Sari la continut

Iisus Hristos
Dintre cei ce se afla intr-o ospatarie, unii inchiriaza paturi; altii neputand avea pat si dormind pe jos, horcaie nu mai putin ca cei ce dorm in pat. Si asteptand masura noptii, dimineata toti se duc, lasand paturile ospatariei si luand numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin in viataLsi cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit in slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluand nimic din desfatarea si bogatia vietii,fara numai faptele lor, bune sau rele, savarsite de ei in viata lor (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Praznicul Adormirea Maicii Domnului

- - - - -

15 postari la acest topic

#1 | pid:3340 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU (I) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

De ce este numită „adormire" moartea Maicii lui Dumnezeu? Cum să ne pregătim pentru ieşirea din această viaţă în aşa fel, încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica necazului, ci chiar cu bucurie?

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Măria. Aceasta a fost însă moartea Maicii lui Dumnezeu - moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire"? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a descoperit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.
Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge înainte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Adormire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line... Se ridică întrebarea: cum sa ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?
Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar sa luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Şi anume:
1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără neplăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.
Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da... însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul în împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum păianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos - de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.
2. însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate - iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu - atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeiesc, sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!" Pricina sunt păcatele, care-L jignesc pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-1 în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi... Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vorfi dezlegate fi în ceruri (Mt. 18, 18). încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur, ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea... Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijloci pentru el Fiul Unul-Nâscut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi fi împovăraţi de păcate, //' Eu vă voi odihni pe voii (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască...
3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti - adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă - vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucurie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost... Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumuseţea feţei Lui... în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul - după casa sa şi cel ce sade în temniţă - după libertate... şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?" Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti - iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gustând dulce, nu va mai vrea amar - se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.
Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.
Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri... şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea - deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă... pentru că.pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3341 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
MAICA DOMNULUI - PR.Arsenie Boca

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului.
Ea e prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului.
Deci pomenirea Ei, pune din plin, problema refacerii omului.
Primul om refăcut, e lisus, Fiul Ei, şi toţi ucenicii lui lisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită, chiar de lisus, când era pe cruce, ca maică a creştinătăţii, când i-a dat pe loan de fiu şi lui loan i-a dat-o pe Ea de maică.
Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa noastră nu e numai atâta.
Ştim de la lisus, că vom purta şi chipul pe care ni 1-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta însă, când Se va naşte în noi lisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară.
Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.
Nu e prin urmare numai o urmare a Domnului, o „imitatio Christi", ci şi o urmare a Maicii Domnului. Iar Maica Domnului n-a fost scutită de niciuna din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei.
Ea e modelul desăvârşit de curăţie şi iubire, duse până la jertfa: dovadă, că puţini erau până sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini, era Maica Domnului.
Tot aşa, pe lângă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămân pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini, e Maica Domnului. -Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă pentru noi către Dumnezeu.
Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sunt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu din nou în iubire.
Exod 32: Moise se ruga, strâmtorând pe Dumnezeu: încetează Doamne urgia Ta şi potoleşte-Ţi mânia şi socoteşte cu blândeţe greşala poporului Tău. Adă-ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov...
- Nu ! a răspuns Dumnezeu. Lasă-Mă să-i zdrobesc, căci cu urgie M-am mâniat asupra lor şi vreau să-i prăpădesc !
- Dacă nu-i ierţi, şterge-mă şi pe mine din Cartea Vieţii!
Şi a încetat urgia lui Dumnezeu; şi pentru rugăciunea lui Moise i-a iertat pe ei.
Cine-i Moise şi cine-i Maica Domnului ?
Când te-a lepădat Dumnezeu şi nici sfinţii nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.
„Intre robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu e o deosebire fără margini" - zice sfântul Ioan Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate, prin rugăciunea lui, să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să se răzbune pe închinătorii la idoli, - cu atât mai mult rugăciunea sfintei Fecioare Maria, va opri să nu cadă urgia divină, peste păcătosul popor creştin.
Al VII-lea Sobor ecumenic, având în vedere rătăcirile ereticilor despre sfinţi şi despre Maica Domnului, hotărăşte:
„A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele Puteri îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe sfinţii mucenici, morţi pentru Hristos, pe sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli, şi toţi drepţii cuvioşi bărbaţi, şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei ne pot apropia de împăratul tuturor - Dumnezeu."
Şi cântă Biserica:
„Sub milostivirea Ta scăpăm Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară ! întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte din nevoi: Una, curată, Binecuvântată: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu."

Arad, 15.VIII.49


Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3345 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU (II) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Viaţa noastră pământească e începutul vieţii noastre nesfârşite şi mijloc neapărat trebuincios pentru dobândirea veşnicei fericiri. Sub orice formă s-ar manifesta viaţa pe pământ, ea merge către acest scop.

Astăzi prăznuim Adormirea Preacuratei Stăpâne de Dumnezeu Născătoare, altfel spus fericita ei ieşire din această viaţă, prin care ea s-a mutat la viaţa cea adevărată, fiind Maica Vieţii. Ieşirea aceasta ne aduce aminte de ieşirea noastră, iar ieşirea noastră - de intrarea noastră în această viaţă. Astfel, iau chip în mintea noastră două uşi: o uşă - uşa naşterii - se află la începutul vieţii noastre, iar cealaltă - uşa morţii - se află la sfârşitul ei. Intre aceste două uşi se mişcă viaţa omenească cea nesfârşit de felurită. Ridicaţi-vă cu gândul deasupra pământului şi priviţi de acolo la toţii fiii oamenilor, priviţi mai cu deadinsul, şi nu vă veţi putea înfrâna de la întrebarea: „Ce înseamnă toate acestea, cum sunt rânduite toate şi pentru ce?"
Mulţi şi-au pierdut mintea încercând să dea răspuns la întrebarea aceasta. Iar sfânta credinţă răspunde la ea simplu, dându-ne, totuşi, cel mai deplin, cel mai liniştitor răspuns. Ea spune că viaţa noastră pământească e începutul vieţii noastre nesfârşite şi mijloc neapărat trebuincios pentru dobândirea veşnicei fericiri. Sub orice formă s-ar manifesta viaţa omului pe pământ, ea merge către acest scop, dacă vieţuitorul va lua aminte la sine însuşi.
Intoarceţi-vă la începutul omenirii. Primul lucru pe care îl veţi vedea este faptul că viaţa noastră nu trebuia să fie cum e acum. Noi ne-am facut-o astfel, căzând în protopărinti. în rai ne-am fi născut, în rai am fi trăit. Raiul a fost pierdut. Aşa cum ne-am fi născut în rai vor deveni acum cei vrednici de asta de-abia după moarte, iar deplin - abia după înviere şi cea de-a Doua Venire.
Iar viaţa asta, plină de neputinţe, imperfecţiuni, căderi, necazuri şi de tot felul de strâmtorări, ne-a fost dată ca arenă de curăţire, punere la încercare şi osteneală aducătoare de merite. Să ne oprim la gândul următor: viaţa aceasta ne-a fost dată ca să ne curăţim şi prin osteneala facerii de bine să merităm fericirea veşnică. Oricât ar fi ea de neluminoasă, Domnul caută spre ea dintru înălţime. Osteneşte-te, slujeşte Domnului după putere, şi osteneala ta va primi la vremea potrivită răsplata fericirii pe veşnicie.
„Tot trebuie să te osteneşti, vor zice unii, tot trebuie să slujeşti Domnului; dar ce pot eu să fac - sărac, bolnav, umil?" Tocmai aceasta e mângâierea, că oricum ar fi viaţa lui, oricât de puţine ar fi mijloacele materiale pe care i le oferă ea, oricine poate face fapte de preţ înaintea ochilor lui Dumnezeu şi vrednice de răsplată în viaţa veşnică.
Domnul hotărăşte cât preţuiesc şi ce vrednicie au faptele după puterile omului şi după acea aşezare a duhului cu care au fost făcute. Tocmai de aceea a şi fost statornicită o sferă atât de necuprinsă a facerii de bine - faptă, cuvânt, gând. Nu poţi să faci bine cu fapta? Fă cu cuvântul. Nu poţi cu cuvântul? Atunci fă cu gândul.
Cine nu e în stare să facă măcar ceva din toate acestea? De altfel, chiar fapte bune cine nu poate să facă? Cine nu poate să dea o cană de apă rece? Domnul vede şi preţuieşte chiar şi această faptă. Văduva a dat pentru templu doi bănuţi, iar Domnul a preţuit atât de mult fapta ei, încât a pus-o mai presus de toate celelalte. Nu te uita că eşti sărac, bolnav, umil, şi să nu zici: „Dacă aş fi bogat, om de vază, celebru, aş face atâta bine", ci să te iei doar seama ce mijloace de a face bine îţi pune la îndemână condiţia ta, şi pe acestea să le pui la lucru. Oamenii care o duc bine pot face mai mult bine, şi ei sunt datori să îl facă, şi de la ei se va şi cere socoteală mai mult. însă şi tu, care eşti mai prejos decât ei în toate, poţi, cu puţinele tale mijloace, să faci bine la fel de preţios şi totodată să fii tras la răspundere cu la fel de multă asprime. Totul este potrivit puterilor pe care le-a dat Dumnezeu spre facerea de bine. De aceea s-a şi poruncit: „Fă după putere!" Trebuie să înţelegem însă prin aceasta „din toate puterile", ca să nu se facă rabat leneviei şi interesului egoist.
Sunt înţelepţi care se zbat din răsputeri să îi niveleze pe oameni. Bineînţeles, nu vor reuşi niciodată. Iar Domnul, Purtătorul de grijă, îi nivelează fără osteneală, însă nu prin condiţia lor economică şi socială, ci roadele faptelor şi prin preţuirea lor. El şi pe cel care se bucură de bunăstare îl preţuieşte mai puţin atunci când acesta nu îndreaptă pe de-a-ntregul spre bine largile lui mijloace, şi pe cel ce e mai năpăstuit în viaţă îl aşază mai presus de acesta dacă îşi îndreaptă toate mijloacele trupeşti spre slava lui Dumnezeu. în această singură lege a purtării de grijă dumnezeieşti stă toată mângâierea noastră.
Primeşte din tot cugetul şi din toata inima această lege şi osteneşte-te cu seninătate în sfera ta, fără să te uiţi cum este unul şi cum e altul. Cercetează-te pe tine însuţi (v. I Cor. 11,31; II Cor. 13, 5). Uită-te sub propriile-ţi picioare şi întoarce spre bine orice ţi se întâmplă. Cu gândul să treci în starea de dincolo de mormânt şi să te uiţi: fericirea e pregătită acolo şi pentru tine, ultimul om, la fel ca pentru toţi cei ce au întâietate faţă de tine. Osteneşte-te, şi Domnul nu va uita osteneala ta cea de mică întindere la fel cum nu are să uite ostenelile cele cuprinzătoare. Chiar dacă nu ai mâini, chiar dacă n-ai picioare şi te tăvăleşti undeva, într-un colţ nevăzut, nici asta nu-ţi îngrădeşte intrarea în fericire - numai să nu îţi vinzi sufletul, ci să rabzi cu seninătate şi să-L binecuvântezi pe Dumnezeu.
Unii şed şi cugetă: „Dacă aş avea cutare şi cutare lucru, aş face cutare şi cutare". Cine ştie dacă ai face ceva bun dacă ai fi mai înstărit; în schimb, este neîndoielnic faptul că visând astfel poţi scăpa prilejurile de a face binele care îţi sunt la îndemână, şi pentru asta vei da socoteală. Domnul ştie mai bine decât noi ce trebuie dat fiecăruia. Dacă El ne-ar preţui după mijloacele de a face binele, atunci am mai putea gândi aşa ceva - însă El judecă nu după mijloace, ci după felul întrebuinţării lor. Slugă bună, în puţin ai fost credincios... intră întru bucuria Domnului tău (Mt. 25, 23). Asta a spus El despre cei care îndreaptă spre bine puţinele lor mijloace.
Aşa sunt hotărârile lui Dumnezeu în ce priveşte întocmirea feluritelor noastre destine pe acest pământ! Dându-ne seama de preţul pe care-1 are înaintea ochilor lui Dumnezeu situaţia de pe pământ a fiecăruia şi liniştindu-ne pe de-a-ntregul, în voia lui Dumnezeu, cu privire la soarta noastră vremelnică, să alergăm cu seninătate pe calea vieţii care ne-a fost rânduită, îngrijindu-ne doar să facem tot binele pe care îl aşteaptă de la noi Domnul, fără a scăpa vreun prilej, şi Domnul, Cel milostiv, ne va da după lărgimea osârdiei noastre şi a slujirii aduse Lui, fără să Se sinchisească de soarta pe care am avut-o aici, pe pământ. Binecuvântează, Doamne, să ne aranjăm cu toţii duhovniceşte în acest fel! Amin!

Acest post a fost editat de emil: 14 August 2010 - 07:19 AM

Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:3346 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
LA ADORMIREA PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU (III) - SF.TEOFAN ZAVORATUL

Adormirea Maicii lui Dumnezeu - nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

n toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după învierea şi înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, şi vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.
Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri şi de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost cu Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!" Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.
Văzând cu mintea această slavă şi nestrămutarea făgăduinţelor ei, precum şi înrâurirea pe care încredinţarea de acest lucru o are asupra întocmirii vieţii noastre duhovniceşti, Apostolul Petru nu se poate înfrâna să nu strige: Binecuvântat fie Dumnezeu... Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă si neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petr. 1, 3) Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului - şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. în Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. în fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petr. 1, 11).
Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adeverească prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic". Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.
Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).
Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?". M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?", asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde", este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle cerute sau consfinţite de credinţă - ea singură - omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea — acest motor ceresc - nu a pătruns în sfera vieţii noastre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădită prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde,lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofida tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel în care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.
Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a lui Dumnezeu. în viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde - şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple întreg omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?
Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta - a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (v. II Cor. 3, 12) şi, iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#5 | pid:3347 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
[AUDIO]Cantari Adormirea Maicii Domnului - Marian Moise
Carti despre Maica Domnului in sectiunea Mariologie
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#6 | pid:3354 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Despre Maica Domnului - Sf.Siluan Athonitul

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Dom nului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la iz gonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fi indcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui şi, după înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnu lui şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi noro dul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neîn ţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.


O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dum nezeu, Mântuitorul tău [Le 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost du rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Le 2,44-46].

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi nepu tincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie de spre ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăznea lă, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi ar hanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se în tristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu du hul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletu lui meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dra gostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bu nei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toa te noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

(fragament din Sf. Siluan Athonitul – “Între iadul deznadejdii şi iadul smereniei“)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#7 | pid:3355 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Sf. Simeon Metafrastul
Cuvânt despre câte s-au întâmplat de la naşterea şi creşterea Preasfintei Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea, de la naşterea cu dumnezeiască cuviinţă a lui Hristos Dumnezeul nostru şi până la săvârşirea ei de-viaţă-purtătoare, încă şi despre arătarea veşmântului ei scump şi cum această mare bogăţie s-a făcut comoara creştinilor

De aici preasfântul trup a fost dus în preasfântul Ghetsimani şi acolo a fost predat mormântului – şi ce era de mirare, căci Fiul ei, Care era Dumnezeu, a fost şi El îngropat omeneşte? – iar prin acesta a fost trimis spre corturile cereşti şi dumnezeieşti. Încredinţează cuvântul acesta Iuvenalie, dumnezeiescul episcop al Ierusalimului (între anii 422-458, pomenit ca sfânt pe 11 iulie), iar acesta e un bărbat sfânt şi purtător-de-Dumnezeu care zice că dintr-o predanie veche şi adevărată a ajuns la el cuvântul acesta, şi spune aşa: Trei zile întregi sfinţii apostoli au rămas la mormânt ascultând imne dumnezeieşti cântate de sus; iar după a treia zi, pentru că unul din apostoli s-a întâmplat să lipsească de la îngropăciune din motive ţinând de o iconomie mai dumnezeiască, astfel încât această minunată depărtare să se facă cunoscută tuturor, vine şi el şi, pe drept cuvânt, lucrul i se face prilejul uni întristări nemăsurate şi nu suporta faptul că n-a fost părtaş la un lucru atât de frumos. Deci sfânta ceată a apostolilor, socotind că nu e drept să nu vadă şi să îmbrăţişeze şi el acel trup de viaţă purtător, porunceşte să i se deschidă îndată mormântul. Acesta a fost deschis, dar comoara dinăuntrul lui nu era nicăieri, zăcând în el numai cele de îngropare, ca la Copilul ei după Înviere [In. 20, 6-7]. Pe care acela şi cei de faţă, îmbrăţişându-le şi umplându-se de negrăită bună mireasmă şi har, pecetluiesc din nou mormântul iar mireasma o transmit din tată în fiu celor de după ei. Aşa este cuvântul îngropării dumnezeieşti a trupului de-viaţă-purtător, căci Cuvântul Cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine Însuşi şi a binevoit ca ea să vieţuiască şi să fie împreună cu El pururea. Iar în locul preacuratului său trup, cea care ne-a dat pricină de mult bine ne-a dat moştenire veşmântul ei.


Sf. Maxim Mărturisitorul

Cânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea-Fecioară Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită de la naştere şi până la moarte

Şi iarăşi, toţi apostolii i-au însărcinat pe Petru şi Pavel să pună în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei, şi îl umplea cu lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul trup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici-colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt apostolii vestiţi şi cu totul hotărâţi care slujiseră şi cinstiseră cum se cuvine şi cu vrednicie pe Fiul său în chip asemănător şi pe Preasfânta Maică, cinstită de îngeri şi de oameni, pe care toate neamurile o laudă şi o fericesc, cum a spus-o însăşi Fericita cu propria ei gură (cf. Lc. 1, 48). Şi când această sfântă şi Sfântă a Sfintelor, trupul preabinecuvântatei de Dumnezeu şi Pururea-Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinţii Apostoli au rămas acolo trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinţilor îngeri, psalmodie dulce şi dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi, precum spune proorocul David: „Treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de laudă şi în sunt de sărbătoare” (Ps. 41,5), glasul Paştelui, căci acolo era cu adevărat acest loc, sălaşul Domnului, casa minunată a lui Dumnezeu, în care i-a plăcut să locuiască Domnului slavei, Dumnezeului şi Împăratului păcii.

Iar martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi el este vrednic de crezare şi sigur, că din adunarea sfinţilor apostoli la moartea Împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi (notă: spre deosebire de Ioan Geometrul, Sf. Maxim nu-l desemnează direct pe Toma ca fiind apostolul absent la Adormirea Maicii Domnului). Şi sfinţii apostoli l-au aşteptat ca să dobândească şi el binecuvântarea prin întâlnirea cu trupul cel binecuvântat şi fericit. A treia zi însă a sosit şi apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi gata să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psalmodia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor şi prin porunca Duhului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei. Căci aşa cum Acesta S-a supus mormântului, când a suferit moartea în truppentru mântuirea noastră şi a înviat a treia zi, tot aşa i-a plăcut să fie pus în mormânt şi trupul fără de prihană al Preasfintei Maici şi ea să fie mutată în nestricăciunea cea veşnică după cum a voit, sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci aşa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui, după cum ştie El, singurul Împărat al slavei şi Domn al vieţii şi al morţii. Aşadar, mormântul a fost găsit gol. Fâşiile şi giulgiul în care au aşezat-o le-au aflat, dar trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălţat la Fiul şi Dumnezeul ei, ca să vieţuiască împreună cu El şi să împărăţească împreună cu El şi aşa a făcut să urce firea noastră în Împărăţia cea veşnică, nu numai prin Fiul său, ci şi prin Maica Sa.

Atunci, fericiţii apostoli s-au umplut de uimire şi bucurie şi au ştiut că întârzierea unuia dintre apostoli s-a întâmplat prin voia proniei pentru descoperirea acestei taine, ca să se deschidă pentru el mormântul şi aşa să se vestească mutarea sfântului trup. Şi au lăudat pe Hristos Care a cinstit-o pe Preasfânta şi Preacurata Sa Maică, căci erau plini de lumina şi mireasma mormântului sfânt în care fusese aşezat trupul Sfintei Fecioare cel mai desăvârşit decât cerurile. Şi-n tot ţinutul Ghetsimanilor s-a revărsat strălucirea şi mireasma. Au închis deci din nou sfântul mormânt, iar slăvita mutare a Sfintei Născătoare de Dumnezeu a fost propovăduită în lumea întreagă. S-a spus şi a ajuns până la urechile noastre cuvântul că apostolul care a venit a treia zi era Toma sosit din India (notă: singura sursă a Sf. Maxim aici pare a fi aşa numita Hystoria Euthymiaca. Efortul de construcţie teologică e şi mai evident prin identificarea apostolului), pentru că aşa cum odinioară Învirea Lui Hristos s-a făcut şi mai vrednică de crezare prin Toma, atunci când Domnul a intrat prin uşile încuiate în ziua a opta şi i-a arătat lui toate rănile şi coasta Sa sfântă, tot aşa şi acum datorită lui Toma să se cunoască mutarea trupului în chip nestricăcios fără prihană al Sfintei şi Pururea Slăvitei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria. Atunci Sfinţii Apostoli, după rugaciune şi salutări întreolaltă, s-au împrăştiat iarăşi fiecare în ţara propovăduirii lui şi-i învăţau pe toţi păgânii în credinţa cea dreaptă după porunca şi cu ajutorul Domnului şi cu lucrarea minunilor. Astfel, deci, cerurile şi oştirile îngerilor s-au cutremurat prin urcuşul sufletului , iar mai apoi al trupului Prasfintei şi Fericitei Fecioare, iar pământul a fost sfinţit prin purtarea ei pe pământ şi prin punerea în mormânt şi prin sfintele veşminte ale trupului său (notă: Ioan Geometrul vorbeşte aici de brâul Maicii Domnului). Toate văzduhurile şi toate făpturile au primit har prin vederea ei şi bunătatea ei nevăzută şi neîncetată, şi tot pământul şi toate cetăţile şi toate sufletele credincioşilor s-au umplut şi au sporit prin lucrarea neîncetată a minunilor ei şi prin vindecările şi bunătăţile nenumărate pe care Sfânta Maica lui Hristos le arată peste fiecare. Şi cine ar fi în stare să povestească ajutoarele ei şi grija ei pentru noi toţi sau ce limbă va rosti cum se cuvine mulţimea bunătăţilor sale?
(fragment din „Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine”, autori: Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Simeon Metafrastul, Monahul Epifanie; Ed. Deisis, Sibiu 2007)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#8 | pid:3356 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Parintele Arsenie Papacioc
“Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.

Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine.

Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţa, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#9 | pid:3357 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA ADORMIREA MAICII DOMNULUI

O GOSPODINĂ ŞI O MISIONARĂ

“Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte”
(Luca 10, 41 – 42)


Astăzi, iubiţii mei, în toate bisericile Ortodoxiei se prăznuieşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi se citeşte Evanghelia pe care aţi auzit-o. În aceasta, Evanghelistul Luca descrie în culori vii un episod din viaţa lui Iisus Hristos, prin care ne oferă o imagine a două femei deosebite. Sunt surorile lui Lazăr: Marta şi Maria. Amândouă Îl iubeau pe Hristos. Dar potrivit caracterului fiecăreia, îşi arătau iubirea lor într-un fel una, într-un fel alta. Dar amândouă sunt vrednice de urmare. Măcar de-am avea în epoca noastră femei care să semene, dacă nu Preasfintei (Maicii Domnului), care este de neajuns şi irepetabilă, cel puţin acestora.
Dar să vedem pericopa.

La o mică distanţă, în afara Ierusalimului, era un sat, Betania. Hristos mergea acolo adesea, pentru că exista familia aceasta cu care avea o legătură. Deci şi acum vine în casa lor. Marta, doar ce L-a văzut, a alergat să-L primească şi imediat s-a suflecat ca să aibă grijă de El. S-a dus la bucătarie, a aprins focul şi-a început să gătească. Ca să-I mulţumească a pregătit o masă aleasă, folosindu-se de toată arta ei.
Ce ziceţi voi, a făcut rău? Cine o va acuza pentru asta? Bine a făcut. Mai întâi şi întâi, pentru că Hristos avea nevoie de hrană. “Dumnezeirea nu are trebuinţe sau nevoi”, zice Sfântul Ioan Damaschinul. Hristos însă nu era doar Dumnezeu. Era şi Om, avea trup şi flămânzea. De altfel, El însuşi în pericopa celei de-a Doua Veniri a învăţat ospitalitatea. “Străin am fost şi M-aţi primit”, n-am avut unde să rămân – a zis – şi Mi-aţi oferit ospitalitate (Matei 25, 35).
Prin urmare, nu putem s-o acuzăm pe Marta, că a pregătit de mâncare. Altundeva trebuie căutată greşeala ei. Adică: deşi ea face ceea ce crede că este bine, pretinde să facă acelaşi lucru şi sora ei. Dar Maria, doar ce a venit Hristos, a luat un scaun, s-a aşezat lângă picioarele Lui şi asculta învăţătura Sa. Şi era atât de mulţumită! Ca o albină pe-o floare, ca o oaie la iarbă, ca un prunc la sânul mamei, aşa sorbea cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai era pe pământ, se afla în altă lume. Acest lucru îl simt doar cei care cred. Spune filosoful Platon: Dacă iei o chitară şi mergi în grajd, unde sunt măgarii, şi începi să le cânţi, nu vor înţelege nimic. Aşa sunt şi unii oameni. De aceea, Domnul a vorbit pentru cei care au urechi, dar nu aud (vezi Marcu 8, 18). Aşadar, în timp ce Maria era ataşată de învăţătura lui Hristos, vine Marta şi zice: Doamne, nu te gândeşti la mine, că sora mea m-a lăsat singură să pregătesc? Spune-I dar să vină să mă ajute. Şi atunci Hristos i-a răspuns cu acele renumite cuvinte, care sunt explicate în mod diferit şi răstălmăcite: “Marto Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru este de trebuinţă” (Luca 10, 41-42).
Ce vrea să spună Hristos prin cuvintele acestea? O acuză pe Marta? Nu. Doar că-i face o uşoară observaţie. Zice: Preţuiesc dragostea şi ospitalitatea ta, dar de ce te osteneşti atât? Eu nu sunt din aceia care îşi găsesc plăcerea în ele. Îmi ajunge o mâncare simplă, aşa încât să-ţi rămână vreme să vii şi tu aici să asculţi. Maria însă şi-a ales partea cea bună, adică să asculte cuvintele Mele, care sunt hrană duhovnicească şi dumnezeiască.
În aceste cuvinte a lui Hristos se văd însuşirile pozitive ale celor două surori, şi asupra acestora vreau să ne îndreptăm acum atenţia.
Marta este simbolul gospodinei. Astăzi, gospodina care se îngrijeşte de familie şi de casă, găteşte etc., a devenit un lucru rar. Mai demult, femeile, îndeosebi de la sat se osteneau foarte mult – şi mureau devreme – în timp ce bărbaţii stăteau la cafenele. Acum, femeile, îndeosebi de la oraşe, au desfiinţat gospodina. Multe lucruri nu ştiu. Nu spală, nu gătesc. Se vopsesc, se îngrijesc ore întregi de ele însele. Şi dacă le vine vreun străin, nu-i oferă o masă în casă. Îl duc la restaurante. S-a schimbat mentalitatea, a devenit americană, de unde şi mii de rele.
Fericit bărbatul, care o are pe femeia lui gospodină. Ne spunea un profesor universitar: Slavă lui Dumnezeu!, că n-am făcut greşeala de a-mi lua o femeie funcţionar, angajată. M-am dus în satul meu, am căutat şi am găsit o gospodină… Acum, din nefericire, şi în cadrul tratativelor de căsătorie, la peţire, scopul este “cât îi dai”! Caută femeie care să lucreze, să aibă o poziţie şi să câştige salariu. Nu-i interesează consecinţele. De mult ori o pereche de funcţionari se desparte. Şi atunci când nu se despart, soţii se abat de la rolul lor. Pentru că gospodina este în casă regina, care ţine familia. Şi dacă ea nu stă acasă, adeseori este nevoit bărbatul să facă treburile femeieşti. Un exemplu: Un funcţionar, şeful unui birou ministerial, a cărui femeie îl obligă să spele farfuriile. Cu siguranţă asta nu e rău, dar este schimbarea poziţiilor. Însă lucrul cel mai grav este că pruncii sunt părăsiţi şi nesupravegheaţi şi se învaţă rău, devin obraznici. De aceea, Scriptura zice că cei care şi-au găsit o femeie gospodină, şi-au găsit comoara (vezi Pilde 31,10).
Femeia creştină, după modelul Martei, trebuie să fie gospodină. Să ia aminte însă la un alt lucru: să nu fie absorbită cu totul de gospodărie. Pentru că, iarăşi, asta este un alt rău. Nici una, nici alta. Într-un sat, m-am supărat când am ieşit de la Liturghie. În biserică erau doar bărbaţi şi nişte copii. Dar nicio femeie. Bărbaţii le obligau la muncă şi de dimineaţă făceau grătar ca să urmeze cheful, chiolhaua. În anii de demult, cei binecuvântaţi, în care creştinii se îngrijeau şi de femeile lor, vorbeau ca Hristos: “Marto, fă mâncăruri simple”. Citind, am aflat că în Macedonia, în duminici şi sărbători, femeia nu gătea. Pregătea mâncarea de sâmbătă, ca să poată să meargă şi ea la Liturghie. Acum, sărmana femeie, nici în duminici şi sărbători nu poate să se bucure. Sărbătoare şi nelucrare este şi pentru femeie. “Marto, Marto, te îngrijeşti şi te sileşti spre multe; dar un singur lucru trebuieşte”.
Acum, cealaltă soră, Maria. Este femeia credincioasă şi duhovnicească, a cărui poziţie Domnul o laudă. “Iar Maria partea cea bună şi-a ales care nu se va lua de la ea”. Este un simbol al misionarului. Femei de acestea sunt şi mai greu de găsit. Dacă astăzi este greu să găseşti o gospodină, apoi şi mai greu este să găseşti o femeie misionar, dedicată lucrărilor Bisericii, lucrărilor iubirii. Tot oraşul să-l cerni, nu vei afla astfel de persoane, persoane dedicate nu doar copilului, bărbatului şi casei, ci lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Slujesc în spitale şi în alte aşezăminte filantropice fără salariu! Şi ceea ce este mai trist este faptul că, în loc de salariu şi recunoaştere, de multe ori se aleg din partea unora cu dispreţul şi caracterizarea persiflantă de “fete pentru bătrâni”. Nu, domnilor! Aceste persoane sunt eroice şi sfinte, ideologi. Sunt Mariile epocii noastre. La Azilul Bisericesc din Florina există bătrâni pe care ai lor i-au părăsit, dar îi îngrijesc femei misionare.
Femeile afierosite, dedicate, nu-şi consideră viaţa irosită, nici anii pierduţi. Timpul pe care oamenii îl închină lui Dumnezeu nu este timp pierdut. Timpul rugăciunii, al mersului la biserică, al studiului Scripturii, al participării la Taine, al Mărturisirii păcatelor, al vizitării bolnavilor, al slujirii – în general – în faptele iubirii. De aceea, aceste rare femei au o mare valoare.
Lumea, iubiţii mei, nu are nevoie de femei moderne. Are nevoie de Marte şi de Marii, de gospodine şi de misionari, care vor reclădi familia şi vor readuce în Biserică Lumina lui Hristos şi omenia.
O, patria noastră, când vei câştiga astfel de femei? Din nefericire, a intrat duhul modei, dintr-o parte al depravării şi al corupţiei, iar din alta al materialismului şi ateismului, şi a deformat caracterul elinidelor, le-a făcut de nerecunoscut.
Fie ca Dumnezeu, prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să le lumineze pe elinide să devină din nou gospodine şi misionare, spre slava şi cinstea Sfintei Treimi. Amin.



†Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Mănăstire a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu din Kladorrahis – Florina, 15.08.1976)

(traducere după http://www.augoustin...tis.gr/?p=14546)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#10 | pid:3358 | tid:2001
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Predica la Prăznuirea Adormirii Preasfintei măritei Stăpînei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria - Sfantul Nicolae Velimirovici

Domnul, Cel Care pe Muntele Sinai a dat a Cincea Poruncă, Cinsteşte pre tatăl şi pre mama ta, a arătat cu exemplul vieţii Lui cum trebuie să îşi respecte omul părinţii lui cei trupeşti.

Spânzurat pe Cruce cu trupul fiind, şi întru cele mai cumplite chinuri aflîndu-Se, El Şi-a adus aminte de Maica Lui, şi arătînd către Apostolul Ioan ce se afla acolo, i-a zis: Femeie, iată fiul tău. După aceea, a privit către Ioan şi i-a zis: Iată maica ta. Şi aşa, după ce a dat-o pe Maica Lui în grija Ucenicului celui iubit, Mîntuitorul Şi-a dat sufletul Lui pe Cruce.

Ioan avea o casă pe Muntele Sion, în Ierusalim, în care a luat-o pe Maica Domnului şi a purtat grijă de ea pînă la sfîrşitul vieţii ei, căci întru acea casă a rămas Maica lui Dumnezeu pînă la suflarea ei cea mai de pe urmă.

Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blîndeţea şi cu răbdarea ei, ea le-a fost de cel mai mare ajutor Ucenicilor Fiului ei iubit şi Dumnezeu.

Ea şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetînd adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mîntuirea omenirii.

Ea mai cu seamă cerceta Golgotha, Bethleemul, şi Muntele Măslinilor. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde l-a cercetat pe Sfintul Ignatie Teoforul; de asemenea ale călătoriei ei în Insula Cipru, unde l-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi.

Ea a mai cercetat şi Sfmtul Munte Athos, pe care însăşi l-a binecuvîntat; şi a rămas o vreme la Efes în grija Sfintului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.

La o vîrstă mai înaintată ajungînd, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cît mai curînd cu putinţă.

Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stîlpare de finic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormîntării ei.

După acea rugăciune ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorirea inimii Maicii Lui, iar apostolii, purtaţi pe nouri de sfinţii îngeri, s-au strîns cu toţii în Muntele Sion.

Maica Domnului i-a întîmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mîngîiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi şi-a dat liniştită al ei suflet în mînile lui Dumnezeu, fără durere şi fără suferinţă a trupului.

Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspîndit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormîntul Sfinţilor ei Părinţi, Ioachim şi Ana.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormîntare a fost ascunsă de ochii criminali ai iudeilor. Dar chiar şi aşa, Afthonie, un preot iudeu, a apucat sicriul cu intenţia de a-l răsturna, însă tot atunci un înger al Domnului i-a retezat cu sabia de foc ambele mîini nelegiuite care au rămas lipite de sicriu. El atunci a strigat către Apostoli să-l vindece, şi s-a vindecat cu adevărat numai după ce a mărtursit credinţa în Iisus Hristos Mîntuitorul şi Domnul.

De la această înmormîntare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întrutot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu. Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormîntarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate.

Dar cînd Apostolii au deschis mormîntul, ei au aflat acolo doar giulgiurile goale - trupul nu se mai afla în mormînt! In acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de un alai de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi pururea. Nu se cunoaşte vîrsta la care a trecut la Ceruri Maica lui Dumnezeu, dar părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi este că Maica Domnului a adormit în vîrsta fiind de peste şaizeci de ani.

(din “Proloagele de la Ohrida - Volumul 2″)
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi