Sari la continut

Iisus Hristos
Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie intai ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar cand trebuie sa le dea inapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, intru nimic scarbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru inapoierea lor.Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi inapoi. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Scrisoare a monahilor athoniti despre probleme ale ortodoxiei contemporane

* * * * * 1 Voturi

  • Nu puteti initia un nou topic
  • Nu puteti raspunde la acest topic
Nici un post la acest topic

#1 | pid:402 | tid:215
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Scrisoare a monahilor athoniti despre probleme ale ortodoxiei contemporane
6/9/2007 Sursa AlterMedia

Nota: Scrisoarea de mai jos si textul care ii urmeaza au fost traduse de calugari din Sfantul Munte si ne-au fost transmise cu blagoslovenie sa fie date mai departe, spre intarirea in credinta a poporului drept credincios.

COMUNICAT AL SFINTEI COMUNITĂŢI A SFÂNTULUI MUNTE ATHOS

Recenta vizită a Papei Benedict al XVI-lea la Patriarhia Ecumenică, cu ocazia prăznuirii Sfântului Andrei (30 noiembrie 2006), sărbătoarea tronului patriarhal, şi vizita ulterioară a Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican (14 decembrie 2006) au pricinuit impresii, aprecieri şi reacţii variate. Lăsând la o parte estimările pozitive sau negative pe care presa secularizată le-a făcut pe marginea acestor evenimente, vom insista asupra aspectelor care privesc mântuirea noastră, pentru care am ieşit din lume în pustia Sfântului Munte.

Ca monahi aghioriţi, respectăm Patriarhia Ecumenică, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm. Cinstim şi respectăm pe Patriarhul nostru Ecumenic, Bartolomeu, şi ne bucurăm de cele pe care în chip plăcut lui Dumnezeu şi cu multe osteneli le lucrează în folosul Bisericii. Menţionăm în mod deosebit apărarea cu dârzenie şi tenacitate, în mijlocul unor condiţii potrivnice, a drepturilor incontestabile ale Patriarhiei Ecumenice, susţinerea Bisericilor Ortodoxe Locale aflate în situaţii dificile şi grija pentru transmiterea mesajului Bisericii Ortodoxe în lume. De asemenea, noi, monahii aghioriţi, respectăm Biserica Greciei din care provin cei mai mulţi dintre noi, precum şi pe Prea Fericitul ei Întâistătător.

Cu toate acestea, cele petrecute în timpul recentelor vizite, a Papei la Fanar şi a Prea Fericitului Hristodul la Vatican, au pricinuit o profundă mâhnire în inimile noastre.


Dorim şi ne vom lupta toată viaţa să păstrăm comoara încredinţată de Sfinţii Părinţi, pe care ne-au lăsat-o ca moştenire Sfinţii Ctitori ai Sfintelor noastre Mănăstiri şi pururi pomeniţii părinţi dinainte de noi. Trăim pe cât putem Taina Bisericii şi Credinţa Ortodoxă neîntinată potrivit celor pe care zilnic le învăţăm din Sfintele Slujbe, din citirile sfinte şi din întreaga învăţătură a Sfinţilor Părinţi, care este formulată în scrierile lor şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Păzim ca pe lumina ochilor conştiinţa noastră dogmatică, pe care o edifică cercetarea cu plăcere a luptelor pline de râvnă şi a izbânzilor împotriva feluritelor erezii, a luptelor Sfinţilor Părinţi Mărturisitori, şi mai ales ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, ale Cuvioşilor Mucenici Athoniţi şi ale Cuviosului Mucenic Cozma, Protosul Sfântului Munte, ale cărui Sfinte Moaşte cu multă evlavie le sărutăm şi a cărui sfântă pomenire o prăznuim. Ne temem să tăcem ori de câte ori se pun probleme care privesc moştenirea lăsată de Părinţi. Simţim greaua răspundere faţă de cuvioşii părinţi şi fraţi ai întregii Comunităţi athonite şi faţă de poporul credincios al Bisericii, care priveşte la monahismul athonit ca la păzitorul neînduplecat al Sfintelor Tradiţii.

Vizita Papei la Fanar, pe de o parte, şi a Arhiepiscopului Atenei la Vatican, pe de alta, au adus, poate, unele foloase de importanţă lumească, însă în timpul lor au avut loc unele manifestări care sunt în dezacord cu normele eclesiologiei ortodoxe şi s-au încheiat angajamente care nu vor fi de folos nici Bisericii Ortodoxe şi nici creştinilor eterodocşi.

Mai întâi, primirea Papei s-a făcut ca şi cum era vorba de un episcop canonic al Romei. În cadrul ceremoniei de primire, Papa purta omofor, a fost întâmpinat de către Patriarh cu cuvintele: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, ca şi cum ar fi fost vorba despre unsul Domnului, a binecuvântat pe cei aflaţi în biserică şi i s-a cântat polihroniu ca unui Prea Sfinţit şi Prea Fericit episcop al Romei. De asemenea, asistarea Papei purtând omofor la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă, rostirea lui „Tatăl nostru”, îmbrăţişarea liturgică acordată Patriarhului sunt manifestări care depăşesc simplele rugăciuni comune. Şi toate acestea au loc în timp ce instituţia papală nu a făcut nici un pas înapoi în privinţa învăţăturilor ei eretice şi în politica ei, ci, dimpotrivă, în practică promovează şi încearcă în mod evident să întărească Uniaţia şi dogmele despre primat şi infailibilitate, înaintând mai mult în promovarea rugăciunilor comune interreligioase şi a hegemoniei papei de la Roma, întrezărită prin ele.

În legătură cu întâmpinarea Papei la Fanar, ne-a mâhnit în mod deosebit şi faptul că mijloacele de informare în masă au repetat informaţia falsă – fapt inadmisibil – cum că troparele cântate atunci au fost alcătuite de un monah sau de nişte monahi athoniţi. Profităm de ocazie ca să înştiinţăm cu responsabilitate pe evlavioşii creştini că alcătuitorul lor nu este şi nu putea fi un monah athonit.

Apoi, străduinţa Prea Fericitului Arhiepiscop al Atenei de a stabili relaţii cu Vaticanul în chestiuni sociale, culturale şi de bioetică, precum şi orientarea spre apărarea în comun a rădăcinilor creştine ale Europei (poziţii care se regăsesc şi în Declaraţia Comună de la Fanar a Papei şi a Patriarhului) pot fi considerate inofensive, în principiu, deoarece ţintesc la cultivarea legăturilor paşnice dintre oameni. Cu toate acestea, este important ca aceste acţiuni să nu dea impresia că Ortodoxia şi Occidentul se sprijină şi astăzi pe aceleaşi baze şi să nu conducă la uitarea distanţei care desparte Tradiţia Ortodoxă de ceea ce în mod obişnuit este cunoscut drept „spirit european”. Europei (Apusene) i se datorează apariţia unui şir de instituţii şi acţiuni anticreştine, cum ar fi: Cruciadele, Inchiziţia, comerţul cu sclavi, colonialismul. Asupra acesteia apasă tragica ei divizare prin ruptura Protestantismului, prin catastrofalele războaie mondiale, prin umanismul antropocentric şi ateismul ei. Toate acestea sunt consecinţele deviaţiilor teologice ale Romei de la Ortodoxie. Ereziile papale şi cele protestante, inventate una după alta, au îndepărtat din lumea occidentală pe Hristos cel smerit al Ortodoxiei şi în locul Lui l-au instalat pe omul modern. Sfântul Episcop Nicolae [Velimirovici] al Ahridei şi Zitei scria din Dachau: „Aşadar, ce este Europa? Papa şi Luther… Aceasta este Europa în nucleul ei, din punct de vedere ontologic şi istoric”. Iar sfinţitul Stareţ Iustin Popovici completează: „Conciliul II Vatican constituie renaşterea tuturor umanismelor europene…, deoarece Conciliul a insistat cu încăpăţânare să fie păstrată dogma infailibilităţii papale”, şi conchide: „Fără îndoială, principiile şi forţele culturii şi civilizaţiei vest-europene luptă împotriva lui Hristos”. De aceea este important să fie promovat duhul smerit al Ortodoxiei şi să fie susţinute rădăcinile cu adevărat creştine ale Europei unite, acelea pe care Europa le-a avut în primele veacuri creştine, în vremea catacombelor şi a celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Se impune ca Ortodoxiei să nu i se pună în cârcă păcate străine ei şi, mai mult decât atât, să nu se dea impresia europenilor, descreştinaţi ca reacţie la abaterile Creştinismului Occidental, că Ortodoxia se identifică cu acela, căci altfel nu va putea fi mărturisită drept singura Credinţă adevărată în Hristos şi singura nădejde a popoarelor Europei.

Este foarte evidentă neputinţa romano-catolicilor de a lepăda hotărârile sinoadelor ulterioare, numite de ei ecumenice, care au decretat ca dogmă pe Filioque, primatul papal, infailibilitatea papei, stăpânirea lumească a pontifului roman, harul creat, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, Uniaţia. Cu toate acestea, noi continuăm aşa-numitele vizite protocolare, atribuind Papei cinstirile cuvenite unui episcop ortodox şi încălcând o serie de Sfinte Canoane care interzic rugăciunile în comun, în timp ce dialogul teologic naufragiază în mod repetat, şi când este scos la suprafaţă din adânc, iarăşi se afundă.

Toate indiciile conduc la concluzia că Vaticanul nu se orientează spre lepădarea învăţăturilor eretice, ci spre reinterpretarea lor, adică spre cocoloşirea lor.

Eclesiologia romano-catolică se schimbă de la o enciclică la alta, de la aşa-zisa eclesiologie deschisă a Enciclicei „Ut Unum Sint” la exclusivitatea eclesiologică a Enciclicei „Dominus Jesus”. Este vrednic de consemnat faptul că aceste două puncte de vedere romano-catolice sunt contrare eclesiologiei ortodoxe. Conştiinţa de sine a Sfintei Biserici Ortodoxe, ca singura Biserică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, nu recunoaşte „bisericile” şi confesiunile eterodoxe drept „biserici surori”. Biserici surori sunt numai Bisericile Ortodoxe Locale. Nici o altă referire similară la biserici surori nu este permisă din punct de vedere teologic.

Dogma despre Filioque este prezentată de către partea romano-catolică drept o altă expresie legitimă a învăţăturii despre purcederea Duhului Sfânt, echivalentă din punct de vedere teologic cu învăţătura ortodoxă despre purcederea „numai de la Tatăl”. Punct de vedere pe care, din păcate, îl susţin şi unii teologi de-ai noştri.

De altfel, Pontiful ţine la primatul papal ca la un privilegiu de neclintit, aşa cum se vede şi din recenta ştergere a titlului de Patriarh al Occidentului de către actualul Papă, Benedict al XVI-lea, din referirea la slujirea universală a Apostolului Petru şi a urmaşilor lui, menţionată în cuvântarea sa rostită în biserica Patriarhiei, precum şi dintr-un cuvânt recent de-al său care cuprinde şi următoarele:

„În comuniunea cu urmaşii Apostolilor, a căror unitate văzută o garantează urmaşul Apostolului Petru, Comunitatea Catolică Ucraineană (n.a. Unită) a izbutit să păstreze vie Sfânta Tradiţie în integritatea ei” [1].

Uniaţia este întărită şi confirmată în multe şi variate feluri, în ciuda declaraţiilor contrare rostite din când în când de papă. Această poziţie nesinceră o mărturiseşte, pe lângă alte situaţii, şi intervenţia provocatoare a anteriorului Papă, Ioan Paul al II-lea, care a condus la naufragiu dialogul ortodoxo-romanocatolic de la Baltimore, precum şi de scrisoarea actualului Papă trimisă cardinalului Liubomir Huzar, Arhiepiscopul uniat al Ucrainei. În epistola în cauză (22/2/2006) se menţionează cu emfază:

„Se impune să asigurăm prezenţa celor doi mari purtători ai unicei Tradiţii (cel latin şi cel răsăritean)… Misiunea încredinţată Bisericii Greco-Catolice, care se află în deplină comuniune cu urmaşul Apostolului Petru, este îndoită: pe de o parte, să păstreze în chip văzut, în cadrul Bisericii Catolice, Tradiţia răsăriteană, iar pe de alta să favorizeze convergenţa celor două tradiţii, mărturisind nu numai faptul că ele se îmbină între ele, ci constituie chiar o profundă unitate în diversitatea lor” [2].

În acest sens, manifestările de curtoazie precum vizitele Papei la Fanar şi a Arhiepiscopului Atenei la Vatican, fără a exista premiza unităţii de Credinţă, reuşesc pe de o parte să creeze impresii false de unitate şi să îndepărteze lumea eterodoxă de a privi Ortodoxia ca pe adevărata Biserică, iar pe de altă parte să tocească simţul dogmatic al multor ortodocşi. Şi, mai mult decât atât, îi împing pe unii dintre creştinii ortodocşi evlavioşi, care se neliniştesc pentru cele ce se săvârşesc în mod nepotrivit şi împotriva Sfintelor Canoane, la ruperea de trupul Bisericii şi la crearea de noi schisme.

De aceea, din dragoste pentru Ortodoxia noastră, cu durere pentru unitatea Bisericii şi urmărind păstrarea fără inovaţii a Credinţei Bisericii, proclamăm în toate direcţiile cele hotărâte în Sinaxa Extraordinară Dublă a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte din 9/22 aprilie 1980:

„Credem că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos, care are plinătatea harului şi a Adevărului şi pentru aceasta are succesiunea apostolică neîntreruptă.

Dimpotrivă, «bisericile» şi «confesiunile» Apusului au denaturat în multe locuri credinţa Evangheliei, a Apostolilor şi a Părinţilor, sunt lipsite de harul sfinţitor, de Tainele adevărate şi de succesiunea apostolică…

Dialogul cu eterodocşii nu este condamnabil în măsura în care are ca obiectiv să-i informeze pe aceştia asupra Credinţei Ortodoxe, astfel încât să se reîntoarcă la Credinţa Ortodoxă, atunci când aceştia vor accepta iluminarea dumnezeiască şi li se vor deschide ochii.

Dialogul teologic în nici un caz nu trebuie să fie însoţit de rugăciuni în comun, de participări la adunările liturgice şi cultice, precum şi de alte acţiuni care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe romano-catolici ca pe o Biserică deplină şi pe Papă ca pe episcopul canonic al Romei. Astfel de acţiuni îi înşeală şi pe creştinii ortodocşi şi pe cei romano-catolici, creându-le impresia greşită că aceasta este părerea pe care o are Ortodoxia în ceea ce-i priveşte…

Cu harul lui Dumnezeu, Sfântul Munte, ca şi poporul ortodox al Domnului, rămâne statornic în Credinţa Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi şi din iubire faţă de eterodocşi, care sunt ajutaţi în mod substanţial atunci când ortodocşii, prin poziţia lor ortodoxă consecventă, le descoperă gravitatea bolii lor spirituale şi modul vindecării lor.

Încercările nereuşite de unire ale trecutului ne învaţă faptul că o unire permanentă şi după voia lui Dumnezeu, în Adevărul Bisericii, presupune o pregătire şi o cale diferite de cele urmate în trecut şi, după cum se vede, sunt urmate şi astăzi.”

Semneaza:
Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă. Cu permisiune pentru reproducere pe orice cale.


Note:
[1]. Ziarul Katholiki, nr. 3046/18- 4-2006.
[2]. Ibidem.
Aducere-aminte:
EPISTOLA a Cuviosului Paisie Aghioritul [1], Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969

Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filounioniste şi a legăturilor Patriarhului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţelege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere profundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Patriarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă femeie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Biserica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spirituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe) [2]. De altfel, acesta este duhul vremii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Biserica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezultatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filounionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pentru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi precum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari) [3], pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către credincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filounioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patriarh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă [4]. Dacă filounioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patriarhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor ortodocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bisericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Părinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedreptăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochilor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în sufletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru trupul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt absolut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am considerat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.
Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fiecare să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect faţă de toţi,
Monahul Paisie

NOTE:
[1]. Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ediţia a III-a, Tesalonic 2007. [n.tr.]
[2]. Un frumos joc de cuvinte al Stareţului. Cuvântul „polis” scris cu literă mică înseamnă în greacă „cetate, oraş”, iar scris cu majusculă desemnează capitala cetăţilor, Constantinopolul. [n.tr.]
[3]. E una să te aduci pe tine însuţi jertfă lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Sfinţii, şi e cu totul altceva să-i aduci ofrandă, fariseic, tot felul de lucruri arătoase, artificiale în fond. Cu delicateţe, Părintele atrage atenţia asupra unui fenomen ce poate fi întâlnit în preajma unor biserici din Grecia, şi nu numai acolo, unde sunt puse spre vânzare lumânări de parafină de peste 1,5m lungime. Cei care le aprind ajung să aibă impresia că rugăciunea e „mai primită” şi cererea lor va fi ascultată dacă lumânarea este cât mai mare. În acelaşi timp, locul sfiiciunii cu care bătrânii aprindeau micile lumânări de ceară şi candelele este uneori luat de nepăsarea vreunui paraclisier care aprinde cu aceeaşi brichetă imensele lumânări, dar şi câte o ţigară la fel de la modă. [n.tr.]
[4]. Cuviosul are în vedere pe călugării de la unele chilii zelotiste care au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi s-au autointitulat singurii moştenitori adevăraţi ai Ortodoxiei. (Vezi mai pe larg la Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul şi stilismul, Bucureşti 2006). [n.tr.]
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi