Sari la continut

Iisus Hristos
Cel intr-adevar om se sileste sa fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteste cele straine. Si straine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispretuieste asadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul cand vietuieste in chip drept si placut lui Dumnezeu, insa nu e cu putinta sa se faca aceasta de nu se va lepada de toate cele din - lume. Iar cel ce are minte, iubitoare de Dumnezeu stie tot folosul sufletesc si toata evlavia ce se naste din ea. Barbatul iubitor de Dumnezeu nu invinuieste pe nimeni pentru pacatele sale. Iata semnul sufletului care se mantuieste (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Duminica XVIII dupa Rusalii( Pescuirea Minunata )

- - - - - roadele ascultarii rabdare ascultare de Dumnezeu

7 postari la acest topic

#1 | pid:3457 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Cuvânt la Duminica a XVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh - SF.IOAN GURA DE AUR

„De acum înainte vei fi pescar de oameni" (Luca 5, 10).

Comportarea creştinului către greşelile aproapelui

Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.

O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.

De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!

Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, cand el insusi va cadea vreodata, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.

Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.

Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă" (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru ca ele să aducă un folos cu atât mai mare.

Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line.

Pe unele le întrebuinţează ei, spre a curăţi rănile de puroi şi de putreziciune, iar pe altele, spre a alina şi ostoi durerile. De aceea zice Pavel într-alt loc: „fraţilor, de va cădea vreun om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită" (Gal. 6, 1).

Aceasta este îndemnare slăvită, un sfat însemnat, o dovadă de cea mai mare îngrijire a Apsotolului pentru noi şi o mărturie a inimii lui celei părinteşti. Acestea, fraţii mei, sunt nişte cuvinte vrednice de limba Sfântului Pavel!

Mai întâi se sileşte el a dobândi bunăvoinţa celui ce-l ascultă, sau îl citeşte, prin aceea că îl numeşte frate. Aceasta este tot atâta, ca şi când ar zice: tu te-ai născut din acelaşi trup de mamă şi într-aceeaşi dureri, te-ai crescut cu aceeaşi hrană, ai acelaşi tată şi aceeaşi naştere duhovnicească, ca şi aproapele tău cel căzut în păcat.

Arată-i acum înrudirea ta cu dânsul prin felul şi chipul, cu care cerţi greşelile lui.

Apostolul zice: „De va cădea vreun om în vreo greşeală", el nu zice tocmai: „dacă ar păcătui vreun om", şi prin acesta dă a înţelege o greşeală, care cu totul este vrednică de iertare.

Cuvintele: „de ar cădea" înseamnă totuna ca şi cum ar fi zis: „dacă cineva, împins de ispită, s-ar fi abătut"; ele nu arată pe un om, care păcătuieşte întradins, ci pe unul, care deşi este plecat a face fapte bune, totuşi viclenia satanei l-a făcut să şchiopăteze.

Un asemenea om nu merită vreo mustrare amară, ci mai vârtos iertare. Apostolul zice: „de ar cădea vreun om". Prin aceasta el iarăşi aduce un temei pentru iertare, adică slăbiciunea şi stricăciunea firii omeneşti, pe care el o înseamnă prin cuvântul „om", în acelaşi chip se silea marele Iov a dobândi de la Dumnezeu iertare, când zicea: „Ce este omul, că-l socoteşti pe dânsul, şi însemnezi păcatele lui?" (Iov. VII. 17).

Deci, când trebuie să sfătuim şi să certăm pe unul dintre fraţii noştri, să facem tocmai aşa, cum zice Apostolul, totdeauna să zicem: „Şi el este un om", să ne aducem aminte de stricăciunea firii sale prin aceasta să domolim mânia şi să deşteptăm compătimirea. Pentru ca să facem noi aceasta, de aceea Apostolul Pavel în locul acela şi-a adus aminte de firea omenească şi de şubrezenia ei şi a zis: „de ar cădea vreun om în vreo greşală".

El adaugă: „voi cei duhovniceşti". Pe cel ce păcătuieşte, el îl numeşte om, pe cel ce face cele bune, îl numeşte – duhovnicesc: fiu al Duhului; acolo a pus el numele firii, aici numele faptei celei bune. El voieşte să zică: dacă tu cu adevărat eşti fiu al Duhului (om duhovnicesc), dovedeşte mie fapta cea bună a ta, nu prin îngrijirea numai de mântuirea ta, ci si pentru a fratelui tău, şi prin ajutorul, de care împărtăşeşti pe cei căzuti .

Căci omul cel plin de duhul cel creştinesc este dator a nu trece cu vederea pe aproapele său, care este mădular cu dânsul al unui trup.

„Îndreptati pe unul ca acela cu duhul blândeţilor", zice Apostolul mai departe, adică, faceţi, ca el să nu fie silnicit de satan, să nu fie biruit în războiul cu dânsul, nici să fie învins în lupta împotriva aceluia.

Iarăşi zice Apostolul: „Păzindu-te pe tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită". Aceasta este cea mai pătrunzătoare sfătuire, cu care el a putut să-ţi vorbească.

De ai fi vârtos ca piatra, auzind aceste vorbe, ele ar trebui să te îngrozească, şi să te îmboldească, a veni într-ajutorul fratelui tău celui căzut. Voieşti să te milostiveşti asupra lui, ca un frate? Nu voieşti să-l ierţi, căci el este om, si pentru aceea este supus beteşugului? Nu voieşti, ca fiu al duhului, să-i întinzi mâna? O, atunci, priveşte asupra ta însuţi, şi atunci nu mai ai trebuinţă de nimeni, ca să-ţi zică, o ajută pe cel călduţ, căci tu ai întru tine însuţi îndemnul la aceasta. Pentru ce aceasta, şi cum? „Păzeşte-te pe tine însuţi zice Apostolul, ca să nu cazi şi tu în ispită".

Ca să nu te tulbure, el nu zice, că şi tu însuţi eşti un păcătos, ci zice: „ca să nu cazi şi tu în ispită". Aceasta vrea să zică: „gândeşte-te şi tu însuţi poate vei cădea în păcat, poate nu vei cădea; dar fiindcă nimic nu este sigur, ce are să fie în viitor , de aceea adună-ti o comoară, prin compătimirea către aroapela tău, pentru ca, când tu însuti te vei împiedica, sa dobandesti iertare îndestulătoare".

El zice: „ca sa nu cazi şi tu in ispită", ia aminte cu dinadinsul la însemnarea acestui cuvânt, căci prin el Apostolul ne arată, că avem un ispititor vrăjmaş. Ispititorul nu are un timp bine hotărât, când are să năvălească asupra noastră şi adeseori ne prinde fără de veste, pe când noi dormităm, şi suntem uşori la minte.

Cu atât mai mult merită iertare, cel ce a fost apucat fără de veste şi în acest chip prins de ispititor. Aceasta n-a fost vreo luptă vădită, n-a fost vreun timp hotărât spre întâlnire, ci el peste aşteptare a fost năpădit şi de acea biruit. Către un asemenea noi trebuie să ne purtăm aşa cum fac corăbierii.

Chiar când corabia lor are un vânt foarte priincios, şi ei sunt întru toată siguranţa, dar în oarecare depărtare alţii suferă sfărâmare de corabie, ei totuşi nu socotesc folosul lor propriu, şi nu lasă pe aceia în nenorocirea lor; mai vârtos ei opresc corabia lor, aruncă ancora, strâng ventrele, aruncă afară odgoane şi scânduri, pentru ca cei cu corabia sfărâmată să se apuce de dânsele şi să poată scăpa.

Urmează deci şi tu, omule, acestor corăbieri, căci şi tu navighezi pe o mare întinsă şi nemăsurată, pe marea acestei vieţi, o mare plină de fiare grozave, plină de piscuri prăpăstioase şi de stânci, plină de furtuni şi de vijelii, şi foarte mulţi suferă sfărâmare de corabie pe această mare. Deci când tu vezi, că un corăbier pe marea acestei vieţi prin pânditurile diavolului este în primejdie, a pierde bogăţia mântuirii sale cele sufleteşti, că el se şi luptă acum cu valurile şi în tot minutul este ameninţat a se cufunda, opreşte corabia ta în loc, lasă orice alte treburi ale tale, îngrijeşte-te de mântuirea lui. Căci, când cineva este ameninţat a se cufunda, atunci nu poate fi codire, sau întârziere.

Aşadar, grăbeşte, cât poţi mai repede, ca să-l scoţi din valuri, fă tot ce stă în puterile tale pentru ca să-l mântuieşti din prăpastia pierderii. De te-ar chema aiurea mii de treburi, gândeşte-te, nimic nu este mai neapărat si mai însemnat, decât mântuirea celui ce se află în primejdie, şi de vei întârzia numai un moment, îl vei trăda furtunii celei furioase.

De aceea în nişte asemenea întâmplări noi trebuie să fim grabnici, rapizi şi râvnitori. Ascultă numai, cât de plin era de îngrijire însuşi Sfântul Apostol Pavel, când a văzut pe un om aproape de a se prăpădi, şi cum îndeamnă şi pe alţii ia mântuirea lui: „Daţi-i dovadă de dragostea voastră, ca nu cumva de un necaz prea mare să se piardă unui ca acela" (II Cor. 2, 7-8).

Prin aceste cuvinte el ne îndeamnă, a întinde îndată mâna de ajutor celui nenorocit, pentru ca nu cumva, pe când noi întârziem si ne codim, el să se cufunde si să se înghită de valuri.

Să ne îngrijim deci de mântuirea sufletească a fraţilor noştri; căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre, si dintru aceea se va cunoaşte, că noi suntem creştini, când noi ne îngrijim nu numai pentru noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mântui încă şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup.

Aceasta este cea mai mare dovadă, ce o putem da despre credinţa noastră; căci „întru aceasta" zice Hristos, „vă vor cunoaşte oamenii, ca sunteţi ucenici ai mei, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan, XIII. 35).

Iar dragostea cea adevărată se arată nu numai prin aceea, că cineva dă unui om mâncare şi băutură, vorbeşte cu el şi-i arată prietenie, ci prin aceea o pune în vileag, când cineva se îngrijeşte de adevărata norocire şi de mântuirea sufletească a aproapelui, când iarăşi ridică pe cel căzut, când întinde mâna de ajutor celui răsturnat la pământ, care nu se poate îngriji de mântuirea sa, când cineva preferă binele aproapelui folosului său propriu. Aşa lucrează dragostea cea adevărată; căci „dragostea nu caută ale sale" (I. Cor. XIII. 5).

Aceste cuvinte ale mele voi nu trebuie să le ascultaţi numai pentru voi, ci încă şi pentru alţii, adică pentru aceia, pe care îi aveţi spre creştere şi spre priveghere.

Biserica se aseamănă cu un trup alcătuit din multe mădulare, şi acest trup se ţine prin unirea mădularelor, şi prin ajutorul ce-l dă un mădular altuia.

Dacă un mădular ar voi a se sprijini numai pe sine, iar nu şi pe celelalte, prin aceasta ar pieri trupul întreg şi împreună cu dânsul si singuraticul acela mădular pismătăreţ.

Dacă de pildă stomacul ar ţine pentru sine toate bucatele, atunci el ar ucide pe celălalt trup prin slăbiciune, iar pe sine prin îmbuibare. De acea el ţine pe seama sa numai cât îi trebuie lui, şi pe celelalte sucuri hrănitoare le împărtăşeşte celorlalte mădulare, aşa se ţine el pe sine şi întreg trupul întru sănătate.

Tot aşa va fi şi la tine. Dacă tu, deşi ai auzit aceste sfaturi si învăţături ale mele, dar nu le vei comunica şi altora, mai ales acelora, pentru a căror mântuire sufletească ai să îngrijeşti, atunci tu vatămi pe aceia şi pe sineţi, fiindcă trândăvia ta este foarte vrednică de pedeapsă. Iar dacă tu comunici altora din hrana cea duhovnicească, pe care ai primit-o aici, foloseşti si lor şi ţie însuţi.

Să încheiem astăzi, cu aceasta, şi să mulţumim Domnului pentru învăţătura, ce el ne-a dat. Căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
(din "Predici la duminici şi sărbători" - Sf.Ioan Gura de Aur)
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#2 | pid:3458 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii ( Despre roadele ascultării de Dumnezeu ) - PR.CLEOPA ILIE

Īnvăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins,dar după cuvīntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5,5)

Iubiţi credincioşi,

De la īnceputul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi īn veacul de acum şi īn cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cīt au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au īndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cīnd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfīntă a lumii adică prin cele scrise īn Sfīnta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au īmplinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămīnt şi s-au īnvrednicit de binecuvīntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultīnd de Dumnezeu şi făcīnd corabia şi toate cīte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvīntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultīnd de Dumnezeu şi ieşind din pămīntul său şi din rudenia sa, a mers īn Haran şi de acolo īn pămīntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvīrşită ascultare, īncīt pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, īnchipuind prin aceasta cu taină mai īnainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mīntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvīrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvīntat cu jurămīnt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe līngă marea binecuvīntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvīntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre īndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămīnt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam īnsă era bogat īn vite, īn argint şi īn aur, iar pămīntul pe care īl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvīntat de Dumnezeu că nu s-a pogorīt īn Egipt, făcīnd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvīntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus īn Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvīntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul īn mīnă a plecat şi s-a īntors de acolo īn două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultīnd de Dumnezeu cīnd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mīinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvīntul Meu şi veţi face toate cīte vă poruncesc şi de veţi păzi legămīntul Meu, Īmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămīntul, iar voi Īmi veţi fi preoţie īmpărătească şi neam sfīnt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvīnta pīinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. Īn ţara ta nu va fi femeie care să nască īnainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite īnaintea ta şi voi īngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămīntul şi pomii īşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pīnă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pīnă la semănat, veţi mīnca pīinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi īn pămīntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămīntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămīntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi īnaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, īnaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvīnta; veţi avea copii, vă veţi īnmulţi şi voi fi statornic īn legămīntul Meu cu voi; veţi mīnca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,

Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvīntarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvīntul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare şi mai desăvīrşită ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, a avut-o Īnsuşi Domnul şi Mīntuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl pīnă la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare şi supunere către Dumnezeu a arătat şi Preasfīnta Fecioară Maria, cīnd a trimis Dumnezeu la ea īn Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mīntuitorul. Ea, deşi nu ştia de bărbat, īnţelegīnd de la īnger taina cea mare şi negreşită ce avea s-o săvīrşească Dumnezeu prin ea, pentru mīntuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis către īnger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvīntul Tău (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pămīnt a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, căci auzind īn vis pe īngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă şi să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare īncredere, īnţelegīnd că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfīnt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a īndoit de zămislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga īn Egipt, ca şi īn toată vremea vieţii lui, īnţelegīnd că prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mīntuirii neamului omenesc, aducīndu-şi aminte de cele scrise: Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută pe El cu toată inima (Psalm 118, 2); şi iarăşi Fericiţi sīnt cei ce ascultă cuvīntul lui Dumnezeu şi īl păzesc (Luca 11, 28).

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mīntuitorul cīnd au fost chemaţi să fie vīnători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvīrşita lor ascultare de Hristos s-au īnvrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au īmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost īnvăţaţi de Duhul Sfīnt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiţi cu īnţelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost īntăriţi să vestească mila şi iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca īmpreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mīntuitorului Care a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce aţi urmat Mie la īnnoirea lumii, cīnd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecīnd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28).

Ascultare desăvīrşită a făcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mărturisitorilor dreptei credinţe, care, īmplinind cuvintele Mīntuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobīndi īn viaţa cea veşnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut şi marea mulţime a monahilor, care, auzind cuvīntul lui Hristos, că oricine va lăsa fraţi sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu, īnsutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni (Matei 19, 29), au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viaţă curată şi sărăcie de bună voie pīnă la moarte, pentru mīntuirea sufletelor lor şi moştenirea Īmpărăţiei cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toţi drepţii următori lui Hristos, părinţii şi īnaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi īmplinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se īncununa īn ziua cea mare a judecăţii de apoi cīnd dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

Īn Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare īnvăţătorului Său, adică Mīntuitorului, Īi zice: Īnvăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvīntul Tău (adică, crezīnd cuvīntul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja īn mare. Şi aceasta făcīnd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amīndouă corăbiile, īncīt erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7).

Vedeţi roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise īn zadar, īnsă, ascultīnd de cuvīntul Domnului, a aruncat mreaja īn mare şi mult s-a īnspăimīntat de marea mulţime de peşti ce a prins, īncīt, căzīnd īn genunchi la Iisus, a zis: Ieşi de la mine, Doamne, că sīnt om păcătos! (Luca 5, 8). Aşadar, roadele ascultării Apostolului Petru au īnceput a se arăta cu minunea pescuirii de peşti şi au crescut foarte şi s-au īnmulţit spre slava lui Dumnezeu prin vīnarea atītor suflete către Īmpărăţia lui Dumnezeu. Atīt el, cīt şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mīntuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvīntul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, este bine să ştim că cel ce ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce īl povăţuieşte pe calea mīntuirii, au aceeaşi plată, deoarece Īnsuşi Mīntuitorul a arătat acest lucru, zicīnd: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16).

Iubiţi credincioşi,

Mīntuitorul nostru Iisus Hristos a venit īn lume pe calea ascultării, şi a ascultat de Părintele Său pīnă la moarte, şi īncă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Pentru aceea şi Dumnezeu L-a īnălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca īntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămīnteşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, īntru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creştină este Biserica dragostei şi a ascultării, pentru că a fost īntemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui şi ascultarea "pīnă la moarte de cruce" a Fiului. Mīntuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creştină şi acultarea duhovnicească mīntuiesc lumea. Īnsuşi Duhul Sfīnt a venit pe pămīnt trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să īntemeieze Biserica Sa şi să reverse Harul mīntuirii peste cei ce cred şi se botează īn numele Preasfintei Treimi.

Vedeţi ce mare este puterea ascultării? Ea se naşte din credinţă şi dragoste. Că cine crede īn Dumnezeu, Īl iubeşte şi ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute şi nevăzute. Cīt timp īngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar cīnd Lucifer cu īngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie "asemenea Celui Preaīnalt", ei au căzut "ca un fulger din cer" şi s-au transformat īn diavoli. Asemenea lor cad īn iad toţi creştinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni şi trăiesc pe pămīnt de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a īngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societăţii, a familiei, a fiecărui suflet care crede īn Dumnezeu şi doreşte să se mīntuiască. Fără ascultare īn societate nu este armonie, nici pace īntre popoare şi oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sīnt urmaşii Apostolilor pe pămīnt, nu este mīntuire, nu este unitate creştină, nu este pace īn case şi īn sufletele credincioşilor noştri.

De aceea, iubiţi credincioşi, sīnteţi datori să păziţi poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultaţi de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, īntemeiată de Hristos, să ascultaţi de slujitorii sfinţiţi ai Bisericii, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultaţi de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Īnsuşi Hristos.

Cīnd sună clopotele bisericii şi ne cheamă la slujbă, la Sfīnta Liturghie, mai ales īn sărbători, lăsaţi grijile casei şi mergeţi cu toţi la biserică. Īngerii Domnului vă vor scrie īn cartea vieţii şi vă vor număra paşii. Seara şi dimineaţa şi oricīnd mergeţi pe drum sau lucraţi cu mīinile, neīncetat să vă rugaţi, după porunca Sfīntului Apostol Pavel.

Īn timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitaţi să vă spovediţi şi, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniţi cu Hristos prin Sfīnta Īmpărtăşanie. Acestea sīnt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creşteţi copiii īn duhul ascultării, al credinţei ortodoxe, al smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărţi sfinte, cu cuvinte creştine ortodoxe, cu sfaturi părinteşti şi mai ales cu exemplul viu, curat al vieţii dumneavoastră.

Sectele sīnt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mīndrie şi neascultare. Că numai cei mīndri şi neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele şi Sfīnta Cruce, se leapădă de cele sfinte şi urăsc pe păstorii daţi lor de Hristos. De aceea, nu discutaţi cu ei, fiind răzvrătiţi şi fii ai neascultării. Nu vorbiţi cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinţi, icoanele şi Crucea. Ci rămīneţi īn Biserica Vieţii, īn Biserica iubirii şi ascultării. Aici īn Biserică este Hristos, aici sīnt Sfintele Taine, aici sīnt īngerii şi sfinţii din cer, aici sīnt oamenii credincioşi şi toţi părinţii din neam īn neam.

De asemenea, nu uitaţi să ajutaţi şi dumneavoastră pe preot la slujbe, la curăţenia Bisericii şi la călăuzirea credincioşilor pe calea mīntuirii. Nu observaţi cum cei răi se īndeamnă unul pe altul la rău, la desfrīu, la furt şi la beţie? Cum să nu fim datori noi creştinii a ne īndemna, a ne sfătui şi a ne trage unii pe alţii la biserică, la Sfīnta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare şi la citirea cărţilor sfinte? Nu ajunge numai credinţa pentru mīntuire, că şi diavolii cred, dar din cauza mīndriei şi a neascultării nu au iertare.

Cu aceste sfaturi duhovniceşti īnchei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mīntui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică şi de păstori, vom dobīndi şi pe pămīnt binecuvīntare şi pace, iar dincolo viaţă veşnică vom moşteni. Amin.
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#3 | pid:3461 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
[II Cor. 9, 6-11; Le. 5,1-11]. O noapte intreaga s-au ostenit pescarii si nu au prins nimic; insa cand Domnul a intrat in luntrea lor si, dupa ce a propovaduit, le-a poruncit sa arunce mrejele, au prins atata peste, ca nu puteau sa-1 scoata si li se rupeau mrejele. Aici avem o comparatie intre munca de orice fel lipsita de ajutorul lui Dumnezeu si munca la care ajuta Dumnezeu. Atata vreme cat omul se osteneste de unul singur si vrea sa dobandeasca ceva numai prin propriile-i puteri, totul ii scapa din maini; atunci cand se apropie de el Domnul, curg bunatati dupa bunatati. In privinta moral-duhovniceasca, faptul ca reusita nu este cu putinta fara Domnul este limpede: ''Fara de Mine nimic nu veti putea face'', a grait Domnul. Si aceasta lege lucreaza in oricine. Precum ramura rupta de trunchi nu numai ca nu face roade, dar se usuca si isi pierde puterea de viata, asa si oamenii, daca nu raman in partasie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptatii, atat de pretioase pentru viata vesnica. Vreun lucru bun tot mai poate sa fie in ei, dar bun numai la aratare, insa de fapt lipsit de pret, asa cum marul paduret poate fi frumos la infatisare, dar daca-1 iei si-1 gusti, e acru. Si in privinta celor din afara, a celor lumesti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate cate unul, se zbate si nimic nu-i iese; insa cand se pogoara binecuvantarea lui Dumnezeu, roadele incep sa apara. Cei ce iau aminte la sine si la caile vietii cunosc din experienta acest adevar.
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#4 | pid:3467 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii de ĪNALTPREASFINŢITUL AUGUSTIN KANDIOTIS, MITROPOLIT DE FLORINA

BINECUVĀNTAREA LUI HRISTOS

„Şi făcānd aşa, au prins mulţime multă de peşti”(Luca 5:1-11)

Iubiţii mei, īn ţara īn care S-a născut, a trăit, S-a răstignit şi a īnviat Domnul nostru Iisus Hristos există un lac haric, lacul Ghenizaret.

Acolo, īn jurul lacului Ghenizaret, Şi-a īndreptat paşii Hristos. De ce? Pentru că īn acele sate ridicate īmprejurul lacului locuiau săracii pescari. Un popor simplu şi fără vicleşug, care se trudea, iar din veniturile pescuitului trăia o viaţă simplă, departe de stricăciunea marilor centre urbane. Şi Hristos īi iubea pe pescari şi era mulţumit să se afle alături de ei şi dintre aceştia Şi-a ales pe primii ucenici, ca să-i facă pescari de oameni, propovăduitori şi īnvăţători ai lumii. Nu din universităţi şi din şcoli de filosofi şi de ritori, nu din vile şi palate, ci din jurul lacului Ghenizaret, Hristos Şi-a ales pe primii Săi ucenici, iar prin ei Şi-a īntins Īmpărăţia Lui duhovnicească peste toată lumea. Mare minune! Cum prin nişte oameni analfabeţi, neīnvăţaţi, Creştinismul a īnvins şi a triumfat!

PE MALUL LACULUI deci, Hristos. Numai ce L-au văzut, pescarii au alergat la El. Mult popor s-a strāns ca să-L vadă şi să-L asculte. Şi pentru ca acest popor să poată să-L vadă şi să-L audă mai bine, Hristos a intrat īntr-una dintre corăbiile pescăreşti, īntr-o corabie al cărei proprietar era Simon, şi a stat la plora corabiei. Plora a devenit un amvon improvizat şi de acolo a īnceput Hristos să īnveţe.

După sfārşitul cuvāntării, Hristos īi spune lui Simon – care mai tārziu s-a numit Petru – să māne īn largul lacului şi să arunce mrejele. A vrut ca astfel să-l răsplătească pe Simon, care īşi alocase corabia predicii. Dar la acest cuvānt al lui Hristos, Simon Īi răspunde: „Doamne, toată noaptea, care este timpul potrivit pentru pescuit, am aruncat mrejele noastre īn lac, dar n-am prins nimic. Cum acum, cānd este zi, vom putea prinde peşti? Īmi pare de necrezut. Dar de vreme ce Tu porunceşti, voi īmplini porunca Ta”.

Creştinii mei, vedeţi ascultarea lui Simon? Astfel de ascultare trebuie să avem şi noi faţă de Hristos. Să ascultăm nu doar īn cele care ni se par nouă logice şi posibile, ci şi īn acelea care ne apar ca fără logică şi cu neputinţă, pentru c㠄cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Da! Cānd Hristos porunceşte, nici o īmpotrivire. Mergi īnainte, creştinul meu, şi Hristos va fi īmpreună cu tine. L-aţi văzut pe Simon. A ascultat, s-a supus poruncii lui Hristos. A mānat īn largul lacului. Şi a aruncat mrejele şi imediat s-au umplut de peşti, care erau atāt de mulţi, īncāt mreaja era cāt pe ce să se rupă. Minune! Cum s-a īntāmplat? Prin puterea lui Hristos. El stăpāneşte marea şi toate cāte sunt īn apele ei.

Un dascăl al bisericii observă că peştii, care nu au logică precum oamenii, peştii care nu au urechi ca să audă, au auzit şi s-au supus, au făcut ascultare de cuvāntul lui Hristos şi s-au strāns īn mreje. Omule, peştii lacului din Ghenizaret s-au supus lui Hristos şi tu căruia ţi-a dat Dumnezeu urechi ca să auzi, de ce le īnchizi cu răutate şi nu vrei să asculţi şi să te supui lui Hristos? Aşa, surd şi nesimţit, dovedeşti că eşti mai rău decāt animalele şi decāt peştii care ascultă şi se supun poruncilor Lui.

DE DOUĂ ORI, Simon-Petru şi tovarăşii săi au aruncat mrejele lor īn lacul Ghenizaret. Prima dată, fără Hristos. A doua oară, īmpreună cu Hristos. Prima oară, chiar dacă s-au ostenit toată noaptea, n-au reuşit să prindă nimic. A doua oară, au umplut mrejele cu peşti.

Ce ne īnvaţă minunea aceasta? Printe altele, ne īnvaţă şi aceasta: unde este Hristos, este binecuvāntare; iar unde este binecuvāntarea lui Hristos, acolo este bogăţia şi comoara. Bogăţia materială? Şi aceasta. Dar mai īnainte de toate, bogăţie duhovnicească, care este mai presus de toate.

Asta nu īnseamnă că omul trebuie să stea cu māinile īncrucişate şi să nu lucreze, ci să le aştepte pe toate fără osteneală şi muncă. Nu! Omul va lucra, se va osteni şi va transpira, pentru că aceasta este porunca lui Dumnezeu: „Să lucraţi”. Dar īnainte de muncă, omul are nevoie şi de binecuvāntarea lui Hristos. Binecuvāntarea lui Hristos pentru reuşita fiecărui caz, mai mult chiar decāt munca.

Cānd eram predicator, străbăteam Evvia şi am ajuns īntr-un sat care era ridicat lāngă mare. Toţi locuitorii erau pescari. Se plāngeau că, deşi munceau din greu şi pescuiau cu noile unelte, cu mreje care pescuiesc adānc īn mare, rezultatul pescuitului lor ştiinţific nu era satisfăcător. De multe ori se īntorceau cu mrejele goale. Un pescar cu părul alb, care a urmărit discuţia, luă cuvāntul şi spuse: „Cānd eram copil, mergeam cu cei mai mari să pescuiesc. Pescuiam cu acele unelte vechi ale meşteşugului pescăresc. Şi prindeam peşti mulţi. Şi toţi ne minunam. Aveam binecuvāntarea lui Hristos. Pentru că noi toţi, mici şi mari, intrānd īn bărci, ne făceam cu multă umilinţă cruce, nici unul nu īnjura, nici unul nu vorbea ruşinos, nici unul nu făcea neorānduieli, lucruri urāte. Pe cānd acum, nu numai pe uscat, ci şi pe mare şi pe bărci īnjurăm şi facem fel şi fel de urāciuni. Nu avem – a spus bătrānul cu păr alb – binecuvāntarea lui Hristos”.

De BINECUVĀNTAREA lui Hristos nu au nevoie doar pescarii. Au nevoie şi plugarii noştri şi toţi oamenii, īn general.

Plugarii să cultive pămāntul cu cele mai perfecte maşini. Să semene cea mai aleasă sămānţă. Să īngraşe ogoarele cu cele mai bune īngrăşăminte. Să le stropească cu medicamente agricole. Să le supravegheze agronomul şi să-şi dea sfaturile sale pentru o mai bună cultivare. Dar dacă nu există binecuvāntarea lui Hristos, toate sunt deşarte. Deoarece, pentru ca pămāntul să rodească, are nevoie şi de soare, şi de apă, şi de aer curat. Dar acestea cine le dă? Hristos! Acesta este Creatorul şi Ziditorul a toate, al Universului. Hristos dă soarele, Hristos apa, Hristos aerul. Dacă cerul nu plouă, dacă soarele nu trimite razele sale, dacă aerul este infectat, toate se vor veşteji şi se vor usca. Pescari şi plugari şi muncitori, toţi de obşte, avem nevoie de binecuvāntarea lui Hristos.


(Din cartea „Picături din apa cea vie” a Mitropolitului Augustin Kandiotis de Florina)
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#5 | pid:3470 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Sf. Ierarh Antim Ivireanul: “Aceasta o am zis cand m-am facut mitropolit”

“Veniti dupa mine si va voi face pescari de oameni“

“Doctorii cei desavarsiti si intelepti atunci maresc mai mult lauda mestesugului lor, nu cand cu fier si cu foc lupta patima sa o supuna, dupa cum este legea razboiului, ci numai cand aceia ce patimesc, cu palpari usoare si cu doctorii dulci, vor afla leacul bolnavului si acele infricosate porunci ale mestesugului doctoricesc le vor opri, si cateva zile cu mancari doctoricesti si hranitoare potolind durerile, vor arata pe acela ce patimeste mantuit de boala.

Asa si preainteleptul doctor al sufletelor si al trupurilor noastre, imparatul imparatilor Hristos, Dumnezeul nostru, vazand lumea ca bolnavea cu patimile necredintei si se umfla ca o rana cu inselaciunile cele lumesti spre inchinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace si a purtat de grija pentru mantuirea oamenilor si a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintai al bunatatii lui, a mantui pe omul din mainile vrajmasului si a-l aduce la frumusetea cea dintai si la vrednicia de la care a cazut pentru pacatul neascultarii al stramosului Adam -, si nu trimite ploaie de foc spre ingrozirea lumii, nici porneste marea ca o oaste impotriva pamantului, nici inarmeaza puterile stihiilor impotriva necredintei, ci [lumea] o supune numai cu blandete si cu minuni si o trage spre dansul, cu faceri de bine si cu cuvinte ceresti o preface sa se mute de peste dansa patimile cele sufletesti, ce se umflau ca o rana otravita.

Si vrand Dumnezeu Cuvantul ca sa Se arate in lume mai inainte, pana a Se intrupa si a Se face om, a trimis in lume prooroci sa propavaduiasca oamenilor venirea Lui cea infatisata. Si pentru aceasta n-a ales imparati si crai, [ca] sa [ii] faca prooroci; n-a luat filosofi si ritori, [ca] sa [ii] trimita propavaduitori venirii lui; n-a pogarat din ceruri intuneric si multime de ingeri, ce are pe langa Dansul, mii de mii, nesocotiti si nenumarati, ci a trimis oameni prosti[1] si mai vartos pastori de oi, ca pe Moise, ca pe David, ca pe Samuil si toata multimea proorocilor, prin mijlocul carora a semanat buna-credinta, nu in toata lumea, ci numai la un neam, la jidovi, care locuiau intr-o parte a pamantului, in Iudeea.

Dar de vreme ce Dumnezeu vrea pe toti oamenii sa-i mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina – caci aceasta este mare sete la Dumnezeu, a pofti si a iubi sa se mantuiasca oamenii – pentru aceasta nu Se odihnea Dumnezeu sa fie numai la jidovi buna-credinta si celelalte limbi sa fie lipsite de darul Lui. Pentru aceasta a vrut sa rasara lumina dumnezeirii in toata lumea si venind implinirea vremii, dupa cum zice fericitul Pavel, a vrut Dumnezeu sa vie Fiul Lui, sa se nasca din femeie, sa Se faca sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere; S-a facut om din Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, a petrecut in lume impreuna cu oamenii si, vrand sa traga limbile la cunostinta dumnezeirii Lui si sa-i invete lucruri preaslavite si porunca noua si viata cereasca, incerca sa afle slugi acestor porunci; si n-a cautat cetati, nu s-a uitat la multime de oameni, nu s-a socotit slujba imparatilor, S-a scarbit de puterea avutiei, a urat biruinta ritorilor, nu I-au trebuit limbile filosofilor, nu s-a slujit cu arme, dupa cum e obiceiul ostasilor; nici cu alte mestesuguri asemenea acestora, pentru ca sa nu aiba puterea nimeni dintre cei necredinciosi sa zica ca a tras la Sine Hristos multimea cu unele ca acestea, ci numai s-a slujit iar cu mijlocul cu care a ales pe prooroci. Si ce face? A luat iar propovaduitor Evangheliei nu pastori, ca pe prooroci, ci pescari si vanatori de peste, si i-a trimis sa propovaduiasca lumii bunavestire si le incredinteaza in mainile lor si in limbile doctoria lumii, zicandu-le: “Veniti dupa Mine si voi face pe voi pescari de oameni. Incetati a va trudi deasupra marii celei neinsufletite. Mutati pentru dragostea Mea mestesugul cel pescaresc pe pamant. Acolo pe dansul trimiteti si va intindeti mrejele. Vanati pentru Mine vanatul credintei. Veniti dupa Mine. Urmati-Mi Mie, ucenicii Mei si invatatorii lumii. Lucrati pentru dragostea Mea mestesugul vostru, pentru ceruri. Varsata este ca apa marii pe pamant inchinaciunea idoleasca. Zidirea este acoperita cu norul a multi dumnezei. Adancul necredintei ineaca toata lumea; oamenii se cufunda de valurile dracesti. Lumea pute de imputiciunea sangiuirilor si se strica cu jertfele cele stricacioase. Voi pune asupra lor ispravnici[2] si doctori pe voi, pe pescari. Patima aceasta cheama mestesugul vostru; veniti dupa Mine.”

Iar ei, lasand mrejele, mersera dupa Dansul. Intr-un gand era ceata ucenicilor cu pofta Stapanului; si ca niste oameni drepti si prosti de rautate[3] n-au viclenit in mintea lor, nici nu s-au indoit[4] in inima lor de acea chemare; ci ca niste oameni blanzi si fara de rautate au mers dupa Dansul, ca fierul dupa piatra magnetului si ca parul dupa chilimbarul cel curat. Si cu puterea Mantuitorului Hristos au rusinat pe cei ce i-au vazut si ca [pe] niste pesti, cu mreaja cuvantarii de Dumnezeu[5] au prins multimea si au vanat auzurile noroadelor si au induplecat inimile tiranilor si sufletele imparatilor le-au supus; si au facut izbanda si o biruinta atat de frumoasa, cat n-au putut-o face toate imparatiile lumii. Oameni fara de arme si nedichisiti[6] intr-ale ostirii, saraci de avutie, prosti de invatatura, slabi de post, blanzi pentru nerautate, au inaltat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul pacii, propovaduind, nu cu sunet de tobe si de surle, ci numai cu neputincioasa limba si neinvatata, pe Hristos si credinta, si fulgerand, nu cu fulgerele sabiilor celor ascutite, ci numai cu stralucirile unei vieti bune, neumpland pamantul de osti, nici acoperind marea de corabii cu panze, ci numai fara de rani, fara de sange, fara de vatamare, calca si supun toata paganatatea, biruiesc iadul, sting inselaciunea, izgonesc minciuna, intind numele lui Hristos si credinta, cat este de intins pamantul si lumea.

Pentru aceia, dar, nu este minune, iubitii mei ascultatori si cinstiti si de neam bun boieri, ca m-a randuit si pe mine Dumnezeu si m-a pus, om mic fiind si smerit, pastor mic la mica turma, la dumneavoastra, pe care eu nu va am, nici nu va tin [drept] turma mica, ci mare si inalta: mare, pentru buna inchinare si dreapta credinta pe care o paziti curata si nespurcata, fiind inconjurati si ingraditi intre hotarele celor straini de fel si impresurati de atatea nevoi si scarbe, ce vin intotdeauna, neincetat, de la cei ce stapanesc pamantul acesta; inalta, pentru buna ascultare si supunerea care aratati de-a pururea catre Biserica si catre arhiereu.

De vreme ce acestea doua intemeiaza si intaresc Biserica, credinta in Dumnezeu si buna ascultare de Biserica si, macar ca eu am fost mic si mai netrebnic decat toti, precum a fost si David mai mic intre frati in casa tatalui sau, dar Dumnezeu n-a cautat la micsorarea si netrebnicia mea, nu s-a uitat la saracia mea si strainatatea mea, n-a socotit prostia si nestiinta mea, ci a cautat la bogatia si la noianul bunatatii Sale si a acoperit catre oameni toate spurcaciunile si faradelegile mele, care sunt mai multe decat perii capului meu si decat nisipul marii, si m-a inaltat, nevrednic fiind, la aceasta treapta si mare vrednicie a arhieriei. Si m-a trimis la dumneavoastra sa va fiu pastor, parinte sufletesc, rugator catre Dumnezeu pentru buna sanatate si mantuirea[7] dumneavoastra si a cinstitelor dumneavoastra case, purtator de grija la cele ce ar fi spre folosul mantuirii si sa va fiu de mangaiere la scarbele robiei celei vavilonesti a lumii acesteia, ca Ieremia, norodului lui Dumnezeu, si ca Iosif, al unsprezecelea fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; si dimpreuna cu dumneavoastra sa patimesc la toate cate va aduce ceasul si vremea, pentru care lucru am datorie sa priveghez cu osardie si fara de lene, ziua si noaptea si in tot ceasul, pentru folosul si mantuirea[7] tuturor de obste, invatandu-va si indreptandu-va cu frica de Dumnezeu, pe calea cea dreapta.

Si dumneavoastra inca aveti datorie, [pe] cele ce veti cunoaste ca va invat, fara de fatarnicie si fara de viclesug, va indemn sa le primiti si sa le faceti, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastra, si sa va supuneti ascultarii; ca acea ascultare ce o faceti mie, o faceti lui Hristos. Ca zice la 10 capete[8] ale Lucai: “Cel ce asculta pe voi, pe Mine asculta si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine si cel ce se leapada de Mine se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine.” Asijderea zice si fericitul Pavel, la 13 capete[8] catre evrei: “Fratilor, plecati-va povatuitorilor vostri si va cuceriti lor, ca ei priveghiaza pentru sufletele voastre cum ar fi sa dea cuvant ca cu bucurie aceasta sa faca, iar nu suspinand, ca nu este de folos voua aceasta“.

Si ma rog bunatatii Lui si iubirii Sale de oameni sa-mi lumineze mintea ca sa pot propovadui cuvantul adevarului si sa-mi intareasca inima intru frica lui, ca sa pot pastori cuvantatoarea turma Lui cea aleasa, pe care a rascumparat-o cu preascump sangele Sau din mana vrajmasului, dupa cum adevereste Apostolul Petru zicand: “...Stiind ca nu cu <lucruri> putrede, cu argint sau cu aur v-ati rascumparat din viata cea desarta a voastra, ce era data de la parinti, ci cu cinstit sange ca al unui miel fara prihana si nespurcat Hristos.“

Iar Dumnezeu cel mare si inalt, Care este inchinat de toate fapturile, izvorul preaintelepciuni, adancul cel neurmat al bunatatii intru adevar si adancimea cea nehotarata a bunei indurari, Insusi ca un stapan si iubitor de oameni, sa trimita darul Duhului Sfant pe cinstitul si cel de Dumnezeu incununat cap al prealuminatului domnului si al nostru de obste si mult bine facator, Io[9] Constantin Basarab voievod, si sa-l blagosloveasca dintru inaltimea lacasului Sau, ca pe Avraam, inmultindu-i semintia din neam in neam si sa-l pazeasca cu intreaga sanatate si cu lina pace pana la adanci batranete in preainaltat scaunul mariei-sale, dimpreuna cu toata luminata casa mariei-sale. Mana cea tare si puternica si bratul cel inalt al preainaltatului Dumnezeu sa supuna pe toti vrajmasii cei vazuti si cei nevazuti [facandu-i] padnojie[10] picioarelor mariei-sale; si sa va intareasca si pe dumneavoastra, de la mic pana la mare, impreuna cu toti ai dumneavoastra, intru credinta cea buna si dreapta, intru cunostinta adevarului si intru nadejdea vietii celei de veci, care este fagaduita de nemincinosul Dumnezeu mai inainte de vremile vecilor, alesilor lui, si sa va povatuiasca la tot lucrul cel bun si de folos, spre placerea Lui, ferindu-va in toata vremea si in tot ceasul si in tot locul de viclesugurile diavolului, sa va ingradeasca cu sfintii ingerii Sai si sa va inarmeze cu arma dreptatii si sa va daruiasca pacea Lui, cea ce covarseste toata mintea, ca sa petreceti viata cinstita si curata, cu pace si cu sanatate; sa pazeasca inimile voastre si gandurile voastre in Hristos Iisus, dupa cum zice Pavel, ca sa faceti cate sunt adevarate, cate sunt cinstite, cate sunt drepte, cate sunt curate, cate sunt iubite, cate sunt cu nume si laudate, cu rugaciunile si cu blagoslovenia preasfintilor arhierei si intru Hristos iubiti frati si intocmai slujitori. Si dupa petrecerea vietii acesteia sa ne invredniceasca Dumnezeul cel milostiv la imparatia cerului, ca fiecare dintre noi sa auzim glasul acela:

"Sluga buna si credincioasa, peste putin ai fost credincios, peste mai multe te voi pune. Intra intru bucuria Domnului."
(Dupa: Antim Ivireanul, Didahii, Editura Litera, Bucuresti-Chisinau)
_____________________
[1] A se citi: simpli
[2] Dregator care avea in raspunderea sa indeplinirea poruncilor domnesti
[3] A se citi: lipsiti de rautate
[4] In original: “nici ş-au prepus īn inima lor de acea chiemare”
[5] In original: bogosloviei
[6] A se citi: nepriceputi
[7] In original: spaseniia
[8] a se citi: capitol
[9] Formula care preceda, in documentele si inscrisurile oficiale, numele domnitorilor romani. Cel mai probabil Io este o prescurtare provind din grecescul „Ioannes” (Ιωάννης), care īnseamn㠄unsul lui Dumnezeu” sau „cel ales de Dumnezeu”, justificandu-se astfel prezenta intr-un titlu domnesc.
[10] Podnojie – perna sau pres de pus sub picioare pentru a feri de frig
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#6 | pid:3471 | tid:2033
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
MĀNAŢI MAI ADĀNC !" - PR.ARSENIE BOCA

Cu aceste cuvinte a sfārşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, īntorcāndu-o īntru o aşa bucurie, īncāt printr-īnsa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpānul mărilor şi al vietăţilor dintr-īnsa.

Oricine dintre noi poate că s-ar mulţumi cu atāta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment.

Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om īn preajma lui Dumnezeu, şi, neputānd scăpa de simţămāntul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită: „Doamne, ieşi de la mine, că om păcătos sunt!" Domnul, nu numai că nu 1-a ascultat să se ducă de la el, dar 1-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decāt o noapte, īn marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei" ţin toată viaţa.

Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a īndoit de cāteva ori īn misiunea sa. Odată - dorind el - Iisus l-a chemat pe valuri. In curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată - spune o predanie - Petru, văzānd urgia prigoanei lui Neron-Cezarul, a fugit, vrānd să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergānd spre cetate. Petru-„pescarul", cum īl numeau creştinii īn ascuns - L-a īntrebat: „Unde mergi Doamne ?" Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară !" Petru şi-a īnţeles greşala şi dojana pe care i-a facut-o Iisus.

īntors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, - după cuvāntul ce-1 auzise odinioară: „mānă mai adānc" - a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a facut-o Dumnezeu, bucurie care a covārşit necazul firii, cu adāncurile rostului dumnezeiesc. In necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decāt dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine.

Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mānă mai adānc", īn viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru-,pescarul".

*

Ce īnvăţăminte putem desprinde noi din cuvāntul lui Iisus: „mānaţi mai adānc" ?
- Că īn toată strădania noastră bună, să mānăm mai adānc. Necazul, piedicile sau īncercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne īntoarcem păgubaşi.
- īncercările de tot felul sunt binecuvāntate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne īntālnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care īntoarce necazul īn bucurie.
- Că īntotdeauna, ori de cāte ori ne īntālnim cu Dumnezeu īn necazuri, toate sunt chemări de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi. - Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că īn īncercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El.
- Să mānăm deci mai adānc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor īncercărilor ei, că sfārşitul lor e moartea păcatului şi īntālnirea nedespărţită cu Dumnezeu.
- Că fară găsirea lui Dumnezeu īn īncercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decāt odinioară cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viaţa fară Dumnezeu. Dar II pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii - bune toate - şi din ele propoveduim pe Dumnezeu.
- Şi propoveduiţi-L şi voi!
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#7 | pid:4681 | tid:2033
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Marele Pescar al lumii - Sf.Ioan Gura de Aur

01. Fericitul Pavel, socotind că trebuia desfiinţată tăierea împrejur, l-a trimis pe ucenicul său, Timotei, silindu-l să se taie împrejur, pentru că tocmai iudeii erau cei care urmau să-l primească, el fiind născut din femeie credincioasă evreică şi din tată elin. Şi pentru că era netăiat împrejur, fericitul Pavel 1-a obligat să se taie împrejur, lucrând întocmai ca şi pescarii. Căci aceştia nu aruncă în mare cârligul gol, ci după ce pun în jurul lui momeala. Aşadar, să zicem că sinagoga preînchipuie marea, că iudeii sunt peştii, că Timotei este undiţa, că tăierea imprejur simbolizează momeala pusă în cârlig şi că fericitul Pavel este pescarul. Prin urmare, el aruncă undiţa în mare, adică pe Timotei, însă nu gol, ci tăiat împrejur. Dacă l-ar fi trimis netăiat împrejur, peştii ar fi plecat, văzând cârligul gol. De aceea îl îmbracă cu tăiere împrejur, încât aceştia, dându-şi seama că este ceva obişnuit la iudei, să se arunce asupra momelii. Şi în acest fel, să nu se risipească bancul de peşti, ci să fugă spre momeală. Adică să fie atraşi prin tăierea împrejur şi să fie ţinuţi prin cuvântul predicii, lucru care s-a şi întâmplat. Pentru că Timotei, venind acolo şi fiind tăiat împrejur, a desfiinţat tăierea împrejur. Prin urmare, în acest fel este lucrarea iconomiei dumnezeieşti: mai întâi arată pogorământ faţă de slăbiciunile omeneşti şi după aceea smulge răul din rădăcină.
(din 255 de parabole - Sf.Ioan Gura de Aur)
Suferinta ne smereste si ne īnvată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#8 | pid:7445 | tid:2033
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predica la Duminica Pescuirii minunate a Sfantului Nicolae Velimirovici

Evanghelia pescuirii minunate (Luca 5,1-11)
In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depar­teze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Si, raspunzand, Simon a zis: invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.


***

“Domnul este datatorul tuturor darurilor. Orice dar al lui Dum­nezeu e desavarsit; atat de desavarsit incat omul se minuneaza. Minunea nu este altceva decat un dar al lui Dumnezeu de care oa­menii se minuneaza; oamenii se minuneaza de darurile lui Dumnezeu pentru ca sunt desavarsite.

Daca ar fi oamenii in starea de neprihanire din rai, n-ar astepta ca Dumnezeu sa invie mortii, sa inmulteasca painea sau sa le umple plasele cu peste, ca sa strige: „Ce minune!“, ci ar rosti acest cuvant la vederea fiecarei fapturi, a fiecarei intamplari si la fiecare suflare a vietii lor. Dar, pentru ca pacatul s-a inradacinat in oa­meni, fiecare din minunile fara de numar ale lui Dumnezeu au ajuns sa-i fie omului ca un lucru de rand. Pentru ca omul sa nu se salbaticeasca ajungand cu totul tocit, amortit si nesimtitor, Dum­nezeu in mila Sa fata de omenirea bolnava lucreaza mai departe minuni, ca sa-i destepte pe oameni, sa-i trezeasca din mohorata, de suflet distrugatoarea obisnuinta de a trece cu vederea minunea din dumnezeiestile Sale minuni.

Cu fiecare minune Dumnezeu vrea, mai intai, sa-i aduca omului aminte ca El vegheaza asupra lumii, carmuind-o prin atotputernica-I vointa si intelepciune; apoi, ca omul nu poate face nimic bun fara El. Nici un fel de stradanie nu izbuteste fara ajutorul lui Dum­nezeu. Nici o strangere de roade fara binecuvantarea lui Dumnezeu nu ajunge recolta. Nici o pricepere omeneasca potrivnica Legii lui Dumnezeu nu rodeste vreun bine, nici o samanta de mustar. Chiar daca pare, o vreme, sa aduca ceva bun, acel bun nu este din priceperea omeneasca ci din mila lui Dumnezeu care nu paraseste indata nici pe cel mai crud dusman al Sau. Dumnezeu ii iubeste pe oameni si nu pedepseste pe loc, ci asteapta cu rabdare cainta si in­toarcerea lor. El voieste ca toti oamenii sase mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2,4).

Amagit de lume, omului i se pare cateodata ca poate face si el cate ceva fara ajutorul lui Dumnezeu, sau chiar impotriva Lui si a legii Sale. I se pare ca poate sa fie bun de la sine, sau destept, sau vestit. Dar aceasta amagire fie il arunca in disperare, inteleptindu-l si intorcandu-l la Dumnezeu, fie il arunca si mai adanc in vartejul lumii, pana isi pierde cu totul vrednicia de om si se da, ca o umbra, in puterea nevazuta a raului. Iar cel care priveste lumea aceasta ca pe o minune dumnezeiasca, si pe sine insusi ca o minune printre minuni, se uimeste de caile minunate ale Proniei si se umple de teama sfanta in fata lor. Unul ca acesta poate spune ca Apostolul Pavel:

Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Ast­fel nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu care face sa creasca (I Corinteni 3, 6-7).

Acest gand il infatiseaza si zicala pe care o gasim la multe popoare: „Omul propune, iar Dumnezeu dispune”. Omul isi face planuri, urzeste ganduri, vorbe sau fapte, iar Dumnezeu poate sa le primeasca sau sa le respinga. Ce pri­meste Dumnezeu? Ceea ce e al Sau, ceea ce vine de la El. Ceea ce nu e al Lui, ceea ce nu a venit de la Dansul, respinge.

De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalm 126,1).

Construirea Turnului BabelDaca zidarii cladesc in numele lui Dumnezeu, au sa ridice palate, chiar daca mainile lor sunt slabe si materialele sarace. Dar daca cladesc in numele lor, lucrul mainilor lor se va prabusi cum s-a prabusit turnul Babel.

Turnul Babel nu a fost singurul in istorie care s-a risipit, ci mul­te, foarte multe alte turnuri ridicate de conducatori ai lumii cu dorinta de a strange toate neamurile sub un singur acoperis — al lor, si sub o singura putere — a lor. Multe turnuri de bogatie, slava si marire au ridicat oamenii ca sa domneasca asupra zidirilor lui Dumnezeu si asupra popoarelor lui Dumnezeu, ca sa fie ei ca niste dumnezei, dar toate s-au spulberat ca cenusa. Dar ceea ce au cladit apostolii si sfintii si ceilalti placuti ai lui Dumnezeu nu s-a spulberat. Multe imparatii ridicate de desertaciunea lumeasca au cazut si s-au topit ca umbra, pe cand Biserica Apostolica sta pana astazi si va sta dreapta si deasupra mormintelor a multe imparatii de as­tazi. Curtea Cezarilor romani care au pornit razboi impotriva Bise­ricii zace in tarana, pe cand pesterile si catacombele crestine dai­nuie pana astazi.

Sute de regi si de imparati au domnit peste Siria, Palestina si Egipt. Din palatele lor de marmura n-a ramas decat un pumn de cioburi in muzee, pe cand schiturile si manastirile ridi­cate tot in vremea aceea de rugatori si pustnici in deserturi si pustietati stau pana astazi si din ele se ridica de veacuri si veacuri rugaciuni si mireasma de tamaie. Lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi nimicita. Palatele necredinciosilor s-au prabusit, iar corturile lui Dumnezeu au ramas. Ce ridica degetul lui Dumnezeu sta mai neclintit decat sta toata povara de pe umerii lui Atlas. Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 29), pentru ca tot trupul e ca iarba care asteapta sa-i vina randul sa se prefaca in cenusa. Fereasca-ne Dumnezeu de gandul ca am putea ajunge la vreun bine fara ajutorul si binecuvantarea Lui. Fie ca Evanghelia de astazi sa ne slujeasca drept indemn ca niciodata astfel de ganduri desarte sa nu se plamadeasca in sufletele noastre. Ea ne vorbeste despre cat de zadarnice sunt toate stradaniile ome­nesti fara ajutorul lui Dumnezeu. Pe cand apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar cand le-a poruncit Hristos sa-si arunce inca o data navoadele in mare, au pescuit atata mul­time de peste incat li se rupeau plasele. Iata:

In vremea aceea Iisus sedea langa lacul Ghenizaret; a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o de­parteze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile.

Ca si in alte imprejurari, o mare multime de oameni se adunase sa auda cuvantul lui Dumnezeu de pe buzele lui Hristos. Iar pentru ca toata lumea sa-L vada si sa-L auda, nici nu se putea gasi loc mai potrivit decat o barca pescareasca. Pe tarm erau doua; pescarii se indeletniceau cu spalatul navoadelor. Erau barci obisnuite de pes­cuit, la fel cu cele care se folosesc si astazi pe lacul Ghenizaret. Bar­ca in care S-a urcat Hristos era a lui Simon, cel care avea sa fie Apostolul Petru. Domnul l-a rugat sa departeze putin barca de mal si, dupa ce Simon a departat barca, a inceput sa invete multimile.

Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti.

Urcandu-Se in corabie, Domnul a urmarit mai multe scopuri. Intai, din barca era mai usor sa hraneasca sufletele celor de pe tarm cu dulcea sa invatatura. Apoi, stiind ca pescarii erau mahniti si ingrijorati pentru ca nu prinsesera nimic in noaptea aceea, a vrut sa-i bucure cu o pescuire bogata, implinindu-le astfel trebuintele lor — pentru ca Dumnezeu poarta grija si de trupurile si de sufletele noastre. El este Cel care da hrana la tot trupul (Psalm 135, 25). Dar a vrut sa dea si sufletelor hrana lor, anume credinta in El, in puterea si milostivirea Lui. In sfarsit, lucrul cel mai de seama: A vrut Domnul sa arate deslusit ucenicilor Sai — si prin ei noua tuturor — ca prin El, cu El, toate sunt cu putinta celui ce crede, pe cand fara El toata lucrarea si stradania omeneasca ramane desarta ca mrejele pescarilor care toata noaptea trudisera si nu prinsesera ni­mic. Implinind unul din scopuri — invatarea poporului, Domnul a trecut acum la urmatorul. De aceea, i-a spus lui Simon sa mane la adanc si sa mai arunce o data plasele.

Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. St facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde.

Simon nu stia inca cine este Iisus, inca departe fiind de credinta in Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, de aceea I-a spus: Invatatorule, dandu-I cinstirea pe care i-o dadeau si altii. Intai s-a plans ca trudisera in zadar intreaga noapte dar, din cinstire pentru invata­tor, a fost gata sa asculte si sa mai arunce o data mrejele. Dumne­zeu rasplateste mai mult ascultarea decat truda. Petru a aratat as­cultare, implinind indata cuvantul lui Hristos, cu toate ca trebuie sa fi fost nedormit si ostenit si necajit dupa o noapte de munca za­darnica. Ascultarea i-a fost rasplatita din plin prin mila lui Hristos (si prin ascultarea pestilor!). Cel care a facut pestii, le-a si poruncit sa se adune acum in plasele pescaresti, asa cum a poruncit altadata si vanturilor sa inceteze, si marii involburate sa se linisteasca.

Nu prin grai si prin vorbe, ci prin puterea lui Dumnezeu s-au strans pestii la locul hotarat lor. Adunand laolalta atata peste, Domnul a rasplatit si noaptea de truda a pescarilor, risipindu-le ingrijorarea si implinind trebuintele lor. Astfel si-a implinit si cel de al doilea scop din ziua aceea.

Vazand atata peste cat nu mai vazusera in viata lor, Simon si unul din cei ce erau cu el au facut semn tovarasilor sa se apropie cu cealalta barca. Si s-a umplut nu numai barca lui Simon, ci si a Iacov si Ioan, incat era cat pe ce sa se rastoarne; si poate s-ar fi rasturnat, daca nu era cu ei Domnul.

Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care il prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon.

Simon a ingenuncheat inaintea lui Hristos. Nici nu i-a trecut prin minte sa puna la indoiala faptul ca pescuirea minunata i se datora lui Hristos, si nu stradaniilor lor innoite. Zguduit pana in adancul sufletului, Simon nu-L mai numeste pe Iisus „Invatatorule”, ci: Doamne. Oricine poate fi invatator, Domn insa numai unul. Auzind invatatura pe care Hristos o dadea multimilor de pe tarm, Simon L-a numit: „Invatatorule”. Dar acum, in fata acestei desfasurari de putere, il numeste „Domn”. Vedeti cum faptele sunt mai graitoare decat vorbele! Daca vorbim bine, oamenii ne vor numi „invatatori”; dar numai daca ne sprijinim vorbele prin fapte se va spune ca suntem „oameni ai lui Dumnezeu”. Se poate ca, ascultandu-L pe Hristos, Simon s-a minunat in inima Lui cat de frumos, cu cata intelepciune vorbeste. Cunoscand aceasta, Cunoscatorul de inimi l-a purtat pe Simon intru adancimi, ca sa-i arate ca El si lucreaza ceea ce invata.

Auzi ce-I spune Domnului Simon? In loc sa-i multumeasca pentru un asemenea dar, in loc sa-si arate uimirea in fata unei astfel de minuni, el zice: Iesi de la mine! Dar gadarenii nu L-au rugat si ei pe Hristos sa plece de la dansii dupa ce a vindecat pe indracit? Da, insa din alta pricina decat Petru. Gadarenii L-au gonit pentru ca erau lacomi, pentru ca le parea rau de porcii pe care demonii ii inecasera cand fusesera scosi de Hristos din om. Petru insa spune mai departe: ca sunt om pacatos. Pentru ca se simtea nevrednic, de aceea L-a rugat pe Domnul sa plece de la el. Simtul pacatoseniei in fata lui publican aloneDumnezeu e o nestemata pentru suflet. Domnul o pretuieste mai mult decat toate imnele de forma intru lauda minunilor Sale; oricate astfel de imne inalta omul, fara simtamantul ca e pacatos, cu nimic nu se foloseste. Simtamantul pacatului duce la pocainta, pocainta duce la Hristos si Hristos duce la nasterea din nou. Simtamantul pacatului e inceputul drumului de mantuire.

Cand rataceste cineva indelung pe cai gresite, lucrul de capetenie pentru el este sa afle drumul cel bun. Odata ce o apuca pe acest drum, nu-i mai ramane decat sa nu se abata din cale nici la dreapta, nici la stanga. La ce i-a folosit fariseului rugaciunea, cand se lauda pe sine inaintea Domnului? Mai indreptat decat el a fost vamesul, care isi batea pieptul plangand: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului (Luca 18,13).

Iata inceputul invataturii de credinta in Hristos a lui Petru! Are sa vina o vreme cand el va spune cu totul alte cuvinte. Are sa vina o vreme cand multi din ucenici vor pleca de la Domnul, iar Petru va spune atunci:

Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice (Ioan 6, 68).

Acum, la inceput, cutremurat de puterea Domnului, spune: Iesi de la mine!

Petru nu a fost singurul cuprins de frica. Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, si toti cei dimpreuna cu dansii, erau in aceeasi stare. Toti, asadar, au inceput cu frica si au sfarsit cu iubirea. Cum este scris:

Frica de Domnul este inceputul intelepciunii (Pilde 1, 7).

Fricii lui Petru, care ingenunchease strigand, blandul Cunosca­tor de inimi ii raspunde:

Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni.

Lumea aceasta e o mare de patimi, Biserica Mea e o corabie si Evanghelia mea este navodul cu care vei prinde pe oameni. Fara Mine nu vei putea face nimic, asa cum noaptea trecuta nu ai prins nimic; dar, cu Mine, vei pescui mereu cat sa fie corabia plina. Doar sa asculti mereu asa cum ai ascultat astazi, si nici un adanc nu te va inspaimanta, nici n-ai sa pleci vreodata de la pescuit cu mainile goale.

Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El.

Au la­sat barcile; faca cine ce-o vrea cu ele. Petru si-a lasat nu numai bar­ca ci si casa, si soata; Iacov si Ioan l-au lasat pe tatal lor. Au pornit dupa Domnul. De ce sa-si faca griji? Nu se ingrijorasera destul toata noaptea neprinzand nimic? Cel atotputernic poate sa-i hra­neasca si pe ei si pe ai lor. Cel care imbraca iarba campului mai stralucit decat se invesmanta regele Solomon poate sa-i invesmante si pe ei si pe ai lor. Hrana si imbracamintea sunt lucruri mici, pe langa Imparatia lui Dumnezeu la care ii cheama Hristos. Cine da lucrul mare, nu il poate da si pe cel mic? Tot Apostolul Petru scrie mai tarziu:

Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi (I Petru 5, 7).

Dar in sfarsit, daca pestii cei muti si surzi din apa ascul­ta de Domnul, cum sa nu asculte oamenii acestia, fapturi cuvantatoare fiind?

Toata intamplarea are si un inteles ascuns. Corabia inchipuie trupul; plasele rupte inchipuie duhul cel vechi din om; adancul marii inchipuie adancul sufletului omenesc. Cand Domnul Se salasluieste intr-un om ascultator, omul acela se departeaza de tar­mul lumii trupesti si trece de suprafata simturilor, in adancimile duhului. In aceste adancimi Domnul ii dezvaluie bogatia cea nemasurata a darurilor Sale, dupa care a alergat in zadar, trudind, intreaga-i viata. Darurile acestea sunt atat de mari incat omul cel vechi nu le poate duce; se destrama. De aceea a si spus Domnul ca vinul nou nu se pune in burdufuri vechi.

In fata nevisatei bogatii a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frica si se cutremura: si de atotputernicia lui Dumnezeu, si de pacatosenia sa. Cand omului i se dezvaluie stralucirea si milostivirea lui Dumnezeu, i se dezvaluie in aceeasi clipa si pacatosenia, nevrednicia si indelunga lui indepartare de Dumnezeu.

Dumnezeu nu-l va parasi pe cel pe care l-a dus intru adanc, nici nu va lua de bun strigatul lui de om bolnav:

Iesi de la mine!

Ci il va imbarbata si il va mangaia pe om, spunand:

Nu te teme!

Cand Dumnezeu inzestreaza pe cineva cu bogatiile Lui negraite, nu vrea ca bogatiile acestea sa se impotmoleasca, precum talantul ingropat de sluga netrebnica, ci sa fie impartite cu altii. Petru a chemat cealalta corabie ca sa fie loc pentru multimea de pesti; a impartit totul cu prietenii sai, cu Iacov si cu Ioan si cu cei dimpre­una cu dansii. Iacov si Ioan, si cei dimpreuna cu dansii, au trudit la mreje, la incarcatul pestilor in barca, la vasle. Sa cunoasca orice om care primeste un dar de la alt om, ca darul nu vine de la om ci de la Dumnezeu; el trebuie neintarziat, fara zabava, sa inceapa sa lucre­ze la pastrarea, inmultirea si impartirea darului primit.

Intelesul tragerii corabiilor la tarm si parasirea lor si a toate pen­tru a-L urma pe Hristos, este ca omul daruit de Dumnezeu, cand se avanta la adanc, lasa toate: nu numai trupul cu patimile si cu le­gaturile sale pacatoase care l-au tinut pana atunci, ci si duhul vechi, cu legaturile lui cu tot, si merge dupa Cel care imbraca in vesmantul nou al mantuirii pe cel chemat, ducandu-l mereu, la chemarea Lui, intru adancuri.

Faptul ca Domnul l-a numit pe Petru pescar de oameni inseamna ca apostolii, episcopii, preotimea si toti crestinii primitori de darul lui Dumnezeu trebuie sa lucreze, din dragoste si din datorie, intru prinderea — adica mantuirea — a cat mai multi oameni. Fiecare dupa darul sau: cine a primit mult trebuie sa aduca mai mult, iar de la cine a primit mai putin, mai putin se asteapta, asa cum a ara­tat Domnul in pilda talantilor. Slujitorul care a primit cinci talanti a adus zece, iar cel care a primit doi a adus patru. Nimeni insa sa nu se faleasca cu darul lui Dumnezeu ca si cand ar fi al lui, ferindu-si-l de oameni sau ingropandu-si-l in mormantul trupului, pentru ca un astfel de om isi aduce singur asupra sa judecata in focul Ghe­enei, acolo unde este plansul si scrasnirea dintilor.

Aceasta pericopa este plina de invataminte pentru noi toti si pentru generatia noastra, cum pline erau mrejele de odinioara de peste binecuvantat. O, de-ar primi oamenii zilelor noastre macar invatatura despre ascultare! Cu ascultarea de Dumnezeu vin toate celelalte; tot binele pe care si-l poate dori inima omeneasca se prinde in plasa de aur a evanghelicei ascultari.

Avem in fata doua pilde de ascultare: a pestilor si a apostolilor, si nu stii care-i mai miscatoare. Pestii asculta porunca Domnului, isi pun viata la picioarele Lui. Dumnezeu i-a facut spre hrana tru­peasca a oamenilor, dar vedeti cum pot ei implini si o trebuinta a duhului! Acesti pesti sunt o pilda minunata de ascultare pentru toti cei razvratiti si neascultatori fata de Ziditorul. Si ei au stralucit mai mult decat daca ar fi ramas sa inoate mai departe in apele Ghenizaretului. Ei si-au rascumparat cu cinste viata lor slujind Proniei, adevarata pilda si mustrare pentru oamenii cei neasculta­tori. Iar negraita milostivire a lui Dumnezeu se vede din aceea ca El foloseste toate fapturile ca sa-l aduca pe om pe calea de la care s-a ratacit, sa-l inalte, sa-l trezeasca si sa-l aduca din nou la vredni­cia dintai.

Pilda de ascultare a apostolilor e si ea miscatoare. Oamenii sim­pli de obicei sunt mai strans legati de casa si de rudele lor decat oa­menii mai de vaza care au mai multe legaturi cu lumea si, pier­zand una, raman cu altele. Dar acesti pescari au lasat totul, au sfarmat putinele dar puternicele lor legaturi cu lumea, cu casa si rude­nia lor si — fara a lua nimic cu ei decat pe sine — L-au urmat pe Hristos in marile si bogatele adancuri duhovnicesti. Timpul a do­vedit ca Domnul a rasplatit imparateste ascultarea lor, pentru ca ei au ajuns stalpi ai Bisericii lui Dumnezeu pe pamant si mari sfinti in Imparatia cerurilor. Sa ne grabim dar a urma pilda lor de ascultare. Noaptea rastimpului nostru pe pamant se apropie de sfarsit, si toata truda noastra va fi in van, plasele noastre vor fi goale, inimile mohorate, sufletele si mintile pustii.

Domnul nostru cel bun sta langa corabia fiecaruia. El, Ziditorul si Atottiitorul, ne cere sa-L luam cu noi si sa pornim fara teama de la stramtorile si baltoacele pamantului spre marile adancuri ale vietii duhovnicesti, acolo unde El ne umple corabia cu tot belsugul pe care ni l-am putea dori. Sa-L urmam acum, cata vreme ne chea­ma, pentru ca se crapa de ziua si in lumina ei cea mare nu-L vom mai vedea cerand, ci judecand. Sa nu lepadam indemnul Lui de a intra in corabia noastra, in sufletul nostru, ci sa ascultam ca Petru, pentru ca spre binele nostru ne cere aceasta Domnul. Nu-i putin pentru cel Preacurat sa intre sub un acoperamant nevrednic. Este o jertfa aceasta, o jertfa pe care o face din dragoste pentru noi. Nu cere sa intre ca sa ia, ci ca sa dea. Ne cere doar sa-i primim jertfa si ajutorul. Sa ne grabim, fratilor, sa ascultam vocea Celui ce cere, mai inainte de a ne rasuna in auz glasul Judecatorului.

A Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos fie slava si lauda, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(sursa: Sfantul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Ileana, Bucuresti, 2006)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi