Sari la continut

Iisus Hristos
Cel intr-adevar om se sileste sa fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteste cele straine. Si straine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispretuieste asadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul cand vietuieste in chip drept si placut lui Dumnezeu, insa nu e cu putinta sa se faca aceasta de nu se va lepada de toate cele din - lume. Iar cel ce are minte, iubitoare de Dumnezeu stie tot folosul sufletesc si toata evlavia ce se naste din ea. Barbatul iubitor de Dumnezeu nu invinuieste pe nimeni pentru pacatele sale. Iata semnul sufletului care se mantuieste (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Duminica a 32-a dupa Rusalii ( a lui Zaheu )

- - - - -

6 postari la acest topic

#1 | pid:3784 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
ZACHEU VAMEŞUL - PR.ARSENIE BOCA

„Toţi murmurau şi ziceau: a intrat să poposească la un om păcătos." (Luca 19,7)

Ei, „drepţii", osândeau şi pe Iisus şi pe Zacheu.

Pe Iisus că nu se „ţine" sfânt, ci se „pogoară" şi cinsteşte cu venirea Sa pe un păcătos; iar pe păcătos îl osândeau ca nevrednic de Iisus. Mutra aceasta tulburată, din care sfredeleau ochii osândirii, iată că primeşte următoarea palmă, - mai întâi de la Zacheu:

„Atunci Zacheu, stând în faţa Domnului, a zis: iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi de-am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit."

Iată că îndreptarea omului „în faţa Domnului" astupă gura oamenilor. Dar le-a astupat-o şi Domnul, zicând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi el fiu al lui Avraam este".

Se vede limpede că Domnul îi are în vedere şi pe cârtitori, căci şi lor le bate răspunsul, pentru că de-ar fi vorbit Iisus numai cu Zacheu, i-ar fi zis acestuia aşa: că şi tu, fiu al lui Avraam eşti; dar nezicând aşa, se vede că le împrăştia acestora ţepele osândelor.

Iată prin urmare, că omul care se îndreaptă, fie el oricât de vameş şi de păcătos, simte bucuria pe care n-o rănesc osândele, şi nici el n-are om de osândit. De aci începe omul să samene cu Dumnezeu.

Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale, ci şi de toată dreptatea ta. Când „stai în faţa Domnului" eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de avuţia lumii, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; - ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.

De altfel nici n-ajungi „în faţa lui Dumnezeu" până n-ai întors toate ale Cezarului, înapoi Cezarului.

De aci încolo, începe sfinţenia.

Prislop. 30.1.49


Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3785 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii( Despre atotştiinţa şi mila lui Dumnezeu ) - PR.CLEOPA ILIE

O adîncul bogăţiei şi înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui!(Romani 11, 33)

Iubiţi credincioşi,

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfînta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzînd pe Mîntuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, s-au aprins de mînie asupra Domnului şi cîrteau că a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19, 7). Şi aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoşi pe toţi vameşii care adunau impozitele împărăteşti şi făceau multe nedreptăţi în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, ştiutorul inimilor şi cunoscătorul gîndurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscînd de departe credinţa cea mare a lui Zaheu şi aşezarea cea bună a sufletului său, văzîndu-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: Zahee, grăbeşte-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta (Luca 19, 5).

În multe părţi ale Sfintei Scripturi şi în multe părţi ale zidirii Sale, se arată ştiinţa cea fără de margine a Atotputernicului şi Preaînţeleptului Dumnezeu. Aşa vedem că Mîntuitorul, cunoscînd aşezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale şi stătea la puţul lui Iacov. În acel timp a venit şi femeia samarineancă să scoată apă şi prin cuvintele Lui cele dumnezeieşti, a fost vînat sufletul ei la credinţa în Hristos şi prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5). Altădată venind Mîntuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit şi cei ce strîngeau dajdia pentru templu şi au întrebat pe Apostoli, zicînd: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? (Matei 17, 24)

Auzind Mîntuitorul, a zis lui Petru: Mergînd la mare aruncă undiţa ta şi la peştele care se va prinde întîi, deschizîndu-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine (Matei 17, 27). Cine nu poate înţelege de aici cît de nemărginită este înţelepciunea lui Dumnezeu, că şi cele ce sînt în pîntecele peştilor de faţă sînt înaintea Lui.

Dumnezeu care ştie gîndurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutînd spre credinţa şi rîvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicînd: Zahee, grăbeşte-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu cînd Mîntuitorul a venit în casa lui? Ştiind că este socotit de toţi om păcătos şi văzînd pe mulţi invidioşi că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator şi nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mîntuitorul: Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit (Luca 19, 8).

Vedeţi osîrdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeţi ce face o inimă care iubeşte pe Dumnezeu, cînd vine întru cunoştinţa păcatelor sale? Vedeţi cum se făgăduieşte să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptăţit, spre a cîştiga milă şi îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în faţa Mîntuitorului de nedreptăţile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat şi dator şi aşa făgăduieşte ca să dea jumătate din averea sa la săraci şi dacă a nedreptăţit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult.

Mustrarea conştiinţei i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărî singur acest mijloc de îndreptare în faţa Preaînduratului nostru Mîntuitor. Această hotărîre a lui de îndreptare a fost primită de ştiutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale şi ca o arvună a mîntuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul lui Avraam (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, cîtă milă şi îndurare ai cîştigat de la Dumnezeu prin rîvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta şi iertarea păcatelor tale, căci nu numai mîntuirea casei tale ai cîştigat, ci şi fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam! Ci numai hotărînd din toată inima ta că te vei face milostiv şi drept, urmînd lui Avraam cu credinţă şi făgăduinţă, şi Dumnezeu a primit pocăinţa ta, căci cercătorul inimilor fiind de faţă la a ta mărturisire din inimă, ţi-a socotit ţie ca o împlinire desăvîrşită a datoriilor tale şi fiul lui Avraam te-a numit pe tine.

Iubiţi credincioşi,

La Dumnezeu nu există nici neştiinţă, nici neputinţă. El pururea priveşte în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: Tu singur ştii inima tuturor fiilor omeneşti (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu şi la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, cînd zice către Samuel: Să nu te uiţi la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la faţă, iar Dumnezeu se uită în inimă (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul şi Atotştiutorul nostru Mîntuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu şi văzînd în inima lui dragoste mare, credinţă, evlavie şi rîvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mîntuirea casei lui şi pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cîrteau că Domnul "a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredinţat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. De aceea a zis: Că a venit Fiul Omului să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: Că de mila Domnului este plin tot pămîntul şi îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 32, 5).

Ştiinţa cea atotcuprinzătoare şi fără de margine a lui Dumnezeu priveşte spre toate inimile oamenilor şi dacă vede o inimă înfrîntă şi zdrobită pentru ceea ce a greşit înaintea Lui nu o pedepseşte (Psalm 50, 18), ci cu mila şi cu darul Său o luminează şi o păvăţuieşte la calea mîntuirii. Dacă bunătatea şi mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greşiţi şi smeriţi cu inima care sînt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mîntuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi Toţi multe greşim (Iacob 3, 2) şi Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit şi întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfîntul Botez şi fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăinţă? Ştim iarăşi din Dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu celor mîndri la stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ştia cu adevărat păcatele lui Zaheu vameşul, dar a văzut şi marea lui smerenie şi rîvnă pentru pocăinţă. De aceea a venit să găzduiască în casa sa şi l-a învrednicit de iertarea păcatelor.

Iubiţi credincioşi,

Pocăinţa casei lui Zaheu din Sfînta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creştină din zilele noastre, pentru noi toţi care sîntem fii ai lui Dumnezeu după har şi oameni păcătoşi după fapte. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu şi pocăinţa prin care sîntem miluiţi şi iertaţi, nimeni dintre creştini nu ar putea fi mîntuiţi. Dumnezeu care ne-a creat ne oferă în dar mila şi dragostea Lui de Tată, iar noi ca fii trebuie să-i oferim pocăinţa noastră, smerenia noastră, lacrimile noastre de căinţă, spovedania şi părăsirea păcatelor.

Dumnezeu este atotştiutor şi cunoscător al inimilor noastre. El ne ştie înainte de a ne naşte. El cunoaşte şi vede cugetele minţii şi inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez şi pînă în clipa morţii, îngerii noştri păzitori scriu faptele şi gîndurile noastre bune şi rele. Ei ne numără paşii pe care-i facem la biserică, la pocăinţă, la cercetarea bolnavilor sau la săvîrşirea faptelor rele. Iar în ceasul morţii, îngerii noştri păzitori ne însoţesc, împreună cu faptele noastre bune şi rele, pînă la scaunul judecăţii, în faţa Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieţii noastre ne-am spovedit păcatele la preoţi, dacă le-am părăsit şi am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebaţi şi osîndiţi pentru păcatele mărturisite şi ispăşite. Iar dacă vom muri nepocăiţi, adică nespovediţi şi în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăinţa vameşului Zaheu este un model de pocăinţă pentru toţi creştinii şi este singura cale de îndreptare şi împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameşul. Era cel mai lacom şi mai zgîrcit dintre iudei, că asuprea pe săraci şi pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie şi nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conştiinţă pentru păcatele sale, căuta un povăţuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Şi cînd a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credinţă să-L vadă măcar de departe. Şi fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mîntuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Şi cunoscînd că se căieşte din inimă de păcatele lui şi doreşte să se mîntuiască l-a chemat la Sine: Zahee, grăbeşte-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta! Deci îndată a coborît şi L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mîntuitorul în casa unde îşi adunase atîtea averi furate de la săraci şi văduve! Dar îl mustra conştiinţa pentru păcatele făcute şi de aceea, silit de conştiinţă, a început să-şi mărturisească singur păcatele şi să-şi ia de bună voie aspru canon: Iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!

Vedeţi ce a făcut Zaheu vameşul? Întîi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi şi-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi şi-a luat singur canon de pocăinţă pentru cele făcute şi la urmă Mîntuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam! (Luca 19, 9).

Aşa trebuie să facem şi noi, fraţii mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toţi sîntem biruiţi de lăcomie, de zgîrcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăinţă. Încă şi casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca şi în noi, stăpîneşte mîndria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrînare, pentru beţie, pentru cele trecătoare. De aceea sînt şi atîtea boli, certuri şi dezbinări în familiile creştinilor, pentru că puţini mai sînt care caută din inimă pe Dumnezeu şi doresc cu adevărat mîntuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creştină mai slăbită şi robită de păcate ca acum.

Dar Dumnezeu, care ştie toate şi priveşte în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăinţă şi doreşte să intre în casa sufletului nostru.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăinţă. El vine la noi prin Sfînta Spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie, care se sfinţeşte şi se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cît mai regulat la biserică, dacă ne vom plînge păcatele şi le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rînduit şi vom primi cu evlavie Trupul şi Sîngele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu şi El Însuşi va veni la noi şi ne va zice: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, că şi acesta este fiul lui Dumnezeu după dar. Amin.
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3786 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Zaheu - Sf.Ioan Maximovici
Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai-marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo. Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: „Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie. Şi, văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: „Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).
Cine este Zaheu? „Mai-marele vameşilor.” Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje. Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6). Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fil. 3, 5). Şi, în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.
Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propovăduiau, o tâlcuiau. Rostul demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic, şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi, ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).
Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33). Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.
Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dăjdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare. Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22, 17). Ei ştiau că, dacă Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde că da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.
Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi, în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.
Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc(Acest nume, ca atare, nu există în Faptele Apostolilor şi în Evanghelie.) şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5,37) şi cu mare greutate reuşi arhiereul Iazar(Nici acest nume nu există în Faptele Apostolilor. Apare citat în acelaşi loc (Fapt. 5, 34) un „fariseu, anume Gamaliel”, care a liniştit cu altă ocazie mulţimea (care voia să-i ucidă pe apostoli) şi care vorbeşte despre Iuda Galileianul.) să liniştească atunci mulţimea.
În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor. Acceptarea unei asemenea slujbe era corelată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).
Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.
Iată cine erau vameşii. Iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.
Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai-marele vameşilor - arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.
Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi, împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie. Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?
Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit. Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.
Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi, în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.
Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu. Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre, şi a purtat durerile noastre”. Şi, dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine.
Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii. Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care crescuse în cale.
Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci: Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.
Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi.
Doamne, Doamne, şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, neam lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum 1-ai pomenit odinioară pe Zaheu!
(Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi, împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero. Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să i-1 pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni, şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă).
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:3787 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
„Cel ce-şi astupă urechile sale ca să nu audă pe cel sărman va striga şi el şi nu va fi cine să-1 audă" (Pilde 21, 13). Şi ne mai minunăm adesea: „De ce Domnul nu ascultă rugăciunile noastre?". Iată pricina! Pentru că s-a întâmplat, pesemne, să ne astupăm urechile când ne ruga vreun nevoiaş: iată că nici Domnul nu ne ascultă pe noi. Dar încă nu e mare necaz dacă nu suntem ascultaţi când ne rugăm pentru vreun folos vremelnic; necazul adevărat va fi de nu ne va asculta Domnul când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Si nu ne va asculta dacă plângerea pe care o îndreaptă către Dânsul cei trecuţi de noi cu vederea va fi mai puternică decât rugăciunile noastre. Trebuie să ne grăbim a preîntâmpina această nenorocire grozavă, urmând pilda lui Zaheu, care pentru înţeleptele sale hotărâri a auzit de la Domnul: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia" (Lc. 19, 9).
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#5 | pid:3811 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
CUVANT IN DUMINICA LUI ZAHEU - Sfantul Luca al Crimeei

I. Setea de innoire duhovniceasca

Iisus, intrand, trecea prin Ierěhon. Si iata, un barbat cu numele Zaheu, si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat; si cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, fěindca era mic de statura. Si alergand inainte, s-a suit intr-un sicomor ca sa Il vada, caci pe acolo avea sa treaca (Luca 19, 1-4).

“Vamesi se numeau strangatorii impozitelor. Ei puteau dobandi bani pe cale nedreapta la stransul impozitelor, si o faceau. Erau cruzi si lacomi, jefuiau poporul, iar acesta ii ura. Insusi cuvantul „vames” ajunsese pentru popor totuna cu “pacatos”.

Zaheu era mai-marele vamesilor, si asupra lui apasa si mai greu ura poporului decat asupra vamesilor de rand - dar iata ca omul acesta pacatos s-a aprins de dorinta de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos, despre Care auzise atat de multe. Cand Domnul a trecut pe langa pomul unde sedea Zaheu, S-a oprit deodata si a grait: Zaheu, coboara mai repede din pom si mergi acasa, fě­indca astazi trebuie sa vin la tine!

Pentru ce Domnul, trecand printr-o multime uriasa de popor, Si-a intors dintr-o data luarea-aminte asupra lui Zaheu? Pentru ce l-a chemat pe nume? Fiindca Domnul, Atoatestiutor fiind, cunostea nu doar numele lui Zaheu, ci si inima lui, si dorintele lui.

Dar ce s-a intamplat in sufletul lui Zaheu? Cum se simt oamenii care, asemenea lui, traiesc in nedreptate, de Dumnezeu nu se tem si nu se rusineaza de nimeni (v. Luca 18, 2)? Sufletul lor pacatos nu cunoaste odihna nici ziua nici noaptea. Cat de greu este pentru ei sa indure dispretul si ura poporului! Propria constiinta le roade fara incetare, ca un vierme crunt, inima – dar patima banilor inabusa totul. „N-au decat sa ne dispretuiasca, spun ei, in schimb suntem bogati. Avem de toate”.

Credeti ca e usoara o viata ca aceasta? Nu, ci e foarte grea. Greu este a inabusi mereu glasul constiintei. Greu este sa duci povara urii si dispretul oamenilor. Asa era si cu sufletul nefericitului Zaheu. Dar de ce dorea el atat de tare sa Il vada pe Domnul Iisus Hristos, de ce s-a suit in smochin ca sa-L priveasca macar din departare? Din simpla curiozitate? Nu: el simtea si stia cat de Mare si Sfant este Domnul Iisus Hristos. Auzise despre extraordinarele Lui minuni, despre redarea vazului orbilor, despre invierea mortilor, si sufletul lui pacatos tresalta.

Nu simpla curiozitate il atrasese, ci dorea tare de a privi macar la Cel mai sfant decat toti sfintii, la Cel atat de potrivnic intunecarii si nedreptatii propriului lui suflet. Constiinta lui pacatoasa era miscata ca niciodata. Nazuia sa-L vada pe Prorocul cel minunat, asemenea Caruia lumea inca nu cunoscuse, si in inima sa gandea: „Dar eu, pacatosul, voi ramane incurcat si pe mai departe in viata aceasta ticaloasa, pentru care oamenii ma urasc si ma dispretuiesc?”

Domnul stia ce cotitura avusese loc in sufletul lui pacatos, stia ca acest su­flet nu este greu de mantuit. Tocmai de aceea S-a si hotarat sa mearga in casa lui Zaheu.

Zaheu s-a dat jos repede din pom si a fugit acasa pentru a-L primi pe Dom­nul Iisus Hristos. Dupa aceea, cutremurat de vizita lui Hristos, a stat inaintea Lui si, lepadand indata si cu hotarare lacomia sa de bani, a zis:

Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracělor, si daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit (Luca 19, 8).

Iata ce pilda de adanca pocainta; iata cum a cutremurat sufletul acestui om pacatos cercetarea dumnezeiasca! Tocmai la el, un pacatos atat de ticalos, dispretuit de oameni, sa vina Insusi Domnul Iisus Hristos?! Dar Domnul ce a raspuns? Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam (Luca 19, 9).

Asadar Zaheu, om pacatos, manat de nevoia simtita launtric a renasterii duhovnicesti, a inceput sa caute intalnirea cu Hristos – si aceasta intalnire a avut loc, aducand mantuire casei lui. Sfanta Biserica ne indeamna sa-L cautam pe Domnul urmand pilda lui Zaheu, sa inviem in sufletul nostru frica de Dumnezeu dandu-ne seama de pacatosenia noastra si de nevoia pocaintei si innoirii.

Dar noi, spuneti-mi, oare putine pacate avem? Oare nu suntem toti datori sa ne pocaim din toata inima, ca si Zaheu, si, asemenea lui, sa ne platim datoriile fata de cei pe care i-am necajit? Sa ne fěe pilda intotdeauna aceasta intoarcere la credinta a mai-marelui vamesilor! Sa ne straduim si noi, cand ne va cerceta Domnul in chip nevazut, sa Il primim asa cum L-a primit Zaheu si sa ne invrednicim de aceleasi cuvinte pe care le-a auzit el! Amin.

II. Hristos ne cheama la pocainta

Sfanta Biserica ne cheama astazi sa patrundem in talcul istorisirii evanghelice despre Zaheu. As vrea sa va atrag luarea-aminte asupra urmatoarelor ei momente.

Cand Domnul Iisus Hristos, trecand pe langa Zaheu, S-a oprit si l-a chemat pe nume ca pe un prieten, ca pe un cunoscut vechi: Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman (Luca 19, 5), ce vifor a cutremurat pe neasteptate inima pacatosului vames? „In casa mea vrea sa vina acest Sfant al sfěntilor, acest Facator de minuni? Asadar nu Ii este scarba de mine?” Totul s-a rasturnat deodata in inima lui: a devenit dintr-o data alt om.

„De ce, veti intreba, s-a petrecut in el o astfel de schimbare?”Deoarece cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura... dintre incheieturi si madulare (Evrei 4, 12), intr-un anume fel el taie omul in doua dintr-o data, schimband totul in el. Puterea chemarii Domnului, puterea dragostei dumnezeiesti e nesfarsit de mare. Ea a pricinuit o astfel de intorsatura nu doar in sufletul lui Zaheu, ci si in sufletul unui alt vames – Levi, ce mai apoi a devenit Sfantul Apostol si Evanghelist Matei.

Si acum, cand citim sau cand auzim cuvintele lui Dumnezeu ce sunt intiparite in Evanghelie, ele pricinuiesc acelasi cutremur in sufletele noastre.

Stim din Vietile Sfěntilor ca multi dintre ei au apucat-o pe calea nevointei datorita simplului fapt ca au ascultat in biserica spusele lui Hristos: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24), sau cuvintele graite carturarului ce cauta desavarsirea: Da­ca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor (Matei 19, 21), sau cuvintele despre faptul ca El trebuie iubit mai mult decat tatal si mama, de­cat fratii si surorile, chiar decat propria viata (v. Matei 10, 37). Cuvintele acestea ale Domnului au lucrat cu atata putere asupra sufletelor lor, incat s-au hotarat deodata sa lase totul, sa vanda totul si sa imparta la saraci, sa-si paraseasca familia, sa isi ia crucea si sa urmeze lui Hristos. Asa s-a intamplat cu Sfěntii An­tonie cel Mare, Macarie Egipteanul, ce au plecat in pustia salbatica a Egiptului, precum si cu multi altii.

Iata, asadar, ce putere are cuvantul lui Dumnezeu – dar care este taina acestei puteri? De ce are cuvantul lui Dumnezeu o lucrare atat de puternica asupra oamenilor? De ce l-au cutremurat atat de mult pe Zaheu cuvintele simple ale Mantuitorului? Fiindca in cuvintele acestea, care i-au fost graite lui, dar ne privesc pe toti, se simtea nemarginita dragoste dumnezeiasca a Mantuitorului nostru, se simtea ca pe noi, pacatosii, ticalosii, calcatorii legii dumnezeiesti, Hristos nu ne leapada, ci li este mila de noi, ne iubeste si ne cheama pe calea mantuirii.

Iar fariseii, care se socoteau pe sine drepti si dascali ai lui Israel, ii urau si ii dispretuiau pe acei nefericiti, ii infěerau cu vorbe rele, nu voiau sa aiba de-a face in nici un fel cu ei, socotindu-i necurati si nevrednici.

Hristos insa nu a facut asa. Cand a intrat in casa lui Zaheu, care L-a primit cu bucurie, acolo au venit de asemenea multi vamesi, multi pacatosi multe desfranate, si au sezut cu El la masa. Fariseii si carturarii, vazand aceasta, erau nemultumiti si carteau impotriva Domnului.

Alta data, intr-o situatie asemanatoare, El le-a raspuns celor care isi puneau nadejdea numai in rugaciunile lor fatarnice, facute de ochii lumii la raspantii, si care sperau sa dobandeasca prin aceasta mantuirea: Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa; ca n-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta (Matei 9, 13).

A fost o vreme cand era nevoie de jertfe, fiindca acestea erau preinchipuire a singurei Jertfe adevarate, a Jertfei pe Cruce de pe Golgota – dar dupa ce s-a savarsit aceasta infricosata si ultima Jertfa, vechile jertfe au incetat si a venit o era noua, era milostivirii si a dragostei, pe care a adus-o pe pamant Domnul Iisus Hristos.

El vrea de la noi bunatate, milostivire fata de oamenii nefericiti, slabi, fata de cei cazuti si dispretuiti, chiar si fata de cei pe care s-ar parea ca avem depline drepturi de a-i socoti lepadati: fata de hoti, de banditi, de curve, de ucigasi. „Cum asa, veti intreba, suntem datori sa-i iubim si pe astia?” Da, tocmai cu ei trebuie sa fim mai atenti, tocmai fata de ei trebuie sa avem cat mai mult tact in cuvinte, fiindca sunt grav bolnavi cu duhul.

Nu-i asa ca fata de trupul bolnav avem mai multa grija si gingasie decat atunci cand este sanatos? Ei bine, sa stiti ca si acesti nefericiti, pe care noi ii socotim niste lepadati, au si ei inima omeneasca, ii mustra constiinta, se chinuie. Le este greu sa duca povara lepadarii, dispretului si blestemului obstesc.

Stiu din experienta cat de usor este sa misti o asemenea inima nelegiuita. Credeti-ma, pana si criminalul cel mai inrait se cutremura in inima sa cand aude nu vorba rea a osandirii, ci vorbe de respect si de dragoste. Sufletul lui poate fi renascut printr-o vorba buna, daca aratam respect pentru demnitatea lui de om cazuta atat de jos; astfel putem savarsi in el o intorsatura asemenea celei pe care a savarsit-o Domnul in inima vamesului Zaheu – si el va merge dupa voi, va incepe sa va slujeasca, va va rasplati cu un adanc devotament pen­tru faptul ca nu il blestemati, ca nu il osanditi, pentru vorba voastra buna, cu care nu era deloc obisnuit.

Asadar sa nu ne semetim asupra nimanui, sa ne aducem aminte totdeauna de pacatele noastre si sa iubim pe toti semenii nostri, pana la unul, fěindca nu stim cum este inima lor inaintea lui Dumnezeu. Vietile Sfintilor ne arata ca au fost talhari care au savarsit multime de omoruri, iar dupa aceea, sub inraurirea harului lui Dumnezeu, au incetat deodata, si-au coborat mainile insangerate si au intrat cu capul plecat in manastire, unde s-au pocait ani multi, asa cum noi nu stim sa ne pocaim — iar Domnul a primit pocainta lor si i-a indreptat cu desavarsire, in asa fel ca au primit chiar darul facerii de minuni. Si atunci cum vom cuteza noi sa ne semetim asupra celor care se vor pocai, poate, si vor primi de la Atotputernicul Dumnezeu iertarea tuturor pacatelor? Caci numai pocainta adanca ne curateste inaintea lui Dumnezeu.

Vamesi, talhari si desfranate au ascultat chemarea lui Hristos la pocainta si I-au adus jertfa inimile lor infrante. Domnul a mantuit nu numai pe Zaheu, ci si pe curva ce I-a spalat picioarele cu lacrimi, le-a sters cu parul ei si a varsat pes­te el mir de mult pret (v. Luca 7, 38); a mantuit si pe talharul rastignit alaturi de El pe cruce, care a zis: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Tal Domnul i-a raspuns: Astazi vei fi cu Mine in Rai (Luca 23, 42-43).

Domnul a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut (Luca 19, 10) — nu doar pe cei pierduti care-L inconjurau in timpul vietii Sale pamantesti, ci si pe cei din vremurile urmatoare, printre care ne numaram si noi. El sta la usa inimii fiecaruia dintre noi, si bate, si cere cu smerenie sa-L lasam inauntru. Se opreste langa fiecare dintre noi, ne cheama pe nume, si ne cheama la pocainta, si ne mantuieste.

Nici in vremea de astazi nu sunt putini pacatosi asemenea lui Zaheu, dar unii dintre ei, spre deosebire de acesta, nu se hotarasc nici macar sa priveasca la Crucea lui Hristos, nu se hotarasc sa intre in biserica, socotindu-se pierduti, gata osanditi, crezand ca nimeni nu-i va mai mantui si ca Hristos le-a intors spatele. Credeti ca e adevarat? Nu, nicidecum! Domnul nu intoarce spatele nimanui. El a zis: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara (Ioan 6, 37). Eu sunt Pastorul cel bun, Pastorul cel bun sufletul Sau Il pune pentru oile Sale (Ioan 10, 11).

Pentru noi toti, oile cele bolnave si raioase, Domnul a pus sufletul Sau pe Crucea de pe Golgota. La Sfantul Proroc Iezechiel citim: Eu voi paste oile Mele si le voi odihni pe ele, zice Domnul Dumnezeu. Pe cea pierduta o voi cauta, si pe cea ratacita o voi intoarce, si pe cea zdrobita o voi intari, si pe cea tare o voi pazi, si le voi paste pe ele cu judecata (Iezechiel 34, 15-16). Iata ce spune din partea Domnului Prorocul Isaia: Au doara va uita femeia pe pruncul sau, sau nu ii va fi mila de fiii pantecelui sau? Ca de va si uita femeia pe acestia, Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul (Isaia 49, 15). Atat de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Chiar daca omul va fi plin de tot pacatul si va face tot ce ii inchide intrarea in Imparatia cerurilor, chiar daca un mare nevoitor va deveni preacurvar si ucigas, tot nu trebuie sa deznadajduiasca. Chiar daca va ajunge cineva la treapta cea mai de pe urma a faradelegii, iar apoi se hotaraste sa se intoarca pe calea virtutii, Domnul si pe unul ca acesta il primeste, si de unul ca acesta Ii este mila, si il vindeca, si il intareste, si Se bucura de mantuirea lui ca un Pastor bun, ca un Parinte iubitor. El nu leapada niciodata pocainta lipsita de fatarnicie.

Deci sa ne amintim intotdeauna de aceasta si sa nazuim spre Domnul cu toata inima! Amin”.

(sursa Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#6 | pid:3812 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
PREDICĂ LA DUMINICA A 32-A DUPĂ RUSALII (A LUI ZAHEU) de Mitropolitul Augustin de Florina

SOARTĂ?

„Şi când a sosit la locul acela, Iisus, ridicându-şi ochii, l-a văzut” (Luca 19, 5) [...]

Un om, care nu are nicio idee despre cuvântul lui Dumnezeu şi judecă lucrurile lumeşte, când aude că Hristos S-a oprit pe cale, Şi-a înălţat ochii şi l-a văzut pe Zaheu în copac, va spune că aşa a fost sortit. Dar oare acest fapt a fost sortit? Şi, în genere, se pune întrebarea: Există soartă?

***

Strămoşii noştri antici, care adorau idolii, aveau printre alte zeităţi şi pe zeiţa Τihi sau Soarta. Confecţionau statui, care o prezentau pe Tihi (Soarta), ca pe o femeie care deţine comori şi le împrăştie unde vrea. Toate le atribuiau Sorţii; şi cele plăcute şi cele neplăcute. – Aşa a vrut soarta, destinul!…

Hristos a nimicit idolii. Şi totuşi există oameni, care pe de o parte se numesc creştini, însă gândesc şi vorbesc ca nişte închinători la idoli. – Soarta, zic. A fost sortit!… Unul e norocos, altul e ghinionist… Şi este atât de înrădăcinată în inimile lor ideea de soartă, încât aceşti oameni L-au anulat pe Dumnezeu; toate le subordonează sorţii. Dar mai există şi unele femei, care profită de ignoranţa oamenilor şi zic – chipurile, că din câteva semne prevăd viitorul. – Să-ţi spun soarta!… Şi şterpelesc portofelele celor neghiobi.

Dar soartă şi destin nu există. Acestea sunt fantezii. Să luam de pildă ceea ce s-a întâmplat în Ierihon. Întrebăm: Întâmplarea aceasta a fost sortită? Nu. Pentru că înainte ca Hristos să privească, a premers un şir de acţiuni.

Zaheu era mai-marele vameşilor. Dar când a auzit că a venit Hristos în cetate, i s-a născut dorinţa de a-L cunoaşte pe Hristos. A ieşit în drum, dar pentru că era mic de statură, nu putea să-L vadă. De aceea, a alergat înainte ca un copilaş, s-a căţărat într-un copac şi de acolo aştepta să treacă Hristos, ca să-L vadă. Această dorinţă puternică a lui Zaheu a văzut-o Hristos, Care cunoaşte inimile oamenilor, şi a hotărât să-i îndeplinească dorinţa puternică şi să-i răsplătească bunăvoinţa. Dacă Zaheu n-ar fi avut această râvnă, Hristos nu Şi-ar fi ridicat privirea spre el. Aşadar, evenimentul n-a fost sortit. Zaheu a meritat interesul lui Hristos. Atâţi alţi oameni, care erau în jurul Lui, nu s-au învrednicit de onoarea de care a fost învrednicit Zaheu.

Dar la fel ca în cazul lui Zaheu, aşa şi în alte episoade şi întâmplări din viaţă nu există soartă. Fiecare om este creatorul sorţii lui. Pentru că Dumnezeu a dat omului şi minte şi inimă şi conştiinţă şi libertate, ca să se gândească, să judece şi să ia hotărâri care să fie spre folosul lui şi spre propăşirea lui. Îşi foloseşte bine darurile dumnezeieşti? Va avea o soartă bună, va trăi fericit. Foloseşte rău aceste daruri? Va avea o soartă rea, va trăi mizerabil. Cine e de vină?

Unul se duce şi doarme pe gura unei fântâni. Noaptea, în timp ce doarme, se întoarce pe-o parte, cade în fântână şi se îneacă. Întrebăm: Cauza este inexistenta soartă? Sau el însuşi, care ar fi trebuit să se gândească la asta înainte de a se întâmpla? Din nefericire, acelaşi lucru îl fac mulţi, iar după aceea îşi blesteamă soarta. Vreţi şi alte exemple? Unul se îmbată. În pofida sfatului medicului, în pofida îndemnurilor şi lacrimilor femeii şi copiilor lui, prietenilor şi rudelor lui, acesta continuă să bea. Se îmbolnăveşte. Devine alcoolic. Cele dinăuntru ale lui ard. Moare. Cine e de vină? Soarta inexistentă sau patima băuturii? Altul este jucător la cărţi şi joacă tot timpul. În sfârşit, falimentează şi ajunge la închisoare. Cine e de vină? Soarta sau patima lui? Bine zice poporul: „Cum îţi aşterni aşa vei dormi”. Astfel, prin aceste exemple se demonstrează că omul este creatorul viitorului său, al sorţii lui.

Dar trebuie să mărturisim că există şi lucruri care nu depind de acţiunile omului. Astfel de lucruri sunt de pildă cutremurul, inundaţia, neplouarea, seceta, epidemiile şi alte rele care se întâmplă în viaţa umană. [...]

***

Concluzia noastră este că nu există soartă. Omul prin faptele lui bune sau rele este creatorul viitorului său. Dar deasupra tuturor stă Dumnezeu, Care, fără să anuleze voinţa omului, se îngrijeşte cu nesfârşită dragoste de întreaga Lui creaţie, iar mai înainte de toate de om. Aşadar, nu sorţii, nu destinului şi norocului, ci „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” (Dumnezeiasca Liturghie).
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#7 | pid:3813 | tid:2143
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 875 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI
“Cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh dea­supra naturii, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Mai uşor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât din vale. Zaheu era mic de statură si, vrând să-L vadă pe Hristos, s-a suit în­tr-un copac înalt. Cine vrea să-L întâlnească pe Hristos trebuie să se curătească, pentru că-L întâlneşte pe Sfântul Sfinţilor. Zaheu era întinat de iu­birea de argint si nemilostivire si, când s-a întâlnit cu Hristos, s-a grăbit să se cureţe prin pocăinţă si facere de bine. Căinţa este părăsirea cărărilor rele bătătorite de picioarele oa­menilor, precum si de gândurile si dorinţele lor, si întoarcerea pe o cale nouă: calea lui Hristos.

Dar cum să se pocăiască păcătosul până ce nu-L întâlneşte pe Domnul în inima sa si nu îşi cunoaşte ruşinea ? Mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuţul Za­heu L-a întâlnit în inima sa şi s-a ruşinat de căile sale. [...] Fericitul Augustin a simţit durerea aceasta de moarte, care l-ar fi ucis dacă n-ar fi ajuns degrabă la ruşine şi la frica de Dumnezeu. Căinţa este străvederea dintr-o dată a leprei care te roade şi strigă­tul de ajutor către Vindecătorul. E ca şi cum un om având părul negru si neprivindu-se multă vreme în oglindă s-ar uita deodată si s-ar vedea cu părul albit. Asemeni omului acestuia e si păcătosul care crede fără grijă despre sine că e sănătos la suflet, până într-o zi când ochii i se deschid si vede că e plin de lepră. Dar până nu se uită într-o oglindă cum are să vadă lepra de pe sine ? Unde e acea oglindă ?

Oglinda e Hristos, oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite si să se vadă aşa cum sunt. In Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut si aşa cum trebuie să-l mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dina­fară, văzându-L pe Hristos a văzut si cumplita lepră care-l acoperea, si durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos.

Căinţa e începutul lepădării de voia proprie, începutul supune­rii în faţa voii lui Dumnezeu. Trăind în voia sa, omul ajunge curând în vizuina fiarelor, în ocolul vitelor, lipsit de vrednicia sa împărătească. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa si să fi rămas om. „Om” nu e niciodată sinonim cu „voie proprie”; om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă si nebiruită a lui Dumnezeu. Cine trăieşte după voia sa trăieşte în nebunie, în întuneric si în scrâşnirea dinţilor, însuşi trupul îi e întuneric si scrâşnet, la fel şi sufletul. Voia de sine deschide uşa viermelui neadormit care devoră şi trupul şi sufletul. Căinţa este descoperirea cuibului de şerpi din sine însuşi. „Vai mie”, strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis şi vede, „Vai mie, de unde au crescut în mine viermii aceştia ? Cine mă va izbăvi de ei?”

Evanghelia de astăzi ne înfăţişează un păcătos care s-a întors. Este Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt[...] Din dumnezeiască rânduială, în Evanghelie sunt pomenite doar cateva pilde de pocăinţă, pline însă de învăţăminte din neam în neam. Pilda Apostolului Petru ne arată căderea în mai multe rânduri din pricina fricii de oameni, si căinţa înnoită ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pilda femeii păcătoase ne dezvăluie lepra desfrâului si vindecarea de lepra aceasta. Pilda lui Zaheu ne arată lepra lă­comiei şi vindecarea de ea. Pilda tâlharului pocăit pe cruce ne arată putinţa mântuirii si puterea mântuitoare a căinţei fie si pen­tru cei mai mari nelegiuiţi, şi fie si în ultima clipă: a morţii.

Toate acestea sunt pilde ale unei căinţe pline de nădejde, care duce la viaţă. Ele ne stau dinainte tocmai pentru ca, în păcătoşenia noas­tră, să putem alege calea mântuirii. Dar mai este şi o căinţă care duce la moarte, deznădejde şi ucidere de sine, şi aceasta a fost căinţa vânzătorului Iuda: Am greşit vânzând sânge nevinovat… şi, ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 4-5). O astfel de căinţă, ce duce la deznădejde si omor, nu e căinţa creştină cea binecuvântată, ci mânie satanică asupra sa însuşi, asupra lumii şi a vieţii. Dar să ne oprim astăzi asupra minunatei pilde de pocăinţă a mărunţelului Zaheu, despre care ni se vorbeşte în Evanghelia de astăzi.

[...] Dar în Zaheu păcătosul s-a deşteptat Zaheu omul, întunecat până atunci de cel mai dinainte, şi acesta s-a grăbii să se înalţe ca să-L vadă pe Omul fără de păcat, să vadă chipul său cel dintâi, curat si neschimbat. Zaheu a alergat aşadar şi s-a suit, ca pe o scară, într-un sicomor ce creştea pe marginea drumului pe unde avea să treacă Domnul.

Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. Din cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci Domnul pe el: Iisus, privind în sus, a zis… Domnul l-a chemat pe Zaheu. L-a văzut pe Zaheu în duh cu mult mai înainte de a da cu ochii de el când a sosit la locul acela[...]

[Dumnezeu] ne vede, şi noi nici nu ne dam seama, îl căutăm cu trudă, iar El ne-a si aflat. Doar să ne îndreptăm spre El ochii minţii, dorind din toată inima sa-L vedem, şi El ni se va şi arăta şi ne va chema pe nume, îndemnându-ne să coborâm din înălţimea primejdioasă a cugetării după simţuri în inimă, în casa noastră cea adevărată, prin rugăciune. Atunci ne va spune Domnul, fiecăruia: astăzi în casa ta trebuie să rămân. Când mintea omului coboară in inimă si, tinde, scăldată în lacrimi, spre Dum­nezeul cel viu, inima se face loc de întâlnire între Dumnezeu si om. Si acesta este înţelesul adânc, duhovnicesc, al celor întâmplate cu Zaheu.

[...] A lasat cartitorii sa cârtească, batjocoritorii sa batjo­corească, nemulţumiţii să se plângă, iar El şi-a urmat calea în tăce­re. A intrat la Zaheu; drepţii au rămas dincolo de pragul păcătosu­lui, că să nu se spurce. Zarva lor creştea si răutatea le era la culme. Aveau dreptate şi Hristos greşea! Ştiau cine-i Zaheu iar Hristos nu ştia. Păstrau Legea, iar Hristos o încălca: trecuse pragul păcătosu­lui! Pe ei nimeni nu-i putea păcăli, pe Hristos da.

La ce altă încheiere să ajungă ei, decât că Iisus nu e nici învăţă­tor adevărat, nici prooroc, nici Mesia, de vreme ce nu ştie cine-i Zaheu? Dacă ar fi ştiut, nu i-ar fi călcat pragul! Victorie! Noi, cei din Ierihon, l-am prins în cursă astăzi pe Hristos! Al nostru e meri­tul, noi vom scăpa lumea de acest înşelător care zice că-i Mesia şi se dă drept Fiul lui Dumnezeu! Ce triumf!

Iată, răutatea s-a cocoţat la ceruri. Iar în timpul acesta Zaheu s-a înnoit, e alt om. Si Hristos, neluând în seamă gloata în fierbere ci numai inima lui Zaheu, stă aşteptând ca toate săvârşindu-se, la sfârşit să vorbească. Când răutatea a ajuns la culme, şi când de pe inima veche a păcătosului solzii au căzut, Zaheu şi-a deschis gura şi a rostit în faţa tuturor cuvântul pe care nimeni nu-l aştepta de la el: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor. Un trăznet căzut din cer! De ce aţi amuţit, ierihonienilor? De ce nu murmuraţi mai de­parte, de ce nu vă mai bateţi joc? De ce v-au stat vorbele în gâtlej Cine a rămas păcălit: voi sau Hristos? Cine l-a cunoscut pe Zaheu mai bine: voi sau Hristos? Cine e mai drept acum: voi sau Zaheu? Ce bun e Domnul nostru! In această împrejurare, ca şi în altele, stă blând ca un miel în mijlocul oamenilor pe care lupii nevăzuţi îi aţâţă la rău. Ştie că biruinţa e a Lui, acum si pururea! Cu câtă linişte aşteaptă clipa aceea! Şi când soseşte, se îndreaptă întâi către bolnavul de dragul căruia s-a abătut din drum ca să-i intre în casă. Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Cu aceste cuvinte bunul Doctor îl încredinţează pe bolnav că de-acum s-a făcut sănătos, că poate să lase spitalul şi să se întoarcă printre cei teferi. Orbirea i-a fost smulsă de pe suflet aşa cum i-a fost smulsă lui Bartimeu de pe ochi, încât să poată merge de acum înainte pe calea dreptăţii şi a milostivirii. Dar ca să fie bine lămuriţi toţi cei de faţă, Domnul a adăugat: Căci si acesta este fiu al lui Avraam. Un adevărat fiu al lui Avraam, un fiu în duh şi în adevăr, un fiu nu numai cu numele [...]; acum şi micuţul Zaheu era aşa. Avraam, pun faptele lui bune, s-a făcut părintele tuturor drepţilor, iar Zaheu s-a făcut, prin pocăinţă, urmaşul lui. Domnul a dezvăluit acest lucru ca să-l mângâie pe Zaheu şi să dea de gândit ponegritorilor lui.

Acestora din urmă le spune Domnul mai departe: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Să caute anume pe păcătoşii pe care nu-i caută nimeni, pe care toţi îi leapădă, sa mântuiască anume pe cei pe care lumea îi socoteşte pierduţi, aşa cum se socotesc si ei înşişi. Căci Doctorul cel mare nu a venit din ceruri ca să-i vindece atât pe cei cu guturai, cât pe cei leproşi, ori pe cei nebuni, paralitici. Si ca să învieze pe cei morţi. Pentru că Domnul a spus în altă parte: N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9,13; cf. I Timotei l, 15).

O, fraţilor, vă daţi seama că aceste cuvinte sunt şi pentru noi? Că noi suntem păcătoşii pentru care Domnul, Viteazul, a venit pe pământ ? Negrăita iubire pentru noi L-a adus din ceruri să caute pe cei pierduţi, să mântuiască pe cei păcătoşi! Uitaţi-vă la Zaheu cel mic, care în dorinţa de a-L vedea pe Domnul s-a înălţat. Hristos Se apropie de noi cum s-a apropiat şi de el atunci, împresurat de o mare de oameni, unii drepţi iar alţii cârtitori. Două mii de ani de istorie vuiesc împrejurul Lui, covârşindu-ne. Auziţi vuietul acesta? Trecutul ni-l aduce şi ni-l lasă alături. Si în mijlocul uriaşelor mulţimi merge smerit Domnul şi Mântuitorul nostru. Să alergăm să ne înălţăm ca să-L vedem. Nimic, din tot ce-a fost şi din tot ce este, nu-i atât de vrednic de privit. Să ne ridicăm din drumul mocir­los pe care ne-am târât până acum; să ne urcăm într-un copac înalt. El va veni, cu siguranţă va veni la noi. Preafericit cel pe care îl va chema dulcele glas, glasul din a cărui dulceaţă se adapă îngerii!

Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi. In deşertul acestei lumi, cainţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în poarta care dă spre lumina si mântuire. Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatalui Ceresc a şi bătut la una din uşile prin care se poate intra în casa.

Lăcomia orbeşte; numai Hristos poate da orbilor vedere. Lăcomia însingurează şi-l leagă pe om în lanţurile robiei; Hristos il scoate pe captiv din singurătate şi-l duce în tovărăşia îngerilor. El Se arată tuturor penitenţilor care se luptă să-L vadă, şi cui Se arată El se arată şi tainele cerului şi ale pământului, şi toate binecuvân­tările pe care le-a pregătit Dumnezeu, de la întemeierea lumii, celor ce-L iubesc. A Domnului şi Mântuitorului nostru fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiintă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sf. Nicolae Velimirovici, “Predici“, Editura Ileana, 2006)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi