostenelilor, încercărilor şi nevoinţelor, întrucât fără acest dispozitiv interior de măsură întreaga clădire poate să se deformeze, făcând astfel fără valoare şi fără folos toate eforturile depuse pentru realizarea ei. Deprinderea discernământului - element fundamental şi sănătos -se dobândeşte printr-o viaţă de ascultare sub supravegherea unor îndrumători - unor părinţi duhovniceşti, părinţi preacuvioşi sau maici preacuvioase -, care trebuie să fie la început, şi uneori toată viaţa, singurii cărora să li se încredinţeze zidirea inimii pentru Domnul.

Lucrarea virtuţilor săvârşită cu dragoste, întărită cu puterea Sfintelor Taine, sub supravegherea îndrumătorilor duhovniceşti şi cu discernământul propriu - înalţă clădirea până la cornişă. Iar apoi acoperişul ei va consta în adânca smerenie, care va salva clădirea de umiditatea deşertăciunii şi a dorinţei de a plăcea oamenilor, de uscăciunea aroganţei şi mândriei, şi de izbiturile năruitoare ale voii proprii şi îndărătniciei. După aceea, mai rămâne împodobirea clădirii şi înălţarea crucii deasupra ei. Aceste două sarcini vor fi împlinite printr-o singură faptă: încredinţarea totală în voia Domnului, care este ca o cupolă a faptelor bune, lepădării de sine şi purtării crucii, pe care egoismul nostru este în sfârşit răstignit.

Şi iată că aveţi templul. Vreţi să ştiţi ce înseamnă zidul exterior? Credinţa neşovăielnică faţă de toate rânduielile şi învăţăturile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, şi în ceea ce vă priveşte rânduiala voastră monahală mai presus de toate. în spatele acestui zid eşti la adăpost de primejdii, de orice furtună şi tulburare care vine din duhul acestor vremi, la adăpost de superstiţii şi de patimi. Atât timp cât aveţi o astfel de credinţă, clădirea este în siguranţă; când ea vă va lipsi, clădirea se va dărâma bucată cu bucată, până când, în final, nu va mai rămâne piatră pe piatră.

însă noi suntem încă în afara acestui templu lăuntric. Trebuie să intrăm în interiorul lui. Trebuie să-1 împodobim, să-1 sfinţim şi să-1 tămâ-iem pentru a putea săvârşi cu vrednicie sfintele taine - spre a aduce jertfă plăcută lui Dumnezeu. Fiindcă Domnul nu vrea doar să fie în noi, ci să şi locuiască cu noi, în noi. Este posibil să vă întrebaţi: cum putem să intrăm în noi înşine? Prin luare aminte la sine, seriozitate şi concentrare. Când mintea este împrăştiată, ea se roteşte în jurul obiectelor exterioare nouă. Dar pe măsură ce cineva se înstrăinează de lucrurile exterioare, gândurile i se adună din risipire; şi potrivit cu puterea de concentrare, ele devin din ce în ce mai detaşate de cele din afară. Datorită acestei duble acţiuni,în cele din urmă se dezvoltă o atenţie interioară sporită şi ochiul minţii vede continuu lăuntrul inimii. Astfel se naşte o neîntreruptă şi adâncă pază a minţii, îndreptată atât către ceea ce este înăuntru, cât şi către tot ceea ce intră înăuntru.

Cu ce putem împodobi templul interior al inimii? Cu gânduri bune venite dintr-o adâncă convingere în adevărurile de credinţă şi cu gânduri şi sentimente înrudite, adică: despre Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri, nemărginita Sa desăvârşire, creaţie şi providenţă; despre taina învierii şi toată iconomia mântuirii noastre; despre viitoarea armonie a tuturor lucrurilor şi aşa mai departe. Astfel de gânduri nu pot decât să umple inima de nădejde, teamă şi umilinţă, de bărbăţia de a înfrunta orice etc. - de toate cele ce alcătuiesc în deplinătatea lor frumuseţea templului inimii noastre.

Sfinţirea templului este săvârşită de privirea neşovăielnică şi continuă către Dumnezeu cel atotputernic. Fără El este cu neputinţă atât să luăm aminte la cele din lăuntru, cât şi să ne bucurăm de toate bunătăţile din afară, deşi acestea două se sprijină reciproc şi cresc odată cu privirea către Dumnezeu. Aceasta este lumina vederii lui Dumnezeu, sfinţirea şi încălzirea inimii, aprinderea în ea a unei neîncetate chemări a lui Dumnezeu şi suspinări din adânc după Dumnezeu, înfăţişarea către El a diferitelor trebuinţe temporare şi veşnice ale sufletului. Aceste porniri de iubire către El, Singurul cu adevărat dulce sufletelor noastre, sunt tămâia rugăciunii inimii care se ridică precum ceaţa dimineţii sau fumul plăcut mirositor către Dumnezeu.

Astfel, în templul înmiresmat al inimii va fi săvârşită şi jertfa duhovnicească plăcută lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să-I încredinţăm lui Dumnezeu în mod conştient toată libertatea noastră, fapt care se realizează prin căderea îndurerată înaintea Lui, cu inima înfrântă şi smerită. O astfel de jertfă aşteaptă de la noi Domnul. De ea Se bucură El şi este gata să ne trimită pentru ea orice dar bun şi desăvârşit. Cu ea se încheie ridicarea templului lăuntric pentru Dumnezeu precum şi orice act de ispăşire interioară din acest templu.

Şi astfel am terminat totul. Indiferent dacă această sarcină este grea sau uşoară, ea este esenţială. Să nu ne oprim doar la făptuirea exterioară, deşi fără aceasta nimic din cele lăuntrice nu ar exista şi nu ar putea fi luate în considerare.

Locaşul cel văzut este gata; să ne îngrijim acum şi de cel lăuntric. Să nu ne îndoim că şi acesta există şi că locaşul cel văzut a fost zidit pentru el. Ar trebui să ne temem ca nu cumva locaşul cel văzut să îl umbrească sau să îl eclipseze pe cel nevăzut şi nepipăibil. Aşadar, vegheaţi şi nu îngăduiţi vrăjmaşului să distrugă roadele ostenelilor voastre, oprindu-vă la jumătatea drumului.

Fiule, dă-mi inima ta, spune Domnul. Haideţi să-I dăm Lui inima noastră. Vă amintiţi parabola celor zece fecioare... Ce le lipsea fecioarelor nebune? Făptuirea interioară. In cele din afară erau corecte - îşi păstraseră fecioria şi nu călcaseră posturile; mergeau la biserică şi aşa mai departe, săvârşind tot ceea ce le cereau rânduielile. Dar nu se îngrijiseră să-şi cureţe gândurile şi sentimentele; iar inima lor, în loc să fie templu al lui Dumnezeu, era o junglă, năpădită de buruieni, plină de şerpi şi insecte, cu case părăsite - locaş al bufniţelor şi liliecilor.

Privegheaţi, aşadar, pentru a nu îngădui să se petreacă un astfel de lucru! Ceea ce aţi început este bun şi de mult folos, dacă îl veţi împlini aşa cum se cuvine. Să nu vă fie aceasta pricină de judecată: că aţi început şi nu aţi terminat. Şi ruga-ţi-vă Domnului şi Preacuratei Sale Maici, Stăpâna noastră, căreia îi este închinat acest locaş, ca să-şi arate bunăvoirea şi mila. Astfel, la vremea celei de a doua veniri a Domnului, duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru vor fi aflate vrednice de mântuire.

Fie ca Dumnezeu să vă dea puterea de a întări cu Duhul Lui omul lăuntric, încât Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre. Amin.

8 iulie 1859, Mănăstirea Sukhotinsk, Gubernia Tambov


Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#5 | pid:4059 | tid:2183
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Impotriva lenevirii de a veni la Biserică - SFANTUL IOAN GURA DE AUR
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#6 | pid:4320 | tid:2183
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Despre slujirea lui Dumnezeu - Sf.Parinti de la Optina

Fără Sfânta Biserică cea văzută n-ar fi putut exista nici Sfintele Taine ale lui Hristos, fără de care omul nu poate moşteni viaţa veşnică. Rugăciunea bisericească are tot atât de multă putere şi importanţă, precum îl are şi bisericescul Doamne, miluieşte, care depăşeşte orice exersare a rugăciunii în chilie; iată de ce Sfinţii Părinţi, stând la rugăciune în biserică, îşi închipuiau că se află în cer înaintea Prestolului Dumnezeiesc! (Cuviosul Antonie, 22, p. 110)

Cineva întrebase pe Cuviosul Ioan Scărarul dacă există semne sigure după care se poate afla dacă sufletul se apropie de Dumnezeu sau dacă se îndepărtează de El. Pentru că obiectele simple au unele indicii care arată dacă sunt bune sau nu: când, de exemplu, începe să putrezească varza, carnea, peştele, atunci putem observa uşor acest lucru din cauză că încep să miroasă urât, îşi schimbă culoarea, gustul, chiar şi aspectul exterior ne vorbeşte de stricăciunea lor. Ce se întâmplă, dar, cu sufletul, pentru că, fiind imaterial, nu poate degaja miros urât şi nici nu-şi poate schimba aspectul? La această întrebare, sfântul părinte a răspuns în felul următor: unul din semnele sigure ale morţii sufleteşti este evitarea slujbelor bisericeşti. Omul care-şi împietreşte inima faţă de Domnul, în primul rând, începe să evite a merge la biserică. La început se străduieşte să ajungă la slujbă mai târziu, iar mai apoi încetează cu totul să vină în casa lui Dumnezeu. Iată de ce pentru călugări prezenţa la slujbe este obligatorie. E adevărat că din cauza unor probleme urgente uneori se permite să se lipsească de la unele slujbe, însă, atunci când este cu putinţă, această prezenţă este socotită ca o datorie indispensabilă. în schitul nostru se obişnuieşte chiar să se treacă de sărbători pe la chilii ca nimeni să nu se ferească a merge la slujbă. (Cuviosul Varsanufie, 3, p. 79)

Ce bine este să fii în biserică, să auzi sfintele rugăciuni, cântări şi psalmi! Câtă profunzime ascund psalmii şi alte cuvinte sfinte! Mult am iubit Utreniile mănăstireşti! Sigur că nu puteai întotdeauna ţine pasul cu citeţul, însă chiar şi un singur gând dacă rămânea în minte, şi atunci bine era. (Cuviosul Nicon, 8, p. 326)

Să mergeţi neapărat la biserică şi întotdeauna, până începe slujba, să încercaţi să veniţi primul. Utrenia este una din cele mai grele rânduieli ale vieţii mănăstireşti, care are în schimb şi o mare putere. Utrenia, după cuvintele Părinţilor din vechime, este mai importantă decât Liturghia. La Liturghie Iisus Hristos ni Se aduce nouă jertfă, iar la Utrenie, noi ne aducem jertfă Lui. Această silire, această luptă cu trupul are o mare importanţă. (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 3, din 10.1.1908)

Trebuie să venim la slujbe până să înceapă clopotele să bată, ca sunetul lor să ne găsească în biserică. De ce? Pentru că atunci în biserică intră Maica Domnului. Cândva am citit despre aceasta. Iar mai târziu, şi despre părintele Paisie kieveanul. Acesta era un nevoitor - călugăr nebun pentru Hristos. Odată venise la vecernie; bătuseră clopotele, iar în biserică nu era nimeni. Paraclisierul, terminându-şi treaba, ieşise şi părintele Paisie a rămas singur. Deodată a auzit un foşnet, de parcă venea cineva. Şi, privind, a văzut o Doamnă plină de măreţie, înaltă la stat, Care venea însoţită de Sfântul Apostol Petru şi încă de cineva. Şi uitându-se prin biserică a rostit aceste cuvinte: „Clopotele pentru vecernie au bătut, iar călugări nu sunt". Apoi S-a adresat părintelui Paisie, 1-a binecuvântat, pecetluindu-1 larg cu semnul crucii şi a ieşit din biserică, desprinzându-se în acelaşi timp de pământ. Părintele Paisie a ieşit şi el după ea, care, ridicându-se din ce în ce mai sus, s-a făcut nevăzută privirii părintelui Paisie... (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 160, din 13.06.1910)

în schitul nostru, Utrenia are o importanţă covârşitoare. De ea ţine toată viaţa schitului şi în acelaşi timp ea constituie şi una din cele mai mari greutăţi. Iar pentru noi, cei obişnuiţi din lume să ne trezim târziu, aceasta este una dintre cele mai grele rânduieli ale vieţii din schit. Iată de ce nu trebuie să ne moleşim de la început, ci să hotărâm cu tărie că trebuie să ne ridicăm din pat cu orice preţ. „Aveţi grijă, să nu adormiţi şi să scăpaţi Utrenia - îmi spunea părintele Anatolie -, pentru că e foarte primejdios. Au fost cazuri când din această cauză mulţi au plecat şi s-au pierdut. Trebuie îndată să vă îngrijiţi de acest lucru, de la bun început. Şi mie, pentru rugăciunile bătrânilor, mi-a fost uşor să-1 împlinesc". (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 53, din 4.05.1908)

întrebare: „îmi este greu să mă trezesc-pentru Utrenie: Ce să fac?"

Răspuns: „Greutatea vine din insuficienţa de râvnă şi frică de Dumnezeu. Dacă nu vei merge, îţi va fi ruşine şi vei avea păcat pe suflet. Iar dacă nu vei fi la slujbe din cauza bolii, atunci trebuie să vii şi să-mi spui". (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 3)

Din cartea Povaţa învăţătorului am aflat că în timpul slujirii nu este atât de important a zice puternic şi frumos vozglasurile, cât a sluji cu evlavie. (Cuviosul Nicon, 8, p. 247)

Din cauza slăbirii puterilor şi a oboselii ne putem aşeza pe scaun în biserică. Fiule, dă-mi inima ta (Pilde 23: 26). „Mai bine este şezând pe scaun să ne gândim la Dumnezeu, decât stând drepţi să ne gândim la picioare", zicea ierarhul Filaret al Moscovei. (Cuviosul Nicon, 8, p. 310)

în Postul Mare nu se slujeşte Liturghia, pentru că Liturghia este imnul de biruinţă al creştinismului, iar postul este timpul plânsului şi al pocăinţei. (Cuviosul Nicon, 8, p. 322)

Păcat este să petrecem timpul în deşert. Tot astfel, păcat este pentru lucru să pierdem slujba şi pravila din biserică. Ai grijă ca nu cumva Dumnezeu să te pedepsească pentru asta. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 68)

Trebuie să mergi neapărat la slujbele din biserică, pentru că altfel te vei îmbolnăvi. Dumnezeu pedepseşte cu boala pentru aşa ceva. Iar dacă vei merge, atunci vei fi sănătoasă şi mai cu trezvie. Se întâmpla ca părintele Macarie să se îmbolnăvească şi totuşi mergea la biserică. Stătea un pic, apoi trecea în chilia arhierească; dacă nu găsea acolo loc, se îndrepta spre chilia părintelui Flavian şi acolo rămânea puţin, iar dacă vedea până la urmă că nu mai are putere să stea în biserică, îşi făcea cruce şi pleca. Că nu se mai îndura să-şi creadă sieşi. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, pp. 68-69)

A fi la slujbă de la început înseamnă a avea mai multă trezvie. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

Trebuie să mergem la Utrenie pentru că în timpul Liturghiei pentru noi se aduce Jertfă Nesângeroasă lui Dumnezeu, iar fiind la Utrenie, noi înşine ne aducem jertfă lui Dumnezeu, jertfind pentru El odihna noastră. (Cuviosul Moisi, 16, pp. 151-152)

La catisme uneori se îngăduie să stăm jos, dar la slave să ne ridicăm neapărat. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

încearcă la catisme să stai într-un colţişor, iar mai apoi să treci la locul tău. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

Metaniile sunt date pentru ca să nu uităm a zice rugăciunea. în timpul slujbei trebuie să ascultăm ce se citeşte şi cu metaniile în mână să avem în minte rugăciunea: „Doamne, miluieşte", iar dacă nu auzim ce se citeşte, atunci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa". (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

Când se citeşte Apostolul acasă, se poate sta aşezat, dacă citeşte altcineva. Putem să ne aşezăm şi în biserică dacă nu mai suntem în putere să rămânem în picioare. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

în biserică dormitezi şi nu auzi slujba din cauză că gândurile tale umblă încolo şi încoace. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

Să citim „Hristos a înviat" atunci când e rânduit de Biserică şi nu altfel. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea a II-a, p. 69)

Cel ce merge în casa Domnului poate spune cu tărie: „în curţile Tale Te voi cânta, Mântuitorul lumii, şi, plecând genunchii, mă voi ruga puterii Tale nebiruite, seara şi dimineaţa şi la amiezi, şi în toată vremea Te voi binecuvânta, Doamne". Iar cel ce stă în chilie, şi mai cu seamă culcat, cum şi ce va glăsui? (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 153)

îmi explici că, fiind biruită de neputinţă omenească, vorbeşti în biserică cu monahia ta iubită, care şi ea te iubeşte. Când ieşiţi din biserică, explică acestei monahii că te mustră foarte mult conştiinţa din cauza acestor discuţii din biserică şi roag-o pe viitor să nu mai înceapă vorba, iar pe tine să te oprească atunci când, uitând de sine, vei începe tu să spui ceva. Astfel se va plini în voi cuvântul Scripturii: Frate de frate ajutat, ca o cetate tare şi înaltă (Pilde 18:19) (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a IlI-a, p. 59)

Te mâhneşti din cauza neorânduielii slujbelor bisericeşti. Desigur, este întristător să vedem aceasta, pentru că principala noastră mângâiere este să slavoslovim pe Dumnezeu ca îngerii. îngerii tot timpul laudă cu frică pe Domnul şi toatăfăptura se cutremurăîn faţa Lui, aducându-I laude, îl laudă şi făptura Lui cuvântătoare - omul. Şi pentru că neorânduielile voastre nu ţin de voia ta, atunci să laşi totul în voia lui Dumnezeu. El Singur Se va îngriji să mângâie turma Sa, tocmai pentru a nu se strecura, în râvna voastră pentru rânduială şi evlavie, scânteia slavei deşarte, ca să le ardă pe toate celelalte. Să laşi să curgă aşa cum curge, iar tu să nu intri în vâltoare, pentru că nu ţi s-a încredinţat ţie să menţii ordinea. Mai bine citeşte catisma acasă cu evlavie, iar de biserică să nu te îndepărtezi, pentru că un singur „Doamne, miluieşte!" sobornicesc este mai bineplăcut lui Dumnezeu... Dacă ai fi putut face ceva şi ţi-ar fi scăpat, atunci desigur ar fi trebuit să dai răspuns! (Cuviosul Macarie, 24, Voi 5, pp. 297-298)
(din Filocalia de la Optina vol.1)

Acest post a fost editat de BogdanO: 04 July 2011 - 10:46 AM

† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#7 | pid:4368 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teodor de la Sanaxar
Vreau sa va spun cuvantul lui Hristos:nu oricine Imi zice:"Doamne, Doamne va intra in Imparatia Cerurilor ci cel ce face voia Tatalul Meu, Care este in ceruri".
Sa nu cugete niciuna dintre voi:"Noi mergem la biserica, ne rugam facand metanii peste metanii:pentru asta o sa si primim Imparatia Cerurilor".Nu!Imparatia Cerurilor o va primi cel ce pazeste poruncile lui Dumnezeu.Prima dintre acestea este sa Il iubim pe Dumnezeu din toata inima, si din tot sufletul,si din tot cugetul;a doua, sa-l iubim pe aproapele ca pe noi insine, sa nu traim numai pentru noi, ci sa slujim si aproapelui.Si nimic pamantesc sa nu iubim, adica sa nu avem impatimire lumeasca.
Daca veti trai asa, implinind poruncile lui Dumnezeu,va veti insusi Duhul lui Dumnezeu, iar daca nu veti trai asa, va veti insusi duhul vrajmasului.

Acest post a fost editat de Luca.O: 10 July 2011 - 04:34 PM


#8 | pid:4490 | tid:2183
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Purtarea în biserică - Cuviosi parinti de la Optina

Nu uita să te rogi. Ţine minte zicala rusească: „fără Dumnezeu nici să nu treci pragul". Rosteşte tot timpul rugăciunea lui Iisus. Şi în biserică stai în picioare sau stai jos tăcând, iar de nu vei asculta, nu-ţi voi mai scrie niciodată niciun cuvinţel. Deloc nu îmi plac profanatorii, cei care nu cinstesc Sfânta Biserică. Căci pentru aceşti profanatori nebuni nu există nicio scuză: dacă mănâncă sau beau prea mult undeva, aici natura cere, sau dacă dorm, dar, dacă vorbesc sau râd în biserică, cine îi trage de limbă? Repet, să ai evlavie faţă de Sfânta Biserică, Mama noastră, a tuturor, (Cuviosul Anatolie, 7, p. 276)

Când stai în biserică, trebuie să asculţi cu atenţie cântarea şi citirea bisericească şi, cine poate, nu trebuie să lase în acest timp nici rugăciunea lui Iisus, mai ales când nu se aude bine sau clar ceea ce se citeşte în biserică. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 83)

Faptul că vorbeşti când stai la slujbele bisericeşti sau îţi roteşti privirile în toate părţile, nu numai că este necuviincios, dar îl şi mânii pe Domnul prin neatenţie şi cutezanţă. Dacă nu putem cu sufletul, cel puţin cu trupul să ne purtăm cuviincios în chip văzut. Buna cuviinţă trupească, văzută, ne poate duce la buna rânduială a gândurilor lăuntrice. Aşa cum Domnul a creat mai întâi din pământ trupul omului, iar apoi a suflat în el suflet nemuritor, aşa şi purtarea exterioară şi buna cuviinţă văzută preced bunăstarea sufletească şi încep cu paza ochilor şi a urechilor şi, mai ales, cu înfrânarea limbii, deoarece Domnul în Evanghelie zice: Din cuvintele tale te voi judeca (Luca 19, 22), adică pentru ceea ce deseori spunem din neatenţie, pentru aceea vom fi judecaţi cel mai mult şi mai întâi de toate. A vorbi multe este foarte uşor şi comod, dar a face pocăinţă pentru cele vorbite este foarte greu. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea I, p. 28-29)
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#9 | pid:4498 | tid:2183
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Teofan Zavoratul
[I Cor. 14,26-40; Mt. 21,12-14,17-20]. ''Casa Mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut din ea pestera de talhari''. Toata lumea stie ca un locas de inchinare cere cucernicie, adunare a gandurilor, adancire in cugetarea la cele dumnezeiesti si stare ca inaintea lui Dumnezeu; si totusi, cine face asta? Oamenii merg la biserica plini de dorinta de a se ruga, pentru putina vreme stau in ea cu ravna fierbinte; apoi insa gandurile incep sa hoinareasca si in cap are loc un negot mai zgomotos decat acela peste care a dat Domnul in templul din Ierusalim. De ce asa? Pentru ca felul in care stam in biserica oglindeste intreaga noastra viata duhovniceasca. Precum traim, asa stam si in biserica. Biserica inraureste si intrucatva sprijina miscarile duhovnicesti ale sufletului; apoi, insa, perindarea starilor noastre sufletesti obisnuite isi ia ce este al sau. Drept aceea, daca vrei sa stai in biserica asa cum ai sta inaintea lui Dumnezeu, pregateste-te pentru aceasta prin viata ta obisnuita; pe cat iti sta in putere fii intr-o stare de rugaciune. Aceasta osteneala te va face, pana la urma, sa stai cu evlavie in tot timpul pe care ti-1 petreci in biserica; iar aceasta te va ajuta sa-ti sporesti evlavia si in viata obisnuita. Astfel, vei urca tot mai sus si mai sus. Asadar, Doamne ajuta: pune inceput bun!

#10 | pid:4689 | tid:2183
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
La ceasul rugăciunii, în biserică nu sunt îngăduite discuţiile, râsetele şi zgomotul - Sfantul Ioan Gura de Aur

30. Vedeţi câtă răutate stăpâneşte în lume. Oare n-am avut dreptate când am zis că este ca mulţimea de iarbă şi noianul de ape nestăvilit? Nu zic că săvârşesc lucruri de acest fel, ci că atât de mare indiferenţă îi stăpâneşte pe cei care intră în biserică, încât nici nu vor să se îndrepte. Căci îi văd pe unii stând şi discutând la ceasul în care se face rugăciunea, şi nu numai când se face rugăciunea, ci şi când preotul îi binecuvântează. Oh, mare îndrăzneală! Când vor dobândi mântuirea? Cum vom putea să primim milostivirea lui Dumnezeu? Dacă mergi într-un cerc de copii, îi vei vedea pe toţi jucându-se la fel, în acelaşi ritm, fără să treacă nimic cu vederea. Deci aşa cum harpa creează în chip potrivit o simfonie panarmonică şi ritmată prin armonizarea tuturor corzilor ei, la fel şi aici trebuie ţinută de toţi o înţelegere în armonie, pentru că am devenit o biserică, suntem mădularele potrivite ale aceluiaşi cap, toţi am devenit un trup. Dacă cel mai mic lucru este trecut cu vederea, totul se distruge şi se pierde. Astfel, buna-rânduială a multora este distrusă de neorânduiala unuia singur. Şi este înfricoşător faptul că deşi nu vii aici ca să iei parte la o joacă sau la un cor de copii, tu stai în neorânduială! Nu ştii că te afli împreună cu îngerii, că psalmodiezi împreună cu ei? înalţi cântări şi râzi? Este vrednic de mirare că nu se sloboade fulger nu numai asupra acelora, ci şi asupra noastră! Pentru că faptele acestea sunt vrednice de trăsnet. împăratul este de faţă, inspectează armata, tu însă stai sub privirile îngerilor, râzând şi arătându-te nepăsător faţă de cel care râde? Deci până când vom fi osândiţi? Până când ne vom bate joc de noi? Oare nu se cuvenea ca pe oamenii de acest fel să-i îndepărtăm din biserică ca pe nişte pierzători, ca pe nişte stricători, ca pe unii care răspândesc dezordinea, ca pe nişte desfrânaţi şi plini de nenumărate rele? Când vor înceta râsetele aceştia, care şi în ceasul cel înfricoşător râd? Când vor lepăda flecăreala, ei care vorbesc chiar şi în vremea binecuvântării? Nu au respect faţă de cei prezenţi, nu se tem de Dumnezeu? Oare nu ne este de ajuns nepăsarea duhovnicească şi faptul că în timp ce ne rugăm, gândul nostru se află în altă parte, ci adăugăm şi râsete şi multă gălăgie? Oare cele care se întâmplă aici sunt scene de teatru?

Nu şovăi să mergi adesea la biserică

31. Dacă cineva se mută şi locuieşte în atelierul de parfumuri, şi fără să vrea inspiră mireasma, cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu cel care merge la biserică. Aşa cum din lene se naşte lipsa de râvnă, la fel şi din lucrare se naşte zelul. Şi chiar dacă eşti plin de rele şi necurat la suflet, să nu eziţi să mergi la biserică. Şi care este câştigul, vei întreba, dacă nu le împlinesc pe acestea pe care le aud? Nu este puţin lucru, nu este mic câştigul dacă-ţi recunoşti nevrednicia! Nu este nefolositoare această teamă, nici fără rost datoria. Dacă doar suspini că nu ai făcut câte ai auzit, vei ajunge cândva la hotărârea să le faci. Pentru că nu este cu putinţă ca cel care vorbeşte să nu aibă câştig. Căci atunci când dorim să citim o carte, imediat ne adunăm gândurile, ne spălăm mâinile. Vezi câtă atentie arătăm înainte de lectură? Deci dacă facem aceasta în mod necontenit şi cu grijă, vom dobândi mare folos. Pentru că nu am fi spălat mâinile noastre dacă n-am fi avut în sufletul nostru respectul. Aşadar, iubiţilor, să luăm aminte la Sfintele Scripturi, iar dacă nu, cel puţin să cercetăm Evangheliile şi să ne folosim din acestea.
(din "Două sute cincizeci de parabole” Sf Ioan Gură de Aur, Ed. Egumenița 2011)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi