Sari la continut

Iisus Hristos
Nu pentru lauda omeneasca ne-am apucat de vietuirea curata si de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mantuirea sufletului ne-am ales viata virtuoasa. Caci in fiecare zi sta moartea inaintea ochilor nostri; iar cele omenesti nu le vedem. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul


3 postari la acest topic

#1 | pid:3889 | tid:2176
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Dragostea nesecată a lui Dumnezeu şi dragostea noastră către Dumnezeu
Dumnezeu ne „bombardează" cu dragostea Sa

- Gheronda, uneori simt cu tărie dragostea lui Dumnezeu şi sufăr când văd cât sunt de nerecunoscătoare.

- îţi doresc să te arăţi vrednică de binefacerile cele multe ale lui Dumnezeu. Spunea David: „Mila Ta, Doamne, mă va urma întru toate zilele vieţii mele"(Prochimenul Vecerniei de marţi seara. Vezi şi Psalmul 22, 6.). Să spui şi tu la fel, fiindcă este adevărat că asta ţi se întâmplă şi ţie. La fel cum tot adevărat este şi faptul că recunoşti lucrul acesta şi-I mulţumeşti, şi-L slăveşti pe Dumnezeu.

Când omul mărturiseşte dragostea lui Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu îl... „bombardează" cu dragostea Sa. Poate vă surprinde cuvântul „bombardează", dar pentru a dizolva tartrul sau granitul dimprejurul inimii noastre, este nevoie de bombe dumnezeieşti al căror material explozibil să fie dragostea lui Dumnezeu. Când această coajă groasă va fi dizolvată atunci inima devine sensibilă şi omul se înduioşează chiar şi înaintea celor mai mici binefaceri ale lui Dumnezeu. Se simte foarte îndatorat faţă de Dumnezeu şi este continuu copleşit, căci, în timp ce el se gândeşte cum să-şi achite datoria, Dumnezeu îi dă tot mai multe binecuvântări, până ce sufletu-i mărinimos se topeşte de dragostea Lui.

- De ce ne iubeşte atât de mult Dumnezeu?

- Pentru că suntem copiii Lui. Mai mult nu pot să vă spun.

- Gheronda, dacă cineva care se nevoieşte are mereu aceleaşi căderi, nu-L supără şi-L dezamăgeşte pe Dumnezeu?

- Oare Dumnezeu aşteaptă vreun avantaj de la noi? Nu. Suntem însă copiii Lui şi El ne iubeşte pe toţi la fel. Am văzut odată un tată care avea şi un copilaş puţin cam nătâng căruia îi curgea nasul, iar el şi-1 ştergea cu mâneca, dar îl strângea în braţe şi pe acesta, şi-1 săruta şi-1 mângâia ca şi pe ceilalţi. Tot astfel şi Dumnezeu, ca un Părinte Bun ce este, nu-Şi iubeşte numai copiii plini de har, ci şi pe cei slabi duhovni-ceşte, pentru care-L doare îndeosebi şi de care se îngrijeşte mai mult.

Nimeni nu poate cuprinde cu mintea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om! Dragostea Lui nu poate fi asemănată cu nimic, nu are hotare. Este atât de mare, încât, dacă omul simte cât de puţin această dragoste, inima lui cea de lut nu ar putea rezista, ci s-ar topi, fiindcă este lut.

Dumnezeu îngăduie de multe ori ca dragostea Lui să se reverse cu îmbelşugare peste făpturile Lui şi atunci sufletul nostru se învăpăiază. Vedem că dumnezeiasca dragoste este atât de dulce, atât de mare, încât nu o putem suporta şi ajungem să spunem: „Dumnezeul meu, ajunge! Stăvileşte puţin dragostea Ta, căci nu o pot îndura!". în acest fel, Dumnezeu vrea să ne arate că El are toată bunăvoinţa să ne dea din belşug dragostea Sa, dar nu o face pentru că bateria noastră e de capacitate mică. Este nevoie deci să o mărim pentru a încăpea în ea mai multă dragoste dumnezeiască, deoarece energia divină a dragostei lui Dumnezeu vine la noi în funcţie de capacitatea pe care o avem.

- Cum se poate mări această „capacitate"?

- Cu cât se va curăţi inima noastră, cu atât îi va creşte capacitatea şi vom primi dragostea dumnezeiască cea nemărginită, necuprinsă şi nesecată.

Suirea la Ceruri

- Gheronda, cum ajunge omul la Dumnezeu?

- Sunt două căi pe care poate urca cineva acolo sus la Dumnezeu ca să-L înduplece să coboare şi să rămână cu el. Prima cale este pocăinţa sinceră pe care o fac cei foarte păcătoşi. Când aceştia îşi dau seama de marile lor căderi şi se smeresc mult, Dumnezeu pentru multa lor smerenie îi iubeşte mult şi îi înalţă până la Ceruri. „Mare bucurie se face în Ceruri pentru un om care se pocăieşte"(Vezi Luca 15, 7.)spune Evanghelia. E firesc atunci ca şi păcătoşii să-L iubească mult pe Dumnezeu, fiindcă le-a şters o datorie mare. A doua cale este atunci când omul se păstrează curat de păcatele de moarte. Se cuvine atunci ca el să-I mulţumească Bunului Dumnezeu pentru că 1-a păzit încă de mic copil şi nu 1-a lăsat să-şi întineze haina sufletului. Şi pe tine, dacă nu te-ar fi păzit Hristos de mică ca pe un pui de cloşcă sub aripile Sale, poate că astăzi erai cea mai păcătoasă din lume. De aceea să-L slăveşti zi şi noapte pe Bunul Dumnezeu pentru acest mare dar al Său şi să verşi lacrimi de bucurie şi de recunoştinţă faţă de El. Aceste lacrimi au aceeaşi putere - sau poate chiar una mai mare - ca şi lacrimile pocăinţei. Atunci omul se înalţă la Ceruri, ajunge la Dumnezeu şi îl slăveşte neîncetat, precum îngerii. Şi, deşi trăieşte pe pământ, e ca şi cum ar trăi în Cer. Atunci toată viaţa lui este o doxologie, iar moartea o aşteaptă slăvind pe Dumnezeu, pentru că se gândeşte că va merge pentru totdeauna lângă Dumnezeu, Care este destinaţia lui. Atunci izbucneşte în doxologia cea mai înaltă: „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina...".
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3890 | tid:2176
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Buna împărţire a dragostei

- Gheronda, se poate ca dragostea mea faţă de un Sfânt să-mi împuţineze dragostea pentru Dumnezeu?

- Nu, căci în multa evlavie şi iubire pe care o are cineva pentru un Sfânt se ascunde marea dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu Cel în Treime şi faţă de Maica Domnului.

Fără îndoială că acela care-i cinsteşte pe Sfinţi o cinsteşte cu mult mai mult pe Maica Domnului. La fel cum cel care o cinsteşte mult pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fireşte că cinsteşte încă mai mult pe Preasfânta Treime. Şi, vezi tu, pentru Sfântul cu care ţii legătura şi pentru care simţi multă recunoştinţă, ai putea chiar să te jertfeşti. Dar dacă pentru un Sfânt te-ai jertfi, oare nu te-ai jertfi pentru Dumnezeu?

Mare lucru înseamnă dragostea pentru Hristos, pentru Maica Domnului, pentru Sfinţi. Este o dragoste care nu se compară cu nici o altă dragoste. Este sigură: ţi se răspunde la ea întotdeauna.

- Se poate ca cineva să-L iubească pe Dumnezeu şi să nu-i iubească pe oameni?

- Nu, căci dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, este cu neputinţă să nu iubeşti chipul lui Dumnezeu, care este omul. Dragostea noastră către Dumnezeu aduce cu ea dragostea către aproapele, căci acela care se apropie de Dumnezeu se face aproapele tuturor oamenilor, precum Sfinţii. Iar în dragostea noastră către aproapele se ascunde marea noastră dragoste către Dumnezeu.

Când cineva îşi dăruieşte inima lui Dumnezeu, iubeşte toată zidirea: nu numai pe toţi oamenii, ci şi păsările şi copacii, chiar şi şerpii. Atunci se închină cu evlavie nu numai lui Dumnezeu şi Sfinţilor, ci şi icoanelor lui Dumnezeu, adică oamenilor. Şi toate creaturile, mici şi mari, lemnişoare şi pietricele preţioase sau neînsemnate, le ia cu evlavie şi le sărută ca pe o binecuvântare de la Făcătorul său, aşa cum sărută un obiect mic sau mare pe care îl primeşte ca binecuvântare de la o persoană dragă lui.

Să-I dăruim dragostea noastră lui Hristos

- Gheronda, ce să fac ca să ajung să-L iubesc pe Dumnezeu?

- Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să porneşti de la jertfă. Când omul nu se socoteşte pe sine şi se jertfeşte, atunci lucrurile decurg firesc: îl iubeşte pe aproapele său, îl iubeşte şi pe Dumnezeu. Toţi cei care spun că-L iubesc pe Dumnezeu, dar nu se jertfesc pentru aproapele lor, „L-au iubit pe Dumnezeu cu gura lor, dar cu limba lor L-au minţit pe El"(Psalmul 77, 40.)
- Gheronda, cum se poate înmulţi dragostea faţă de Dumnezeu?

- Să-L aveţi pururea pe Dumnezeu în mintea voastră, să cugetaţi la Dumnezeu, să rostiţi Rugăciunea lui Iisus, să vorbiţi cu Dumnezeu. Făcând omul această lucrare, simte dragostea lui Dumnezeu la început puţin, iar mai târziu, pe măsură ce înaintează, o simte tot mai mult. Mintea şi-o ţine de acum permanent la Dumnezeu şi nu-1 mai atrage nimic din cele pământeşti şi deşarte. Dragostea către Dumnezeu se înflăcărează în inima lui, i-o umple, iar el nu vrea să mai cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu. Nimic din cele ale lumii nu-1 mai interesează şi se gândeşte neîncetat la Părintele Ceresc. Vezi, ştiinţa îi captivează pe cei preocupaţi de descoperiri. Dar oare de ce nu suntem noi absorbiţi de Hristos?

- Ce ne opreşte, Gheronda, să-L căutăm pe Hristos cu o astfel de râvnă?
- Nimic nu ne opreşte. Minte avem, maturi suntem. Noi înşine suntem piedica.

- Dacă nu ne lepădăm de noi înşine, cum să intre Hristos înlăuntrul nostru? Dacă ne lepădăm de noi înşine şi pleacă din noi chiriaşul cel rău, adică omul cel vechi, atunci va locui în locul gol al inimii omul cel nou al Noului Testament, umplând de dragoste templul fiinţei noastre şi întreaga noastră existenţă, pentru că va găzdui înlăuntrul nostru Dragostea, Hristos. Atunci inima omului devine clopot şi sună mereu cu veselie şi atât de tare, încât sunt gata să i se spargă doagele, adică coastele, care sunt tencuite cu lut, lut ce a devenit trup la porunca lui Dumnezeu. Iar dacă te afli în pustie şi nu există acolo biserică, atunci trupul tău va deveni biserică, iar inima ta clopot.

Când omul îşi dăruieşte inima lui Dumnezeu, atunci mintea îi este răpită şi ea de dragostea lui Dumnezeu, iar inima lui saltă neîncetat; îşi simte capul uşor, iar trupul ca un fulg. Iar când dragostea lui Dumnezeu este mai multă decât poate inima să cuprindă, atunci bătaia inimii este auzită şi de cei din jurul său, căci la această stare participă şi trupul.

O inimă atât de mică să poată iubi atât de mult! Şi dacă dragostea omului pentru Dumnezeu este atât de mare, gândiţi-vă cum este dragostea lui Dumnezeu! Vorbesc de cantitate, căci în ceea ce priveşte calitatea, dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi cu dragostea noastră, atunci când şi a noastră este duhovnicească.

Cât de mare este răul pe care-1 facem cei mai mulţi dintre noi când nu voim să-I dăruim lui Hristos dragostea noastră, ci o irosim în lucruri pământeşti, ieftine şi deşarte! Chiar şi o viaţă de o mie de ani şi o mie de inimi să-i dea cineva lui Hristos nu sunt de ajuns pentru marea dragoste pe care ne-a arătat-o şi pe care ne-o arată în continuare: ne iartă, ne rabdă şi ne curăţeşte cu dumnezeiescul Său Sânge sufletele noastre cele murdare.

Flacăra dragostei lui Dumnezeu

- Gheronda, de ce nu-L iubesc pe Dumnezeu aşa cum iubesc o persoană dragă lângă care doresc să fiu?

- Asta vine încet-încet după multă nevoinţă, căci altfel oamenii ar lua foc şi ar arde de dragostea lui Dumnezeu. Deşi ar fi frig în jurul lor, ar simţi că iau foc şi mulţi şi-ar lua câmpii. Odată, un soldat, în timp de război, şi-a lăsat unitatea şi a plecat în munte. Se aprinsese în inima lui o aşa flacără, încât nimic nu-1 mai putea reţine; voia să meargă să se roage. Nu a ţinut cont de nimic. S-a dus, a găsit o peşteră, a intrat în ea şi se ruga. Când ceilalţi soldaţi au plecat în incursiune, l-au găsit şi l-au prins. „Ăsta e un dezertor", au spus ei. După aceea comandantul 1-a chemat la interogatoriu. „De ce ai făcut asta?". „Ard, domnule comandant, ard pentru Hristos! Ştiţi ce înseamnă să arzi?". „Bine, dar eu nu ard?", îi spune comandantul. „Eu ard, domnule comandant! înţelegeţi?" a repetat el. Ca şi cum ar fi spus: „Dacă ardeţi, plecaţi şi dumneavoastră!". L-a ajutat însă Dumnezeu şi a scăpat de Tribunalul Militar. Dacă pe timp de pace un soldat care pleacă de la locul său are de-a face cu Tribunalul Militar, cu atât mai mult dacă pleacă pe timp de război!(Stareţul, care, după cum se ştie, respecta legile întru totul, foloseşte acest exemplu al soldatului dezertor ca să ne ajute să înţelegem că, dacă flacăra dragostei lui Dumnezeu îl va învălui cu totul pe om, atunci şi „mintea omului este răpită de dragostea lui Dumnezeu" şi ajunge să facă lucruri care cu greu pot fi înţelese şi justificate.)
- Gheronda, când cineva se află în această stare, simte o căldură în tot trupul?

- Da, dar mai cu seamă în zona pieptului. Când se aprinde dragostea duhovnicească, ia foc tot pieptul. O flacără devine tot pieptul. Omul este ars de flacăra dulce şi puternică a dragostei lui Dumnezeu, zboară, iubeşte cu dragoste adevărată, maternă.

Această flacără lăuntrică, pe care o aprinde însuşi Hristos cu dragostea Sa, încălzeşte trupul mult mai mult decât flacăra focului şi are puterea să ardă orice gunoi, orice gând rău pe care i-1 aruncă aghiuţă, precum şi orice dorinţă rea sau imagine urâtă. Atunci sufletul simte desfătările dumnezeieşti, care nu se compară cu nici o altă desfătare.

Ah, această flacără încă nu a intrat înlăuntrul vostru! Dacă se aprinde şi învăluie inima voastră, nu vă vor mai mişca deloc lucrurile deşarte. Mă rog ca Dumnezeu să ardă inimile voastre cu dragostea Sa!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3894 | tid:2176
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Iubirea dumnezeiască[1]

- Gheronda, iubirea dumnezeiască este dragostea pentru Dumnezeu?

- Dumnezeiasca iubire este ceva mai presus decât dragostea pentru Dumnezeu: este nebunie. Legătura dintre dragoste, iubire şi nebunie este întocmai cu cea dintre invidie, ură şi ucidere. Dragostea scumpă pentru Dumnezeu dimpreună cu jertfele ei fierbe uşor inima, iar iubirea dumnezeiască izbucneşte în afară, ca aburul ce nu poate fi stăpânit, şi se uneşte cu Dumnezeu.

Iubirea dumnezeiască înmoaie oasele tari şi le face atât de moi, încât omul nu se mai poate ţine pe picioare, ci cade. Devine ca lumânarea, care, stând într-un loc cald şi neputând rămâne dreaptă, se îndoaie când într-o parte, când într-alta. O îndrepţi, dar iarăşi se îndoaie, iarăşi cade, fiindcă încăperea este caldă, foarte caldă... Când se află cineva în această stare şi trebuie să meargă undeva sau să lucreze ceva, nu reuşeşte; se luptă, încearcă să iasă din această stare...

- Gheronda, dacă pe cineva cuprins de iubirea dumnezeiască, îl doare ceva, simte durerea?

- în această stare, durerea, dacă este foarte puternică, se micşorează şi devine suportabilă, iar dacă este mică, dispare cu totul. Vezi, cei îndrăgostiţi sunt ca şi răpiţi, nici somnul nu-i prinde. îmi spunea un monah: „Gheronda, fratele meu s-a îndrăgostit de o ţigancă şi nici să doarmă nu mai poate. Spune continuu: «Paraschiva mea, Paraschiva mea!». Să-i fi făcut vrăji? Nu ştiu. Eu sunt de atâţia ani călugăr şi nu o iubesc pe Maica Domnului nici măcar cât o iubeşte fratele meu pe ţiganca asta! Să nu-mi tresalte inima deloc!".

Din nefericire, sunt oameni duhovniceşti care se smintesc atunci când aud cuvântul „iubire dumnezeiască". Nu au înţeles ce înseamnă iubirea dumnezeiască şi de aceea vor să scoată acest cuvânt din Mi-neie şi din Octoih, spunând că sminteşte. Unde am ajuns! Dimpotrivă, cei din lume, care au trăit iubirea [eros] lumească, dacă le vorbeşti despre iubirea dumnezeiască, îndată vor spune: „Aceasta trebuie să fie ceva superior". Dacă aţi şti pe câţi tineri, care au cunoscut dragostea lumească, îi întorc la Dumnezeu când le vorbesc de iubirea dumnezeiască! „Voi aţi căzut vreodată din pricina dragostei pe care o simţeaţi? îi întreb. Aţi simţit vreodată că nu vă puteţi mişca, că nu puteţi face nimic?". Atunci ei îşi dau seama îndată că este vorba de ceva mai înalt şi astfel ne înţelegem. „Dacă noi, spun ei, simţim ceva din această dragoste lumească, închipuie-ţi cum este cea cerească!".

Nebunia dumnezeiască

- Cum poţi să înnebuneşti, Gheronda, de dragostea lui Dumnezeu?

- Să te însoţeşti cu... nebuni, ca să te molipseşti şi tu de nebunia lor duhovnicească! Mă voi ruga ca să te văd... nebună de legat! Amin.

Am şi eu o mică experienţă de nebunie duhovnicească, care vine din iubirea dumnezeiască. Atunci omul ajunge la sfinţita „distragere" [e absent faţă de cele petrecute în jurul lui] şi nu mai vrea să cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu, la cele dumnezeieşti, la cele duhovniceşti, la cele cereşti. Fiind îndrăgostit dumnezeieşte, este mistuit lăuntric de o flacără dulce şi răbufneşte în afară, nebuneşte, în spaţiul dumnezeiesc al cucerniciei, slăvind zi şi noapte ca un înger pe Dumnezeul şi Ziditorul său.

- Acesta este extaz?

- Da, atunci omul se află în afară de sine, în sensul cel bun. Aceasta este „Ieşi din sine, înfricoşăndu-te, Cerule!"(Din irmosul cântării a noua a canonului din Sâmbăta Mare.).

Nebunia dumnezeiască îl scoate pe om în afara atracţiei pământului; îl urcă la tronul lui Dumnezeu, iar omul se simte pe sine ca un căţeluş la picioarele stăpânului său, căruia îi linge picioarele cu bucurie şi credincioşie.

Beţia dumnezeiască

- Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.

- Nu te teme! Vom merge împreună acolo sus! Numai să-i spui stareţei să ne dea două sticle mari pentru drum. Ia aminte însă să fie de plastic, nu din sticlă, ca să nu se spargă pe drum... Le vom umple cu apă şi, până să ajungem la Cer, o vom bea din pricina ostenelii! Vom lăsa numai trei degete de apă şi îl vom ruga pe Hristos să o binecuvinteze, să o facă vin, după care îl vom bea şi ne vom îmbăta duhovniceşte lângă Hristos.

- Care este această apă?

- Este dragostea către Hristos şi către fraţi.

- Iar beţia?

- Este beţia care vine de la Duhul Sfânt. Cei care se îmbată de la Duhul Sfânt se veselesc continuu de dragostea lui Dumnezeu, Părintele lor.

Dacă omul se îmbată duhovniceşte cu vinul ceresc, viaţa lui pământească devine mucenicească, însă în înţelesul cel bun. Devine nefolositor pentru lume şi nimic din cele pământeşti nu-1 mai atrage, „socotindu-le gunoaie"(Vezi Filipeni 3, 8.) pe toate. Vezi, celor care beau mult şi se îmbată nu le mai pasă apoi de nimic. „Bădie Tănase, îţi arde coliba!", strigau la un bătrânel căruia îi luase foc coliba. „Las-o să ardă!" spunea el, fiindcă băuse şi se îmbătase.

Bună este cealaltă beţie, cea cerească, dar trebuie să fii permanent acolo, la „butoiul" ceresc cel nesecat.

Vă doresc să găsiţi caneaua cea dumnezeiască şi să beţi şi să vă îmbătaţi mereu de vinul Raiului! Amin.



_______________
[1] Expresia (thios eros) - eros divin a fost tradusă, în acest subcapitol, prin iubire dumnezeiască, iar termenul(agapi) prin dragoste. Erosul divin este iubirea înflăcărată, extatică, a persoanei umane care îşi iese din sine şi se uneşte tainic cu Dumnezeu, [n.tr.]
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:8728 | tid:2176
cristiboss56

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 3804 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti-sectorul 3 - langa Biserica Sf.Mare Mucenic Mercurie
  • Preocupari:Familie ,religie , lectura , muzica , natura-drumetii , iubitor de animale.
  • Confesiune:ORTODOX
Multi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.
Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.
Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.
(Cuviosul Paisie Aghioritul )
"Ortodoxia este taina a Iconomiei divine de a se implini in lume viata si invatatura Mantuitorului Hristos Celui intrupat " ( Sfantul Ioan Damaschin ) http://cristiboss56.blogratuit.ro





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi