Sari la continut

Iisus Hristos
Precum dupa ce ai iesit din pantece, nu-ti mai aduci aminte de cele de acolo, tot asa nici dupa iesirea din trup, nu-ti mai aduci aminte de cele din trup (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Sfantul Siluan Athonitul


3 postari la acest topic

#1 | pid:3788 | tid:2144
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Despre Har
In scrierile fericitului stareţ, cuvântul „har" revine statornic. Pentru a uşura înţelegerea acestui termen, voi expune pe scurt modul în care un monah ortodox înţelege harul.

în limba rusă, cuvântul har se spune „blagodat". Prin structura sa semantică, el vine de la rădăcina „blag", care exprimă noţiunea de „bunătate", şi „dat" care exprimă noţiunea de „dar". Acest termen exprimă, aşadar, într-o oarecare măsură noţiunea teologică şi natura harului, adică „darul cel bun al lui Dumnezeu" sau „darul bunătăţii lui Dumnezeu", lucrarea (energia) necreată a Dumnezeirii.

Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, Creatorul său. în natura creată a omului nu poate exista nimic necreat. Acest chip creat al lui Dumnezeu nu se poate împărtăşi de Fiinţa divină, dar îi este dată puterea de a intra în comuniune cu Dumnezeirea necreată prin darul harului. Deşi omul nu este părtaş al Fiinţei divine, prin har el devine părtaş al Vieţii dumnezeieşti.

Ca energie necreată a lui Dumnezeu, harul e în concepţia ortodoxă „Dumnezeirea". Când, în bunăvoinţa ei, Dumnezeirea se uneşte cu omul, acesta vede, simte în el lucrarea energiei dumnezeieşti care-1 transfigurează şi-1 face asemenea lui Dumnezeu nu numai potenţial — „după chip" —, ci actual - „după asemănare" —, printr-o participare ontologică. Harul, Dumnezeirea sfinţeşte omul, îl îndumnezeieşte, dându-i modul existenţei divine.
Aşa cum am spus deja mai sus, porunca lui Hristos nu e normă etică, ci este în ea însăşi viaţa veşnică şi dumnezeiască. în natura sa creată, omul nu are această viaţă în sine însuşi, şi de aceea nu poate împlini prin propriile sale puteri voinţa lui Dumnezeu, altfel spus nu poate vieţui potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Dar este propriu omului să tindă spre Dumnezeu şi spre fericirea vieţii dumnezeieşti. Avânturile sale n-ar rămâne însă decât aspiraţii irealizabile, dacă puterea dumnezeiască — harul — n-ar veni în întâmpinarea lui, întrucât tocmai ea este cea căutată.

Ascetul creştin care a simţit în sine lucrarea harului, dobândeşte convingerea că acesta nu poate fi decât de obârşie divină. Experienţa îi aduce apoi certitudinea faptului că nu numai omul îl caută pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu îl caută pe om, şi chiar într-o măsură incomparabil mai mare. Dumnezeu îl caută necontenit pe om; de aceea, de îndată ce omul îşi arată dorinţa de bine şi caută să-1 înfăptuiască, harul e deja prezent. Desigur, lucrarea sau înrâurirea harului nu depind numai de voinţa omenească. Harul vine şi se retrage după voia lui Dumnezeu, Care e absolut liber şi dincolo de orice constrângere. Orice ar putea face omul prin sine însuşi, el va rămâne, dacă Dumnezeu vrea aşa, în afara vieţii adevărate, în afara Luminii dumnezeieşti, în „întunericul din afară".

Pentru monahul ortodox care a înţeles acest lucru prin experienţa sa, viaţa n-are alt sens decât dobândirea harului Duhului Sfânt.

Centrul întregii vieţi a stareţului Siluan a fost problema dobândirii harului; el năzuia statornic spre acesta, vorbea necontenit despre mijloacele de a-1 dobândi şi despre pricinile pentru care îl pierdem.

Experienţa istorică a Bisericii, în care o includem pe cea a Apostolilor şi a Părinţilor mai vechi şi mai noi, ne arată că atunci când un om a fost înzestrat cu mari daruri şi vedenii, i-au trebuit ani îndelungaţi de viaţă ascetică ca să şi le însuşească mai profund. Harul ia atunci forma unei cunoaşteri duhovniceşti pe care am numi-o „conştiinţă dogmatică", dar nu în sensul academic al cuvântului. Astfel, întâia epistolă a Sfântului Apostol Pavel, cea către tesa-loniceni, a fost scrisă la cincisprezece ani de la arătarea Domnului pe drumul Damascului. Pentru unii această perioadă a fost chiar mai îndelungată, douăzeci, douăzeci şi cinci, treizeci de ani, şi chiar mai mulţi. Evangheliştii şi ceilalţi Apostoli şi-au aşternut în scris mărturiile şi epistolele lor cu mulţi ani după înălţarea Domnului. în majoritatea cazurilor, Sfinţii Părinţi n-au dat mărturie despre experienţa şi vedeniile lor decât la sfârşitul căii lor ascetice. Şi în cazul stareţului Siluan s-au scurs mai mult de treizeci de ani înainte ca el să-şi aştearnă în scris experienţa cu o conştiinţă dogmatică matură şi desăvârşită, într-atât e de lung procesul de însuşire al harului.

Această conştiinţă dogmatică de care vorbim aici provine dintr-o experienţă duhovnicească, şi nu din activitatea mentală proprie minţii noastre. Când Sfinţii Părinţi îşi traduc în cuvinte experienţa, aceasta nu dobândeşte caracterul unor construcţii scolastice, ci e un suflet care se descoperă. Pentru a vorbi despre Dumnezeu şi despre viaţa în El nu e nevoie de reflecţii complicate; cuvântul se naşte de la sine în suflet.

Conştiinţa dogmatică a unui ascet nu este roada reflecţiilor intelectuale asupra experienţei sale, lucru cu totul firesc din punct de vedere psihologic. Asceţii se depărtează de căile speculaţiei discursive, fiindcă aceasta nu slăbeşte doar intensitatea vederii Luminii, dar sfârşeşte prin a face să înceteze adevărata contemplaţie. Atunci sufletul se cufundă în întuneric, nemaipăstrând decât o cunoaştere raţională abstractă, lipsită de puterea vieţii.

La ce bun să reflectăm raţional asupra naturii harului, dacă nu simţim în noi lucrarea lui? La ce bun să declamăm patetic despre Lumina taborică, dacă nu rămânem existenţial întru ea? Ce sens are să facem subtilă teologie trini-tară, dacă nu avem în noi înşine puterea sfântă a Tatălui, iubirea blândă a Fiului, lumina necreată a Duhului Sfânt?

Conştiinţa dogmatică înţeleasă ca o cunoaştere duhovnicească e un dar al lui Dumnezeu. De asemenea, orice viaţă adevărată în Dumnezeu nu e posibilă decât prin venirea lui Dumnezeu. Nu întotdeauna aceasta a fost comunicată altora prin cuvânt rostit sau scris. Atunci când bună-voirea lui Dumnezeu se odihneşte peste un om, din sufletul acestuia lipseşte orice dorinţă de a explica experienţa trăită prin concepte raţionale sau interpretări logice. Sufletul n-are nici o nevoie să facă aceasta, fiindcă el ştie într-un mod sigur — nedovedit, e adevărat, dar care nici n-are vreo nevoie să fie dovedit — că trăieşte cu adevărat în Dumnezeu. Dacă îi rămân puteri, el năzuieşte la o plinătate încă şi mai mare; dacă însă lucrarea lui Dumnezeu întrece puterile sale, el rămâne tăcut într-o fericită istovire.

Traducerea experienţei duhovniceşti în termeni perfect adecvaţi nu e cu putinţă; cuvintele omeneşti nu sunt în stare să exprime viaţa duhului. Lucrurile inexprimabile şi chiar de neconceput în planul gândirii logice se ating însă prin trăire, într-un mod existenţial. Dumnezeu e cunoscut prin credinţă şi o comuniune vie; dar atunci când intervine cuvântul omenesc cu caracterul său convenţional şi fluctuaţiile lui, cădem pradă unor nesfârşite ezitări şi contradicţii.

Putem afirma cu siguranţă că nici un sfânt n-ar fi căutat să-şi exprime verbal experienţa sa duhovnicească, ci ar fi rămas de-a pururea în tăcere, această „taină a veacului viitor", dacă n-ar fi fost pus în faţa misiunii de a învăţa pe aproapele, dacă iubirea n-ar fi făcut să se nască nădejdea ca „măcar un singur suflet", cum scrie stareţul, să audă cuvântul şi, intrând pe calea căinţei, să-şi găsească mântuirea.

Temeiurile cunoaşterii dogmatice sunt pe deplin date încă de la prima experienţă a harului, şi dacă acest aspect al vieţii duhovniceşti, una şi indivizibilă, nu se manifestă numaidecât cu claritate, acest lucru nu e pentru că ar lipsi ceva darului dumnezeiesc, ci pentru că însuşirea acestui dar de către om e legată de un îndelungat proces interior.

Omul care vede pentru întâia oară Lumina dumnezeiască necreată, care e introdus pentru prima dată în lumea vieţii veşnice, e uimit şi rămâne nedumerit de noutatea vedeniei; şi, întrucât lumea care i se arată n-are nici o asemănare şi legătură cu lumea materială care ne înconjoară, el rămâne într-o fericită uimire pe care nu e în stare să o exprime în cuvinte. Va păstra tăcerea sau, dacă rosteşte unele cuvinte, ele vor părea aproape absurde. Dacă vocaţia lui nu e de a răspândi Vestea cea Bună, el va păstra pentru totdeauna ascunse în inima lui cuvintele pe care le-a auzit şi pe care nici o limbă omenească nu le-ar putea exprima.

Dar oricât de mare ar fi întâiul dar al harului, câtă vreme el n-a fost însuşit, omul rămâne expus fluctuaţiilor şi chiar căderilor. Apostolul Petru ne oferă aici un bun exemplu. Pe Muntele Tabor el a fost într-o fericită uimire; dar, mai apoi, în clipa Patimii lui Hristos s-a lepădat de El; mulţi ani mai târziu, el va cita în Epistola sa vederea Taborului ca o mărturie puternică în favoarea adevărului.

Răgazul necesar asimilării harului nu e acelaşi pentru toţi. Dar, în linii mari, procesul normal este următorul: întâia experienţă a vizitei lui Dumnezeu marchează profund omul întreg atrăgându-1 spre viaţa lăuntrică, spre rugăciune, spre lupta împotriva patimilor. în această fază, inima e plină de simţiri duhovniceşti şi experienţele trăite sunt atât de puternice încât atrag asupra lor întreaga atenţie a minţii. în faza următoare, pierderea harului cufundă omul într-o mare mâhnire care-1 aduce la o căutare deznădăjduită a pricinilor acestor pierderi şi a mijloacelor de a regăsi darul lui Dumnezeu. Numai după mulţi ani de schimbări neîncetate a acestor stări duhovniceşti, ani petrecuţi de regulă în citirea Sfintelor Scripturi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în convorbiri cu povăţuitori duhovniceşti şi alţi asceţi, în lupta împotriva patimilor, va descoperi omul în sine însuşi luminoasa cunoaştere a căilor mântuirii venită tainic şi „pe nesimţite" (Lc 17, 20). Această cunoaştere, pe care am numit-o conştiinţa dogmatică, e viaţa adâncă a minţii, şi nu o gnoză abstractă.[..]
(sursa Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul de Arhim.Sofronie)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3789 | tid:2144
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Despre Har
N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr începător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi trupul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu ştiam că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

***

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" [Mt 11, 29]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desăvârşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate întristările.

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El 1-a primit cu mi-lostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, smerit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pentru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul". Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu dorind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei?

„Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înălţat la cer?"

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv 1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?", sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!". Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.

***

In fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bucurie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-1 păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnului, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor
este înăuntrul nostru [Lc 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.

***

înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăratul, tatăl lui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un codru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea nemângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahi-lei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?"

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-1 caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut păduri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!

Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care l-a cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.

(sursa Insemnari - Cuviosul Siluan Athonitul)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3796 | tid:2144
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Domnul „nu ne-a lăsat orfani", ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mângâietor pe Duhul Sfânt [In 14,16-18] şi El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.

O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi în-drăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pacea şi iubirea Lui?"

***

De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?

Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului Duhului Sfânt şi cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este ea sufletului şi trupului.

De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoşti pe Stăpânul şi negrăita Lui milostivire faţă de tine? Ce mai vrei de la Stăpânul, Care ţi-a arătat o milă atât de mare?

Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicând harul Domnului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.

***

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heruvimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt".

***

Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da" [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu" [Mt 4,4].

Cuvioasa Maria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu". Trebuie să te obişnuieşti mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu judecată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării trebuie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

***

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi trebuie să-1 păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-1 pierde. Când sufletul pierde harul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul". în aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire după Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-1 poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pământul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne — se tânguia el — ridică-mă iarăşi în rai!"

Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumnezeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a depărtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să rămână totdeauna întru mine.

Când nu l-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?" Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dumnezeu, atât de mare şi de nesăturată este.

Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu lacrimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubirii Lui.

***

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-1 dai şi tot voia Ta a fost să-1 iei de la mine. Când nu-1 cunoşteam, nu-1 puteam cere aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău.

O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi să plângă ziua şi noaptea.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Tatăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte:

„Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc."

Dar, în acelaşi timp, se gândeşte:
„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi putea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic."

Şi iarăşi se gândeşte:
„Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oamenii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască."
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:3803 | tid:2144
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-1 cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-1 caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-1 găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mândrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol [1 Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hris-tos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. în lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

***

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire:

Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!"

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat". Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.
Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: ,Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu" şi „va vedea slava Mea" [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iubesc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ceruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

***

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace", cum spune Ioan Teologul [1 In 5, 19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. 1 In 4, 8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles sufletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-1 uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apostolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi" [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

***

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dulceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cât de milostiv este.

***

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

***

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Domnul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.
Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc la El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pământului ca la nişte nori care trec pe cer.

***

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine" şi: „voi în Mine şi Eu în voi" [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi