Sari la continut

Iisus Hristos
Sufletul rational staruind neclintit pe langa hotarirea cea buna, tine in frau mania, pofta si patimile nesocotite, ca pe un cal. Si biruindu-le, infranandu-le si stapanindu-le pe acestea se incununeaza si se invredniceste de viata din ceruri, pe care o primeste ca pe o rasplatire a biruintei si a ostenelilor de la Dumnezeu Cel ce, l-a zidit (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfantul Teofan Zavoratul


6 postari la acest topic

#1 | pid:3793 | tid:2146
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Ce să facem pentru a ne învrednici de har

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind ca Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc. 18, 38). Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui şi l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim şi pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Şi iată, fraţilor, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăveşte de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului şi de toate lanţurile iubirii de lume şi iubi­rii de patimi care îl leagă. Sufletul caută şi striga, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii şi lanţurile lui nu cad. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Filip. 4,13), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, dupa a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).

Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpatarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de noi.

De la noi se aşteaptă dorinţa fierbinte, cautarea şi silirea de sine spre ruperea de toate impătimirile şi spre întoarcerea către Domnul. Dar să nu creadă cineva că atunci când toate a cestea sunt în el a ajuns deja la tot ce caută. Nu, el când toate acestea sunt, trebuie sa aştepte ca harul dumnezeiesc, venind, să săvârşească in fapt şi ruperea, şi întoarcerea. Cel înlănţuit doreste cu osârdie libertatea, o caută şi se străduie s-o primească… Dar tot în lanţuri se află, până ce va veni cel ce are stăpânire să îl dezlege şi îl va dezlega. La fel se întâmplă şi în noi... Cu lanţuri puternice ne-a legat vrăjmaşul prin patimi si prin lume. Când ajungem să ne dăm seama de această robie a noastră şi simţim cât de nesuferită si de pierzătoare este starea aceasta, începem sa dorim libertatea, s-o căutăm şi să ne dam toata silinţa ca s-o primim; cu toate acestea însă ramanem în lanţuri până ce va veni Domnul Cel tare, il va lega, precum Insuşi a zis, pe cel ce ne ţine in lanţuri, ne va dezlega şi ne va da drumul în libertate (Lc. 11,21-22). Iată un pom care e înfipt în pamânt prin multe rădăcini, care pătrund adânc in acesta Dacă el ar dori libertatea, n-ar putea s-o primească altfel decât dacă o mână puternica apropiindu-se, l-ar smulge din sanurile pământului. Adânc am prins rădăcini numeroase in lume şi în obiceiurile acesteia… Chiar dacă am simţit cât de greu şi de pierzător este acest lucru, nu ne putem smulge până ce nu ne va smulge Dumnezeu Insuşi, până ce Dumnezeu, venind, nu ne va izbăvi de stăpânirea aceasta întunecată si ne va pune înainte întru Impărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1,13).

Poate va spune cineva: „Dar ce anume sunt dator să fac ca să mă învrednicesc de un asemenea har?” Doreşti să te rupi de lume şi să fii una cu Hristos? Mai întâi de toate, adaugă la această dorinţă toată sinceritatea şi puterea, pe cât depinde de tine asta, şi totodată să începi să cauţi harul fără să te cruţi.

Unde să-l cauţi? In toate cele unde I-a plăcut Domnului să-l ascundă pen­tru noi ca în nişte vase… Adică în toată întocmirea Sfintei noastre Biserici şi în toate rânduielile ei, iar mai ales în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Sfintei Impărtăşanii. De asta să mergi la biserică de câte ori ai putinţa, să te rogi acasă cu osârdie, sa citeşti cărţile sfinte, să porţi discuţii duhovniceşti cu cine poţi, să iei asupra ta o nevoinţă oarecare (cum ar fi postul, privegherea, insingurarearea, ostenelile ajutorării aproapelui), să nu te impraştii, să nu te agiţi în deşert, să nu cauţi slava deşartă şi laude omeneşti; să te însingurezi in tine însuti şi să cazi la Domnul în inima ta; iar mai cu seamă să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine precum se cuvine. Asa să cauţi, şi vei afla, precum a făgăduit Domnul (Mt. 7, 7). Aşa să baţi, şi ţi se va deschide (Mt 7, 7). Totul e de la Domnul, însă primesc acestea toate numai cei care cu tărie, fără să se cruţe, caută… Chiar dacă este greu, le dă mângâiere incredinţarea că vor găsi fără îndoială… Va veni in cele din urmă harul, şi atunci sufletul, ca o pasare scăpată din colivie, va începe să zboare liber pe tărâmul împărăţiei lui Hristos.

Numai să nu te leneveşti a căuta, şi a cauta tocmai acolo unde poţi să afli, adică în Biserica si în rânduiala bisericească. Rău fac cei care Il caută, chipurile, pe Domnul, însă de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de tot ce este bisericesc se înstrăinează ori se ţin de ea doar în parte, ca la nimereală, fără încredinţarea că este neaparată nevoie de această rânduiala a vieţii. Nu, nu-L vei afla pe Domnul şi nu vei afla harul Lui în afara Bisericii! In afara Bisericii este lumea, împaraţia vrăjmaşului lui Hristos şi al nostru… Acolo se agoniseşte pierzarea, iar nu harul mântuitor… Pe când Biserica lui Dumnezeu, fiind preaplina de har toată şi în toate părţile sale, este vas al harului sau sumă de vase ale acestuia.

Aţi auzit de electricitate, nu-i aşa? Când se umple cu ea un lucru, lucrul acela devine reci­pient al electricităţii, şi când se atinge cineva de el iese o scânteie, care îl loveşte pe acela în deget sau în partea cu care s-a atins de el. Iată, ca si cum cineva ar construi o întreagă casă plină de electricitate şi după aceea ar umple cu electricitatea fiecare lucru din casă, aşa încât cine intră, ori de ce s-ar atinge, ar primi o lovitură de la scânteia electrică, aşa a rânduit Dumnezeu Biserica: a umplut-o de har pe toată şi tot ce este în ea, aşa încât cei ce caută prin toate cele biseri­ceşti să îl poată primi. Pe unul îl întoarce cuvântul, pe altul – cântarea, pe altul – icoana, pe altul cu sfinţitele ritualuri… unul este impresionat de ceva mare, altul – de ceva mic, însă în toate cazu­rile lucrarea e una singură: iese ca o lovitură, iz­beşte inima, şi ea devine din clipa aceea alta, pri­meşte ca un fel de arvună sau de zălog, în urma căruia, rupându-se de lume, începe să trăiască numai în Domnul. Aşadar, dacă doreşti să ne rupem de lume şi să fim numai cu Hristos, să o faci cu sinceritate şi, fără să te cruţi, începe să cauţi, umblând întru toate rânduielile şi aşezămintele Sfintei Biserici, sub aceşti nori, ca să zic aşa, care cuprind apa harului – şi vei afla. Va veni clipa când Dumnezeu îţi va deschide ochii, te va lua ca de mână din stăpânirea întunericului şi te va infătişa întru împărăţia Fiului iubirii Sale.

Dacă lungă sau scurtă va fi căutarea aceasta, nu e treaba noastră să hotărâm. Există un ochi care supraveghează osteneala ta şi care aşteaptă cu nerăbdare clipa când te vei înălţa, în cele din urmă, la starea în care el va putea sa actioneze deplin asupra ta. In natură, electricitatea nu acţionează asupra oricărui corp, ci doar asupra celor care sunt predispuse la aceasta; si în lumea duhovnicească, până ce nu se vor forma în duhul nostru dispoziţiile necesare pentru primirea harului, acesta nu se revarsă în el, ca să nu fie revărsat în deşert. Precum am amintit, piedica principală este lipsa noastră de sinceritate faţă de adevărul pe care l-am cunoscut. Stim că lumea este incompatibilă cu Hristos, şi totusi, având de gând să purcedem pe calea urmării lui Hristos sau chiar şi după ce am purces pe ea, ne pare rău după câteva lucruri şi împătimiri si le târâm după noi, parcă în necazul nestrămutatei hotărâri a Domnului potrivit căreia nu putem sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei (Mt. 6, 24).

Domnul vede inima noastră ba în iubirea de lume, ba în iubirea de Dumnezeu, adică pe jumătate lumească şi pe jumătate creştinească, şi nu i Se incredinţează pe Sine, nici nu-i încredinţeaza harul Său, după cum gospodarul ce vede bine nu se apucă să verse apă sau altceva într-un vas cu găuri. Nu! Trebuie să ne rupem pe de-a-ntregul de lume cu inima şi să fim ca nişte străini in ea, chiar dacă uneori nevoia ne sileşte să luăm parte în mod exterior la lucrurile lumeşti. Domnul aşteaptă tocmai acest dezgust faţă de lume, si chiar El Se grăbeşte să îl producă în noi prin inraurirea dumnezeieştii Sale mile în inimă, ca mai apoi să ne umple cu Sine Insuşi. Dar fără noi nu il va produce. Noi înşine trebuie să dorim neiubirea şi dezgustul faţă de lume şi să ne silim ca­tre acestea.

Iată cu ce poate fi comparată împărăţia lui Dumnezeu: închipuiţi-vă o vale întinsă, plină cu fel de fel de vegetaţie. In mijlocul ei se află o ca­sa foarte frumoasă, în care se află un prinţ de o frumuseţe, inteligenţă, putere şi bogăţie de nedescris… De la casă pleacă aidoma unor raze că­rări, care cu cât se depărtează mai mult de casă, cu atât se întretaie şi se împletesc între ele. Şi totuşi, în pofida acestei împletiri, toate pot du­ce la casă, adică nu sunt căi ce duc în rătăcire. Dar la hotarele văii încep cărări care se împle­tesc cu cărări străine, ce duc nu la casă, ci îndă­răt, dincolo de hotarele acestei fericite văi împă­răteşti. Pe toate cărările merg o mulţime de oa­meni. Toţi merg la prinţ, care le făgăduieşte celor care ajung la el veşnică prăznuire împreună cu el în casă, ale cărei sălaşuri sunt nenumărate şi a cărei desfătare este nemăsurată. Prinţul îi vede pe toţi cei care merg şi toate ostenelile pe care le poartă fiecare pe drum, însă pe el încep să-l vadă şi să îl simtă doar cei care purced pe cărările neîmpletite cu căi străine… şi cu cât se apropie de casă, cu atât mai limpede îl văd pe prinţ, pâ­nă când, în cele din urmă, chipul acestuia se întipăreşte în ei în aşa măsură, că se topesc cu totul într-însul, uitând de sine, pentru că el este pe de-a-ntregul dulceaţă şi desfătare. Iar cei ce umblă pe căi amestecate ştiu că prinţul există, dar nu îl văd, îl doresc, însă nu îl gustă, îl caută, dar nu-l dobândesc. La ei ajunge, dimpotrivă, zarva petrecerilor din împărăţia vrăjmaşă prinţului şi le cucereşte atenţia – şi ei, mergând nimeresc ba pe calea prinţului, ba pe calea vrăjmaşului, şi o iau ba spre casa lui, ba tocmai dimpotrivă. Din­tre aceştia unii, după ce au mers puţin, se abat cu totul în stăpânirile vrăjmaşului; alţii, înain­tând puţin cât puţin, ajung pe căi neamestecate şi tind spre casa prinţului, alţii nici la vrăjmaş nu vor, dar nici spre casă nu se grăbesc, ci şi-au pus în gând, pare-se, să hoinărească până la sfârşitul vieţii, părând ai prinţului şi nefiind ai lui de fapt. Cei care, trecând de cărările amestecate, păşesc pe cele neamestecate, se întâlnesc pentru prima dată cu ochii cei luminoşi ai prinţului, din care intră în inima lor focul nesăţios al năzuinţei de a înainta cu repeziciune. Atunci se curmă farme­cul chemărilor vrăjmaşului…

Nu găsesc că e de cuviinţă să explic pe larg comparaţia aceasta; fără îndoială, ea vă este pe înţeles. Fericiţi cei ce au trecut de căile amestecate! Aceştia sunt cei ce s-au rupt cu desăvârşire de lume. Iar cei ce merg pe căi amestecate pot fi şi fericiţi, şi nefericiţi. Cei ce rătăcesc pe cărările acelea sunt cei ce încă nu s-au rupt cu totul de lu­me şi rămân aici, fie pentru că trec prin perioada acestei ruperi, care cere vreme şi nu se săvârşeş­te la toţi dintr-o dată, fie pentru că din vicleană autocompătimire nu vor să se despartă de lume cu totul, ci chibzuiesc cum să facă în aşa fel ca şi de lume să se îndulcească, şi nici de partea lui Hristos să nu se lipsească. Pe aceştia din urmă îi aşteaptă soarta jalnică a celor pe care Domnul îi ameninţă cu judecata nu eşti nici cald, nici rece (Apoc. 3, 15). Iar celor dintâi trebuie să le spu­nem:

„De ce tot pierdeţi vremea alergând după năluci? Păşiţi mai cu îndrăzneală pe calea lepădării de sine. Prinţul deja vă vede şi vă doreşte. Treceţi de aceste căi amestecate, purcedeţi pe ce­le neamestecate. Acolo, ochii voştri se vor întâl­ni cu ochii prinţului… Din aceştia va cădea foc în inima voastră şi o va înflăcăra cu dragoste şi râv­nă atotîndestulătoare pentru a merge la casa lui fără a şti de odihnă şi oboseală…”

Şi iată că am ajuns din nou la aceeaşi încheie­re ca prima dată, şi anume că trebuie să ne lepă­dăm cu totul de lume şi de tot ce este lumesc, ca să fim cu Hristos.

Incepeţi, deci, fraţilor, aşa să alergaţi, ca să şi ajungeţi (I Cor. 9, 24). Domnul să binecuvânte­ze întreprinderea voastră şi să vă fie priincios în ostenelile voastre cele după puterea fiecăruia! Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Stiinta rugaciunii”, Editura Sophia, 2008), preluat de aici
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3995 | tid:2146
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
''Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har'' (Pilde 3, 34). Sa-ti aduci aminte de aceste cuvinte mai ales cand mergi la spovedanie. Trufia este lucrul care leaga cel mai strans limba ca sa nu spuna: sunt pacatos. Smereste-te deci inaintea Domnului, nu te cruta, nu te teme de fata omului. Descopera-ti rusinea, ca sa te speli; arata-ti ranile,ca sa te curatesti; povesteste toate nedreptatile tale, ca sa te indreptezi. Cu cat vei fi mai lipsit de mila fata de tine insuti, cu atat mai milostiv va fi fata de tine Domnul si vei pleca plin de dulcele simtamant ca esti miluit. Acesta este harul Domnului nostru Iisus Hristos, dat de El celor ce se smeresc prin marturisirea nefatarnica a pacatelor pe care le au. (Sf.Teofan Zavoratul)

Acest post a fost editat de sergiu.c: 25 March 2011 - 11:20 AM

Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#3 | pid:4613 | tid:2146
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1567 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
[II Cor. 12, 10-19; Mc. 4, 10-23]. A suflat Dumnezeu suflare de viata si a luat fiinta omul dupa chipul lui Dumnezeu. Asa se intampla si la cea de-a doua nastere: prin suflarea Dumnezeiescului Duh, despre care nu se stie de unde si cum vine, se pun temeiurile vietii noi si se reface chipul lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare; de acum incolo incepe truda inaltarii chipului la desavarsita asemanare. Acest chip, renascut de catre Duhul lui Dumnezeu dupa chipul Ziditorului, se preschimba(Sensul mai exact ar fi de ''se transfigureaza'' - preobrazuietsia. Preobrajeriie este Schimbarea la Fata - n. tr.) din slava in slava, dar nu fara lucrarea noastra: ale noastre sunt truda si osteneala, dar Dumnezeu zideste si face sa creasca cu harul Preasfantului Duh, prin credinta in Domnul. Iata idealul si mijlocul de a da fiinta in noi insine chipului si asemanarii lui Dumnezeu! Si cate nu se scriu si nu se vorbesc in ziua de azi despre educatie! Cu toate astea, ea este lamurita in putine cuvinte de cuvantul lui Dumnezeu. Tu doar apuca-te sa infaptuiesti ceea ce este poruncit, si educatia ta va ajunge singura la tel. Aceasta este calea de educatie a lui Dumnezeu; ea insa nu inlatura caile omenesti, dimpotriva, le indrepteaza si le incununeaza cu reusita. Atunci insa cand nu sunt urmate decat caile omenesti, educatia este de obicei neindestulatoare, nedeplina si nu arareori strica de tot pe cei educati; iar apoi, toata viata lor merge stramb. Acolo unde se inmultesc cei educati stramb si societatea incepe sa devina din ce in ce mai stramba - si ca viata, si ca vederi. Sfarsitul este strambatatea de obste: unul e putred intr-o parte, altul in alta.(Sf.Teofan Zavoratul)

#4 | pid:4988 | tid:2146
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1567 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
„De unde are El acestea? Si ce e cu înţelepciunea care I s-a dat Lui?" Aşa grăiau nazarinenii despre Domnul, cunoscând viaţa Lui de dinainte, petrecută în umbră. Aşa se întâmplă şi cu toţi adevăraţii următori ai Domnului. După multe osteneli şi după ce biruie tot ce e strâmb în sine, cel ce se ţine fără abatere de calea Domnului se schimbă cu totul, în toată alcătuirea sa: privirea, mersul, graiul, portul - totul poartă pecetea unei bune rânduieli şi vrednicii deosebite, chiar dacă omul cu pricina ar fi de cea mai joasă stare şi lipsit cu desăvârşire de educaţie. Si începi să auzi: „De unde la el acestea?". Iar dacă cele trupeşti şi văzute se preschimbă astfel, ce să mai spunem despre cele lăuntrice şi sufleteşti, care în chip mai nemijlocit şi apropiat sunt supuse lucrării de prefacere a harului şi faţă de care cele din afară slujesc doar ca răsfrângere şi urmare? Cât de luminoase şi limpezi sunt gândurile unui astfel de om! Cât de ascuţite sunt judecăţile lui cu privire la cele ce sunt şi se întâmplă! Vederile lui asupra orişicărui lucru sunt mai presus de cele ale filozofilor! Dar hotărârile, dar faptele, dar întreprinderile? Totul e luminat în chip curat si sfânt de o strălucire cerească. Acesta este cu adevărat un om nou! N-a fost scolit, n-a audiat cursuri prin academii, şi n-a avut parte de nici un fel de educaţie, dar se arată binecrescut şi înţelept. Luarea aminte la sine, osteneala făcută de propriul suflet, rugăciunea şi apropierea de Dumnezeu au pus totul, cu harul lui Dumnezeu, pe temeiuri noi - cum, însă, nu ştie nimeni. De aceea se întreabă: „De unde la el acestea?"

#5 | pid:6871 | tid:2146
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1567 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului? - Sfântul Teofan Zăvorâtul

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, prin Întruparea Sa și prin moartea Sa pe cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu. Lucrul acesta îl scrie limpede Sfântul Apostol Pavel: „pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10). A înviat, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui, către Care mijlocește întotdeauna pentru noi. Totodată, este izvorul și modelul adevăratei vieți omenești. Tot ceea ce poate fi caracterizat drept autentic omenesc, a arătat-o în propria Sa fire omenească. Și toți credincioșii, când se nasc din nou, primesc sămânța vieții după chipul lui Hristos. Cine se botează în numele lui Hristos, „se îmbracă” în Hristos. Această îmbrăcare a credinciosului în Hristos, se înfăptuiește cu harul Sfântului Duh. Ce anume se întâmplă, adică, înlăuntrul nostru prin lucrarea harului?



Înainte să îți scriu despre aceasta, îți voi cere să ai întotdeauna în minte următorul gând: Când spunem că Fiul lui Dumnezeu a făcut sau face ceva, sau Sfântul Duh a făcut sau face altceva, nu trebuie să se creadă că lucrarea lor înnoitoare în sufletul nostru este separată una de cealaltă. Această lucrare provine nedespărțită de la Dumnezeu Cel în Treime. Sfântul Apostol Petru, salutându-i pe destinatarii primei sale epistole sobornicești, spune: „Aleși după cea mai dinainte știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu Sângele lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 2). Iar Sfântul Apostol Pavel încheie cea de-a doua epistolă a sa către Corinteni în mod asemănător: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (II Cor. 13, 13). Lucrarea înnoitoare a lui Dumnezeu Celui în Treime în sufletul nostru nu este altceva decât comuniunea Lui cu duhul nostru. Nu este vorba de comuniunea cu duhul nostru doar a uneia dintre Persoanele dumnezeiești, ci ale celor Trei Persoane ale Treimii Celei Nedespărțite. Pentru a arăta aceasta, voi folosi trei versete distincte din Sfânta Scriptură. Întâi și-ntâi, Mântuitorul, Domnul nostru, ne-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Și spunând că va fi cu noi, nu se referă la prezența exterioară, în jurul nostru sau lângă noi, ci la cea lăuntrică, înlăuntrul nostru, după cum reiese din al doilea verset: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (In. 14, 23). Se sălășluiesc, adică, înlăuntrul nostru Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, locuiesc în sufletul nostru atunci când noi le arătăm credința și dragostea noastră prin păzirea poruncilor. Al treilea verset este cel pe care l-am menționat în scrisoarea mea anterioară și care spune că Duhul Sfânt locuiește în cei credincioși: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16). Punând în legătură, așadar, cele trei versete de mai sus, constatăm că toate cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt în comuniune cu duhul nostru și lucrează în mod înnoitor în sufletul nostru. Mare este harul lui Dumnezeu, care se află în noi atunci când împlinim, desigur, condițiile necesare pentru aceasta!

Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuiește doar cu harul Duhului Sfânt. Acesta este Cel care pregătește înlăuntrul nostru locașul Sfintei Treimi. Cum îl pregătește, însă?

Duhul Sfânt lucrează în chip tainic asupra duhului nostru și îl pune în mișcare. Atunci când, așadar, este pus în mișcare duhul, [omul] capătă iarăși dumnezeiasca sa cunoaștere firească, aceea că Dumnezeu este Creator, Proniator și Cel Care răsplătește. Această cunoaștere naște mai întâi în inimă un simțământ de atârnare deplină de Dumnezeu, iar mai apoi, frica lui Dumnezeu. Aceste două simțăminte, iarăși, trezesc conștiința, martorul și judecătorul tuturor faptelor, al cuvintelor, al gândurilor și al sentimentelor noastre. Conștiința deja trezită, la rândul ei, îi dă omului de știre de starea lui întunecată și de calea fără ieșire pe care se află. „Unde merg?”, începe să se întrebe cu neliniște. „Unde voi scăpa?” Dar nu trebuie să scape nicăieri. Se află deja în mâinile lui Dumnezeu, a Judecătorului și a Celui Ce răsplătește. Înțelege că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18). Atunci primește vestirea cea bună a Evangheliei. Atunci găsește ieșirea din impas. Fără Evanghelie, trezirea duhului și a conștiinței noastre ar fi fost dezastruoasă, pentru că, inevitabil, ne-ar fi cufundat în deznădejde. Bunătatea lui Dumnezeu, însă, se îngrijește ca adevărata trezire a duhului să se înfăptuiască și să fie însoțită de Evanghelie. Omului care, după trezirea duhului său, se întreabă: „Unde merg? Unde voi scăpa?”, Evanghelia îi răspunde: „Vino sub ocrotirea Crucii și te vei mântui. Fiul lui Dumnezeu, după ce S-a întrupat, a murit pe Cruce ca să șteargă păcatele noastre. Crede lucrul acesta și vei lua iertarea păcatelor, aflând harul lui Dumnezeu”. «Așa au făcut întotdeauna Sfinții Apostoli, când au propovăduit Evanghelia. După ce trezeau în ascultătorii lor ceea ce numim „neliniștea cea bună”, le spuneau: „Credeți în Domnul Cel Răstignit și vă veți mântui”. Așa a făcut Sfântul Apostol Petru în prima sa predică, în ziua Cincizecimii. Iudeii, ascultându-l, s-au cutremurat, s-au neliniștit, s-au temut și, în cele din urmă, au început să strige: „Ce trebuie să facem?”. Atunci Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38). Și Sfântul Apostol Pavel, când le-a scris romanilor, mai întâi i-a înfricoșat, spunând: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea” (I Rom. 1, 18), iar apoi le-a arătat cum să se mântuiască: „prin credința în Iisus Hristos” (I Rom. 3, 22).

Când cineva se află într-o situație fără ieșire și în pericol, nu ar apuca cu multă dorire șansa de a scăpa și de a fi în siguranță care i s-ar oferi pe neașteptate? Așa se întâmplă și cu duhul nostru. Din momentul în care răspunde vestirii celei bune a mântuirii în Hristos, cu dorire și cu râvnă, se aruncă în luptă pentru dobândirea bunurilor evanghelice. Astfel, sufletul nostru se pregătește pentru comuniunea cu Dumnezeu. Iar harul Duhului Sfânt, care până atunci lucrase din afară, trezindu-ne, acum se sălășluiește înlăuntrul nostru. Nu se sălășluiește nemijlocit, ci prin intermediul Sfintelor Taine. Credinciosul se pocăiește, se botează și primește darul Duhului Sfânt. Aceasta întocmai este puterea comuniunii cu Dumnezeu – vie și lucrătoare. Cu ce căldură s-a arătat această putere în prima predică a Sfinților Apostoli! Tot așa a fost arătată de aceștia și mai târziu. Astfel se arată și astăzi. Este de ajuns ca noi să săvârșim, într-un mod vrednic de ea, cele care țin de aceasta. Pentru că nu sunt toate înfăptuite de Duhul Sfânt. Ceva trebuie să facem și noi. Iar acest „ceva” nu este neînsemnat. Duhul Sfânt ne trezește și Evanghelia ne indică de unde să începem. Acestea sunt făcute de Dumnezeu. Mai târziu, Dumnezeu Se oprește și așteaptă încuviințarea noastră. De la primele sale lucrări, ca și cum ar întreba: „Vrei să ieși din impas? Fă asta!” Este momentul hotărâtor. Cine Îl ascultă pe Dumnezeu, deschide ușa sufletului Său mai multor lucrări ale harului, care îl conduce către mântuire. Cine nu Îl ascultă, pierde harul și se îndreaptă de bună voie spre pierzare.

Sfântul Apostol Pavel a predicat în Areopag, în Atena. După predica sa, Sfântul Dionisie Areopagitul și alți câțiva atenieni, care au crezut, s-au botezat. Dintre ceilalți ascultători ai săi, unii au spus: „Ce voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte?” (Fapte 17, 18). Iar alții: „Te vom asculta despre aceasta și altă dată” (Fapte 17, 32). Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, de aceea îi tot oferă vreo șansă. Firește, se mântuiește doar cel care apucă această șansă și alege mântuirea. Dacă nu era necesară încuviințarea noastră pentru mântuire, Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască pe toți într-o clipă, deoarece, potrivit Scripturii, „voiește ca toți oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4). Dar libertatea noastră nu acționează întotdeauna cu înțelepciune. Aplecată spre rău și egoistă cum este, nu se supune nici lui Dumnezeu. De aceea ne pierdem.

Ia aminte, mai înainte de toate, la aceasta: după ce harul ne trezește și după ce Evanghelia ne indică ce să facem, trebuie să ne simțim păcătoșenia și să ne pocăim. Trebuie, apoi, să credem că modul de mântuire pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi este lucrător. Trebuie, în sfârșit, să împlinim cu bună voință și cu sinceritate toate câte ne sunt date drept condiții de mântuire. După acestea, nu mai rămâne altceva decât participarea noastră la Sfintele Taine. Și astfel, se înfăptuiește comuniunea cu Dumnezeu.

Ca să rezum: pocăiește-te, dorește-ți mântuirea în Hristos și caut-o cu seninătate și curaj. Toate acestea se lucrează lăuntric și dau sufletului liniște, pace, veselie. Nu sunt de ajuns, însă. Puterea cu adevărat lucrătoare, care te va îndruma spre mântuire, este voința cea bună [prothymia], dorința fierbinte, voința [thelese] puternică de a înfăptui toate câte se cer. Voința este izvorul și începutul luptei pentru mântuire. Aceasta în sine, desigur, este neputincioasă. Când, însă, este întărită de dumnezeiescul Har, devine atotputernică și trece peste orice piedică. Se manifestă ca o râvnă nepotolită de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ca un dor sincer pentru împlinirea voii dumnezeiești, și se însoțește cu credința nestrămutată în Hristos și în mântuirea în Hristos. Prin această râvnă se împlinește planul din veac al lui Dumnezeu, Care „ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efes. 1, 4). Al Său, vezi, devine [omul] care se face „râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14).

În mod intenționat am pus accentul pe râvnă, ca s-o dobândești. Când o vei avea, atunci harul dumnezeiesc te va întări deplin. Când există râvnă pentru primirea credinței și dobândirea mântuirii, atunci există toate. Când nu există râvnă, nu există nimic. Cine nu are râvnă pentru mântuirea sa, nu se mântuiește.

Ce drum am străbătut ca să ajung până aici! Și totuși, toate câte ți le-am scris nu sunt decât o expunere generală asupra iconomiei mântuirii noastre.

(Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, «Drumul vieții», p. 97-103, Ed. Sf. Măn. Paraklitou) via pemptousia

#6 | pid:7666 | tid:2146
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1567 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre harul care atata ravna atotlucratoare in viata duhovniceasca,unde si cum se poate dobandi harul care zamisleste viata cu adevarat crestineasca - Sfantul Teofan Zavoarul

#7 | pid:10737 | tid:2146
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1567 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Harul lui Dumnezeu se da dupa credinta in Domnul, in Tainele Sfintei Biserici
Auzind cuvantul Domnului privitor la greutatea cu care intra bogatii in imparatia Cerurilor, ucenicii gandeau: ''Dar atunci cine poate sa se mantuiasca?''. Domnul a raspuns: ''Ceea ce nu este cu putinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu''. Este cu neputinta a ne lepada de lacomie fara inraurirea harului asupra inimii; este cu neputinta, fara harul lui Dumnezeu, a termina si cu oricare alta impatimire si cu orice pacat care traieste in noi si cu toate odraslele acestor pacate. Harul lui Dumnezeu se da dupa credinta in Domnul, in Tainele Sfintei Biserici. Asadar, tine-te strans de Sfanta Biserica a lui Dumnezeu si de toate randuielile ei si puterea lui Dumnezeu, care ajuta la tot binele, va fi intotdeauna cu tine. Totdeauna sa-ti amintesti insa ca aceste randuieli luminatoare si curatitoare sunt doar un mijloc, iar nu un tel; drept aceea, strabate-le numai pentru a innoi si intari, prin lucrarea lor, puterile harice din tine si pentru a iesi apoi la lucrarea ta ca un barbat puternic, gata de orice lucru bun. Daca vei tine sub obroc ceea ce ai primit si nu iti vei folosi darurile pentru fapte bune, te vei arata nedrept, la fel ca cel ce se indeparteaza cu totul de Biserica. Din pricina ravnitorilor nedrepti ai cucerniciei, insasi randuiala cucerniciei este supusa defaimarii. Dar asta nu rapeste insemnatatea acestei randuieli si nu-i indreptateste pe ''filozofii'' care se indeparteaza de ea numai pe acest temei.(Sf.Tefoan Zavoratul)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi