3 postari la acest topic

[sergiu.c]

Predică la Duminica a VII-a după Rusalii ( Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor ) - PR.CLEOPA ILIE

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.

Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: "Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor". Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).

Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Iubiţi credincioşi,

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.

Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.

Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.

Iubiţi credincioşi,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: "Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?"

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

Acest post a fost editat de Administrator: 26 July 2011 - 09:39 AM

[sergiu.c]

Cuvant la Duminica a VII-a dupa Pogorarea Sfantului Duh - Sfantul Ioan Gura de Aur

„Orice om sa fie grabnic la ascultare, zabavnic la graire” (Iacov 1, 19)

Dreapta si reaua intrebuintare a limbii

„Multimea cuvintelor nu scuteste de pacatuire” (Pilde 10, 19). Nu este nici un madular al trupului prin care diavolul sa poata asa de lesne a ne amagi si a ne pierde, ca printr-o limba neinfranata si printr-o gura nepazita. Prin ele savarsim greseli nenumarate si farade¬legi grele, iar cat de usor poate cineva pacatui cu limba ne arata inteleptul Sirah prin cuvintele: „Multi sunt cei ce au cazut de sabie, dar mai multi au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).

Cat de grea insa este aceasta cadere, arata acelasi intelept, in alt loc, prin cuvintele: „Mai buna este ca¬derea pe pamant, decat caderea din pricina limbii” (Sirah 20, 19). El voieste sa zica prin aceasta ca este mai bine a cadea jos de pe un loc inalt si a fi zdrobit, decat a vorbi un cuvant care sa arunce sufletul nostru in pier¬zare.

Sirah, insa, nu numai ca vorbeste despre cadere, dar ne si indeamna cu toata osardia de a nu cadea, si de aceea zice: „Fa gurii tale usa si incuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca si cum noi, literar, ar trebui sa punem lacat la gura, ci pentru a opri cu toata ingrijirea gura noastra de la vorbe desarte.

In alt loc, Sfanta Scriptura ne arata ca noi, pentru pazirea limbii, pe langa ravna noastra proprie, avem nevoie si de ajutorul lui Dumnezeu, spre a putea tine in frau aceasta fiara salbatica. Psalmistul, intinzand mainile la cer, zice: „Ridicarea mainilor mele, jertfa de seara; pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele” (Psalmul 140, 2-3).

Iar Sirah, cel amintit mai sus, zice: „ O, de ar pune cineva paza gurii mele, si peste buzele mele pecetea intelepciunii!” (Sirah 22, 30).

Vezi cum amandoi, si inteleptul Sirah si psalmistul, se tem de pacatele limbii, le tanguiesc, dau sfaturi impotriva lor si se roaga ca limba sa fie totdeauna pazita si privegheata cu ingrijire?

Dar vei intreba tu, pentru ce ne-a dat Dumnezeu acest madular, daca el pricinuieste atatea nenorociri? Pentru aceea, raspund eu, ca ea aduce si foarte mult folos. Asa, daca suntem cu luare-aminte, limba aduce numai folos si nici o vatamare. Asculta ce zice inteleptul Solomon: „in puterea limbii este viata si moartea” (Pilde 18, 21). Acelasi lucru il arata si Hristos prin graiurile: „Din cuvintele tale te vei indrepta, si din cuvintele tale te vei osandi” (Matei 12, 37). Adica limba se poate intrebuinta in doua feluri si sta in puterea ta cum sa o intrebuintezi.

De asemenea, si sabia se poate intrebuinta in doua chipuri. De o intrebuintezi impotriva vrajmasului, ea este pentru tine o unealta de mantuire; iar daca tu cu dansa te ranesti pe tine, pricina ranirii tale nu este firea fierului, ci propria ta vointa.

Tot asa trebuie sa gandim despre limba, inca si ea este o sabie ce se poate intrebu¬inta in doua chipuri. Ascuteste-o deci, pentru ca sa parasti propriile tale pacate, dar nu o intrebuinta ca sa vatami pe fratele tau. De aceea, Dumnezeu a ingradit limba cu un zid indoit, adica cu dintii si cu buzele, pentru ca ea sa nu poata cu usurinta si fara bagare de seama a rosti cuvinte desarte. Asadar, tine-o in frau. Cand ea nu voieste sa asculte, pedepseste-o cu dintii. Este mai bine ca ea, acum, cand voieste a pacatui, sa sufere o muscatura dureroasa, decat acolo, in focul cel vesnic, sa doreasca in zadar o picatura de apa si sa fie lipsita de toata mangaierea.

Iar pacatele care se savarsesc cu limba sunt de multe feluri. De la ea vin hulirile, batjocorile, vorbele de rusine, parele mincinoase, juramintele si incalcarile de juramant.

Si cu atat mai mult este de nevoie sa ne infranam limba si sa nu vorbim multe, caci: „Multimea cuvintelor nu scuteste de pacatuire”, precum zice Solomon (Pilde 10, 19). Numai cand ai sa zici ceva folositor, numai atunci deschide buzele tale; iar daca nu stii nimic tre¬buincios si insemnat, taci! Dar daca totusi voiesti sa vorbesti, canta niste cantari duhovnicesti.

Indeobste sa obisnuim limba noastra a vorbi numai lucruri bune, numai a mustra propriile noastre pacate, iar viata altor oameni a o lasa judecatii Aceluia Care ispiteste inimile si rarunchii. Cu chipul acesta vom scapa de focul iadului.

Precum cei care se ocupa cu greselile altora lasa nebagate in seama propriile lor pacate, asa, pe de alta parte, cei care se feresc de a ocari pe altii, se ingrijesc numai de pacatele lor, se judeca numai pe sine, iar nu pe altii, si de aceea, in cealalta lume, vor afla un Judecator bland. Apostolul Pavel zice: „De ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati” (I Corinteni 11, 31).

Deci, pentru ca sa scapam de ingrozirea ce este in aceste graiuri, sa ispitim viata noastra cu mare ravna, sa intrebuintam limba noastra spre a ne ocari pe noi insine si a ne judeca pe noi insine, a infrange inima noastra si totdeauna a ne cere socoteala de la noi insine.

In sfarsit, gandeste si la aceasta! Cum poti sa in¬trebuintezi tu limba ta la vorbe murdare, cand tocmai cu aceasta gura si pe aceasta limba primesti Sfantul Trup al lui Iisus Hristos?

In adevar, este foarte pierzator lucru a intrebuinta la vorbe de ocara, la huliri si nebunii aceasta limba, care va lua parte la Taina cea mai sfanta, care este oarecum vopsita cu Sangele Mantuitorului, si, asa zicand, s-a facut sabie de aur.

Nu pangari deci cinstea pe care Dumnezeu a dat-o limbii si nu o intrebuinta la nici un pacat. Iar impreuna cu limba pazeste totodata si inima ta curata de toata viclenia si rautatea impotriva aproapelui tau; si tot asa sa pazesti ochii si urechile. Sau este oare cuviincios, ca pe de o parte sa auzi glasul cel ceresc al ingerilor, iar pe de alta, cu acelasi urechi, sa asculti cantecele cele necurate? Nu merita, oare, cea mai grea pedeapsa sa pangaresti cu privirea necurata, nein¬franata, ochii cu care te uiti la Tainele cele mai sfinte?

Tu, iubite, esti chemat la Cina cea cereasca; deci nu intra acolo cu haine necurate, ci imbraca haine de nunta! Fie aceasta, prin harul si mila Domnului si Mantuitorului nostru, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh se cuvine cinstea si slava, in vecii vecilor. Amin.

Din „Predici la duminici si sarbatori”, Sfantul Ioan Gura de Aur

[sergiu.c]

Duminica a VII-a dupa Rusalii (Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum) - SF.TEOFAN ZAVORATUL
[Rom. 15,1-7; Aft. 9,27-35; In. 17,1-13]. ''Dupa credinta voastra fie voua!'', le-a spus Domnul celor doi orbi, si indata s-au deschis ochii lor. Dupa masura credintei omului este si cercetarea lui de catre puterea lui Dumnezeu. Prin credinta se primeste, trece si in ea se salasluieste harul. Asa cum plamanii unuia sunt mai mari, iar ai altuia sunt mai mici, si primii primesc mai mult aer decat cei din urma, tot asa si credinta unuia e mai mare, iar a altuia e mai mica, si prima primeste mai multe daruri de la Domnul, iar cealalta mai putine. Dumnezeu este pretutindeni, cuprinde si tine toate si Se salasluieste cu placere in sufletele omenesti; dar intra in ele nu cu sila, desi este Atotputernic, ci chemandu-le, caci nu voieste sa strice stapanirea pe care i-a dat-o omului asupra vointei sale. Pe cel ce se deschide prin credinta il umple Dumnezeu cu daruri peste masura; in cel care se zavoraste prin necredinta nu intra chiar de ar fi aproape. Doamne! Adauga-ne credinta, fiindca si credinta tot darul Tau este. Fiecare din noi insa se cade sa marturiseasca: ''Iar eu sarac sunt si sarman'' (Ps. 69, 6).

[Luca.O]

Predica la Duminica a VII-a dupa Rusalii (Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum)- Sfantul Luca al Crimeei

DESPRE CREDINTA
“Inainte sa-i vindece pe cei doi orbi, cate il rugau pe Domnul de vindecare, El i-a intrebat: Credeti voi ca Eu pot sa fac aceasta? Ei au raspuns: Credem! Şi Domnul le-a spus atunci: Fie voua dupa credinta voastra!- si i-a vindecat.

Intotdeauna cand Domnul Iisus Hristos voia sa vindece pe cineva, mai intai intreba daca au credinta, si doar pe cei care credeau ii vindeca.

Este spus in Evanghelie ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a venit in Nazaret, nu a putut savarsi acolo nici o minune, fiindca locuitorii orasului in care El a crescut, unde era cunoscut din copilarie, nu credeau ca este cu adevarat un mare facator de minuni. Şi S-a mirat Domnul de necredinta lor.

Conditia necesara pentru primirea harului vindecarii era credinta celor care asteptau aceasta vindecare. De ce era asa? Pentru ca minunile Domnului sunt revarsarile Duhului Sfant asupra oamenilor, iar harul Duhului Sfant poate fi primit doar de acele inimi care, cu credinta fierbinte, sunt deschise pentru primirea lui. Asa cum este necesara antena pentru captarea undelor, la fel este necesara o inima curata si plina de credinta pentru primirea harului lui Dumnezeu, fiindca prin aceasta are loc o mare taina a comuniunii Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului.

Cum se poate petrece o asemenea comunicare? Daca din partea omului nu exista capacitatea si dorinta de a-L primi pe Duhul Sant, atunci nu se va intampla nimic. Domnul nu trimite nimanui cu forta harul Sau. El cauta credinta, dragostea si nadejdea in inimile oamenilor si doar atunci isi revarsa asupra lor harul Sau, cand ei cu credinta profunda se deschid in fata Lui. Taina, mareata ina se savarseste prin aceasta. Taina se savarsea in toate minunile infaptuite de Hristos.

Voi stiti ca atunci cand femeia cu scurgere de sange mergea in urma Domnului Iisus Hristos, intr-o mare multime de oameni, spunea in inima ei: „Daca ma voi atinge doar de marginea vesmintelor Lui, voi primi vindecare“. Şi necerand nimic, deschizand doar in tacere inima ei lui Dumnezeu, s-a atins de vesmantul lui Hristos. Domnul S-a oprit si a intrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Apostolii s-au mirat: „Cum Tu, Doamne, intrebi cine s-a atins de Tine, cand multimea Te impresoara din toate partile?” Iar Domnul le-a raspuns: „Nu, cineva s-a atins de Mine, fiindca am simtit o putere iesind din Mine“.

Vedeti ca in timpul acestor minuni de la Domnul Iisus Hristos iesea o putere, si El simtea aceasta. Aceasta putere patrundea in fiinta nefericitilor bolnavi si ii vindeca. Vindecand aceasta femeie, Domnul a exclamat: O, femeie, mare este credinta ta! Din nou, dupa cum vedeti, Domnul vorbeste despre credinta, din nou vorbeste despre faptul ca aceasta femeie a primit vindecare deoarece avea o credinta mare.

Ati auzit, de asemenea, parabola sutasului roman, pagan, care smerit I-a cerut Domnului Iisus Hristos sa-i vindece sluga bolnava. Şi i-a raspuns Domnul: „Voi veni si o voi vindeca“, iar acest om smerit a spus: Doamne, eu sunt nevrednic sa intri in casa mea; spune doar cu cuvantul si se va vindeca sluga mea! Atunci Domnul cu uimire a spus celor din jur: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Şi, dupa credinta sutasului, i-a daruit Domnul vindecare slugii lui. Iata cat este de importanta credinta!

Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Sai: Cine va avea credinta si se va boteza se va mantui, cine nu va avea credinta se va osandi. Vedeti cat de importante sunt aceste cuvinte? Iar cei care nu au credinta vor fi osanditi.

Sfantul Apostol Pavel spunea ca toata esenta invataturii Evangheliei se reduce la credinta, nadejde si dragoste. Trebuie, prin urmare, sa avem o credinta profunda, puternica, pentru a fi crestini, pentru a fi primitorii harului lui Dumnezeu.

Dar ce este credinta? Sfantul Apostol Pavel a spus:

Credinta este implinirea celor asteptate si increderea celor nevazute, adica profunda incredere in faptul ca se va implini ceea ce asteptam.

Despre credinta Sfantul Isaac Sirul a spus:

„Pentru tainele duhovnicesti, care sunt mai presus de orice vedere si pe care nu le percep nici simturile trupesti, nici puterea rationala a mintii, Dumnezeu ne-a dat credinta”.

A fost mare exemplul de credinta aratat noua de mult incercatul Iov, fiindca si-a pastrat, in suferinte negraite, credinta profunda si supunerea in fata voii lui Dumnezeu. El a spus cuvinte uimitoare:

Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea care se destrama si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi pe Dansul, nu ai altuia! (Iov 19, 25-27)

Era atat de puternica, atat de lucratoare credinta lui, ca el vorbea despre faptul ca nu crede doar, ci chiar stie sigur ca Rascumparatorul lui este viu. Iata, asemenea credinta trebuie sa avem pentru a primi harul lui Dumnezeu.

Pe langa ceea ce vedem in jurul nostru, pe langa ceea ce putem simti noi cu simturile noastre, pe langa toata lumea vazuta, exista inca o lume infinita nevazuta, mult mai vasta decat cea vazuta. Este lumea nepatrunsa de cele cinci simturi ale noastre. Dar daca ea ne este inaccesibila simturilor, putem noi spune ca nu exista? Putem sa marginim tot numai la ceea ce vedem?

In balta locuieste broasca, toata viata traieste acolo si nu stie nimic, in afara de balta ei. Ea nu stie ca pe globul pamantesc, despre care nu are nici o inchipuire, se inalta munti inalti. Nu stie nimic despre oceanele si marile intinse, despre lumea omeneasca, cultura, stiinta, arta, marile orase, marile evenimente ale istoriei omenirii. Ea nu stie ca exista lumi stelare infinite, planete care fac inconjurul soarelui. Cunoasterea ei despre natura este saraca, infima si limitata.

Sa ne inchipuim ca broasca are ratiune si este capabila sa filosofeze. Ea ar spune: „Exista doar ceea ce eu vad si aud, doar balta mea, acea lume in care eu traiesc, acei tantari, fluturasi si viermi pe care ii inghit, iar altceva nu exista si nu poate exista. Sunt prosti cei care vorbesc despre o oarecare lume nevazuta, de dincolo“. Daca noi vom indrazni sa afirmam ca nu exista nimic in univers, in afara de ceea ce receptam cu cele cinci simturi ale noastre, vom fi oare mai rationali decat aceasta broasca de balta? Fiindca, spuneti-mi, oare cele cinci simturi ale noastre sunt suficiente pentru a recepta tot ce exista, atat vazut, cat si nevazut?

Ştim chiar ca si la unele animale exista simturi pe care noi nu le avem. Ştim, de exemplu, ca porumbeii dispun de un simt deosebit de orientare. Ei zboara fara gres in directia necesara. Mai stim ca simturile trupesti ale unor animale sunt cu mult mai puternice decat cele ale noastre – de exemplu vederea la vultur. Mirosul la caine nu poate fi comparat cu mirosul nostru. Ce ne impiedica si recunoastem ca trebuie sa avem o inima curata, deschisa catre tainele existentei, o inima profund smerita pentru a recepta tainele duhovnicesti?

Ştim ca marii sfinti, care aveau o astfel de inima, posedau o cunoastere mult mai profunda despre lume decat noi. Ei aveau darul vederii inainte, erau proroci, cunosteau viitorul si prezentul. Iar orizontul nostru duhovnicesc este infinit mai sarac decat orizontul sfintilor. Oare vom indrazni sa gandim ca putem cunoaste ingerii, ca mintea noastra omeneasca este egala cu cea ingereasca? Desigur ca nu! Insa trebuie sa recunoastem existenta incontestabila a lumii nevazute si, intai de toate, trebuie sa avem credinta profunda in faptul ca deasupra acestei lumi intregi sta Domnul Dumnezeu, Care le-a creat pe toate, care proniaza si conduce.

Oamenii de stiinta, oameni straini de credinta se refera la religie cu dispret. Ei spun ca trebuie sa gandim si sa judecam doar la ceea ce este accesibil cercetarii noastre. Ei considera vorbe goale toate discutiile despre o oarecare lume nevazuta, transcendenta.

Dar, negand credinta crestina, pot ei spune ca singuri in activitatea lor, indreptata spre studierea naturii, lumii vazute, sunt straini de orice credinta? Pot spune ei ca credinta este doar apanajul oamenilor religiosi? Nu, nu pot spune aceasta, fiindca, si in cunoasterea lumii de catre dansii, si in cercetarea stiintifica a naturii invatatii admit credinta. Ei au credinta lor, nereligioasa, dar tot credinta, fiindca pe baza credintei primesc multe din cele pe care nu le pot demonstra si cunoaste practic. Şi mereu, in toate perioadele de dezvoltare ale umanitatii, in gandirea stiintifica un loc important l-a ocupat credinta stiintifica. Pana nu demult nimeni dintre invatati nu se putea gandi la aceea ca atomii din care este constituita materia pot fi descompusi inca in particule si mai elementare. Exista o credinta generala in indivizibilitatea atomilor. Şi, in fine, in secolul nostru, doar cu 40-50 de ani in urma, aceasta teorie s-a surpat, fiindca descoperirea substantelor radioactive a demonstrat ca atomii se dezintegreaza, se descompun. Astfel de rasturnari ale credintelor stiintifice au fost nenumarate in istoria gandirii omenesti. Cand a cazut credinta in indivizibilitatea atomilor, a aparut o noua credinta – acum electronii au fost recunoscuti drept produsul final al descompunerii atomilor, au devenit sursa primara a oricarei materii. Şi acum este generala credinta invatatilor in electron. Dar voi intreba: Oare cineva dintre noi a vazut electronul? Nimeni nu l-a vazut. Oare cineva dintre noi a simtit electronul? Nimeni nu l-a simtit. Oare cineva a cantarit electronul? Nimeni nu l-a cantarit. De unde atunci aceasta credinta in el? Mi se raspunde: „Noi credem in electroni pentru ca il cunoastem prin manifestarile lui, dupa actiunile lui, pe care el le descopera“. Minunat! Şi eu cred si stiu marele pret al cercetarii nevazutului dupa manifestarile lui.

Daca voi sunteti indreptatiti sa credeti in electron fara sa-i vedeti, atunci ce drept aveti sa vorbiti ca este absurda credinta noastra in Dumnezeu, pe nimeni nu L-a vazut?

Va voi spune ca si noi Il cunoastem pe Dumnezeu prin manifestarile Sale. Il cunoastem prin manifestarile puterii si maretiei Lui, dupa actiunile Lui in inimile noastre. Dupa actiunile lui Dumnezeu, dupa revarsarile puterii Lui asupra noastra, dupa harul lui Dumnezeu pe care il simtim in inimile noastre Il cunoastem. Credinta este nedemonstrabila. Au existat multe, multe dispute, au fost multe incercari de a demonstra ca Dumnezeu exista si ca Dumnezeu nu exista. Dar nimeni nu a putut demonstra nici una, nici cealalta. Dumnezeu poate fi receptat doar cu inima curata.

Prin urmare sa nu se rusineze inima voastra de toate atacurile asupra credintei din partea ratiunii si a stiintei. Fie ca stiinta sa mearga pe calea ei, fie ca ea sa cerceteze tainele naturii. Noi avem alt drum, drumul credintei, prin care cunoastem lumea nevazuta, care ne umple inimile cand ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos sub chipul painii si al vinului. Noi credem ca acestea nu sunt doar paine si vin, ci adevaratul Trup si Sange ale lui Hristos. La fel, nimeni nu si-a vazut ingerul pazitor, dar noi toti credem ca el exista.

Credinta este cea mai de pret comoara, cea mai mareata dintre toate valorile omenesti. Trebuie sa o pastram. Inteleptul Solomon a spus: Cel mai mult pazeste-ti inima ta, pentru ca din ea pornesc izvoarele vietii (Pilde 4,23).Trebuie sa ne pastram inima pentru ca ea este organul prin care credem, prin care primim harul lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur a spus:

„Cum sarpele nimic nu pazeste, si cand trupul lui este dezmembrat in parti, nu se apara tare pentru a-si pazi capul, asa si tu da-le pe toate, si numele, si trupul, si insusi sufletul, pentru a pastra credinta. Fiindca credinta este varful si radacina. Daca o pastrezi, atunci, desi ai pierdut totul, din nou recapeti totul cu multa marire“.

Asadar sa pastram intai de toate credinta noastra!“

(sursa: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Acest post a fost editat de Luca.O: 21 July 2012 - 10:05 PM