Sari la continut

Iisus Hristos
Omul dupa partea rationala e in legatura cu puterea aceea negraita si dumnezeieasca; iar dupa trup se inrudeste cu dobitoacele. Dar putini sunt oamenii desavarsiti si rationali care se sarguiesc dupa inrudirea cu Dumnezeu si cu Mantuitorul, iar aceasta o arata prin fapte si viata virtuoasa. Cei mai multi dintre oameni, marunti la cuget, parasind acea dumnezeiasca si nemuritoare infiere, se coboara la rudenia moarta, nefericita si de scurta vreme a trupului. Ei cugeta, asemenea dobitoacelor, cele ale trupului, si aprinzan-du-se de placeri, se despartesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri in prapastie, departe de voirile sale. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Duminica XXV dupa Rusalii ( Pilda samarineanului milostiv )

- - - - -

4 postari la acest topic

#1 | pid:3610 | tid:2091
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
SAMARINEANUL - PR.ARSENIE BOCA

A zis necredinţa că evangheliştii au creat pe Iisus. Adică doi pescari, un doctor, Luca, şi Matei vameşul. Critica nu şi-a dat seama la ce īnălţime nemaiīntālnită ridică astfel nişte oameni de rānd.

Iată de pildă un legiuitor pune, viclean, īntrebarea: „Invăţătorule ce să fac să moştenesc viaţa veşnică ?"

La o īntrebare vicleană, obişnuit, nu se răspunde decāt subliniindu-se viclenia. Dar Iisus răspunde neobişnuit de frumos, ca şi cānd īntrebarea ar fi izvorāt din cea mai existenţială sinceritate -probabil şi pentru că era pusă problema vieţii veşnice: ceva nou pentru urechile lui Israel. Iată o distincţie, o nobleţe sufletească, imposibil de scornit.

Pilda Samarineanului nu e numai o pildă; e totodată şi revelaţia misiunii viitoare a Bisericii, e şi angajarea omului īn asemănarea cu Samarineanul: creşterea omului īn neamul Samarineanului (- căci Samarineanul era de alt neam decāt cel căzut īntre tālhari).

Pogorārea din Ierusalim īn Ierihon e decăderea omului din starea de Rai a conştiinţei, īn starea ei din lumea aceasta, rănită şi mai moartă, de tālharii cei de gānd.

Legea şi Proorocii, neputānd să-i ajute, au trecut pe alăturea, asemenea şi Leviţii nu i-au ajutat nimic cu jertfele.

A venit un străin, neam urgisit īn Israel, căruia i s-a făcut milă de om, i s-a apropiat de răni, le-a spălat cu vin (usturimea pocăinţei), le-a uns cu untdelemn (celelalte Taine), i-a luat firea sa īn spate (īntruparea lui Dumnezeu). A petrecut īmpreună cu omul, 1-a dat īn grija Bisericii. Iar a doua zi, după īnviere, pecetluind al doilea din cei doi bani de cheltuială: Noul Testament, a dat Bisericii grija de om, precum şi cele două Testamente, Legea şi Harul.

Toată bătaia de cap cu omul şi tămăduirea conştiinţei sale, o are Biserica, pānă la a doua venire a Samarineanului, cānd i se va răsplăti ei osteneala. Iată adevărata īmplinire a Legii īn iubire.

Iată Samarineanul, adevăratul aproape al conştiinţei căzute īntre tālhari. Iată cu Cine urmează să fim asemenea şi ce să facem, ca răspuns la problema vieţii veşnice.

Bixadul Oltului.Duminecă XXV 12.XI.49;Luca 10,25-37


† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#2 | pid:3611 | tid:2091
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

„I-a zis deci Iisus: Mergi, de fă şi tu asemenea” (Luca 10, 37)

Două, iubiţii mei creştini, două sunt drumurile. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescris㠖 dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfānta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Luca 10, 37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde īn spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

***

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se īntāmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut īn māinile tālharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pămānt pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga. Şi iată că īn puţin timp trece un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era īn primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După īmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus īn sine – mi-a venit sfārşitul. Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii. Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi īnchipuit-o. Īl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Īnsă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă īntrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat īn şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfāşie pānă şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfāşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subīnţelege – şi a legat rănile lui. Īşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din īntāmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină. Apoi īl ridică pe umeri, īl aşează pe măgăruşul său şi īl duce la un han oarecare. Acolo a rămas alături de el toată noaptea şi cu siguranţă fără a dormi. Dimineaţă īi spune:

- Plec.
– Īngerul meu, unde mergi?
– Plec, dar te las pe māinile unor oameni buni; şi atunci cānd mă voi īntoarce, voi plăti datoriile mele faţă de mai marele hanului.

Īn puţine cuvinte aceasta este pilda. Īn persoanele ei se ascund alte persoane. Īn călătorul care a căzut īn māinile tālharilor se ascunde fiecare om īndurerat. Īn tālhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai īnainte de toate căpetenia lor – diavolul.Īn preot şi īn levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar īn Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A īnvăţat-o prin cuvintele Sale. A īnvăţat-o prin această pildă. A īnvăţat-o prin mesajul Său, decāt care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin īntreaga Sa viaţă, dar mai īntāi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, īn numele căreia s-au īntāmplat atātea crime şi īncă se mai īntāmplă. Hristos īnsă a luat iubirea şi a ridicat-o la īnălţime. Iubirea nu este un simţămānt orb, un simţămānt care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu īnseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, īnaintează, prinde aripi de īngeri, se ridică la īnălţime, īmbrăţişează lumea īntreagă, īmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „Īn numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

***

Dar să lăsam aceste modele, aceste mari paradigme şi să aruncăm o privire asupra noastră, asupra familiei noastre, asupra mediului nostru, asupra lumii.

De obicei spunem că am progresat. Īntr-adevăr am progresat īn tehnică, īn maşini, īn lumini. Am progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea īnsă, nu. Am căzut jos. Dacă progres este iubirea şi lipsă este ura, atunci, dacă Hristos ne va cāntări cu cāntarul iubirii Lui, mă tem, fraţii mei, că tuturor ne va pune un mare zero. Vă īntreb: sunteţi mulţumiţi de voi īnşivă? Dacă faceţi o comparaţie cu Bunul Samarinean, cu Cel Răstignit, sau cu Sfinţii, cu Părinţii şi Dascălii – care au rămas ei īnşişi goi ca să-i īmbrace pe ceilalţi – sunteţi mulţumiţi? Sunteţi mulţumiţi cu această puţină iubire care există īn lume? Din nefericire, īn epoca noastră s-au răspāndit alte lozinci satanice: „Nu-şi au locul īn lume cei neputincioşi; doar cei puternici”. „Moarte celor neputincioşi”. „Peştele mare īl mănāncă pe cel mic”. „Doar spada creează civilizaţia şi istoria”. „Moartea ta este viaţa mea, iar crunta ta moarte este dulcea mea viaţ㔅 Atāt de mult s-a īnvārtoşat omul, īncāt inima i-a devenit piatră, iar īn cele dinlăuntru ale sale nu mai īnfloreşte iubirea.

Īn nişte cartiere din Atena, la ora 1 după miezul nopţii, un tānăr a fost rănit şi sāngele īi curgea pārāu. Trece o maşină şi şoferul īl vede.

– Opreşte, īi zice şi īl roagă să-l ia, deoarece era nevoie să fie dus imediat la spital.
– Imposibil! răspunde; nu-mi murdăresc eu maşina.

Şi tānărul a murit acolo pe trotuar! O cruzime care aminteşte de epoca lui Hristos.

Nu există iubire. Diavolul ne-a īnfundat urechile cu dopuri de ceară şi am devenit surzi, nu auzim apelurile care strigă din toate colţurile: Ajutor! Nu unul sau doi; o mulţime īn societatea noastr㠄civilizată”. Cine strigă? Să-i ignorăm? Sunt nenumăraţi. Sunt cei flămānzi, īntemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de nenorociri din cauza inundaţiilor şi a altor lovituri.

Unde este iubirea noastră? Fiecare se īnchide īn căsuţa lui, cu femeia şi copii săi, ca să nu audă strigătele celorlalţi, dar vai! Pentru că, după cum tu īţi īnchizi urechea, ca să nu auzi durerea celui īn nenorocire, aşa īşi va astupa şi Dumnezeu urechea Sa; şi vei striga, dar nu te va auzi. Cred că nu sunt desprins de realitate, dacă voi spune că dezastrele naturale (inundaţiile şi celelalte), care ne ajung, sunt „semnele vremurilor” (Matei 16, 3). Din nefericire, nu le acordăm atenţie şi importanţă; toate le considerăm fenomene naturale…

Dar dacă, iubiţii mei, potrivit Scripturii, nu va mai exista potop cu apă (a se vedea Facere 9, 11, 15), va veni īnsă un alt potop. Nu īnsă de ape curate, ci de foc, foc nuclear va cădea! Cine ne va salva? Doar mila, iubirea.

De aceea, fraţii mei, toţi cāţi trăim īn aceste zile īnfricoşătoare, īn care satana a dezrădăcinat credinţa şi iubirea, „să stăm bine”! Nu ca nişte oameni trupeşti, nu ca nişte materialişti şi atei, ci cu iubirea lui Hristos faţă de aproapele, faţă de patrie, faţă de lume, faţă de tot ce este sfānt şi cuvios. Să păşim pe drumul iubirii, să devenim mici samarineni, ca să avem binecuvāntarea Sfintei Treimi prin mijlocirile tuturor sfinţilor. Amin.

(OMILIA MITROPOLITULUI DE FLORINA, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTUL ĪN SFĀNTA BISERICĂ A SFĀNTULUI GHEORGHE – ACADEMIA LUI PLATON – ATENA, 12.11.1961)
(traducere din elină de monahul Leontie)
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#3 | pid:3612 | tid:2091
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Cuvānt la Duminica a XXV-a după Pogorārea Sfāntului Duh - SF.IOAN GURA DE AUR

„Şi, apropiindu-se, a legat rănile lui, turnānd pe ele untdelemn şi vin” (Luca 10, 34)

Adevăratul samarinean este cel care se īngrijeşte şi de sufletul cel bolnav al aproapelui

Model de purtare de grijă pentru māntuirea sufletească a altora ne dă nouă Īnsuşi Dumnezeu. Mai īntāi S-a īngrijit pentru Adam, īnainte de căderea lui īn păcat, spre a-l feri de aceasta. De aceea, a zis către dānsul: „Din toţi pomii din rai poţi să mănānci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănānci, căci, īn ziua īn care vei mānca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2, 16-17).

Iată că atāt prin uşurinţa legii, cāt şi prin mulţimea pomilor īnvoiţi şi prin asprimea pedepsei celei ameninţătoare, Dumnezeu S-a īngrijit de māntuirea sufletească a lui Adam şi voia a-l opri de la păcat. Aşadar, īn tot chipul a căutat Dumnezeu să īntărească pe Adam īmpotriva păcatului, īnsă cu toată această īngrijire, cu toată această īndemnare şi sfătuire, cu toată bunătatea lui Dumnezeu, Adam totuşi a căzut şi nu a păzit porunca. Totuşi, Dumnezeu n-a zis: „Ce să mai fac Eu şi ce ar folosi aici? El a māncat, a căzut īn păcat, a călcat porunca, a crezut diavolului, a dispreţuit rānduiala Mea. pentru care acum a căzut īn nenorocire, īn moarte şi īntru osāndă, ce să mai vorbesc cu dānsul de acum?”.

Nu a grăit Dumnezeu aşa, ci S-a apropiat iarăşi de Adam īndată după căderea sa īn păcat, l-a māngāiat şi a īntrebuinţat alt mijloc pentru māntuirea lui, adică osteneala, sudoarea şi suferinţele, şi nu a īncetat a face totul pānă ce iarăşi a restaurat firea cea căzută, a slobozit-o de la moarte, iarăşi a dus-o la cer şi iarăşi i-a dat bunuri īncă şi mai mari decāt cele pierdute.

Din acestea vedem īndeajuns că noi, pe fraţii cei căzuţi, nu trebuie să-i părăsim, nici să-i nesocotim, ci īncă īnainte de căderea lor să-i sprijinim īmpotriva păcatului, iar după căderea lor īn păcat să arătăm o grijă mare pentru dānşii.

Că aşa fac şi doctorii. Oamenilor sănătoşi ei le dau povăţuire cum să-şi păzească sănătatea şi să poată īnlătura bolile. Iar dacă cineva nu a păzit poveţele lor şi a căzut īn boală, ei totuşi nu lasă un asemenea om fără ajutor, ci, mai ales atunci īi arată cea mai mare īngrijire, pentru ca pe cel bolnav iarăşi să-l slobozească din boală.

Aşa a făcut şi Apostolul Pavel. După ce amestecătorul de sānge din Corint săvārşise un păcat aşa de greu, care nu se obişnuia nici la păgāni, totuşi nu l-a neglijat, ci mai vārtos l-a īnsănătoşit, deşi acela era īndărătnic şi nu voia să asculte, nici nu a primit mijlocul de māntuire. Şi l-a făcut atāt de sănătos, īncāt iarăşi a putut fi unit cu trupul Bisericii. Cānd acela a păcătuit, Sfāntul Apostol n-a zis īntru sine: „Ce să mai fac eu de acum? Ce poate folosi aici? El a ajuns de neīndreptat, a săvārşit o īncălcare de lege şi nu voieşte să se lase de necurăţia sa. Iar pe lāngă acestea, el este īngāmfat şi māndru şi prin aceasta face rana sa netămăduită, de aceea īl vom lăsa īn voia lui şi-l vom părăsi”.

Nu, el n-a zis nimic din toate acestea, ci tocmai acum a arătat cea mai mare grijă pentru acela, cānd l-a văzut pe marginea răutăţii, şi n-a īncetat de a-l īnspăimānta şi a-l pedepsi, şi el īnsuşi şi prin alţii. El a făcut şi a căutat toate pānă ce l-a adus la cunoaşterea păcatului său şi la simţirea nelegiuirii sale şi, īn fine, l-a curăţit de toată pata.

Deci, aşa trebuie să faci şi tu. Urmează acelui samaritean din Evanghelie (Luca, cap. 10), care a arătat atāta grijă pentru cel rănit. Levitul trecuse pe lāngă dānsul, asemenea şi fariseul, şi niciunul dintre cei doi nu s-a plecat la cel ce zăcea, ci l-au lăsat să zacă fără compătimire şi au trecut mai departe.

Iar un samaritean, care de altminteri nu avea nici o legătură cu cel nenorocit, n-a trecut pe lāngă dānsul, ci s-a oprit, a simţit compătimire şi a turnat untdelemn şi vin pe rănile lui. Apoi l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a dat şi a făgăduit bani, ca să nu fie lipsit de grijă.

El n-a zis īntru sine: „Ce treabă am eu cu omul acesta, eu sunt samaritean şi nu am nimic comun cu dānsul. Pe lāngă aceasta, cetatea este īncă departe şi el nu este īn stare de a merge acolo; de voi rămāne cu dānsul, aş putea şi eu cădea īntre tālhari, ba īncă aş putea fi socotit făptaş al nelegiuirii săvārşite aici”. Căci unii, īn călătoriile lor, văd adeseori un rănit care se luptă cu moartea, şi nu se apropie de el, nu pentru că n-ar avea milă de el, sau că n-ar voi să cheltuiască cu dānsul, ci de frica de a nu fi traşi īnaintea judecăţii, şi a fi ei īnşişi bănuiţi că ar fi ucigaşi. Totuşi, samariteanul cel milostiv nu s-a temut de toate acestea, ci fără multă gāndire l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la casa de oaspeţi şi nu s-a speriat nici de primejdie, nici de cheltuială, nici de nimic altceva.

Deci, dacă samariteanul a fost atāt de plin de dragoste şi atāt de compătimitor către un om necunoscut, cum ne vom putea noi īndreptăţi cānd nu ajutăm pe fraţii noştri īn vreo nenorocire īncă mai mare?

Căci cei căzuţi īn păcate sunt mai nenorociţi decāt acela; căci păcatele şi prihănile sunt mai cumplite decāt toţi tālharii; ele schingiuiesc pe cei căzuţi īn ele mai cumplit decāt aceia. Ele răpesc nu numai hainele şi rănesc nu numai trupul, ci şi sufletul, şi după ce le-au pricinuit mii de răni, īi lasă să zacă īn prăpastia necucerniciei şi se duc de acolo.

La o astfel de nenorocire să nu rămānem cu sānge rece, să nu trecem fără compătimire pe lāngă o privelişte atāt de vrednică de tānguire. Şi chiar de ar face alţii aceasta, tu să nu o faci.

Să nu zici īntru tine: „Eu sunt mirean, am muiere şi copii, aceasta se cuvine preoţilor!”. Iată, samariteanul nu grăia astfel, ci a apucat pe cel nenorocit ca pe un cāştig mare.

Deci, cānd vezi pe cineva care are trebuinţă nu de vindecarea trupului, ci a sufletului, să nu zici: „Pentru ce nu-l vindecă acesta sau acela”, ci slobozeşte-l tu din boala sa şi nu īntreba pentru ce alţii pregetă.

Cānd vezi o bucată de aur jos, negreşit nu īntrebi mult de ce n-a ridicat-o acesta sau acela, ci te sārguieşti a īntrece pe toţi ceilalţi şi a o ridica. Tot aşa trebuie să cugeti şi cu privire la fratele tău cel căzut; trebuie să crezi că īn īngrijirea de dānsul ai găsit o comoară.

Cānd torni īn rănile sufletului său untdelemnul īnvăţăturii creştineşti, cānd īl legi cu blāndeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobāndit comoara cea mai mare, şi această singură faptă va stinge īntru tine multe pete ale păcatului.
Cānd vezi pe cale un sărac, un nevoiaş, nu trece uşor pe lāngă dānsul fără a-i da milostenie! Aceasta este frumos şi bine. Dar şi cānd vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lāngă dānsul, ci printr-un cuvānt prietenesc, ca printr-un frāu, opreşte-l de la calea sa cea rea şi adu-l iarăşi la Biserica lui Hristos. O astfel de milostenie este mai bună decāt alta şi are mai mare preţ decāt mii de talanţi de aur.

Ce zic eu: decāt mii de talanţi? Nu!

Milostenia aceasta are mai mare preţ decāt toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decāt lumea.

Pentru dānsul s-au făcut chiar cerul şi marea, soarele şi stelele.

Gāndeşte deci la īnălţimea vredniciei aceluia pe care tu poţi să-l māntuieşti, şi nu vei pregeta a te īngriji de dānsul, adică de sufletul lui cel nemuritor. Cine dă unui păcătos milioane, nu i-a dat aşa de mult ca cel ce māntuieşte sufletul lui, căci īl abate de la calea lui cea rea şi-l īntoarce la fericirea cea dumnezeiască.

Cine dă săracului pune capăt foamei.

Cine īndreaptă pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul māngāie sărăcia, celălalt opreşte prihana. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul de la iad.

Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să cāştigaţi o comoară; să nu pierdeţi deci acest cāştig. De aceasta nu vă puteţi apăra nici prin sărăcie, nici prin propriile nevoi, căci aici n-aveţi altă cheltuială de făcut decāt aceea a cuvāntului şi a vorbei.

Īnsă cu totul īmpotriva acestei milostenii duhovniceşti este obiceiul cel rău, nu numai de a īnvinovăţi păcatele altora, ba īncă a le şi dezvălui şi a le face cunoscute, fără a le īndrepta.

Nu trebuie să limbuţim asupra slăbiciunilor celor bolnavi, ci să le tămăduim.

Acest obicei rău, iubiţilor, noi trebuie să-l dezrădăcinăm, căci el pricinuieşte multe rele.

Descoperirea greşelilor altora face pe aceştia adeseori cu totul fără curaj spre īndreptare, pe cānd descoperirea īnsuşirilor celor bune ale lor ridică sufletul lor şi īntăreşte duhul lor. Pentru aceasta, să răspāndim ştiri care aduc obştei noastre cinste, iar nu de acelea care aduc ruşine fraţilor noştri.

De auzim ceva bun, să facem aceasta cunoscută tuturor; īnsă de aflăm ceva rău şi păcătos, să īncuiem aceasta īn noi şi să tindem ca să se dea uitării.

Aşadar, nu faceţi cunoscute păcatele oamenilor, cei asemenea nouă, şi nu pregetaţi a vă īngriji de māntuirea lor, ci faceţi şi īncercaţi toate, ca pe cei bolnavi la suflet iarăşi să-i aduceţi la noi, pentru ca noi, atāt īn viaţa aceasta vremelnică, cāt şi īn veşnicie, să ne facem părtaşi răsplătirii celei mari, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia īmpreună cu Tatăl şi cu Sfāntul Duh se cuvine slava, acum şi īn vecii vecilor. Amin.
(sursa cartea “Predici la duminici şi sărbători”)
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#4 | pid:3613 | tid:2091
BogdanO

    Avansat

  • cruce Operator
  • 1251 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Cu gandul in iad
  • Preocupari:invatatura ortodoxa a sfintilor parinti
  • Confesiune:crestin-ortodox
Sfantul Chiril al Alexandriei - Duminica 25 dupa Rusalii


10,25: “Iata īnsa ca s-a sculat un īnvatator de lege ispitindu-L si zicīnd: Invatatorule, ce sa fac, ca sa mostenesc viata de veci? ”


Evanghelistul numeste si vorbeste de trupul acela īn care petrecea īn Sederea Sa pe pamīnt Mīntuitorul, Cel ce este pretutindenea de fata, si care totusi iese din sīnul Tatalui Sau.

Si numeste evanghelistul īn aceste cuvinte īnvatator al legii, pe cel ce stia legea, dupa obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea ca cunoaste legea veche, dar care nu o cunostea cu adevarat. Acesta a socotit sa prinda cu vorba pe Mīntuitorul, si cu ce cuvinte voi spune īndata.

Unii oameni, guralivi, care nu-si puteau īnfrīna gura, misunau prin īntreaga tara a iudeilor, si chiar prin cetatea Ierusalimului īnvinuind pe Hristos, si spunīnd ca El zice ca porunca data prin Moise este fara de folos si sens si ca El aduce īnvataturi noi.

Si se aflau si unii dintre cei ce credeau īn El, care se īmpotriveau vorbelor scoase de aceea si care primeau pe deplin propovaduirea evanghelica cea mīntuitoare. Asadar, voind acel īnvatator al legii, sau sa prinda īn cursa pe Hristos si sa-L auda ca graieste ceva īmpotriva lui Moise, sau sa faca sa spuna ca īnvatatura data de El este mai buna decīt porunca data de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l si zicīnd: “Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”

El vine la Mīntuitorul cu ipocrizie, si prefacīndu-se ca Īl cinsteste si avīnd o cugetare mincinoasa, ca si cum prin vorbele frumoase ar fi putut sa-I ascunda ispitirea ce I-o facea Lui. Dar ar fi putut sa-I spuna Lui, cineva dintre cei care cunosteau bine taina īntruparii si iconomiei ei: “Daca ai cunoaste legea, si puterea vederii si īntelesului duhovnicesc (teoria) ascunsa īn ea, ai sti prea bine Cine este Cel pe care te apropii sa-L ispitesti, adica Cela ce cunoaste gīndurile ascunse si care are putere sa vada inimile oamenilor ce vin la El. Tu Īl numesti “Īnvatatorul” desi nu vrei sa īnveti de la El; te prefaci ca Īl cinstesti, asteptīnd sa-L prinzi īn curse.

Priveste de asemenea reaua intentie din cuvintele acelui īnvatator de lege. Caci ar fi putut sa zica: Ce sa fac ca sa ma mīntuiesc, sau ce sa fac ca sa plac lui Dumnezeu, si sa primesc rasplata?

Dar lasa deoparte astfel de vorbe, si folosind cuvintele Mīntuitorului se face pe sine īnsusi de batjocura, īntrucīt avea obiceiul Mīntuitorul tuturor Hristos, sa graiasca adesea despre viata cea de veci, cu cei ce veneau la El, īnvatatorul acela de lege cīnd a vorbit - asa precum am spus - se folosea de cuvintele lui Hristos.

Dar daca ai fi iubitor de īnvatatura cu adevarat, īnvatatorule de lege, ai fi ascultat poruncile date de El care aduc pe oameni la viata cea vesnica, dar fiindca tu Īl ispitesti īn chip miselesc si viclean, nu vei auzi nimic din acestea decīt doar poruncile rīnduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este limpede de tot - nu au ca rasplata viata de veci, ci au o plata data aici īn lumea aceasta, si dau izbavirea de necazuri si de asemenea daruiesc īn schimb bunatati destul de alese. “Caci de veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamīntului veti mīnca. Iar de nu veti voi, si nici nu veti asculta de Mine, sabia va va mīnca” (Is. 1, 19-20).

10,28: ” Si a spus Iisus: drept ai raspuns, fa aceasta si vei fi viu. ”

Dupa ce a grait īnvatatorul de lege cele scrise īn legea veche, Hristos, Cel ce cunoaste toate cercetīnd rautatea lui, si mustrīnd cugetul lui cel viclean, i-a spus: “Drept ai raspuns, fa aceasta si vei trai”.

Deci a pierdut prada sa īnvatatorul de lege si s-a rupt mreaja īnselaciunii sale. Asadar vom spune lui cele graite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmarit ca o prada si ai fost prins” (Ier. 2, 14)

Dar, dupa ce īnvatatorul de lege n-a reusit sa prinda prada Sa, s-a īntors spre īngīmfare. De la īnselaciune a venit la mīndrie. Caci patimile cele rele īl īnconjoara pe el unele dupa altele. Caci el īntreba pe Hristos nu pentru ca voia sa īnvete, ci, fiindca.- spune evanghelistul voia sa se arate pe sine drept (sau: vroia sa se īndreptateasca pe sine).

Priveste cum glasuieste el, din iubire de sine si īn acelasi timp din mīndrie: “Dar cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca sa-l iubesc pe el ca pe mine īnsumi? Caci eu sīnt mai presus de toti (īi īntrec pe toti) sīnt īnvatator al legii. Judec pe toti, si nu sīnt judecat de catre nimeni. Osīndesc si nu sīnt osīndit. Ma deosebesc de toti. Sīnt mai bun (mai virtuos) decīt toti. Tuturor le poruncesc. Toti au nevoie de mine (ma solicita) iar eu n-am nevoie de nimeni.

Cine deci este aproapele meu, pentru ca sa-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni, desigur, īnvatatorule de lege nimeni nu este ca tine, te rīnduiesti pe tine mai presus de toti? Lasa la o parte mīndria ta (litt = da drumul la sprinceana ta) aminteste-ti de Parimiast (alcatuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sīnt īntelepti” (Pilde 13, 10).

Cu adevarat īn aceste cuvinte virtutea vietii consta īn dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Oare aceste īnvataturi nu au fost modificate de catre noi, īnsa ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, si cuprindeau o porunca mai īntinsa.

Caci iubirea fata de Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea, nimiceste dragostea fata de bani; fata de placere, fata de slava desarta. Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumesti īl face ales si separat de lume īl uneste cu Hristos, si vorbind īndeobste, face pe om crestin din iudeu.

Iar dragostea fata de aproapele este bine īnteleasa cīnd ea nu exista numai fata de acela care este din acelasi neam, ci fata de tot cel ce este de aceeasi speta umana, si cīnd īl face pe om sa o īnsoteasca cu dragostea fata de Dumnezeu.

Si de asemenea cīnd ea adauga si imitarea lui Hristos, adica sa iubim pe aproapele nu numai ca pe noi īnsine, ci mai mult decīt pe noi īnsine, asa īncīt sa ne punem īn primejdie de moarte sufletul (viata) nostru pentru prietenii nostri, ceea ce Domnul a facut.

Asadar dupa ce a fost laudat de Mīntuitorul, īnvatatorul de lege pentru ca a dat un raspuns bun, s-a aruncat īn mīndrie, hotarīnd ca nimeni nu este aproapele sau, īntrucīt nimeni nu se poate lua la īntrecere cu el īn ceea ce priveste dreptatea sa. Asa fel de gīnduri tot asa de īnaltate, are si fariseul acela care zice: “Nu sīnt ca ceilalti oameni” nestiind ca tocmai aceasta nimiceste dreptatea, adica a nu face din dragoste ceea ce faci.

Si aceasta de acum se arata, ca are lipsa de dragoste. Si are lipsa de dragoste pe deplin si fata de Dumnezeu, si desigur si fata de aproapele sau, caci īn mod evident, el cugeta ca nu este nimeni aproapele sau. Īntrucīt este un lucru limpede ca acela care nu iubeste pe fratele sau pe care īl vede, nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.

10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut īntre tīlhari…”

Priveste cum arata Mīntuitorul cine este aproapele nostru, nu defmindu-l prin neamul sau si nici hotarnicindu-l prin virtutea din el, ci indicīndu-l doar prin firea sa (de om).

Caci Mīntuitorul istoriseste despre un oarecare om, care a patimit rau de la tīlhari, caruia i se cuvine dragostea fata de oameni din partea oricarui om, īntrucīt firea sa de om cere aceasta.

Si se mai arata īn parabola de mai sus si aceasta, ca mai curīnd gaseste pe aproapele sau cel dupa fire, omul care nu este mīndru, decīt cel care este plin de mīndrie.

Caci samarineanul a fost mai bun decīt preotul si decīt levitul. Caci acestia din urma au trecut pe līnga omul care se afla pe jumatate mort si care se afla īntr-o stare dintre cele mai rele, nesimtind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici untdelemnul dragostei nu l-au daruit si au avut o minte lipsita de compatimire si cruda.

Iar cel ce era de alt neam si facea parte dintre samarineni, a īmplinit legea dragostei. Asculta deci aceasta: “Atunci raspunzīnd Iisus”

10, 34: “Si suindu-l pe asinul sau. ”

Sau īn alt fel dupa cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a īnteles aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte si s-a facut la fel cu ele” (Ps. 48, 21). Si a bolit de īntreaga pofta dobitoceasca (animalica) si neīnfrīnata.

Hristos īnsa Si-a facut īnceput al neamului nostru, El, care nu cunostea pacatul ne-a aratat īn Sine Īnsusi mai īntīi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Caci El a luat slabiciunile noastre si a ridicat īnlaturīnd bolile noastre. De aceea spune īn Evanghelie ca a suit pe vita sa pe omul care a dobīndit īngrijirea sa.

Caci El ne-a asezat īn Sine pe noi, īntrucīt sīntem madulare ale trupului Sau. Dar El ne-a adus si la o casa de oaspeti Biserica, cea care a primit pe toti si i-a cuprins pe toti. Caci uneori nu vom mai auzi dupa cuvīntul acela strīmt al umbrei din legea veche si a slujirii lui Dumnezeu īn figuri si tipuri: “Nu va intra amonitul si moabitul īn Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergīnd īnvatati toate neamurile” si “cel ce se teme de Domnul si lucreaza dreptatea din orice neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).

Si fiind adus (īn casa de oaspeti) s-a īnvrednicit de mai multa grija īnca. Caci, Biserica fiind strīnsa din neamurile cele ce se ucisera pe sine prin īnchinarea la multi dumnezei, īn ea se afla Īnsusi Hristos dupa cum este scris: Si El locuieste si umbla īn ea si daruieste tot harul duhovnicesc. De aceea si conducatorului casei de oaspeti (acesta poate sa fie īnteles ca fiind chip al apostolilor si al pastorilor ce au venit dupa el si al dascalilor). El i-a dat doi dinari cīnd s-a īntors īn ceruri, spre a purta de grija cu bagare de seama de cel suferind. Si El a mai adaugat: “daca vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu cīnd ma voi īntoarce īti voi da tie īnapoi”.

Hristos numeste doi dinari, pe cele doua asezaminte, pe acelea dar prin legea lui Moise si prin prooroci, si pe asezamīntul dat prin Evanghelii si prin legiuirile (hotarīrile, poruncile, constitutiile) apostolilor.

Fiindca amīndoua aceste asezaminte sīnt ale Unui singur Dumnezeu, si poarta un singur chip (icoana) a Unui singur Īmparat de sus, ca si dinarii, si de asemenea au īntiparite (gravate sapate) si reprezinta (īnchipuiesc) acelasi semn (figura, marca, chip = haraktir) īn inimile noastre datorita cuvintelor si īnvataturilor lor celor sfinte īntrucīt īn el a grait acelasi Duh Sfīnt.

Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) si īnaintea lui Marcion acesti oameni lipsiti de credinta īn Dumnezeu cu desavīrsire, au pus pe seama a doi dumnezei deosebiti, aceste asezaminte. Dar cei doi dinari, sīnt a unui singur īmparat, si dinarii au fost dati capeteniei casei de oaspeti de catre Hristos īn acelasi chip si cu aceeasi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe acestia luīndu-i pastorii Bisericilor celor prea sfinte si īnmultindu-i prin īnvataturile lor cu osteneli si trude, si mai cheltuind si de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit acesti bani prin cheltuirea lor (caci acesta este argintul acela gīndit, din care de se cheltuieste nu scade, ci sporeste si creste, si acesta este temeiul si ratiunea īnvatamīntului si a predaniei).

Iar cīnd se va īntoarce Stapīnul īn ziua cea din urma, vor spune fiecare din ei: - “Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iata am mai cheltuit si de la mine, si am cīstigat alti doi dinari, prin care turma mea a sporit” Si Hristos raspunzīnd va zice: “Bine sluga buna si credincioasa, īntru putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune. Intra īntru bucuria Domnului Tau” (Mt. 25, 16-21).

10, 36: “Deci care dintre acestia trei socoti tu, ca este aproapele celui cazut īnmīna acelor tīlhari? ”

Pe buna dreptate a īntrebat Domnul, care dintre cei trei, crede ca este aproapele celui care a patimit rele. Iar īnvatatorul de lege a zis: “Cel ce a avut mila de el”. Caci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a īndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi si fa si tu asemenea”.

Fiindca vrednicia preotiei este lipsita de folos, pentru cei ce o au, si de asemenea este fara nici un folos sa se numeasca īnvatatori de lege, cei care par numai sa fie astfel de īnvatatori, daca ei nu se fac slaviti chiar prin faptele lor. Caci iata s-a īmplinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste fata de aproapele sau.

Acest om era samarinean, dar nu era de dispretuit. De aceea aduce marturie, cel dintīi dintre ucenici, adica fericitul Petru care scrie asa īntr-un loc: “Cu adevarat cunoastem ca Dumnezeu nu cauta la fata omului, ci cel ce se teme de El si face dreptate, din orice neam ar fi este placut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).

Caci Domnul cel care iubeste virtutea primeste pe toti cei ce īndragesc faptele cele bune, si īi īmbratiseaza, si īi face apropiati si casnici ai Sai, si īi īnvredniceste de bunatatile viitoare.

(Din “Comentar la Sfanta Evanghelie de la Luca” Sfantul Chiril al Alexandriei,Editura Pelerinul Roman,Oradea 1998)
† ....Nu stii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici asa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, si altul sângele robului! Pocăieste-te si întoarce-te înainte de iesirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea si tot leacul pocăintei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinta;si numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! ...† (Sf.Ioan Gura de Aur)
"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui" (Sfantul Siluan Athonitul)
"învatarea de vorbe nu foloseste nimic, daca lipseste purtarea sufletului cea placuta lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amagirea si ratacirea si necunostinta lui Dumnezeu † (Sf.Antonie Cel Mare)
"Credinţa dreaptă nu ne foloseşte cu nimic, atunci când avem o viaţă stricată"(Sf.Ioan Gura de Aur)
"283. Cunostinta fara lucrare, nu va mîntui pe nimeni în ziua mortii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu.
284. Vai de noi, cei de azi, care ne silim sa învatam teorie multa si nu luam aminte la sudoarea cea din lucrare si la filosof ia cea din traire."

#5 | pid:6855 | tid:2091
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii ( Despre ispitire şi făţărnicie ) - PR.CLEOPA ILIE

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.

Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.

Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).

Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).

Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.

Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.

Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).

Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.

De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.

Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.

Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).

Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.

Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi