Sari la continut

Iisus Hristos
A scapa de moarte este-cu neputinta. Cunoscand aceasta, oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitor de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii ( Predica de pe Munte - Iubirea de vrajmasi )

- - - - - iubirea de vrajmasi

7 postari la acest topic

#1 | pid:3494 | tid:2048
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii ( Despre iubirea vrăjmaşilor ) Pr.Cleopa Ilie

Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).

Aşadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toţi sînt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Aceştia nu sînt oameni? Cum putem să-i urîm?" La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: "Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi şi antihrişti". Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte cîinilor. Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim" (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum decît toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa decît toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvîrşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălţa cu înţelegerea pînă la atîta desăvîrşire, de a învăţa şi a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt, ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, cînd aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pămînt.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mîntuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmaşilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărît de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău".

Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decît toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.

Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că sîntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu sîntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mîntuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutînd noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămîne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfîntă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).

Cît de mare adevăr şi cîtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a cîştiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvîntul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfînta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit de cîtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvîrşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?

La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfîntă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atît în Legea Veche cît şi în cea Nouă.

Mai întîi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sîrguit a împlini cu fapta aceasta sfîntă şi dumnezeiască poruncă.

Cine a citit în Sfînta Scriptură, ştie cîtă ură avea regele Saul asupra lui David şi cîtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta arătînd cît de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul cînd i-a căzut în mîini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Şi a doua oară, cînd împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, cînd împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cînta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintîi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvîntul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întîi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci cînd era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel şi Sfîntul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicînd: Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărîţi, mîngîiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Iubiţi credincioşi,

În încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfîntă şi adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima sa, nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi pune sufletul său pentru aproapele său, asemănîndu-se cu Mîntuitorul Care Şi-a pus sufletul Său, răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blîndeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.

Acest călugăr minunat avea un cuvînt de taină şi spunea la mulţi: "Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.

Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungînd la Oasis, păgînii au omorît mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrîni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decît opt monezi de argint.

Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiţi". Oamenii văzînd aceasta, au început a plînge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sînt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrîni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".

Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tînăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrîni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputînd merge după ei. Ei văzînd că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfîntul monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.

La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punîndu-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Oare cîţi dintre noi avem atîta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău? Cîţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru mîntuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întîlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Cînd spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem osîndă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne mîntuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm cînd sîntem defăimaţi şi osîndiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mîntuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfîntul Altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi duşmănie.

Fericiţi sînt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sînt creştinii ce trăiesc în desăvîrşită dragoste unii cu alţii!

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin.
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#2 | pid:3495 | tid:2048
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII
O LEGE
,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31)

Iubiţilor, există o lege, care este cea mai veche din toate legile, pe care le-au făcut oamenii, ca să poată să-şi ritmeze armonios legăturile dintre ei şi să trăiască fericiţi. Lege, care nu este crestată pe plăci de marmură sau scrisă pe hârtii şi în ziarele oficiale ale statului. O lege pe care a sădit-o Dumnezeu, care l-a plăsmuit pe om ,,după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1, 26). Şi această lege înnăscută este legea dragostei.
Această lege strigă fiecărui om să iubească. Îi strigă să nu facă niciun rău celuilalt, să nu fure, să nu nedreptăţească, să nu atace onoarea familială a altuia, să nu spună minciuni, să nu defăimeze şi să clevetească, să nu calomnieze pe celălalt, să nu se ducă pe la tribunale şi să facă jurăminte mincinoase, să nu ucidă, să nu ia viaţa altuia. Acestea le strigă legea dragostei. Dar această lege nu se opreşte aici. Înaintează din ce în ce mai mult. Strigă nu numai că trebuie să nu facem răul, ci trebuie să facem şi binele celorlalţi oameni. Flămânzesc? Însetează? Le este frig? Se află într-o situaţie dificilă? Sunt în pericol? Noi nu trebuie să rămânem reci şi indiferenţi. Trebuie să alergăm în ajutorul lor prin toate mijloacele de care dispunem. Şi pâine, şi apă, şi haine, şi cuverturi, şi medicamente, şi orice fel de ajutor, trebuie să-l oferim celorlalţi oameni. Şi aşa cum ne dorim ca ceilalţi oameni nu numai să nu ne nedreptăţească, ci şi să ne ajute, aşa şi noi trebuie să ne comportăm faţă de ceilalţi.
Aceasta este legea înnăscută a dragostei, pe care o exprimă Hristos în Evanghelia de astăzi prin următoarele cuvinte: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).

***

Dar Hristos, Care a venit în lume ca să împlinească, să desăvârşească, să completeze legea morală, să lărgească hotarele iubirii şi să arate desăvârşirea, nu vrea ca omul să se oprească în drumul iubirii. Vrea ca omul să înainteze. Vrea ca omul să urce pe cele mai înalte trepte. Iubirea, aşa cum învaţă Hristos, nu trebuie să se limiteze la un cerc îngust de oameni. Nu! Pentru că o astfel de iubire, restrânsă la puţinii oameni care ne iubesc, oricine o poate întâlni şi la cei mai păcătoşi oameni, şi la cele mai păcătoase reuniri umane. De pildă: Există oameni mai răi decât tâlharii? Apucă armele, se organizează în bande, fură, răpesc, necinstesc, ucid oameni. Îi urăsc pe oameni. Şi totuşi, tâlharii care îi urăsc pe alţii, între ei au dragoste; se susţin între ei. Ură faţă de alţii, dar iubire faţă de ei înşişi şi faţă de anturajul lor. Dacă va dispare dragostea dintre ei, banda se va risipi. Lucrul acesta arată că iubirea este atât de necesară, că nici cei mai păcătoşi nu pot să trăiască fără iubire.
Dar această iubire, care îi leagă pe păcătoşi între ei, nu este o iubire curată. Este o iubire păcătoasă, iubire care are drept scop deservirea intereselor omeneşti egoiste şi păcătoase. Această iubire, iubirea tâlharilor, are consecinţe dezastruoase. Poate să facă mari catastrofe. Răul, când este singur, face răul, dar într-o măsură mică. Însă atunci când cel rău se uneşte cu alţi răi, iar aceştia iarăşi se unesc cu alţii şi se fac mulţi, mii de mii, milioane multe, o, atunci!…
Dacă aceşti oameni, care au ură în inimă şi au ca lozincă „moartea ta este viaţa mea” şi vor să-i nimicească pe toţi ceilalţi ca să trăiască şi să conducă ei, dacă aceste milioane de oameni răi se vor organiza, se vor înarma cu armele groaznice ale distrugerii şi vor face război împotriva celorlalte popoare mici şi neputincioase, o, ce catastrofă va fi atunci! O astfel de catastrofă groaznică a văzut omenirea în secolul nostru de două ori. A văzut-o în cele două războaie mondiale, dintre care cel de-al doilea a fost şi mai dezastruos decât primul. Milioane de oameni uniţi, având în frunte conducători oameni sălbatici, fiare, ca înfricoşătoarele fiare ale Apocalipsei, s-au năpustit şi au împrăştiat moartea şi catastrofa. Şi aceste milioane de oameni aveau dragoste între ele, dar aveau şi ură împotriva celorlalţi oameni, pe care voiau să-i supună şi să-i nimicească. Iubirea lor era limitată, egoistă. Nemţii îi iubeau cu patos doar pe nemţi. Ruşii pe ruşi. Italienii pe italieni. Japonezii pe japonezi. Englezii pe englezi, etc. Şi marile state, dincolo de aşa-numitele lor interese naţionale n-au văzut nimic altceva. Iar toate câte le spuneau despre dreptate, toate erau o înşelăciune şi o iluzie. Din nefericire, acest lucru l-a demonstrat şi-l demonstrează continuu realitatea.

***

Dar Hristos, Care a sădit în inima oamenilor legea dragostei, nu vrea ca dragostea să fie limitată şi sufocată în limitele înguste ale unui sentiment, care doar are numele de dragoste, dar în realitate este un egoism, o adorare şi o zeificare a ego-ului. Iubirea pe care a propovăduit-o Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia de astăzi, sparge limitele înguste, se lărgeşte şi se revarsă ca un râu în toată lumea. Hristos ne învaţă că trebuie să-i iubim nu doar pe părinţi, pe prieteni, pe rude, pe conaţionalii noştri, ci chiar şi pe străini şi pe vrăjmaşii noştri. Cât de clar se aude glasul lui Hristos! „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine…” (Luca 6, 35). Zice: Faceţi bine chiar şi vrăjmaşilor voştri.
Însă acest lucru este uşor? Nu este uşor. Dar „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Doar în creştinism se împlineşte această iubire ideală, care îi îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşi.
Vreţi un exemplu? Aruncaţi o privire la Cel Răstignit. Iubirea pe care Hristos a învăţat-o, El însuşi a împlinit-o. Sus, pe Crucea muceniciei Lui, Şi-a întins Preacuratele Sale Mâini şi i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, chiar şi pe vrăjmaşii Lui. S-a rugat pentru răstignitorii Săi şi a spus acele nemuritoare cuvinte, care frâng inimile şi celor mai învârtoşaţi şi nemiloşi oameni: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

***

Iubiţilor, vă întreb: Suntem creştini? Să-L imităm pe Stăpânul nostru. Să-L urmăm cu fidelitate pe sfântul drum al dragostei, dragoste, pe care trebuie s-o arătăm chiar şi vrăjmaşilor noştri.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Kyriaki”)
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#3 | pid:3496 | tid:2048
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
[II Cor. 11, 31-33; 12,1-9; Lc. 6, 31-36]. Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul, atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea". Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură; căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi? Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în cochilia ta şi te va zăvorâ în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Arunci când Domnul a grăit: „Iubeşte-1 pe aproapele tău", a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul" nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

[Rom. l, 7-12; Mt. 5, 44-48]. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc si rugaţivă pentru cei ce vă vătăma şi vă prigonesc." Nimeni pe lume nu e lipsit de dragoste: oamenii îşi iubesc părinţii şi rudele, binefăcătorii şi ocrotitorii: dar simţământul dragostei faţă de părinţi, rudenii, ocrotitori si binefăcători este firesc şi ia naştere de la sine în inimă si de aceea Domnul nu pune mare preţ pe ea; dar adevărata dragoste creştinească se vădeşte prin dragostea de neprieteni. Dragostea noastră faţă de ceilalţi este datoare să rabde nu numai neplăcerile uşoare si întâmplătoare, ci chiar necazurile şi prigoana, suferinţele si lipsurile pricinuite nouă din vrăjmăşie. Suntem datori nu doar să-i binecuvântăm pe aceşti oameni, ci chiar să le facem bine şi să ne rugăm pentru ei. Cercetează-te pe tine însuţi: ai, oare, astfel de simţăminte faţă de vrăjmaşii tăi? Folo-sindu-te de acest îndreptar, judecă: ai, oare, dragoste creştinească, fără de care nu este mântuire?
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#4 | pid:3497 | tid:2048
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Despre iubirea de vrajmasi - Sf.Siluan Athonitul

Orice sistem raţionalist îşi are propria structură logică, dialectica sa internă; de asemenea, lume duhovnicească are şi ea — ca să ne exprimăm în mod convenţional — structura şi dialectica proprie. Dar experienţa duhovnicească are o dialectică cu totul deosebită şi care nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel spiritelor raţionaliste le-ar putea părea ciudat faptul că fericitul stareţ vede în iubirea de vrăjmaşi criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului.

în ciuda dorinţei de a fi cât mai scurt cu putinţă şi de a evita tot ce e de prisos, câteva cuvinte de explicaţie mi se par totuşi necesare.

Omul trăieşte în nădejdea de a primi în veacul viitor darul asemănării cu Dumnezeu şi al fericirii desăvârşite; aici el nu cunoaşte decât „pârga" sau „arvuna" acestei stări viitoare. în limitele experienţei sale pământeşti, omul îmbrăcat în trup poate rămâne în momentul rugăciunii în Dumnezeu păstrând în acelaşi timp amintirea lumii; dar când rămâne în Dumnezeu mai deplin, atunci „lumea e uitată", aşa cum omul alipit cu totul de lume uită de Dumnezeu.

Dar dacă uităm de lume, atunci când atingem starea unei totale cufundări în Dumnezeu, cum am mai putea vorbi de iubirea de vrăjmaşi ca despre criteriul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu? Când uită lumea, omul nu se meii gândeşte nici la prietenii, nici la vrăjmaşii săi.

Prin Fiinţa sau Esenţa Sa Dumnezeu este mai presus de lume, transcendent lumii. Dar prin lucrarea sau actul Său El rămâne în lume, e imanent lumii. Absoluta transcendenţă a Fiinţei divine nu e nicidecum afectată de neîncetata Sa acţiune sau lucrare în lume. Dar omul îmbrăcat în trup şi care trăieşte pe pământ n-are în el o asemenea desăvârşire; deci atunci când e cu totul cufundat în Dumnezeu, cu toate puterile minţii şi inimii sale, el pierde orice conştiinţă a lumii. De aici nu trebuie dedus că totala cufundare în Dumnezeu ar fi lipsită de legătură cu iubirea faţă de vrăjmaşi. Stareţul afirma, dimpotrivă, că una e strâns legată de cealaltă.

La arătarea lui Hristos, stareţul ajunsese la o astfel de treaptă a cunoaşterii care exclude orice îndoială sau ezitare. El afirma categoric că cine iubeşte pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt va iubi deopotrivă întreaga creaţie a lui Dumnezeu şi, înainte de toate, omul. Socotea această iubire drept un dar al Duhului Sfânt. O primea ca pe o putere venită de sus. Şi, invers, cunoştea şi cufundarea totală în Dumnezeu ce purcede dintr-o iubire de aproapele iscată de har.

Vorbind de vrăjmaşi, stareţul folosea limbajul mediului său, într-o epocă în care se vorbea şi se scria mult despre „duşmanii credinţei" [ateii bolşevici]. El însuşi nu-i împărţea pe oameni în prieteni şi duşmani, ci în cei care-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunoşteau. Am putea de aceea presupune că, dacă împrejurările istorice ar fi fost diferite, stareţul s-ar fi exprimat astfel, ceea ce de altfel i s-a întâmplat de mai multe ori atunci când vorbea despre iubirea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, pentru cei ce fac binele ca şi pentru cei ce fac răul. După părerea sa, acest lucru îl face pe om asemenea lui Hristos Care „Şi-a întins braţele Sale pe cruce" ca să strângă la Sine pe toţi oamenii.

Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri"? De ce a zis Domnul că aceia care vor păzi poruncile Lui vor şti de unde vine învăţătura Sa (In 7,17)? Cum înţelegea stareţul acest lucru?

Dumnezeu este Iubire, Iubirea absolută, care în revărsarea sa covârşitoare îmbrăţişează întreaga creaţie. Până şi în iad Dumnezeu e prezent ca iubire. Dând omului pe măsura capacităţii sale cunoaşterea reală a acestei iubiri, Duhul Sfânt îi descoperă în acelaşi timp calea care duce spre plinătatea existenţei.

Cei care au ajuns la împărăţia cerurilor şi care rămân cu Dumnezeu văd în Duhul Sfânt toate adâncurile iadului, căci în întreaga existenţă nu există loc în care Dumnezeu să nu fie de faţă. „Tot cerul sfinţilor vieţuieşte prin Duhul Sfânt şi nimic din ceea ce este în lumea întreagă nu e ascuns Duhului Sfânt." „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire." Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-1 îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor.

Cei ce-1 urăsc pe fratele lor şi-1 resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El.

Omul nu poate rămâne în acelaşi timp cu totul în Dumnezeu şi cu totul în lume. Aşadar, el nu poate să-şi dea seama dacă contemplaţia sa a fost autentică sau, din contră, imaginară, decât numai după ce se „întoarce" la amintirea şi simţirea lumii. Dacă, insista stareţul, după o stare duhovnicească socotită drept o contemplaţie dumnezeiască sau o comuniune cu Dumnezeu, nu avem iubire pentru vrăjmaşi şi, prin urmare, pentru întreaga creaţie, e un semn sigur că această contemplaţie n-a fost autentică, altfel spus n-a fost o adevărată comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate fi „răpit" în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest lucru. în stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea" la conştiinţa obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale.

Cele două porunci ale lui Hristos — iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele — simt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L iubim pe Dumnezeu urându-1 în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

(sursa cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul")
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#5 | pid:3498 | tid:2048
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
[VIDEO]A iubi pe vrajmas nu este utopie - Pr.Arsenie Papacioc
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#6 | pid:4725 | tid:2048
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Vezi si alte cuvinte ale sf.parinti Despre iubirea de aproape si de vrajmasi

#7 | pid:6815 | tid:2048
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predica la DUMINICA A XIX DUPA RUSALII(Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor) a Sf.Nicolae Velimirovici

Evanghelia iubirii desavarsite
Daca ar avea oamenii necontenit inaintea ochilor mila lui Dumnezeu fata de dansii, s-ar milostivi si ei unii fata de altii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decat gandul ca nici lui nu-i da nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu rasplateste El, zi si noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastra? Si nu-i mai bine sa te bucuri, la curtea imparatului, de milostivirea im­parateasca decat de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi buna­vointa tuturor de la Curte, daca am cadea in dizgratia regala?

Tot asteptand ca ceilalti sa fie mai intai milostivi fata de dansul, omul ajunge hapsan. Este litera de lege aceasta. Mila insa nu este o virtute pasiva, ci o virtute lucratoare. Ce ar fi stiut oamenii despre mila daca Dumnezeu nu ar fi fost El mai intai, milostiv fata de oameni? Mila lui Dumnezeu desteapta si in oameni mila. Daca Dumnezeu nu ar fi aratat mila Lui, lumea nu ar cunoaste mila.

Cui intelege ca mila este o virtute lucratoare, si incepe sa o lucreze, cerul si pamantul i se arata curand intr-o lumina noua. Unul ca acesta va ajunge curand sa cunoasca si mila lui Dumnezeu oamenilor. Mila este scapararea a doua pietre, din care izvoraste scanteia. Cine isca aceasta fericita scanteie, si cine o primeste, simte ca Dumnezeu e de fata. Amandoi, si cel ce da si cel ce primeste, simt in inimile lor mana lui Dumnezeu, mangaietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Mila este mai mare decat compasiunea pe care o predica atata inteleptii indieni. Poate cineva sa treaca pe langa un cersetor, sa-i para rau de el, si totusi sa nu-i dea nimic. Omului milostiv insa nu doar ii va parea rau de un necajit, ci-l va si ajuta. A te milostivi de-un cersetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru in Legea iui Hristos; ci sa ne milostivim de vrajmasii nostri, acesta este lu­crul de capetenie. Mila este mai mare decat iertarea, pentru ca ier­tarea este prima jumatate a drumului, iar fapta iubirii, a miloste­niei, este drumul intreg.

Mai trebuie oare sa spunem ca mila este mai mare decat drep­tatea pamanteasca? Daca n-ar fi mila, oamenii ar pieri cu totii de mana necrutatoare a legii. Fara mila, legea nu poate chezasui pen­tru nimic din cele ce sunt, mila insa face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni sa cunoasca si sa deprinda din copilarie dulceata dragostei si a milei decat as­primea legii. Legea poate fi oricand invatata, pe cand o inima inasprita cu greu se mai poate intoarce vreodata spre milostivire. Daca oamenii au dragoste, nu vor pacatui impotriva legii, dar daca, implinind toata legea, au ramas cu totul lipsiti de dragoste, pot pierde cununa slavei fagaduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astazi vorbeste despre cel mai inalt fel de mila: iubirea fata de vrajmasi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci po­runca — de a ne iubi vrajmasii. Iar porunca aceasta nu e de impli­nit ici si colo, in oarecare clipe rare de iluminare a legii, asa cum era, mai mult sfat decat porunca, inainte de venirea Lui. Porunca iubirii fata de vrajmasi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea. Cu aceste cuvinte incepe Evanghelia iubirii vrajmasilor. La urma urmelor, daca vrem ca oamenii sa nu ne fie dusmani, sa nu le fim nici noi lor. Daca e adevarat faptul ca oricine pe lumea asta are dusmani, atunci de buna seama ca si noi suntem dusma­nul cuiva! Dar cum sa-ti fie omul prieten daca tu ii esti dusman? Smulge asadar radacina dusmaniei din inima ta, si abia dupa ace­ea numara-ti dusmanii. Cu cat mai desavarsit ai sa-ti smulgi din inima radacina cea rea si toate vlastarele care puiesc dintrinsa, cu atat mai putini dusmani au sa-ti iasa la socoteala. Daca vrei, deci, ca oamenii sa-ti fie prieteni, inceteaza mai intai tu a le fi lor dusman, fa-te tu mai intai prietenul lor. De indata ce le vei fi semenilor tai prieten, numarul dusmanilor tai va scadea si chiar va disparea cu totul.

Dar nu acesta-i castigul cel mai mare. Castigul cel mai mare e ca, in chipul acesta, ti-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seama pentru mantuirea ta sa nu fi dusmanul nimanui, si nici sa nu ai vreun dusman. Daca ii esti cuiva dusman, lucrul acesta impiedica si mantuirea ta, si pe a lui; iar daca esti altora prieten atunci pana si dusmanii tai iti vor ajuta, vrand-nevrand, sa te mantuiesti. O, daca ar socoti omul mai degraba cu cati semeni de-ai lui este el la cutite, decat cati il vrajmasesc pe el! Intr-o singura zi, fata cea neagra a acestei lumi ar straluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim sa faca si ei noua este atat de fireasca, atat de neindoielnic buna, incat e de mirare si e o rusine ca ea nu este obisnuinta de zi cu zi in oameni. Nimeni pe lume nu vrea sa i se faca rau; sa nu faca deci nici el rau altora! Oricine vrea sa i se faca bine; sa faca si el bine altora! Orice om vrea sa fie iertat cand greseste; sa ierte si el pe altii! Fiecare vrea sa-si impartaseasca durerile si bucuriile cu altii; sa intristeze si el de durerile altora, sa se bucure si el de bucuriile altora! Omul vrea ca altii sa vorbeasca bine despre el, sa-l cinsteasca, sa-l hraneasca daca e flamand, sa-l cerceteze daca e bolnav si apere daca e prigonit; sa faca si el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persone si pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, natiuni si tari. Daca toti ar face din aceasta o lege, toata rautatea si lupta intre stari, intre neamuri si tari ar inceta, ar inceta si luptele, si razboaiele. Iata leacul tuturor bolilor, si altul nu este.

Si mai departe spune Domnul:

Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai.

Adica: sa asteptati ca altii sa va faca voua bine, ca sa le puteti intoarce binele facut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu asteapta ca oamenii sa merite soarele de pe cer, ca sa porunceasca soarelui sa straluceasca? Nu lucreaza Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucra­toare. Dumnezeu a aratat acest lucru de la intemeierea lumii. De cand e lumea, zi de zi, Domnul a revarsat, cu milostiva-I mana, da­ruri bogate peste toate fapturile Sale. Sa fi asteptat sa primeasca mai intai ceva de la ele, ca sa le dea? Daca ar fi fost asa, nimic din cate sunt n-ar fi. Daca iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decat niste negutatori care-si vand marfa. Daca facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decat niste datornici care-si platesc datoriile. Mila nu e o virtute care acopera datoriile, ci una care da de la sine mereu. Si dragostea e o virtute care da fara sa astepte sa primeasca inapoi. Daca dam cui ne va da inapoi, ce-i cu asta? Mutam doar banii dintr-o punga in alta, pentru ca ceea ce imprumutam socotim ca este inca al nostru, tot atat de al nostru ca si cand s-ar afla in mainile noastre.

Ar fi o nebunie sa credem ca, prin cuvantul de mai sus, Dumne­zeu ne invata sa nu iubim pe cei ce ne iubesc, sa nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereste! Vrea numai sa spuna ca ace­ea e o treapta foarte de jos a virtutii, care le e la indemana si paca­tosilor. E cea din urma masura a binelui, care de fapt saraceste lu­mea, ii constrange pe oameni si-i imputineaza la suflet. Dumnezeu vrea sa-i inalte pe oameni pe inaltimile virtutii, acolo de unde se pot vedea toate bogatiile lui Dumnezeu si ale lumilor Sale, acolo unde inima ingradita si fricoasa a sclavului se deschide, se elibereaza si se face inima de fiu si mostenitor. Dragostea fata de cei ce ne iubesc este numai prima litera din imparatia fara hotar a iubirii; facerea de bine catre binefacatori este prima zi de scoala in lungul sir al invatarii faptelor bune; iar a imprumuta celor de la care stim ca vom lua inapoi nu este nici bine, nici rau, ci doar un pas, cel dintai, mic de tot, catre binele cel mare, care da fara sa astepte sa primeasca inapoi.

Pe cine are in vedere Dumnezeu aici cand zice: pacatosii? Mai intai pe pagani, pe cei carora nu li s-a dezvaluit plinatatea tainei adevarului si iubirii lui Dumnezeu. Acestia sunt pacatosi pentru ca s-au intors de la adevarul si iubirea lui Dumnezeu si in locul lui Dumnezeu si-au luat drept legiuitor lumea, de la care au invatat sa iubeasca numai pe cei care ii iubesc si ei, si sa faca bine numai celor ce le fac si lor bine. Taina cea mare a adevarului si a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mantuitorul Iisus Hristos, si s-a descoperit mai stralucitoare ca la inceputurile creatiei. Intai s-a aratat prin poporul israelit; prin ei, desi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pamantului. Deoarece Dumnezeu Insusi i-a pregatit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege si prin pro­oroci, pentru a primi si a intelege descoperirea intreaga, de aceea ii numeste Domnul pacatosi pe ceilalti oameni, scufundati in ne­credinta. Dar prin „pacatosi” (mai mari decat paganii!) intelege Domnul si pe cei carora, descoperindu-li-se taina adevarului si a iubirii, nu s-au tinut de ea, ci s-au intors ca si cainele la boratura, la treapta cea mai de jos a binelui. Si multi dintre noi ne numaram printre acestia, care cu numele suntem crestini iar cu faptele pa­gani dintre cei mai salbatici.

Ce multumire sa avem daca iubim pe cei ce ne iubesc, si facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am si luat plata! Iar de lauda sunt numai acele fapte care, cat ar fi de mici, se aseamana faptelor de iubire dumnezeiesti.

Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Fiti milostivi precum si Tatal vostru este milostiv. Acestea sunt inaltimile la care vrea Hristos sa-i ridice pe oameni! Iata invatatura nemaiauzita inainte de venirea Lui! Iata slava vredniciei omenesti, la care nici n-au visat inteleptii lumii! Si iata iubirea lui Dumnezeu pentru oa­meni, care topeste inima intr-o revarsare de lacrimi!

Iubiti pe vrajmasii vostri. Nu zice: „Sa nu intoarceti rau pentru rau“, pentru ca este prea putin; inseamna doar rabdare. Nici nu zice: „Sa iubiti pe cine va iubeste“, pentru ca aceasta este iubire pa­siva; ci zice: Iubiti pe vrajmasii vostri; nu doar sa-i rabdati, ci sa-i iubiti. Iubirea este o virtute lucratoare.

Nu cumva iubirea pentru vrajmasi este nefireasca? Aceasta este intampinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt crestini. „Nu vedem“, zic ei, „ca in natura nu gasesti nimic care sa semene iubire pentru vrajmasi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijina faptul acesta obiectia noastra?” Ce putem raspunde? Inainte de altceva, credinta noastra deosebeste doua firi: una necazuta, neintunecata si neaplecata spre rau prin pacat, cea asa cum a avut-o Adam in rai, iar alta schimonosita, intunecata si inclinata spre rau prin pacat, asa cum o vedem ca este in aceasta lume. De firea primara tine iubirea fata de vrajmasi. Iubirea ii este acestei firi ca aerul pe care il respira tot ce traieste. Aceasta este firea zidita de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiasca strabate pana la firea noastra ca soarele prin nori. Si toata iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintai. Iar in raza firii stricate de pacat iubirea pentru vrajmasi apare, prin raritatea ei, nefireasca. Dar nu este ne­fireasca, ci este supra-fireasca fata de firea cea pamanteasca, sau, mai bine zis, este pre-fireasca, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordiala, cea curata si nemuritoare, pe care am avut-o inaintea acesteia de astazi.

„Iubirea pentru vrajmasi“, zic alti obiectatori, „e atat de rara in­cat trebuie sa o numim nefireasca“. Atunci, si o perla e nefireasca, si diamantul, si aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune ca sunt ne­firesti? Dupa cum sunt plante care cresc numai intr-un singur ti­nut, tot astfel si planta cea rara, iubirea cea rara, creste si infloreste numai in Biserica lui Hristos. Daca ar vrea cineva sa se incredin­teze, nu are decat sa citeasca Vietile apostolilor lui Hristos, ale parintilor si marturisitorilor credintei crestine, ale mucenicilor in­tru adevarul si iubirea lui Dumnezeu.

„Sa zicem ca nu e imposibila, dar, in sfarsit, iubirea aceasta e neobisnuit de grea“, spun altii. Intr-adevar, nu-i usoara, mai ales pentru cine o invata departe de Dumnezeu, de la Care ea isi primeste tarie, din Care ea se hraneste. Cum sa nu-i iubim noi pe cei pe care ii iubeste Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeste pe noi mai mult decat pe vrajmasii nostri, mai ales ca poate suntem si noi vrajmasi cuiva! Cine poate sa spuna ca nu e nimeni in lume care sa nu-l socoteasca pe el dusman? Daca ar fi ca soarele si ploaia sa se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeste vrajmasi, cu greu ar avea unde sa cada o raza sau un strop de apa. Pacatul il umple pe om de frica, iar frica il face sa vada peste tot dusmani. Dumnezeu insa e fara de pacat si de aceea El nu banuieste pe ni­meni, El iubeste pe toata lumea. Ne iubeste atat de mult incat, atunci cand ne impresoara dusmanii fara ca noi sa ne fi facut vino­vati cu ceva anume fata de ei, trebuie sa credem ca lucrul acesta se intampla cu stirea Lui si spre binele nostru.

Sa fim drepti si sa recunoastem ca vrajmasii ne sunt de mare fo­los in sporirea duhovniceasca. Fara vrajmasie pe lume multi din placutii lui Dumnezeu nu I s-ar fi facut prieteni. Chiar si vrajmasia Satanei e de folos celor ravnitori intru Dumnezeu si intru man­tuire. Cine mai mult decat Apostolul Pavel a fost mai ravnitor in­tru cele dumnezeiesti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decat el? Acest apostol, totusi, ne spune cum, dezvaluindu-i Dum­nezeu multe taine, El a si ingaduit duhului rau sa-l ispiteasca:

Si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc (II Corinteni 12,7).

Iar daca demonul, impotriva vointei sale, slujeste omului, cum sa nu ajute omului alti oameni, fiindu-i aceia vrajmasi mai putin vatamatori decat diavolii? Domnul Insusi a spus: Dusmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10,36; cf. Miheia 7,6). Cei care vietuiesc sub acelasi acoperis cu noi, purtand atat de mult grija nevoilor si in­lesnirilor noastre trupesti, se fac adesea cei mai inversunati vraj­masi ai mantuirii noastre, pentru ca dragostea si purtarea lor de grija nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Cati parinti n-au daunat urias sufletelor fiilor lor, cati frati si surori fratilor si surorilor? Cate sotii sotilor? Si totul din iubire! Dandu-ne seama de acest adevar de zi cu zi, avem inca un temei tare spre a nu ne lasa prada iubirii nechibzuite fata de rude si prieteni, si spre a nu slabi iubirea fata de vrajmasi. Sa mai spunem o data ca adesea, foarte adesea, dusmanii ne sunt adevaratii prieteni? Cand ne pun piedici ne sunt de ajutor; cand ne ponegresc ne apropie de mantuire; cand ne in­greuneaza viata dinafara ne indeamna sa ne retragem inlauntru, in noi insine, unde sa ne aflam sufletele noastre si sa plangem inaintea lui Dumnezeu pentru mantuirea lor. Cu adevarat, adesea dusmanii ne scapa din ruina pe care, hranindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregatesc cei de aproape ai nostri.

Faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, zice Domnul. Faceti bine tuturor, fara deosebire, fara sa tineti seama daca ei va iubesc sau nu; urmati lui Dumnezeu, care face bine tuturor, si pe fata si intr-ascuns. Daca facerea ta de bine nu-l vindeca pe vrajmas de vrajmasia lui, cu atat mai putin il va vindeca facerea de rau. Fa bine celor ce nu asteapta de la tine bine, si imprumuta tuturor celor care iti cer, dar imprumuta ca si cand ai da, ca si cand ai inapoia omului ce este al lui, nu ca si cand ai da ce e al tau. Zice Sfantul Petru Damaschinul:

„Milostiv este cel care-l bucu­ra pe aproapele sau cu ceea ce el insusi a primit de la Dumnezeu: paine, hrana, putere, un cuvant potrivit, rugaciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decat ii trebuie. In fratele sau Insusi Dumnezeu cere si Se indatoreaza“.

Chiar daca vrajmasul tau nu-ti primeste facerea de bine, sa nu te impiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: Rugati-va pentru cei… ce va prigonesc (Matei 5, 44)? Rugati-va, asadar, pentru dusmanii vostri, si in acest chip le veti face bine. Daca vrajmasul nu vrea sa primeasca nimic de la tine, Dumnezeu primeste ruga­ciunea ta pentru dansul. Si Dumnezeu ii va imblanzi inima, il va intoarce cu bunavointa spre tine. Nu-i cu neputinta, asa cum crede lumea, sa intorci un dusman inversunat si sa ti-l faci prieten! Si chiar daca ar fi cu neputinta oamenilor, Ii sta in putere lui Dum­nezeu. Cine preschimba iar si iar pamantul inghetat in camp in­florit, poate si sa topeasca gheata vrajmasiei in inima omeneasca si sa presare in ea floarea inmiresmata a prieteniei. Si aceasta nu atat pentru ca sa-ti castigi tu un prieten in locul unui dusman, ci ca sa nu-si piarda el sufletul din pricina vrajmasiei fata de tine. Pentru aceasta trebuie sa te rogi tu. Nu-i putin lucru pentru mantuirea ta sa ai, in viata aceasta, mai multi prieteni decat dusmani, dar lucrul de capetenie este sa nu fii tu dusmanul nimanui, sa fii tu prietenul tuturor in inima ta, in gandurile tale, in rugaciunile tale.

Facand aceasta, mare va fi rasplata ta. Cine te va rasplati? Poate si oamenii, intr-o masura, dar mai presus de toti, Dumnezeu. Si ce fel de rasplata vei primi? Veti fi fii ai Celui Preainalt; Il vei putea nu­mi pe Dumnezeu: Tata; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie (Matei 6, 6). Daca nu azi, atunci maine; si daca nu maine, atunci la sfarsitul a toate, inaintea tuturor ingerilor si oamenilor. Este ras­plata mai mare la care putem nadajdui, decat sa ne chemam fii ai Celui Preainalt, si sa-L chemam pe Dumnezeu Tatal nostru? Cel Unul Fiu, si Singurul, al Celui Preainalt este Iisus Domnul, si nu­mai El pana acum L-a chemat pe Dumnezeu Tata al Sau. Acum ni se promite si noua aceeasi cinste, asa rataciti si pacatosi cum sun­tem. Ce este cinstea aceasta? Inseamna ca vom fi in vesnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), in slava in care este El, in bucuria fara sfarsit. Inseamna ca dragostea lui Dumnezeu ne insoteste mereu, in toate necazurile si durerile acestei vieti, inseamna ca totul e in­tors si indreptat spre binele nostru din urma. Nu vom ramanea in mormant, vom invia. Vom invia asa cum a inviat Hristos. Pentru putina vreme suntem aici pe pamant, in insula mortii. In casa Ce­rescului nostru Tata ne asteapta slava si cinste. Cum e cand un biet orfan e infiat de-un rege? Trebuie oare sa mai pomenesti ce bunuri il asteapta? „Orfanul acesta a fost infiat de rege“; atat sa spui, si toata lumea stie ce inseamna. Noi insa nu suntem infiati de oa­meni, ci de Dumnezeu, pentru ca vom fi fii ai Celui Preainalt, al Caruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fara de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne infiaza pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Nascut Fiul Lui, cum spune apostolul: Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Iisus (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeste ca frati ai Sai, de aceea si Dumnezeu Tatal ne primeste ca fii.

Cu adevarat nu este nici un chip de a ne castiga prin vreun mer­it numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de ras a crede ca am putea, prin vreo fapta, fie ea si cea mai arzatoare iubire fata de vrajmasi, sa meritam si sa platim ceea ce Hristos a fagaduit celor ce-L ur­meaza pe El cu credinta. De-am da tot ce avem la saraci, de-am posti in fiecare zi, de-am sta noapte de noapte in rugaciune ca o candela pana la sfarsitul veacurilor, de ne-am desparti de trup in duhul nostru ca de o piatra rece iar cu sufletul de-am ajunge cu to­tul nepatimitori si nesimtitori fata de lume, de ne-am da sa fim calcati in picioare de lumea intreaga si mancati de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decat o prea neinsemnata catime a pretului pentru toate bunatatile, slava si bucuria pe care le aduce cu sine infierea noastra de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pamant si nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu si locuitor al Cerestii Imparatii. Iar dragostea lui Hristos savarseste ceea ce omului ii este cu neputinta. Nimeni sa nu se laude ca s-a mantuit prin multa lui iubire, ca si-a deschis singur portile raiului!

Oricat de grea, de uriasa ne-ar parea porunca iubirii aproapelui, e doar un maruntis pe care Dumnezeu ni-l cere ca sa ne aduca mai aproape de El, la stralucita Lui curte imparateasca. Nu ne cere sa implinim porunca spre a ne castiga cu ea Imparatia si Infierea, ci doar sa dorim Imparatia si Infierea mai presus de orice. Cere de la noi doar sa-L credem si sa-L ascultam pe Mantuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost daruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a ramas Adam in rai pana la cadere? Prin ascultare, prin nimic altceva decat ascultare. Dar cand el si soata lui au inceput sa puna la indoiala porunca lui Dumnezeu, prin chiar indoiala lor au incalcat porunca si au cazut in pacatul aduca­tor de moarte al neascultarii.

In Zidirea cea Noua, Domnul cere de la noi acelasi lucru pe care l-a cerut de la Adam si de la Eva in rai: credinta si ascultare. Credinta ca fiecare porunca a Sa este spre mantuire, si ascultare desavarsita de fiecare porunca a Sa. Ne-a dat toate poruncile, in care se cuprinde si porunca iubirii vrajmasilor, ca sa avem incre­dere in cuvantul Lui si sa-L ascultam. De n-ar fi fost vreo porunca a Sa buna si mantuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a stiut daca porunca a fost fireasca sau nefireasca, posibila sau imposi­bila; pentru noi conteaza ca ne-a dat aceasta porunca si trebuie sa o implinim, daca vrem sa ne fie bine. Asa cum bolnavul primeste din mana doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinta si ascultare, asa si noi, cei slabiti de pacat si intunecati la minte, suntem indatorati a implini cu credinta si ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor si Mantuitorul vietii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespar­tita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

( sursa: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

#8 | pid:6816 | tid:2048
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei la Duminica a XIX dupa Rusalii(Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor)

CE NE IMPIEDICA SA IUBIM?
Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atat de simple, atat de firesti, incat atunci cand omul aude pentru intaia oara ca trebuie sa se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gandit singur la asta pana acum?” – se intreaba el. Dar tot ce este mare este simplu. Toata invatatura lui Hristos e neasemuit de simpla. Ea este indreptata catre oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminatori ai intregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat in primul rand cei mai simpli oameni, fiindca orice cuvant al lui Hristos este simplu si uimitor de accesibil. Toata invatatura Lui parca s-ar intelege de la sine – si totusi, ce departe sta viata noastra de implinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cat de rar se intampla sa ne purtam cu oamenii asa cum am vrea sa se poarte ei cu noi! Asteptam de la oameni stima, iar noi ii injosim; asteptam sa fim ajutati la nevoie, dar nu ne gandim niciodata sa ajutam aproapelui cand avem indestulare trupeasca.

Ce inseamna asta? De ce stau asa lucrurile? Doar nu ne purtam astfel cu toti oamenii. Fata de cei mai apropiati, fata de cei pe care ii iubim fierbinte – sotia scumpa, copiii, tata, mama – ne purtam potrivit poruncilor lui Hristos; ii iubim ca pe noi insine si nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi insine. Ce mama care-si iubeste copilul din toata inima nu ii va da toata dragostea, toata mangaierea sa, nu-si va jertfi chiar viata pentru el? Prin aceasta ea implineste – nu-i asa? – legea lui Hristos.

Dar, iata, cu cei pe care ii cuprindem sub numele de “aproape”, insa de fapt ii socotim departati si straini, nu ne purtam astfel. Ce ne impiedica sa ne purtam cu ei la fel cum ne purtam cu oamenii cei mai apropiati, pe care ii iubim? Ne impiedica egoismul, iubirea de sine, fiindca nu ne iubim decat pe noi insine. Ne ingrijim de noi insine, ne iubim pe noi insine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori ii necajim, ii jignim. Iar Domnul ne infatiseaza o asemenea cerinta dreapta, curata, sfanta.

El cere insa ca noi sa ii iubim si pe vrajmasi. Oare-i usor sa facem asta? Nu, este foarte greu. A-i iubi pe vrajmasi se deprind cei ce au inima curata, cei care Il iubesc cu toata inima pe Dumnezeu si urmeaza poruncilor Lui, cei in care Se salasluieste Duhul Sfant, duhul smereniei, cei care se patrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins sa ii iubeasca pe cei care-i urasc, sa-si iubeasca vrajmasii, i-au biruit pe acestia – cu binele si cu dragostea. Mila si impreuna-patimirea – iata insusirile de temelie, calitatile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, acela are si mila, si impreuna-patimire, fiindca nu poti sa iubesti fara sa suferi impreuna cu cel iubit. Un asemenea om nu poate sa nu faca binele celor care au nevoie de el, si-l face fara sa astepte recunostinta, fara sa astepte sa i se rasplateasca pe masura.

Din dragoste curata izvoraste milostivirea, din dragoste curata implinesc adevaratii crestini aceste porunci ale lui Hristos: dau imprumut celor de la care nu se asteapta sa mai primeasca inapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere sa nu asteptam nimic in schimb pentru binele facut si ne fagaduieste marea plata a vesnicei bucurii, spunand ca vom fi fii ai Celui Preainalt. Stiti ce spunea Domnul Iisus Hristos despre Infricosatoarea Judecata si despre faptul ca dreptii vor fi indreptatiti doar pentru dragoste, doar pentru faptele dragostei. Fii ai Celui Preainalt se vor numi ei, vor straluci ca stelele pe cer. Iar cei ce dragoste n-au avut, cei ce n-au facut faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului si vor fi chinuiti in veci dimpreuna cu el.

Dragostea este implinirea a toata legea (v. Romani 13, 10). Milostivirea este, de asemenea, toata legea lui Hristos, fiindca ea vine din dragoste. Ce sa facem ca sa dobandim dragostea? Mare, uriasa este aceasta lucrare, e scopul intregii noastre existente, scopul intregii noastre vieti. Am fost facuti de Dumnezeu ca sa ne apropiem de El duhovniceste. Traim pentru a deveni fii ai Celui Preainalt, pentru a ne desavarsi, pentur a tinde catre El.

Pe care cale trebuie sa mergem?

Mergeti prin usa cea ingusta, pe calea cea pietroasa si spinoasa, fara a va teme de patimiri, fiindca ele nasc binele. Cel care patimeste devine slobod de egoism, devine linistit, bland, plin de dragoste. Trebuie sa mergem pe calea necazurilor, implinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugaciuni si post trebuie sa intram in impartasirea cu Dumnezeu. Au agonisit dragostea cei care, asemenea Cuviosului Serafim din Sarov, zi si noapte s-au rugat si au postit aspru. Domnul curateste inimile lor de toata intinaciunea, fiindca Duhul Sfant, Duhul dragostei poate salaslui doar intr-o inima blanda, smerita. Trebuie sa agonisim blandetea, smerenia, si atunci va veni sfanta dragoste.

Pentru multe se cuvine sa ne rugam, pocaindu-ne de pacatele noastre nenumarate, insa neincetata si de temelie trebuie sa fie rugaciunea pentru ca Domnul sa curateasca inimile nostre de rautate, sa ne dea marile virtuti crestinesti: blandetea, smerenia, sfanta dragoste. Nicicand sa nu uitati rugaciunea cea mai insemnata – rugaciunea pentru dobandirea dragostei! Rugati-va pentru aceasta cum va va pune Dumnezeu in inima – de pilda, astfel:

“Doamne, da-mi sfanta dragoste, invata-ma sa-i iubesc pe toti oamenii: si pe cei de aproape, si pe cei de departe, si pe cei credinciosi, si pe cei necredinciosi, precum Tu, Doamne, ne iubesti pe noi, pe toti, pacatosii si ticalosii!” Amin.

15 octombrie 1944

(sursa: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi