Sari la continut

Iisus Hristos
Grija de viata duhovniceasca si sarguinta sufletului fac pe oameni buni si iubitori de Dumnezeu.«Caci tot cel ce cauta pe Dumnezeu il afla», daca biruie pofta intru toate si nu scade cu rugaciunea. Unul ca acesta nu se teme de drac. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Pilde,Intamplari si minuni


6 postari la acest topic

#1 | pid:3518 | tid:2057
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios - si in satul lui era un om foarte defectuos -, a intrebat:
-A lui cutare e tot asa?
-Tot asa-i parinte!
-Si a zis parintele: "Of, of, of!"
A doua zi a venit ingerul la pustnic si i-a zis:
-M-a trimis Dumnezeu sa te intreb: unde sa punem sufletul omului acela, ca a murit asta noapte, in rai sau in iad, ca tu l-ai judecat?

S-a cait toata viata in plans si in amar cerand de la Dumnezeu un semn de iertare, si nu a primit inca.
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#2 | pid:3839 | tid:2057
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Că nu trebuie a osândi nici a defăima pe cel ce păcătuieşte la arătare, ci a lua aminte de sine şi a nu iscodi cele străine; că cel ce ia aminte la răutăţile sale, nu [mai] poate osândi pe aproapele.


Din viaţa Sfântului Ioan Milostivul

Un tânăr oarecare, împins de neastâmpărate porniri, umblând prin cetatea Alexandriei, pe o fecioară oarecare ce îşi alesese viaţa călugărească din calea cea dreaptă amăgind-o, şi-a împlinit cu ea răsfăţarea neastâmpărării sale, iar după puţin au fugit împreună în Bizantion(Cetate grecească pe care, în anul 330, Sfântul Constantin cel Mare şi-a întemeiat capitala sa - Constantinopolul.); însă aflând dumnezeiescul Ioan de lucru, pricină de multă întristare i se făcu acesta şi, precum zice pilda, toată piatra o mişca sârguindu-se cum mai degrab să-i întoarcă pe dânşii din cădere. După un timp, povestire oarecare de suflet folositoare către clerici făcând fericitul, s-a întâmplat a aduce în mijloc şi pe cea [povestirea] despre tânărul acela ce a făcut acele [neastâmpărări] tinereşti, pe care îndată cei ce atunci erau de faţă, ca dintr-o limbă, îl judecau şi îl osândeau zicând: „Nu numai spre pierzare a două suflete a fost cea făcută, ci negreşit şi la mulţi alţii li s-a făcut pildă rea".

Dar pe aceştia mustrându-i fericitul pentru lesnicioasa lor osândire, a zis: „Nu aşa, fiilor, nu fiţi lesnicioşi la limbă spre a grăi de rău pe aproapele, de vreme ce şi voi în două rele veţi şedea: întru una adică, călcând porunca Celui ce a poruncit a nu judeca ceva mai-nainte de vreme, Care a şi hotărât ca cel ce judecă să fie judecat cu aceeaşi judecată cu care a judecat pe fratele său (cf. Matei 7: 2), iar întru a doua, că cea [starea] de acum necunoscând-o, cu multă lesnire vă aşezaţi pe înşivă judecători ai acelora, că, negreşit, nu este arătat dacă până acum petrec în păcat ori s-au schimbat spre îndreptare. Pentru aceea vă sfătuiesc pe voi a lăsa lui Dumnezeu [judecata], Cel ce ştie a judeca toate ale aproapelui; că uneori se întâmplă să ştim despre păcatul care s-a făcut întru arătare de cel ce a curvit sau altceva a greşit, iar de pocăinţa care s-a făcut în ascuns să nu avem cunoştinţă, şi pe cel pe care noi ca pe un curvar îl osândim, acesta de aici înainte la Dumnezeu ca un întreg-înţelept( întreg la mine, curat (cf. Dicţionarul grec-român după alfabet, ed. cit., vezi Vol. I, Prefaţa. Pentru note, referinţa va fi prescurtată D gr-rom).) se îndreaptă.

Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Colovul: „Nu este altă bunătate mai mare decât a nu defăima".
2. Un frate a întrebat pe Avva Iosif zicând: „Ce voi face, că nici a pătimi-rău nu pot, nici a lucra şi a da milostenie?" Zis-a lui bătrânul: „De nu poţi niciuna din acestea a face, măcar păzeşte conştiinţa ta a nu cugeta rău asupra aproapelui şi a nu-1 defăima pe dânsul, şi te vei mântui".
3. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: „Cum poate omul scăpa de a osândi pe aproapele?" Şi a răspuns bătrânul: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane; şi în orice ceas ia aminte omul de sine şi se prihăneşte, fratele său se află cinstit lângă dânsul; iar când i se pare lui că este bun, află pe fratele său rău înaintea sa".
4. încă alt frate a întrebat pe acelaşi stareţ zicând: „Mă tulbur şi voiesc să las locul meu". Zis-a lui stareţul: „Nu sunt adevărate cele ce le-ai auzit". Zis-a lui fratele: „Ba sunt, Părinte, că fratele care mi-a spus mie este credincios [vrednic de crezare]". „Nu, fiule, nu este credincios, că, de ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie acestea. Că, dacă Dumnezeu, după ce a auzit glasul Sodomitenilor, nu a crezut până n-a văzut cu ochii, nici nouă nu ni se cade a crede cele zise". Zis-a fratele: „Dar am văzut şi eu cu ochii mei". Şi, auzind bătrânul, a căutat la pământ şi, luând o surcea mică, a zis fratelui: „Ce este aceasta?" Răspuns-a fratele: „O surcea este". Apoi, căutând stareţul la acoperământul chiliei, a zis: „Ce este aceea?" Zis-a fratele: „O bârnă". Zis-a lui bătrânul: „Pune în inima că, precum este această surceluşă de mică, aşa sunt păcatele fratelui tău, iar ale tale ca bârna aceasta; deci, dacă vei lua aminte la ale tale, nimic pe ale aceluia le vei socoti"(Pentru chipul în care este cu putinţă a se defăima sau ocărî omul pe sine şi pe aproapele a-1 cinsti, şi sensul acestei nevoinţe, să se vadă nota noastră din Voi. I, Pricina 45, cap. 1, 34.).
5. Zis-a acelaşi: „Un frate a întrebat pe Avva Moise zicând: „în ce chip se face omul mort pe sine faţă de aproapele său?" Şi a răspuns bătrânul: „De nu va pune [pomeni] omul în inima sa, că, iată, trei ani are în mormânt, nu va ajunge la cuvântul(Trad. neogr. redă prin „starea") acesta".
6. Venit-au odată doi fraţi la Avva Pamvo, şi 1-a întrebat pe dânsul unul zicând: „Avva, eu câte două zile postesc şi mănânc câte două bucăţi de pâine; oare mă mântuiesc sau m-am amăgit?" Şi a zis şi celălalt: „Avva, eu câştig doi orţi(Ortul era odinioară o monedă de valoare mică, reprezentând a patra parte dintr-un leu vechi sau dintr-un taler. In gr. avem monedă mică de argint de pe vremea Sfântului Constantin cel Mare, echivalentă ca valoare cu a optsprezecea parte dintr-o drahmă.) pe zi din rucodelia mea, din care pentru hrană opresc câteva parale, iar celelalte le dau de pomană; oare mă mântuiesc sau mă amăgesc?" Iar bătrânul nu le-a răspuns lor, măcar că mult l-au rugat. Iar după patru zile, au voit să plece; iar clericii îi mângâiau pe ei zicând: „Nu vă necăjiţi fraţilor, nu vă lasă Dumnezeu fără plata Sa. Este obiceiul bătrânului: nu degrab vorbeşte, dacă nu-1 adevereşte pe dânsul Dumnezeu". Deci au intrat fraţii către bătrânul şi i-au zis lui: „Avva, roagă-te pentru noi". Iar el le-a zis lor: „Voiţi să vă duceţi?" Răspuns-au aceia: „Da". Şi, socotind întru eişi faptele lor, scriind pe pământ, zicea [luişi]: „Pamvo, postind două zile şi mâncând două bucăţi de pâine, oare întru aceasta se face el monah? Nu. Şi iarăşi: Pamvo lucrează câte doi orţi şi îi dă pe ei de pomană, oare întru aceasta se face monah? încă nu". Şi le-a zis lor: ,bune sunt faptele, dar de vei păzi conştiinţa faţă de aproapele, aşa te vei mântui"(in trad. neogr.: „...dar, de-ţi vei păzi conştiinţa de orice mânie sau alte răutăţi faţă de aproapele, în acest fel vei dobândi mântuirea".). Şi, adeverindu-se ei, s-au dus cu bucurie.
7. Zicea Fericita Singlitichia(Autorul adaugă aici cuvinte ale Sfintei Singlitichia ce nu se află în Patericul Egiptean.): „Cel ce stă să ia seama să nu cadă (cf. I Cor. 10: 12); căci cel ce a căzut o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă să se păzească să nu cadă, iar căderile sunt felurite. Cel ce este căzut, dintru a sta s-a lipsit, iar zăcând jos, nu se vatămă foarte tare. Iar cei ce stau să nu defaime pe cei ce au căzut, ca să nu se surpe întru cea mai de jos groapă şi desăvârşit să se strice; iar aflaţi într-o astfel de primejdie, adâncul gropii va birui şi va pune sub tăcere strigarea de ajutor, precum zice şi Marele David: Să nu mă înghită adâncul, nici puţul să-şi închidă gura lui peste mine (Psalm 68: 16). Vezi, dar, ca nu cumva, căzând, să te faci mâncare fiarelor. [Că] cel ce a căzut nu a încuiat uşa, iar tu [la rândul tău] nicidecum să nu dormitezi, ci cântă acel Dumnezeiesc grai ce zice: Luminează ochii mei, ca nu cândva să adorm întru moarte (Psalm 12: 4)(Trad. neogr. dă o parafrază: „Cel ce a căzut nu-şi (mai) păzeşte uşa sufletului său", şi celelalte, la care adaugă o scolie: „Pentru cel ce nu veghează asupră-şi sau nu ia seama de sine, e cu putinţă ca, din negrijă sau din neluare aminte, să cadă într-o narcoză [dormitare] duhovnicească [altfel spus: într-o apatie dublată de o ne-simţire sau necunoaştere a stării în care se află], care-1 va primejdui mai vârtos decât o face o cădere cu capul înainte [grabnică, de năprasnă] în groapa păcatului".).
8. Un bărbat sfânt, văzând pe oarecine păcătuind, plângând cu amar, a zis: „Acesta, astăzi, şi eu, negreşit, mâine! Şi acesta cu adevărat se va pocăi, iar eu nu cu adevărat mă voi pocăi".
(din Everghetinosul vol.III)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3880 | tid:2057
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Că nu trebuie a osândi nici a defăima pe cel ce păcătuieşte la arătare, ci a lua aminte de sine şi a nu iscodi cele străine; că cel ce ia aminte la răutăţile sale, nu [mai] poate osândi pe aproapele.

Din Pateric

1. Aproape de un stareţ oarecare locuia un frate, fiind puţin lenevos în nevoinţa călugăriei; lângă acesta, ce acum trăgea să moară, şedeau oarecari dintre fraţi şi, văzându-1 pe dânsul bătrânul vesel şi cu bucurie ieşind din trup, voind a folosi pe fraţii care şedeau cu el, a zis către dânsul: „Frate, toţi ştim că n-ai fost prea sârguitor întru nevoinţă, de unde dar cu atâta osârdie te duci?" Şi a răspuns fratele: „Crede-mă, părinte, că adevăr zici; însă de când m-am făcut călugăr, nu ştiu să fi judecat vreun om sau să fi pomenit de rău pe cineva; iar dacă vreodată se întâmpla vreo prigonire [neînţelegere] cu cineva, în chiar ceasul acela mă împăcăm cu dânsul. De aceea, voiesc a zice lui Dumnezeu: «Stăpâne, Tu ai zis nu judecaţi, şi nu vă veţi judeca, iertaţi, şi vi se va ierta vouă (Luca 6: 37)»". Şi i-a zis lui stareţul: „Pace ţie, fiule, că fară de osteneală te-ai mântuit".

2. Avva Agathon, atunci când vedea vreun lucru, adică vreo greşală de oarecine făcându-se, şi gândul lui voia să-1 osândească pe acesta, zicea către sine: „Agathoane, ia aminte tu, să nu faci aceea", şi aşa se liniştea gândul lui.

3. Zis-a odinioară Avva Antonie proorocind către Avva Ammona: „Ai ajuns a spori întru frica lui Dumnezeu", şi 1-a scos pe el afară din chilie. Şi arătându-i lui o piatră, i-a zis lui: „Ocărăşte-o pe ea şi o bate". Iar el a făcut aşa. Şi i-a zis lui Avva Antonie: „Tot aşa şi tu vei ajunge întru măsura aceasta". Şi aşa s-a şi făcut: că întru atâta nerăutate şi bunătate a sporit Avva Ammona, încât nu mai cunoştea nicidecum răutatea. Şi iată că, lăcându-se el episcop, au adus la el o fată stricată de oarecine ce avea şi în pântece, împreună încă şi pe cel ce o a stricat. Şi i-au zis lui: „Dă-le lor certare". Şi, însemnând pântecele femeii [cu semnul crucii], a poruncit să i se dea şase perechi de giulgiuri [aşternuturi], zicând: „Ca nu cumva, după ce se va duce să nască, să moară sau ea, sau pruncul, şi să nu aibă cu ce să se învelească". Iar cei ce aduseră pâră asupra ei, văzând ceea ce se făcuse, au zis lui: „De ce ai făcut aceasta? Dă-le lor certare!" Iar el a zis lor: „Vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte, şi ce mai am eu a face?" Şi, aceasta zicând, o au slobozit pe ea, şi n-a cutezat bătrânul să o judece pe dânsa.

4. Acelaşi a venit odinioară în oarecare loc ca să prânzească, şi era acolo un frate ce avea veste rea, adică de curvie; şi s-a întâmplat atunci a fi de faţă în chilia lui şi femeia cu care pătimea fratele. Deci cei ce locuiau pe acolo, aflând cum că femeia este în chilia fratelui, s-au pornit ca să-1 gonească pe dânsul din chilia lui. Iar cunoscând şi că Episcopul Ammona este aproape de dânşii, venind către el, l-au rugat pe dânsul ca să vină împreună cu dânşii, ca, vădindu-se fratele înaintea lui, să-1 gonească pe el. Iar fratele, prinzând de veste, apucând mai-nainte, a ascuns pe femeie într-un butoi (poloboc) mare ce avea gura în jos. Cunoscând Avva Ammona ce a făcut fratele, după ce a venit şi a intrat în chilia lui, a şezut deasupra butoiului, şi a poruncit ca să caute prin chilie şi să cerce pentru femeie. După ce au scormonit pretutindenea cu de-amănuntul, iar femeia n-a fost aflată, le-a zis lor Avva Ammona: „Dumnezeu să vă ierte!" Şi, făcând rugăciune, i-a făcut pe toţi să se ducă; apoi, apucând pe fratele de mână, i-a zis lui deosebi: „Ia aminte de sine, frate!" Şi, aceasta zicând, s-a dus.

5. Păcătuind un frate oarecare, prezbiterul 1-a despărţit de frăţime. Şi sculându-se Avva Visarion, a ieşit împreună cu dânsul zicând: „Şi eu sunt păcătos".

6. Zis-a Avva Isaia: „De-ţi va veni ţie gând a judeca pe aproapele pentru vreo greşală, socoteşte mai întâi întru sine că tu eşti mult mai păcătos decât el şi cele ce ţi se par că le faci bine, să nu crezi că au plăcut lui Dumnezeu, şi aşa nu vei cuteza a judeca pe aproapele".

7. Zis-a din nou: „A nu judeca pe aproapele şi a te defăima pe sine este chip al odihnei conştiinţei".

8. Un bătrân a văzut un frate stricându-se cu oarecine şi nu 1-a mustrat pe dânsul, zicând întru sine: „Dacă Dumnezeu, Cel ce i-a zidit pe dânşii, văzând, nu-i arde, cine sunt eu ca să-i mustru pe dânşii?"

9. Mers-a Avva Isaac Thebanul şi, văzând pe un frate greşind, 1-a osândit pe dânsul. Apoi, ducându-se din chinovie, a intrat iarăşi în pustie. Şi îngerul Domnul a venit şi i-a stătut înaintea uşii chiliei lui şi nu-1 lăsa să intre. Iar stareţul îl ruga, zicând: „Care este lucrul, adică pricina [pentru care faci aceasta]?" Şi a zis îngerul către dânsul: „Dumnezeu m-a trimis pe mine, zicându-ţi ţie: «Unde porunceşti să pun pe fratele ce a greşit şi pe care l-ai judecat?»" Şi, auzind stareţul, s-a pocăit îndată, zicând: „Greşit-am, iartă-mă!" Şi i-a zis îngerul: „Scoală, că Dumnezeu te-a iertat pe tine; dar păzeşte-te de a nu judeca pe cineva, până când va veni Domnul".

10. Se spunea despre Avva Macarie cel Mare că se făcuse, precum este scris, „dumnezeu pământesc" (cf. Ioan 10: 34; I Cor. 5: 1); că, precum este Dumnezeu acoperind lumea [cu purtarea Sa de grijă], tot aşa şi Avva Macarie, acoperind alunecările pe care le vedea [la oameni], de ca şi cum nu le-ar vedea, şi cele ce le auzea, de ca şi cum nu le-ar fi auzit[26] .

11. Un frate a greşit odinioară în Schit şi, făcându-se sobor, au trimis după Avva Moise, iar el nu voia să vină. Şi iarăşi trimiţând prezbiterul după dânsul, i-a zis: „Vino, că te aşteaptă poporul (fraţii)". Iar el, sculându-se, şi luând o coşniţă găurită, umplând-o cu nisip, o a pus pe umăr şi a venit aşa. Iar Părinţii au venit întru întâmpinarea lui; şi, văzând pe dânsul ducând coşniţa pe umăr, l-au întrebat zicând: „Ce este aceasta, Părinte?" Şi a răspuns lor bătrânul, zicând: „Păcatele mele sunt dinapoia mea, curgând, şi eu nu le văd pe ele şi [, cu toate acestea,] am venit astăzi a judeca greşale străine". Iar ei, auzind, nimic n-au grăit fratelui, iertându-1 pe el.

12. Acelaşi a zis: „Dator este omul a muri dinspre tot omul, a nu judeca pe cineva întru ceva; căci atunci când mâna Domnului a ucis pe tot cel întâi-născut în pământul Egiptului, nu era casă întru care să nu fie mort". Zis-a lui un frate: „Ce este cuvântul acesta, Părinte?" Şi a răspuns bătrânul: „Că de vom putea suferi a vedea păcatele noastre, nu am vedea păcatele aproapelui nostru. Că nebunie este omului să-şi lase mortul său şi să se ducă să plângă pe cel al aproapelui. Iar aceea a muri dinspre aproapele aceasta este: a-ţi purta păcatele tale, şi a fi Iară de grijă pentru tot omul, a nu zice «acesta este rău», şi a nu face rău niciunui om, şi a nu socoti în inimă pe cineva că este viclean, nici a defăima pe cineva ce face rău, nici a te pleca[27] celui ce face rău aproapelui său, nici a te bucura cu el. Aşijderea şi pe cel ce cleveteşte, nici a avea vrăjmăşie cu vreun om sau a urî pe cineva, că aceasta este pacea; întru acestea, frate, mângâie-te pe tine şi te păzeşte, ştiind că în puţină vreme este osteneala, iar odihna este în veci".

13. Un frate a întrebat pe Avva Pimen zicând: „Spune-mi, cum mă voi face monah?" Şi a răspuns bătrânul: „De voieşti să afli odihnă şi aici şi în veacul ce va să fie, pentru tot lucrul, zi «cine sunt eu?» şi să nu judeci pe cineva".

14. Auzit-a odinioară prezbiterul Pelusiului despre oarecari fraţi că se duc deseori în cetate şi se îmbăiază şi se lenevesc pe eişi, iar după ce vin în sobor. Insă, după ce au venit în sobor, a luat de la ei portul călugăresc [schima]. Dar, după aceasta, a fost bătut de conştiinţă şi s-a căit, şi a venit la Avva Pimen, beat fiind de gânduri, aducând şi rasele fraţilor, şi i-a vestit stareţului lucrul, şi i-a zis lui stareţul: „Dar tu nu ai nimic dintr-ale omului celui vechi? Şi oare desăvârşit te-ai dezbrăcat de dânsul?" Şi a zis către dânsul prezbiterul: „încă am împărtăşire de omul cel vechi". Şi a zis lui stareţul asemenea cu Apostolul: întru ceea ce judeci pe altul, pe sine te osândeşti, că tu, cel ce judeci, pe aceleaşi le faci (Rom. 2: 1). Deci iată că şi tu eşti ca şi fraţii: că, deşi puţin te împărtăşeşti din omul cel vechi, negreşit supus eşti păcatului". Deci, întorcându-se prezbiterul, a chemat pe fraţi, unsprezece fiind ei, şi s-a pocăit lor şi, iarăşi îmbrăcându-i pe dânşii cu schima, i-a slobozit.

15. întrebat-a un frate pe Avva Pimen zicând: „De voi vedea greşeala fratelui, bine este să-1 acopăr pe dânsul?" Şi a răspuns bătrânul: „în orice ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru, şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi în orice ceas vom vădi pe cele ale fratelui, şi Dumnezeu le va vădi pe ale noastre".
Aici[28], „frate" nu zice pe cel ce petrece în aceeaşi obşte, ci ori pe cel ce locuieşte aproape, ori pe cel ce petrece în aceeaşi obşte, dar care nu este sub acelaşi stareţ, că unuia [unui frate] ca acesta vrednic este a i se ascunde şi a trece cu vederea orice păcat, care lucru mare este, fiindcă fiecare pe al său [păcat îl] caută. Iar cei ce ţin viaţa de obşte, ca cei ce, deşi întru multe trupuri, ai unui singur trup sunt, trebuie a se îngriji unii de alţii ca de propriile mădulare, precum poruncesc legile părinteşti şi a face unii altora pomenire de cele cuviincioase întru smerenie; chiar de vor vedea pe fraţii lor păcătuind, de nu se vor îndrepta prin facerea pomenirii, trebuie a spune despre dânşii stareţului şi aşa a păzi dragostea către fraţi.

16. Alt frate a întrebat pe acelaşi stareţ, zicând: „De voi vedea pe vreun frate despre al cărui păcat am auzit, nu voiesc a-1 băga pe el în chilia mea; dar dacă voi vedea un frate bun, mă voi bucura împreună cu dânsul". Şi i-a răspuns lui stareţul: „De faci celui bun puţin bine, îndoit fă cu acela, că acesta este cel neputincios, şi aşa face Dumnezeu şi cu tine milă".

17. Era în chinovie oarecine cu numele Timothei; iar egumenul, prinzând de veste despre oarecine din fraţii de acolo care era ispitit, de păcat adică, a întrebat pe Timothei despre dânsul. Acesta din urmă 1-a sfătuit să scoată pe fratele din obşte. Deci, după ce l-au scos pe fratele, îndată ispita fratelui s-a pus pe Timothei până când s-a primejduit [a cădea şi el în păcat]. Deci plângea Timothei înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Greşit-am, iartă-mă!" Şi a venit lui glas, zicând: „Timothei, să nu socoteşti că acestea ţi s-au întâmplat ţie pentru altceva fără numai pentru că ai trecut cu vederea [dispreţuit] pe fratele în vremea ispitei lui"[29].

18. A greşit odată un frate în chinovie. Şi era în locurile acelea un pustnic, şi de multă vreme nu ieşise; deci, venind către dânsul stareţul chinoviei, i-a vestit lui despre fratele care a greşit. Iar el a zis: „Izgoniţi-1 pe dânsul". Şi, scoţându-se fratele din chinovie, aflând o râpă lângă un pârâu, a intrat într-însa; şi petrecea plângând. Şi, aflând fraţii din chinovie vreme prielnică, s-au dus către Avva Pimen; şi, trecând pe lângă râpă, l-au auzit pe fratele plângând; şi, intrând, l-au aflat pe el în mare durere, şi l-au rugat pe dânsul să vină la bătrânul, şi n-a voit, zicând: „Aici voi muri!" Deci, după ce s-au dus către Avva Pimen, i-au povestit lui despre fratele; şi i-a rugat pe dânşii stareţul ca, întorcându-se, să spună fratelui că „Avva Pimen te cheamă". Şi, auzind fratele, a venit la bătrân. Şi, văzându-1 pe dânsul bătrânul necăjit, sculându-se, 1-a îmbrăţişat. Şi, veselindu-se, 1-a rugat să mănânce. Apoi a trimis Avva Pimen pe unul din cei ce erau cu dânsul către sihastru, zicând: „De mulţi ani doream să te văd, auzind cele despre tine. Dar din pregetarea amândurora nu ne-am întâlnit unul cu altul". Iar sihastrul, măcar că nu ieşea din chilie, a zis: „Dacă Dumnezeu n-ar fi încredinţat pe stareţul, n-ar fi trimis către mine". Şi sculându-se, a venit la dânsul şi, sărutându-se unul cu altul, au şezut cu bucurie. Şi a zis Avva Pimen către dânsul: „Doi oameni erau într-un loc oarecare şi amândoi aveau morţi [printre rudenii]. Şi unul dintr-înşii a lăsat mortul său şi s-a dus să-1 plângă pe al celuilalt". Şi, auzind sihastrul şi socotind ceea ce-i făcuse fratelui, s-a umilit de cuvânt şi a zis: „Pimen, sus în cer, iar eu, pe pământ, jos".

19. întrebat-a oarecare din Părinţi pe Avva Pimen, zicând: „De voi vedea pe vreun frate greşind, oare să-1 mustru pe el?" Răspuns-a bătrânul: „Eu, de voi avea vreodată vreo trebuinţă şi, trecând prin oarecari locuri, văd pe un frate greşind, merg mai departe şi nu-1 mustru".

20. Iarăşi l-au întrebat ei pe dânsul, zicând: „Cum a suferit Avva Nistero pe ucenicul său?" Şi a răspuns lor bătrânul: „De aş fi fost eu, şi pernă puneam sub capul lui". L-a întrebat Avva Anuv: „Dar lui Dumnezeu ce I-ai fi spus?" Zis-a lui Avva Pimen: „Stăpâne, Tu ai zis scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea a scoate şi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7: 5).

21. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face?" Şi a răspuns bătrânul: „Scris este: Că fărădelegea mea eu voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu (Psalm 37: 19)".

22. Venit-a odinioară Avva Pimen ca să locuiască în părţile Egiptului; iar aproape de dânsul petrecea un frate ce avea femeie, şi niciodată nu l-a mustrat pe dânsul. Şi s-a întâmplat într-o noapte ca ea să nască, şi, pricepând bătrânul, a chemat pe fratele său cel mai mic, zicând: „Ia cu tine un urcior cu vin şi dă vecinului, că îi trebuie astăzi". Iar fraţii cei din jurul lui Avva Pimen nu ştiau [pentru ce s-a făcut] lucrul. Iar el a făcut precum i-a poruncit lui bătrânul. Şi, primind fratele vinul, străpungându-se, peste puţine zile a slobozit pe femeie, dându-i ei tot ce avea, şi apropiindu-se de stareţul, a zis: „Eu de astăzi înainte mă pocăiesc". Şi l-a întărit pe el bătrânul; şi, ducându-se fratele, şi-a zidit aproape de stareţul o chilie, de unde cu lesnire putea merge la stareţul. Şi-1 lumina pe el stareţul în calea lui Dumnezeu, şi aşa a dobândit pe fratele.

23. Fost-a odinioară sobor[30] în Schit pentru un frate ce greşise; în vreme ce Părinţii grăiau, Avva Pior tăcea; iar mai pe urmă, sculându-se, a ieşit şi, luând un sac, 1-a umplut de nisip, şi-1 purta pe umărul său dinapoia sa; şi, luând şi un săculeţ mic, a pus într-însul puţin nisip, şi-1 purta înainte, şi a intrat aşa în sobor. Şi întrebându-1 Părinţii ce este aceasta, a zis: „Sacul ce are mult nisip greşalele mele sunt, care, multe fiind şi fără de număr, le-am lăsat înapoi, ca să nu le văd pe ele şi să mă doară pentru dânsele şi să plâng, şi, iată, aceste puţine [greşale] ale fratelui meu înaintea mea le-am pus şi, întru dânsele îndeletnicindu-mă, îl judec pe dânsul. Dar nu trebuie să fac aşa, ci mai vârtos pe ale mele să le aduc înaintea mea, şi a ruga pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi, sculându-se ei, au zis: „Cu adevărat, aceasta este calea mântuirii".

24. Zis-a Avva Pafnutie: „Călătorind într-o zi, am rătăcit; şi am ajuns aproape de un sat, şi am văzut pe oarecari având vorbă unul cu altul, adică pe un bărbat cu o femeie. Şi îndată am stătut rugându-mă pentru păcatele mele. Şi iată, a stătut înaintea mea îngerul Domnului ţinând sabie şi zicând:,Pafnutie, toţi cei ce judecă pe fraţii lor, cu această sabie pier. Iar tu, pentru că n-ai judecat, ci te-ai smerit pe sine înaintea lui Dumnezeu, de ca şi cum tu ai fi făcut păcatul, pentru aceasta s-a scris numele tău în cartea vieţii".

25. Zis-a un stareţ: „Dacă sunteţi curaţi, nu judecaţi pe curvari, căci, făcând aşa, asemenea şi voi călcaţi şi Legea; că Cel ce a zis să nu curveşti, a zis şi să nu judeci".

26. Se spune despre un stareţ că şedea într-o chilie singur şi avea obicei ca un frate şi o fecioară să vină la dânsul. într-o zi, s-au întâmplat ei să vină la bătrânul şi era seară; şi, neputând el să le dea drumul, a aşternut o rogojină, iar el a dormit în mijlocul lor. însă prin bântuiala vicleanului, luptaţi fiind amândoi [fratele şi fecioara], au săvârşit păcatul; şi, simţind bătrânul, nimic nu le-a zis lor. Şi, făcându-se dimineaţă, la plecare i-a petrecut pe ei, nearătând nicio mâhniciune către ei. Iar mergând ei, au început a se pocăi de păcatul lor şi a-i durea foarte şi, întorcându-se la bătrânul, s-au pocăit, zicând lui cu lacrimi: „Avva, n-ai priceput cum ne-a batjocorit pe noi Satana şi ne-a făcut a păcătui?" Iar el a zis: „Ba da". Iar ei au zis lui: „Şi unde era gândul tău într-acel ceas, că nu ne-ai oprit pe noi din acea spurcată şi scârnavă faptă, pentru care acum cu scârbă se ard inimile noastre?" Şi a răspuns stareţul: „Gândul meu întru acel ceas, unde S-a răstignit Hristos, acolo era stând şi plângând". Şi luând ei canon de pocăinţă de la stareţul, s-au dus şi s-au făcut vase alese.

27. Era un bătrân mâncând trei posmagi pe zi, şi a venit la dânsul un frate; şi, după ce au şezut să guste, i-a pus stareţul fratelui trei posmagi; apoi, văzându-1 pe dânsul că-i mai trebuieşte, i-a mai adus lui alţi trei; deci, după ce s-au săturat ei şi s-au sculat, a osândit bătrânul pe fratele, zicându-i lui: „Nu trebuie, frate, a sluji trupuşorului". Iar el s-a pocăit bătrânului şi a ieşit. în ziua următoare, după ce a venit ceasul ca să guste bătrânul, şi-a pus lui după obicei trei posmagi şi, mâncându-i, încă era flămând, dar s-a ţinut pe sine. în ziua ce a urmat, iarăşi aceeaşi a pătimit. Iar după ce, flămând fiind, se oprea pe sine pentru că nu voia să treacă peste obicei, a început şi să slăbească; şi a cunoscut stareţul că părăsirea lui Dumnezeu s-a făcut la dânsul. Şi, aruncându-se pe sine jos, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru părăsirea ce s-a făcut întru dânsul, pentru ce adică a pătimit aceasta. Şi,stând îngerul lângă dânsul, i-a zis: „Aceasta ţi se întâmplă ţie pentru că ai osândit pe fratele tău; ca să te înveţi că cel ce poate să se înfrâneze sau altceva bine să facă, nu dintru a sa putere face, ci bunătatea lui Dumnezeu este întărindu-1 pe dânsul".

28. Un bărbat sfânt, văzând pe oarecine păcătuind, lăcrimând, a zis: „Acesta, astăzi, şi eu negreşit mâine".

29. Zis-a acelaşi: „Măcar oricum de ar greşi cineva înaintea ta, nu-1 judeca pe el, ci să te ai pe sine mai păcătos, măcar şi mirean de ar fi".

30. Zis-a oarecine din Părinţi: „Nu este neam sub cer precum cel al Creştinilor; şi iarăşi: nu este întru dânsul [ceva mai mare] precum rânduiala monahilor. Iar cele ce mult îi vatămă pe ei acestea sunt: pomenirea de rău a unora către alţii şi osândirea, pe care, cel ce le leapădă din inima sa, îngerească viaţă vieţuieşte pe pământ".

31. Fost-au doi fraţi mari [sporiţi] într-o chinovie; şi fiecare s-a învrednicit a vedea oarecare har peste fratele său; deodată, unul dintr-înşii, pentru oarecare trebuinţă, într-o zi de vineri, afară din chinovie fiind, a văzut pe cineva mâncând, încă fiind dimineaţă, şi i-a zis lui: , jntr-acest ceas mănânci, şi mai vârtos vineri?" Iar a doua zi, după obicei, lăcându-se adunare în biserică, căutând celălalt frate spre dânsul, n-a văzut după obicei harul lui Dumnezeu şi s-a mâhnit; iar după ce s-a întors în chilia, i-a zis lui: „Ce ai făcut, frate, că n-am văzut peste tine harul lui Dumnezeu?" Iar el a răspuns: „Eu nici în faptă, nici în gând nu ştiu ceva rău întru mine". Zis-a lui fratele său: „Nici vreun cuvânt n-ai grăit cumva?" Şi, aducându-şi acela aminte, a zis: „Ieri, afară din mănăstire, am văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi am zis lui: «La acest ceas mănânci tu vinerea?» Acesta este păcatul meu, dar osteneşte-te cu mine două săptămâni, şi să rugăm pe Dumnezeu ca să mă ierte". Şi au făcut aşa. Şi, după două săptămâni, a văzut acel frate iarăşi harul lui Dumnezeu venind peste fratele său; şi s-au mângâiat ei, mulţumind lui Domnului.

32. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: „Dacă mă voi duce către cineva din bătrâni şi-1 voi întreba pe el cum că voiesc a petrece lângă cutare, iar el ştie cum că numi este de folos, oare cum îmi va răspunde? Că de va zice «nu te duce», oare nu-1 osândeşte pe acela cu gândul?" Şi a răspuns bătrânul: „Această subţirătate nu o au mulţi, adică isteţime şi ascuţime; iar dacă pornirea va avea patimă, adică din împătimire va zice, urându-1 sau clevetindu-1 pe bărbat, pe sine se vatămă şi nici cuvântul nu are putere, mai de folos fiindu-i lui să zică «nu ştiu» şi pe sine să se izbăvească; iar de va fi slobod de patimi, nu va osândi pe nimeni, ci, pe sine prihănindu-se, va zice «cu adevărat eu neîntovărăşit[31] sunt de fel şi poate [că ceea ce aş putea spune] nu-ţi va folosi», şi, de va fi priceput cel ce întreabă, nu va merge la acel bărbat pentru care a întrebat pe stareţul; că acesta nu din răutate a zis, ci ca să nu crească vreun rău, ci a grăit adică din purtare de grijă pentru mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este şi cuvântul a adeveri pe cel ce ascultă, dacă şi acela, priceput fiind, primeşte cu credinţă, şi, simţind adeverirea, împlineşte sfătuirea"[32].
33. Auzit-a oarecare din Părinţi[33] că un frate a căzut în curvie şi a zis: „O, rău a făcut!" Iar după puţine zile s-a pristăvit fratele. Şi a venit îngerul lui Dumnezeu cu sufletul fratelui la bătrânul şi i-a zis lui: „Iată, cel pe care l-ai judecat s-a pristăvit. Unde porunceşti să-1 pun pe dânsul? întru împărăţie sau în muncă?" Şi a petrecut bătrânul până la sfârşitul lui rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi multe şi cu dureri mari, ca să dobândească iertare pentru aceasta.

34. Zis-a un stareţ: „De vei vedea pe cineva râzând sau mâncând mult, să nu-1 judeci pe dânsul, ci mai vârtos zi: «Fericit este acesta, că, neavând păcate, pentru aceasta se bucură sufletul lui»".

35. Zis-a un stareţ: „De vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând, îndată zi «anathema ţie, Satano!»[34], că acest lucru nu are[35]; şi păzeşte inima ta a nu judeca pe fratele tău, şi Duhul Sfânt nu Se va depărta de la tine; şi zi iarăşi «precum acesta s-a biruit, tot aşa şi eu», şi plângi şi cere ajutorul lui Dumnezeu, şi pătimeşte împreună cu cel ce fără de voie pătimeşte; că nimeni nu voieşte să greşească lui Dumnezeu, ci toţi ne amăgim".

36. Povestit-a un bătrân: „Şezând eu odată întru adâncul pustiei, a venit un frate dintr-o chinovie pentru cercetare. Şi l-am întrebat pe el: «Cum se află Părinţii?» Şi mi-a zis: «Bine, prin rugăciunile tale». Apoi l-am întrebat de un frate ce avea veste rea şi mi-a zis mie: «Crede-mă, Părinte, că nu încă nu s-a schimbat de vestea cea rea». Iar eu, dacă am auzit, am zis: «Of»[36] şi, de îndată ce am zis aceasta, m-am tras de somn, şi m-am făcut întru uimire, şi m-am văzut pe sine stând înaintea Sfintei Golgotha, şi pe Domnul nostru Iisus Hristos în mijlocul a doi tâlhari răstignit, şi m-am repezit să mă închin Lui, iar după ce m-am apropiat, a poruncit Sfinţilor îngeri care se aflau lângă Dânsul cu mare glas strigând: «Scoateţi-1 afară, că potrivnic îmi este Mie, că înainte de a judeca Eu, el a osândit pe fratele său». Deci, izgonit fiind, am venit la uşă ca să ies, iar mantia [rasa] s-a prins de uşă, că se închise de năprasnă; şi, lăsând-o pe ea acolo, am ieşit şi m-am deşteptat. Cântărind eu cele ce le-am auzit, am zis către fratele ce venise: «Rea îmi fu mie ziua aceasta». Iar el a zis: «Pentru ce, Părinte?» Iar eu i-am povestit lui cele ce am văzut şi i-am zis: «Mantia mea era acoperământul lui Dumnezeu peste mine, şi eu m-am lipsit de Dânsul; de atunci am petrecut şapte ani rătăcind prin pustie, nici pâine mâncând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce iarăşi am văzut pe Domnul meu în locul Căpăţânii poruncind a mi se da mantia înapoi»".

37. întrebat-a oarecine pe un stareţ, zicând: „Pentru ce nu pot locui cu fraţii?" Şi a răspuns stareţul: „Pentru că nu te temi de Dumnezeu; că, dacă ţi-ai fi adus aminte de cea scrisă ce zice că Lot s-a mântuit în Sodoma, pe nimeni osândind, te-ai fi pus pe sine a locui chiar şi în mijlocul fiarelor".
38. Zis-a un stareţ: „Douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând, rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca [pe] unul".

__________________
[26] Dumnezeu nu priveşte sau nu ia aminte, nici nu reacţionează la răutăţile din lume precum o fac oamenii slabi şi păcătoşi, căci aceasta L-ar lipsi de Dumnezeire şi de caracterul Lui lipsit de patimi, de patimi adică ale slăbiciunii şi ale răutăţii; o privire dintr-o perspectivă strict omenească a răutăţilor din lume din partea lui Dumnezeu e de neconceput, şi, totuşi, Dumnezeu le ştie pe toate, şi are grijă de ele într-un chip numai de El şi de fiii Lui ştiut, le ştie însă cu atât mai mult cu cât S-a făcut om, S-a înfrăţit cu omul, simţind ca om, purtând şi El jugul şi suspinul acestuia, un jug care Lui îi este uşor, căci îl poartă cu iubire de oameni şi ascultare iubitoare de Tatăl. Dar pentru ca omul să nu rămână în necunoştinţă de chipul purtării Lui grijă faţă de el, această lucrare a lui Dumnezeu cu lumea s-a arătat de scriitorii Dumnezeieştii Scripturi şi de alţi sfinţi fie prin cuvinte omeneşti, neputincioase sau nedesăvârşite, apropiate înţelegerii omului în general, fie prin cuvinte de negrăit, care cuvinte, prin aparenta lor lipsă de limpezime, prin paradoxurile lor, cheamă la o înţelegere mai înaltă a lor, dumnezeiesc-omenească. Marele Macarie e unul care s-a învrednicit de o astfel de vedere a lucrurilor, el s-a făcut, cum se zice, înger pământesc şi om ceresc; cu adevărat, unul ca el poate privi sau judeca lumea şi acum şi la sfârşit împreună cu Sfinţii îngeri, dar nu cu o judecată precum cea pe care o osândesc aici Scriptura sau Părinţii, ci cu una dumnezeiască, plină de milă, şi nu dintr-o patimă înverşunată, plină de suspinare faţă de suferinţele ce le pricinuiesc vrăjmaşii diavoli oamenilor prin păcat. Suspinarea aceasta e cu adevărat asemănare cu Dumnezeu, e după chipul suspinării lui Hristos, Cel ce împreună-pătimeşte şi suspină cu fraţii Lui cei de pe pământ până la sfârşitul veacurilor, până-i va putea supune pe toţi cei ce voiesc Tatălui Său, Care, pentru aceasta I-a şi dat Lui toată puterea din cer şi pe pământ (cf. Matei 28: 18; I Cor. 15: 25 ş.u.).
[27] „Nici a aproba pe cel ce face rău/nici a-1 încuraja/nici a-1 asculta/nici a te bizui//încrede pe el".
[28] Iarăşi cuvântul Cuviosului Pavel Monahul.
[29] Povestirea de aici e pusă de Pateric tot pe seama lui Avva Pimen (vezi Patericul, Slova P, Avva Pimen, p. 70).
[30] Despre sobor sau sinaxă (adunare), vezi nota de Ia Pricina XVI, 8 din Voi. I.
[31] Nesociabil, necomunicativ.
[32] Avem aici un exemplu grăitor despre ceea ce înseamnă comuniune adevărată între părinte şi ucenic.
[33] în gr. avem (sfinţi). E bine ştiut că, în trecutul Bisericii, sfinţi erau numiţi toţi creştinii, cu deosebire cei ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură, ca unii care primeau la Liturghie „Sfintele Sfinţilor", iar prin primirea aceasta se făceau co-părtaşi trupului sfânt al Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos.
[34] Cuvântul nu poate fi socotit o blasfemie, căci, într-un fel sau altul, Satana este blestemat de Dumnezeu (nota trad. neogr.), deşi, alţi Părinţi, când e vorba mai ales de păcatele proprii, zic, pentru smerenie, să nu învinovăţim sau să ocărâm nici pe Satana.
[35] Această expresie, tradusă literal, pare la prima vedere neinteligibilă; nu întâmplător în neogreacă nici nu este tradusă. în ciuda posibilelor interpretări, lăsăm totuşi expresia precum este.
[36] reacţie de dezgust.
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:3993 | tid:2057
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
SĂ NE PĂZIM, SĂ NU JUDECĂM NICIODATĂ

1. Fost-a un bătrân oarecare, ce mânca în toată ziua câte trei posmagi (pesmeţi). Cândva, a venit la el un frate şi şezând ei să mănânce pâine, au pus fratelui trei posmagi şi văzând bătrânul, că încă îi mai trebuie, i-a adus alţi trei posmagi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Deci, l-a judecat bătrânul pe fratele şi i-a zis: nu trebuie frate, să slujim trupului! Iar fratele cerând iertare de la bătrânul, a plecat. A doua zi a venit vremea să mănânce bătrânul şi s-au pus pe masă trei posmagi după obicei şi iarăşi îi era foame dar s-a înfrânat. A doua zi la fel a pătimit. Deci a început a slăbi şi a priceput bătrânul, că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu şi s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi. Şi se ruga pentru depărtarea ce i s-a întâmplat şi îndată a văzut un înger care îi zicea: pentru că l-ai judecat pe fratele ţi s-a întâmplat aceasta. Să ştii dar, că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă faptă bună oarecare face, nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întăreşte pe om.

2. La un sihastru oarecare obişnuia un preot să meargă pentru aducerea Sfintelor Taine, fiindcă el nu ieşea afară. Deci a venit cineva la sihastru şi l-a pârât pe preot grăind nenumărate prihăniri asupra lui. Când preotul a venit, după obicei, pentru aducerea Sfintelor Taine, nu i-a deschis sihastrul, fiind scârbit. Atunci preotul s-a întors înapoi. Şi iată glas către sihastru, grăind: au luat oamenii judecata Mea. Şi odată cu glasul a avut o vedenie: a văzut un puţ de aur şi o ciutură de aur şi funia de aur şi apa foarte bună şi limpede şi a văzut un oarecare bubos ce scotea şi turna. Vrând sihastrul să bea din apă, s-a sfiit şi nu a băut, căci era bubos cel ce scotea apă. Şi iată glas către dânsul iarăşi zicând: pentru ce nu bei din apă, ce pricină are bubosul ce scoate apă, că scoate şi toarnă? Venindu-şi în sine sihastrul şi luând seama vedeniei, l-a chemat pe preot şi l-a făcut pe el să-i slujească în continuare.

3. Au fost doi fraţi mari într-o mânăstire de obşte şi s-au învrednicit a vedea un dar oarecare unul către altul. Odată, a ieşit unul într-o zi de vineri afară din mânăstire şi a văzut pe cineva mâncând de dimineaţă şi i-a zis: cum de mănânci, frate, aşa devreme, căci este vineri? Iar de dimineaţă a fost Sfânta Liturghie după obicei şi căutând fratele asupra lui, a văzut darul depărtat de la dânsul şi s-a întristat şi dacă a venit la chilie, i-a zis: ce-ai făcut, frate, că n-am văzut darul lui Dumnezeu peste tine? Iar el i-a răspuns: eu nu mă ştiu pe mine nici cu lucrul, nici cu gândul să fi făcut ceva rău. I-a răspuns fratele: nu cumva ai zis cuiva vreun cuvânt? Şi aducându-şi aminte, a zis: ieri l-am văzut pe un frate mâncând afară din chilie de dimineaţă şi i-am zis: într-acest ceas mănânci vinerea? Acesta este păcatul meu, ci te osteneşte cu mine două săptămâni şi să rugăm pe Dumnezeu să-mi ierte păcatele! Şi aşa au făcut şi după două săptămâni a văzut fratele darul lui Dumnezeu venit peste fratele său şi s-a mântuit mulţumind Domnului.

4. Un bărbat sfânt a văzut pe cineva păcătuind şi lăcrimând cu amar şi a zis: acesta astăzi a greşit, iar eu mâine voi greşi negreşit. Şi acesta se va pocăi negreşit, iar eu nu mă voi pocăi negreşit.

5. Un frate l-a întrebat pe cineva din bătrâni: iată, mi se întâmplă să văd un om făcând o faptă şi o spun altuia. Oare nu este aceasta clevetire? Şi i-a răspuns bătrânul: de grăieşti cu gând de iubire de clevetire, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, clevetire este, iar de nu este după patimă, eşti slobod. Însă, de nu este clevetire, ca să nu răsară răul, mai bine este să taci. Deci a zis fratele: de voi veni către vreun bătrân şi îl voi întreba dacă pot să mă aşez la cutare şi ştie că nu-mi este de folos, ce o să-mi răspundă? De-mi va zice să nu merg, oare nu judecă cu gândul? Această isteţime nu o au mulţi. Că de va avea vreo patimă, şi cu patimă va grăi, urând şi prihănind, acela pe sine se vatămă şi nici nu are cuvântul său vreo putere. De folos era să zică, nu ştiu şi să se izbăvească pe sine de patimă. De este slobod de patimă, nu osândeşte pe nimeni ci pe sine învinuindu-se, zice: cu adevărat, eu sunt neştiutor şi poate nu îţi este de folos şi de va fi cel ce întreabă priceput, nu va merge la bărbatul acela pentru care a întrebat, fiindcă nu a zis bătrânul din răutate, ci ca să nu crească răul, adică purtând grijă de mântuirea celui ce a întrebat. Pentru aceea, puternic este cuvântul, să-l încredinţeze pe ascultător, dacă şi acela cu pricepere fiind, îl va primi cu credinţă.

6. Auzit-a oarecare dintre sfinţi, că a căzut un frate în curvie şi a zis: o, rău a făcut! Iar după puţine zile a răposat fratele. Şi a venit îngerul cu sufletul fratelui către bătrânul zicând: iată-l pe cel pe care l-ai judecat, s-a mutat! Unde porunceşti să-l aşezăm. În Împărăţie sau la chinuri? Şi a petrecut bătrânul până la moartea sa rugându-se lui Dumnezeu, să câştige iertare de aceasta, plângând şi foarte mult ostenindu-se.

7. Zis-a oarecare dintre sfinţi: nu este poruncă mai mare decât aceasta: să nu judeci pe fratele tău şi pentru aceasta nu vei fi judecat. Iar de-l vezi pe fratele tău greşind şi nu-i vei zice să-şi recunoasă greşelile, din mâinile tale se va cere sângele lui. Iar de va auzi şi nu se va întoarce de la păcatele sale, el va da seamă pentru greşelile sale. Deci bine este a înfrunta cu dragoste, iar nu a cleveti şi a-l ocărî ca pe un vrăjmaş.

8. Un oarecare bătrân mare şedea în Siria, între hotarele Antiohiei şi avea un frate, care era gata să judece, de vedea pe vreun frate greşind. Deci, de multe ori îl învăţa pe dânsul bătrânul, grăind: cu adevărat, fiule, te înşeli şi-ţi pierzi sufletul, de vreme ce nu ştie nimeni ce este în om, decât duhul care este într-însul. Căci de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele, iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul îl vedem, dar pocăinţa şi faptele cele bune ce le-au făcut, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe om păcătuind, nici cât de puţin nu-l judeca pe el, că numai unul Dumnezeu este Judecător. Că tot omul ce judecă pe altcineva, se află ca un antihrist al lui Hristos, de vreme ce l-a răpit dregătoria şi stăpânirea ce l-a dat Tatăl, făcându-se el judecător mai înainte decât Dânsul.

9. Aproape de un bătrân trăia un frate care era puţin mai trândav în nevoinţă. Lângă acesta, când trăgea să moară, şedeau unii din fraţi şi văzând bătrânul că se duce din trup vesel şi cu bucurie, vrând să-i zidească pe fraţii care şedeau aproape, i-a zis: frate, noi toţi ştim că nu erai prea osârdnic la nevoinţă şi de unde aşa cu osârdie te duci? Şi i-a răspuns fratele: crede, părinte, adevărul îl grăieşti, însă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat om, sau să fi ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat cândva vreo prigonire cu cineva, în acel ceas m-am împăcat cu el. Deci voi să zic lui Dumnezeu: Stăpâne, Tu ai zis: nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi, ci, iertaţi şi vi se va ierta vouă! Deci i-a zis bătrânul: pace ţie, fiule, că şi fără osteneală te-ai mântuit!

10. Povestit-a un bătrân: şezând eu odinioară într-o pustie adâncă, a venit un frate de la chinovie să mă caute. Şi eu l-am întrebat: cum se află părinţii? Iar el mi-a zis: bine, cu rugăciunile tale. Apoi l-am întrebat şi despre un frate care avea nume rău şi mi-a zis: crede, părinte, că încă nu s-a izbăvit de acel nume. Iar eu, cum am auzit, am zis: uf! Şi îndată ce am zis aceasta, mi-a venit somn şi am fost răpit, şi m-am văzut că stau înaintea sfântului loc al Căpăţânii şi pe Domnul nostru Iisus Hristos între doi tâlhari răstignit şi m-am pornit să mă închin. Iar dacă am mers aproape, a poruncit sfinţilor îngeri, care stăteau lângă El, cu glas mare zicând: scoateţi-l afară, că antihrist îmi este, deoarece mai înainte de a judeca Eu, el l-a judecat pe fratele său. Deci izgonit fiind eu, am dat să ies şi mi-am apucat haina de uşa ce s-a închis degrabă şi lăsând-o acolo, am ieşit şi îndată m-am deşteptat. Socotind cele văzute, am zis fratelui celui ce venise: rea este ziua aceasta pentru mine. Iar el a zis: pentru ce, părinte? Atunci i-am povestit cele ce am văzut. Şi am zis: haina aceea a mea, era acoperământul lui Dumnezeu, care era peste mine şi de care m-am lipsit. După aceea am făcut şapte ani rătăcind prin pustie, nici pâine gustând, nici sub acoperământ intrând, nici cu om vorbind, până ce iarăşi L-am văzut pe Domnul meu tot la locul Căpăţânii, poruncind să mi se dea haina.

11. A zis un bătrân: douăzeci de ani am petrecut luptându-mă cu un gând şi rugându-mă lui Dumnezeu ca pe toţi oamenii să-i văd ca unul.

12. A zis un bătrân: de vei vedea pe cineva râzând sau mâncând prea mult, să nu-l judeci, ci mai vârtos să zici: fericit este acesta, neavând păcate şi pentru aceasta se bucură sufletul lui.

13. A zis un bătrân: de vei vedea cu ochii tăi pe cineva căzând, îndată zi: anatema ţie, satano, că acesta vină nu are! Şi întăreşte-ţi inima să nu-l judeci pe fratele tău, că se duce Duhul Sfânt de la tine. Zi iarăşi către tine: precum acesta a fost biruit, aşa şi eu, şi plângi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu. Pătimeşte împreună cu Cel ce a pătimit fără de voie, că nimeni nu voieşte să greşească lui Dumnezeu, ci toţi ne amăgim.

14. A zis un bătrân: nu-l judeca pe cel curvar, dacă eşti tu curat, căci de asemenea calci legea. Căci Cel ce a zis: să nu curveşti, a zis şi să nu judeci!
(din Patericul egiptean)
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#5 | pid:4915 | tid:2057
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Din viata Sf.Patriarh Ioan cel milostiv

Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osîndească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osîndea pe călugări. Căci i s-a întîmplat lucrul acesta.
Un călugăr tînăr a umblat prin Alexandria cîteva zile împreună cu o fecioară tînără şi foarte frumoasă. Unii, văzînd aceasta, s-au scandalizat, crezînd că pentru păcat umblă cu dînsa. Deci, au spus aceasta Sfîntului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi, bătîndu-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătîndu-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dînsul: "Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpîne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat". Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.
Patriarhul, deşteptîndu-se din somn, se gîndea la ceea ce văzuse şi cunoscîndu-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjit şi mîhnit. Apoi, făcîndu-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrînd să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar cînd l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputînd a răspunde vreun cuvînt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecîndu-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe cînd se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tînăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.
Văzînd patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţînd la cei ce pîrîseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicînd: "Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc".
Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: "Să mă crezi, stăpîne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întîmplare, fiind eu în Gaza şi mergînd să mă închin mormîntului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întîmpinat această femeie într-o seară şi, căzînd la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădîndu-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergînd în urma mea, zicea: "Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!"
Auzind eu acestea, am zis către dînsa: "Pentru ce mă juri aşa, fecioară?" Iar ea a răspuns: "Eu sînt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mîntuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos". Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luînd-o pe dînsa împreună cu mine, am învăţat-o sfînta credinţă. Apoi, venind la mormîntul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dînsa întru nevinovăţia inimii, pînă cînd o voi duce într-o mînăstire de fecioare.
Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: "Cîţi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim". Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dînsul, noaptea, în vis. Şi luînd o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicînd: "Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dînsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu". Acestea zicînd, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.
De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mînăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osîndească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osîndi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.
Iar cînd s-a întîmplat în Alexandria de a fugit un tînăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicînd că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci Sfîntul Ioan zicea către dînşii: "O, fiilor, încetaţi de a osîndi, pentru că şi voi sînteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintîi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osîndind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte pînă astăzi sau că acum s-a pocăit". Apoi le spunea lor faptul acesta, zicînd:
În cetatea Tirului, umblînd un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrînată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: "Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!" Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dînsa: "Urmează-mi!" Şi, luînd-o pe ea de mînă, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrînata de soţie. El însă a dus-o pe dînsa la o mînăstire de femei. Pe cînd mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după cîtăva vreme s-a întîmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrînul acela şi Porfiria. Aceia, văzînd-o pe dînsa că are copil, au zis către dînsa în batjocură: "Frumos copil ai născut, Porfirio!" Apoi, întorcîndu-se, au vestit pretutindeni: "Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul".
Iar cînd bătrînul a văzut sfîrşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia - pentru că aşa a numit-o cînd a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: "Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine". Iar ea, ascultîndu-l, a mers cu dînsul şi au venit în cetate, ducînd împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.
Cînd au intrat în cetate, bătrînul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrînul a zis către dînşii: "Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc". Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din cădelniţă în sînul său şi i-a ţinut pînă s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrînul a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de cînd m-am născut". Zicînd acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzînd aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.
Această povestire spunînd Sfîntul oamenilor, îi învăţa pe dînşii, zicînd: "De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osîndi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim".

#6 | pid:6006 | tid:2057
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Cumnatele care au întrecut în virtute pe Sfântul Macarie
Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi 1-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele aşa: „Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înţeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le” Şi au răspuns femeile către bătrânul: „Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaţilor noştri, deci, ce fel de lucruri cauţi la noi?”. Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, fiind silite, au zis: „Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, petrecând cu dânşii în aceeaşi casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci am vieţuit în pace până acum. Şi ne-am sfătuit ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânşii cu foarte multe lacrimi şi rugăminţi. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca să nu zicem nici un fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră!”.

Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască”.

(Proloage, ianuarie, ziua a nouăsprezecea)

#7 | pid:7905 | tid:2057
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1577 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre cleveteala, cartire, rabdare in nevointa - experienta unui preot ortodox care a fost in moarte clinica

Dumnezeul meu, ia-mă!
Câți oameni nu zic aceasta în clipe grele! Însă cei mai mulți nu cunosc că aceasta este păcat și că constituie lipsă de răbdare și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Dar împrejurarea care urmează o va adeveri cu limpezime. Ne-a povestit-o cu multă smerenie și simțire un ieromonah cuvios, care are fii duhovnicești atât în Atena, cât și în eparhie.

„De când m-am făcut preot, m-a urmărit clevetirea (mucenicia modernă). Într-un fel sau altul, mulți mă amărau și mă întristau peste măsură cu clevetiri mincinoase. Iar aceasta se petrecea mereu. Atât de mult m-au întristat și m-au obosit toate acestea, încât am cedat și de multe ori am spus: «Dumnezeul meu, ia-mă!». Și în cele din urmă m-a luat”.

Toți cei care-l ascultau rămâneau uimiți privind la el, gândindu-se câtă vină au cei care clevetesc, mai ales pe cei sfințiți; cât păcat adună în sufletul lor, mai ales când îmbrâncesc în deznădejde sufletele pe care le clevetesc, de parcă Dumnezeu i-ar fi împuternicit să judece lumea. Și smeritul preot a continuat povestirea sa, spunând:

„Am avut un atac de cord. Mă aflam în Atena, în mijlocul cunoștințelor și al fiilor mei duhovnicești. M-au dus îndată la spital, iar acolo medicii s-au străduit mult să-mi pună în funcțiune din nou inima, însă nu au reușit. La sfârșit au spus: «Nu putem face nimic cu părintele. Luați-l și-l duceți la morgă!».

În cele șase ore cât am fost mort, câte nu am trăit! Mai întâi l-am simțit pe Îngerul meu păzitor cum mă însoțește într-o călătorie care, la început a fost oarecum grea, dar îndată s-a ușurat, căci suiam spre o lumină nespusă și preadulce. În timp ce mergeam, multe duhuri rele strigau și mă acuzau. Una din acuze era și următoarea:

Unde-l duci pe acesta? A fost iubitor de bani. Deși a făgăduit neagoniseală, avea banii lui.

Dar Sfântul Înger le-a răspuns:

Nu este adevărat! Banii pe care-i avea erau ai Mănăstirii, el numai îi administra.

În cele din urmă am ajuns la un loc, care se părea a fi hotarul dintre două ținuturi. Acolo am auzit următorul dialog:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, să-l duc pe părintele în Rai?
Nu, pentru că a făcut un păcat grav!, a răspuns ea.


Ce păcat, Stăpâna mea? Părintele a fost bun (și Îngerul a început să mă apere, iar eu simțeam cum îmi curg lacrimi fierbinți din ochi), a zidit o mănăstire, a ajutat multe suflete să se mântuiască…

Aceasta este adevărat, a răspuns Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, dar nu a făcut răbdare în nevoința pe care a avut-o, ci-i spunea mereu Fiului meu: „Ia-mă și ia-mă!”. Deci, du-l înapoi să-și sfârșească cu răbdare nevoința sa și după aceea va veni în Împărăția Fiului meu.

În timp ce ne întorceam, am văzut Raiul și iadul. Toate cele scrise în Cărțile lui Dumnezeu sunt adevărate. Le-am văzut cu ochii mei. Când am ajuns la spital, cu dezgust am intrat în trupul meu înghețat. Au trecut opt ceasuri până ce am început să mișc primele articulații ale degetelor mele. Din mișcarea pleoapelor mele, sora mea a fost prima care a observat învierea mea din morți. S-a tulburat tot spitalul. Încet-încet mi-am revenit și de atunci iau aminte și fac răbdare fără împotrivire la orice îngăduie dragostea lui Dumnezeu.

Frații mei, trebuie să dobândim Raiul! Întru răbdarea noastră trebuie să ne dobândim sufletele noastre”.

Acestea le-a spus acel Părinte, iar la ultimul cuvânt i s-a tăiat glasul din pricina emoției…
Sursa: http://tokandylaki.b...ot.gr/ ,preluare

Acest post a fost editat de Luca.O: 03 June 2014 - 07:47 PM






1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi