Sari la continut

Iisus Hristos
Fa bine celui ce le nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni, Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanire, cu rabdarea, cu infranarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-I urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iata lucrarea aceasta nu este a celor de rand ci a sufletului care are minte. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Duminica a opta dupa Paste (Rusaliile sau Cincizecimea) a pogorarii Sfantului Duh

- - - - - rusaliile cincizecimea pogorarea sfantului duh

17 postari la acest topic

#1 | pid:3068 | tid:1904
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Predica I la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) - SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
Ce înseamnă prâznuim venirea Duhului. Duhul lui Dumnezeu îi duce pe cei care II primesc la desăvârşirea care le-a fost menită. începutul e pocăinţa, mijlocul sunt ostenelile şi nevoinţele pentru curăţirea inimii de patimi, sfârşitul este sfinţita şi tainica împărtăşire cu Dumnezeu.
Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi cu curăţie se înalţă, luminează-se întru unimea
Treimii cu sfinţenie de taină (Antifon al glasului 4)


Cincizecimea o prâznuim şi venirea Duhului, şi taina câtă, că mare este şi cinstită (Stihiră la Doamne strigat-am). Prâznuim venirea Duhului... Dar mai înainte oare nu era în noi Duhul? Da! Căci nu era încă Duhul Sfânt, zice Evanghelia (In 7, 39), şi oamenii trăiau neavând Duhul, învaţă Apostolul (Iud. 1, 19). Iar Proro-cul Iezechiil vedea starea duhovnicească a neamului omenesc sub chipul unui câmp plin de oase uscate foarte, dintre care, potrivit celei dintâi preziceri, unele se împreunau numai fiecare la încheietura sa, pe altele erau deja vine, şi crescuse carne, şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele (Iez. 37, 7, 6). Şi iată pricina. Că nu era încă Duhul Sfânt, pentru că Iisus nu era încă proslăvit (In 7, 39). Duhul lui Dumnezeu Se depărtase de la om pentru călcarea poruncii, si suflarea vieţii dumnezeieşti amorţise în el după primirea suflării făcătoare de stricăciune a ispititorului. Iar când Domnul ne-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea Sa şi S-a proslăvit prin înviere, înălţare şi prin şederea de-a dreapta Tatălui, atunci s-a deschis iarăşi intrare la oameni pentru Duhul lui Dumnezeu. Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor (Efes. 4, 8). Dumnezeu a insuflat în omul întâi-zidit suflarea vieţii dumnezeieşti; păcatul l-a omorât. Acum, Dumnezeu îi dă omului Duh nou (lez. 36, 26), insuflă în el suflare nouă de viaţă, ca să învie sufletul omorât de păcat. Şi s-a împlinit cea de-a doua prezicere a lui Iezechiil: „Proroceşte despre Duhul, proroceşte, fiul omului"... Şi am prorocit, şi a intrat într-înşii Duhul, şi au înviat, şi au stătu pe picioarele lor mulţime multă foarte (Iez. 37, 9-10). Apostolii au fost cele dintâi vase primitoare de viaţă de la El, şi începând de la cetele apostoleşti, El S-a revărsat apoi peste toată făptura (v. stihira la stihoavnă: Acum Duhul Mângâietor...) şi, dând viaţă tuturor celor ce îl primesc, prin toată pipăirea dării, după lucrare întru măsura fiecărui mădular, a alcătuit şi a întocmit marele trup al Bisericii, crescând întru toate întru El, şi pe deasupra crescând cu creşterea lui Dumnezeu (v. Efes. 4, 15-16; Col. 2, 19).
Aşadar, evlavioşi ascultători, Duhul Sfânt este pentru toţi Viaţă şi Făcător de viaţă; prin El se cuvine să se nască de Sus oricine vine în lume; cu aceasta ne zidim întru om nou prin tăiere împrejur nefăcută de mână (Col. 2, 11). Lucrarea tainică tot a Lui face viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi cu curăţie se înalţă, luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină (Antifon al glasului 4).
Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază. învierea sufletului este cea dintâi lucrare în noi a harului Duhului Atotsfânt. Atâta timp cât păcatul împărăteşte în noi, sufletul nostru este mort pentru Dumnezeu şi pentru viaţa cea după Dumnezeu. Frigul iernii face să amorţească viaţa din plante: şi duhul omului amorţeşte atunci când el e dedat păcatului şi rob patimilor: nu vede cu ochii minţii, nu aude cu urechea bunei alegeri a voii şi nu pricepe cu inima nici pe Dumnezeu, nici rânduiala dumnezeiască a lucrurilor şi locul pe care îl are el însuşi în aceasta. Este slab văzător şi orb (II Petr. 1, 9) şi umblă în deşertăciunea minţii, în nesimţire nepăsătoare faţă de mântuire petrecând, cu inimă împietrită şi nesimţitoare faţă de tot ce este duhovnicesc (v. Efes. 4, 17-19). Vor învia, oare, aşa nişte oase? Nu vor învia, dacă nu se va proroci despre Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu, Care străbate toate duhurile înţelegătoare (Inţ. Sol. 7, 22) şi suflă unde voieşte (In 3, 8) nu va pătrunde pe căi neştiute nouă la duhul cel amorţit al omului si nu îl va învia. în sămânţa semănată se află mlădită de viată, şi în plantele ce amorţesc pe timpul iernii se află viaţă - dar dacă Domnul nu va trimite duhul dătător de viaţă al primăverii, ele nu se vor zidi şi nu se va înnoi faţa pământului (v. Ps. 103, 30). Nici duhul omului nu va învia dacă nu se va atinge de el focul Duhului Dumnezeiesc, dacă nu îl va încălzi cu dumnezeiasca Sa căldură şi nu va destrăma stihiile care îl împresoară, îl împilează şi învifo-rează, ale păcatului şi patimilor. Nu putem spune cum se săvârşeşte această lucrare mântuitoare în noi a Duhului Dumnezeiesc, dar ştim când - şi anume în pocăinţă, prin cea dintâi întoarcere hotărâtă a minţii şi a inimii noastre spre Dumnezeu, când Duhul lui Dumnezeu înalţă duhul omului la simţirea deplinei atârnări de Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El, zguduie prin frica judecăţii şi a osândirii de care omul nu va putea scăpa fără pocăinţă şi, scoţând din bezna deznădăjduirii de sine, face să se sălăşluiască, prin nădejdea cea bună a mântuirii în Domnul Răscumpărătorul, hotărârea neclintită de a sluji doar lui Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul, întorcând spatele pe deplin rânduielii de viaţă de mai înainte. Doar din acea clipă începe în el cugetarea la Dumnezeu şi la viaţa cealaltă, grija de a plăcea lui Dumnezeu şi de mântuire. Dar numai prin aceasta se şi dă mărturie că duhul a înviat şi s-a trezit din adormire. Iată de ce Înainte-Mergătorul Ioan propovăduieşte pocăinţa, iată de ce Mântuitorul Şi-a început slujirea binevestind pocăinţa şi iată de ce la primirea Sfântului Duh cel dintâi cuvânt în gurile Apostolilor a fost pocăiţi-vă (Fapte 2, 38). Pocăinţa deschide uşa pentru următoarele lucrări ale Duhului Dumnezeiesc, pe când nepocăinţa o închide. Pământul uscat nu aduce roadă, şi nici în inima neînrourată cu lacrimi de pocăinţă nu cresc roadele duhovniceşti. Metalul care nu este înmuiat prin lucrarea focului nu poate fi prelucrat: la fel şi sufletul nezdrobit prin focul pocăinţei. Supune-te Duhului, înmoaie-te prin zdrobirea inimii, şi Duhul lui Dumnezeu va face din tine vas de cinste, curat şi luminat, bineplăcut Stăpânului.
Prin Sfântul Duh tot sufletul înviat prin pocăinţă se şi înalţă cu curăţie. învierea sufletului, despre care mărturiseşte râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire, însoţită de pregătirea sufletească pentru orice fel de jertfa, este doar începutul vieţii duhovniceşti. Acesta este grăuntele de muştar, ce are a creşte până devine pom, sau frământătura pusă în trei măsuri de faină, ce are a dospi în toată cuprinderea şi în toate părţile lor. Dumnezeu 1-a făcut pe om drept, plin de smerenie, blândeţe, dragoste, temere de El, credinţă, inimă bună, înfrânare şi de toate bunele simţăminte şi aşezări sufleteşti. Iar când a venit păcatul şi a pus stăpânire pe inimă, a făcut să se sălăşluiască în ea în loc de smerenie - trufie, în loc de blândeţe - mânie, în loc de dragoste - răutate, în loc de neagonisire - lăcomie de avuţii, în loc de temere de Dumnezeu -nefrică de El, în loc de credinţă - uitare de Dumnezeu, în loc de orice altă virtute - patima potrivnică ei, aşa încât acest om pătimaş, trupesc şi păcătos l-a înăbuşit şi 1-a stors de vlagă pe cel lăuntric, duhovnicesc, drept şi, ţinându-1 în lanţurile necurate ale robiei păcatului spre pierzare veşnică, nu îl lăsa să lucreze şi să se arate. Prin pocăinţă şi întoarcere către Dumnezeu, harul Duhului Atotsfânt strică lanţurile acestea, adună părţile dezbinate, învie omul lăuntric, duhovnicesc, şi îl pune pe picioarele sale. Duhul a dat viaţă, dar nici păcatul cu patimile şi poftele n-a murit, ci încă mai rămâne lucrător în mădularele noastre şi se împotriveşte legii minţii. începe lupta. Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului (Gal. 5,17). Mai înainte patimile lucrau în toate mădularele sufletului şi trupului, aducând rod morţii; acum trebuie să le smulgem din gheara patimilor şi să le facem unelte de bună treabă a toată Dreptatea dumnezeiască, spre înnoirea vieţii (v. Rom. 7, 5-6); trebuie să dezrădăcinăm patimile şi să sădim în inimă aşezările cele bune care le sunt potrivnice: să dezrădăcinăm trufia şi să sădim smerenia, să dezrădăcinăm zgârcenia şi să sădim milostenia, să dezrădăcinăm facerea pe placul trupului şi să sădim înfrânarea, şi aşa mai departe - şi astfel să ne curăţim de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Dar cine e în stare să facă asta? Gândindu-se la legea cea străină care se află în mădularele noastre, războindu-se împotriva legii minţii şi robind prin legea păcatului, Apostolul Pavel striga: Nenorocit om sunt eu... cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? însă apoi, arătând spre ajutorul dumnezeiesc, care de fiecare dată se dăruieşte spre biruinţă, a adăugat: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 7, 24-25). Numai prin Duhul sunt omorâte în noi faptele trupului şi se înapoiază roadele duhovniceşti (Rom. 8, 13).
El învaţă mâinile spre oştire şi degetele spre război (v. Ps. 143, 1) împotriva păcatului şi a patimilor, şi tot roadă a Lui sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (v. Gal. 5, 22-23).
Tot ce putem şi trebuie să facem este împotrivirea după putere, dar cu osârdie, faţă de rău şi silirea de sine la bine, însoţite de rugăciunea ca Dumnezeu să ajute neputincioaselor noastre puteri: vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curâ-ţeşte pe noi de toată întinăciunea, inimă curată zideşte şi duh drept înnoieşte. Şi asta tăind în tot chipul patimile, având toată hotărârea cea bună. Nu suntem slobozi de ostenelile şi de nevoinţele pentru curăţirea inimii de gândurile şi mişcările cele rele, nu suntem slobozi de grija pentru împodobirea ei cu toată frumuseţea duhovnicească, dar cu propriile puteri nu vom spori în nici o privinţă dacă nu va veni la timp ajutorul de Sus. Ne luptăm, însă patima trece şi este înlocuită de un simţământ bun numai atunci când va veni cu adumbrirea sa harul Duhului. Suntem în robie: ca să primim libertatea, trebuie să vină Slobozitorul Atotputernic şi să îl lege pe cel care ne-a robit. Şi El este aproape de toţi cei ce îl cheamă: Striga-va către Mine şi îl voi auzi, scoate-l-voi şi-l voi proslăvi (Ps. 90, 15). Inima înfrântă prin pocăinţă şi smerită prin nevoinţe şi osteneli Dumnezeu nu o va urgisi. Grădinarul grijuliu păzeşte, adapă şi curăţă pomul de la care este de aşteptat roadă bună: şi Duhul lui Dumnezeu hrăneşte şi curăţă sufletul care se osteneşte şi în ostenelile sale se încredinţează purtării Lui de grijă. încetul cu încetul, prin lucrarea Lui, slăbesc şi pier patimile, şi în locul lor se sălăşluiesc si se întăresc aşezările sufleteşti cele bune, omul vechi se strică şi se zideşte cel nou, şi trăsăturile chipului dumnezeiesc se descoperă tot mai limpede, până când, în cele din urmă, sufletul se va arăta curat şi nevinovat, ca un fiu al lui Dumnezeu neîntinat în mijlocul unui neam rău şi stricat, şi va străluci ca un luminător în lume, răspândind pretutindeni lumină spre proslăvirea Tatălui Ceresc (Filip. 2, 15).
Şi tocmai atunci sufletul înviat şi curăţit de către Sfântul Duh se luminează intru unimea Treimii cu sfinţenie de taină. Se luminează nu numai aşa cum luminează soarele în apa curată sau într-o oglindă curată, adică nu numai prin arătarea însuşirilor asemănării cu Dumnezeu, ci prin unirea vie şi îndeaproape cu Dumnezeu, potrivit nemincinoasei făgăduinţe: Mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla. (II Cor. 6, 16) şi potrivit rugăciunii răscumpărătoare a Domnului: precum Tu, Tată, întru Mine şi Eu în Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una (In 17, 21). Noi nu putem pricepe în ce fel se săvârşeşte această minunată lucrare a bu-năvoirii dumnezeieşti faţă de noi, însă cuvântul lui Dumnezeu este vrednic de crezare. Mari şi preţioase făgăduinţe ni s-au dăruit - a fi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume (II Petr. 1, 4). Şi aceasta nu este de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, Cel bogat în milostivire, care se dă pe măsura deplinătăţii cu care cei ce-L caută şi se curăţesc pe sine urmând curăţiei Lui I se încredinţează ca nişte fii. Prin lucrările curăţitoare ale Duhului Dumnezeiesc, sufletul se zideşte întru locaş al lui Dumnezeu (v. Efes. 2, 22), întru biserică a lui Dumnezeu Celui viu (v. II Cor. 6, 16), întru biserică a Duhului Celui sfânt (v. I Cor. 6, 19), ce nu va rămâne pustie. Dumnezeu vine şi îşi face în el sălaş, după spusa Domnului: de Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi - şi Tatăl îl va iubi, şi vom veni la el, şi locaş la el vom face (In 14, 23). Astfel, fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dumnezeu Se odihneşte în ei şi îi odihneşte de toate lucrările şi ostenelile (v. Evr. 4, 10), înstăpânind în ei pacea ce covârşeşte orice înţelegere, în liniştea netulburată a căreia de pe altarul inimii se vor înălţa necontenite jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (v. I Petr. 2, 5). Atunci cel ce se lipeşte de Domnul devine un duh cu Domnul (v. I Cor. 6, 17) şi viaţa lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (v. Col. 3, 3); atunci, privind cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, în acelaşi chip ne vom preface din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (v. II Cor. 3, 18), şi atunci Dumnezeu este deja Cel ce lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, după a Sa bună voire (v. Filip. 2, 13), ce se descoperă, pe lângă luminările şi mângâierile duhovniceşti lăuntrice, şi prin feluritele arătări ale Duhului spre folos, sau prin cuvântul înţelepciunii şi al priceperii, sau prin darurile tămăduirilor, sau prin facerea de minuni, sau prin prorocie, sau prin deosebirea duhurilor (v. I Cor. 12, 7-11). înaltă şi nepătrunsă este această menire a celor ce ţin nădejdea cea pusă înainte (v. Evr. 6, 18)! Mare şi negrăit este acest dar dat celor ce au ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (v. Efes. 4, 13)! însă, mărturisind că cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc, ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), să nu lepede harul lui Dumnezeu (v. Gal. 2, 21). Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică întru Hristos Iisus, în toate neamurile (generaţiile) veacului veacurilor (Efes. 3, 20-21).
Iată calea pe care Duhul lui Dumnezeu îi duce pe cei care îl primesc la desăvârşirea care le-a fost menită, şi totodată descrierea celor care nu umblă după trup, ci după Duh (v. Rom. 8, 4)! începutul a toate e pocăinţa, prin care duhul nostru se întoarce spre Dumnezeu şi se înflăcărează cu râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire; mijlocul sunt ostenelile şi nevoinţele pentru curăţirea inimii de patimi prin sădirea în ea a virtuţilor; sfârşitul este împărtăşirea cu Dumnezeu cea cu sfinţită taină. Cei ce au pus începutul bun aleargă în aşa fel încât să ajungă (v. I Cor. 9, 24) şi, nesocotind că au ajuns undeva, tinzând spre cele dinainte şi uitând de cele lăsate în urmă, aleargă cu osârdie către răsplata chemării celei de Sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus (v. Filip. 3, 13-14). Cei care nu aleargă cu osârdie încă n-au început, încă n-au păşit în arenă. Cei care au ajuns intră în tihnă şi se odihnesc de lucrurile lor ca Dumnezeu de ale Sale (v. Evr. 4, 10). Şi aceştia au mărturie în ei înşişi (v. I In 5, 10), iar pentru toţi ceilalţi mărturia vrednică de crezare a faptului că au primit făgăduinţa Duhului prin credinţă şi sunt mânaţi de El este silinţa plină de grijă, osârdia cea cu căldură şi râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire. Unde este nepăsare, lenevie, nepurtare de grijă, acolo nu este Duhul. Pentru a începe să lucreze, cel ce doarme trebuie să se trezească. Duhul lui Dumnezeu, deşi suflă unde voieşte, suflă totuşi pretutindeni şi tuturor le face auzit glasul Său prin conştiinţă: Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos (Efes. 5,14)! Dacă unii nu s-au trezit, asta nu e din pricina lipsei chemărilor îndemnătoare, ci din pricina împietririi lor. Aşadar, astăzi de vom auzi glasul Lui, să nu ne învârtoşăm inimile noastre! încă a fost lăsată sărbătoare de odihnă poporului. Să ne temem, dar, ca nu cumva, lăsată fiind făgăduinţă că vom intra în odihna Lui, să pară că a rămas în urmă cineva dintre noi (v. Evr. 4, 7, 9, 1), amintindu-ne că ce seamănă omul, aceea va şi secera, că cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în duh, din duh va secera viaţă veşnică (v. Gal. 6, 7-8). Amin!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#2 | pid:3069 | tid:1904
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Predica II la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) - SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
Ce vom aduce în dar Domnului, Care ne-a trimis darul Sfântului Duh? Daca vom aprinde darul lui Dumnezeu - Duhul -, El nu se va stinge; daca nu-L vom jigni, El va rămâne în noi, iar odată cu El va rămâne toată îmbelşugarea şi plinătatea vieţii duhovniceşti. Iar pentru asta trebuie să rămânem în osteneala rugăciunii şi nevoinţei după cinul şi rânduiala Bisericii.

Luminat şi sărbătoreşte prăznuieşte Sfânta Biserică pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor. Şi cum să nu prăznuiască? Fiindcă prin Duhul Sfânt a fost zidită de fapt Biserica lui Dumnezeu pe temelia pusă în Domnul Iisus Hristos; prin El le-au fost descoperite şi limpezite deplin Apostolilor tainele împărăţiei şi toată învăţătura cea creştinească, prin El au fost biruite toate neamurile şi aduse la ascultarea faţă de credinţă, prin El au fost dăruite toate puterile cele ce sunt spre viaţă şi bună credinţă (v. II Petr. 1,3), prin El au fost grăite toate rânduielile şi aşezămintele cele spre creşterea, întărirea şi păzirea credincioşilor, prin El se păzeşte până acum întreg şi nevătămat zălogul mântuirii noastre. Pomenind această mare lucrare dumnezeiască, Sfânta Biserică nu poate să nu salte şi să nu dea laudă.
Să nu uităm însă, fraţilor, că şi tot sufletul viază prin Duhul Sfânt, că şi fiecare dintre noi s-a făcut părtaş al harului Său, a primit darul şi pecetea darului Sfântului Duh. Şi atunci, ce vom aduce acum în dar Domnului, Care ne-a făcut atât de mult bine? Fără îndoială că este bine să prăznuim şi să săltăm împreună cu Sfânta Biserică, înălţând mulţumită Domnului pentru negrăitul Lui dar care este trimiterea Duhului Celui Sfânt, bine este să pomenim cu recunoştinţă şi propria noastră primire a harului. Dar să ne mulţumim, oare, cu atât? Nu. Nu este destul să ne dăm seama ce dar am primit şi să vedem frumuseţea lui - trebuie să adăugăm la asta şi întrebuinţarea cuvenită a darului, potrivită cu voia Dăruitorului. Nu am fost chemaţi doar la a ne numi „duhovniceşti", ci şi la a fi cu adevărat aşa, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să trăiască şi să lucreze în noi, să ne umple cu prisosinţă, să ne stăpânească. Domnul face totul pentru ca noi să fim înduhovniciţi: ne naşte iarăşi prin Botez, ne pecetluieşte prin Mirungere, ne dezleagă de păcate prin Pocăinţă, ne uneşte îndeaproape cu Sine prin împărtăşanie şi, una peste alta, ne adapă îmbelşugat cu apele harului. Aşadar să facem şi noi, din partea noastră, ceea ce putem şi suntem datori, şi să adăugăm la asta pe atâta osârdie, pe cât de neapărată nevoie avem să fim umpluţi de harul Duhului Celui Sfânt. Căci dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).
Şi atunci, ce trebuie să facem?
Despre faptul că Duhul lui Dumnezeu Se află în inimă şi harul Lui lucrează în noi dă mărturie căldura inimii faţă de Dumnezeu - căldură plină de trezvie, de umilinţă duhovnicească şi de evlavie. Aşadar trebuie să facem tot ce poate să stârnească şi să sprijine în noi această căldură, şi să ne depărtăm de tot ce poate aduce inimii noastre împrăştiere şi răceală faţă de Dumnezeu, supunându-ne poruncii apostoleşti, care grăieşte: Duhul să nu-L stingeţi (I Tes. 5, 19), sâ nu întristaţi Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu (Efes. 4, 30), sâ aprindeţi şi mai mult harul lui Dumnezeu (II Tim. 1,6). Dacă îl vom aprinde, El nu se va stinge; dacă nu-L vom jigni, El va rămâne în noi, iar odată cu El vor rămâne toată îmbelşugarea şi toată deplinătatea vieţii duhovniceşti. Cum să ajungem însă la aceasta?
In primul rând, trebuie să rămânem neabătuţi în tot cinul şi în toată rânduiala bisericească, altfel spus în osteneala rugăciunii şi nevoinţei după cinul şi rânduiala Sfintei Biserici. Aici se au în vedere ţinerea posturilor şi deasa împărtăşire cu Sfintele Taine după pregătirea cea potrivită, toate celelalte rânduieli sfinţitoare ale Bisericii(Cel mai probabil se are în vedere aici ansamblul ierurgiilor bisericeşti (n. tr.)), mersul la biserică la toate slujbele - nu numai la sărbători, ci oricând ne îngăduie treburile, rugăciunile de acasă, ascultarea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu, împreună-vorbirile cu oameni evlavioşi, ascultarea de părintele duhovnicesc şi îndeobşte tot ce este rânduit în Biserică pentru zidirea în noi a vieţii duhovniceşti, altfel spus îmbrăcarea în îmbiserici-re a noastră şi a întregii noastre vieţi. Harul Sfântului Duh, primit de noi prin Taine, este ca o scânteie. Pentru ca ceva să se aprindă de la scânteie este nevoie de aer, aşa încât fără acesta scânteia se stinge: şi în noi, pentru ca scânteia harului, ce a căzut în firea noastră prin Taine, să se prefacă în flacără duhovnicească, este nevoie să ne înconjurăm cu aer duhovnicesc - iar drept aer de acest fel slujeşte întreaga rânduială bisericească. Mişcarea aerului înteţeşte scânteia şi o preschimbă în flacără: îmbisericirea - această adiere duhovnicească - aprinde in noi puterea harului Duhului Dumnezeiesc. Umpleţi-vâ de Duhul, porunceşte Apostolul, vorbind între voi în psalmi si în laude şi în cântări duhovniceşti (v. Efes. 5, 18-19). Cu cât umblă cineva mai osârduitor şi mai evlavios In rânduială aceasta, cu atât mai grabnic se încălzeşte inima lui şi se aprinde duhul harului; dimpotrivă, în cel ce se îndepărtează de Biserică harul Duhului se stinge repede, aşa cum focul piere acolo unde nu-i aer. La această osteneală a rugăciunii, altfel spus la faptele bunei credinţe trebuie adăugată, în al doilea rând, şi osteneala facerii de bine - a da milostenie, a da dovadă de împreu-nă-pătimire, a răbda şi a ierta, a-1 apăra pe cel împilat, a păzi dreptatea, a te înfrâna de la mânie, invidie, osândire şi de la toată pofta şi, îndeobşte, a face toată fapta cea bună la care ne îndatorează Domnul potrivit împrejurărilor în care ne aflăm. Căci dacă vrem să trăim cu duhul, cu duhul să şi umblăm (Gal. 5, 25). Puterile fireşti slăbesc şi ajung în neorânduială când nu sunt exersate: si harul Duhului se împuţinează şi chiar pleacă de tot dacă nu ne vom exersa în faptele care îi sunt proprii, dacă nu îi vom da lărgime ca să lucreze în noi şi să ne pătrundă, şi, ceea ce e mai rău, dacă îl alungăm de la noi prin fapte ce-i sunt potrivnice. Căci după cum albinele fug de fum, şi harul Duhului fuge de faptele cele stricate şi de patimi. Tocmai de aceea Apostolul, după ce a zis: Să nu întristaţi Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, cu Care aţi fost însemnaţi in ziua izbăvirii, adaugă după aceea: toată amărăciunea, şi mânia, şi iuţimea, si strigarea, şi hula să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea (Efes. 4, 30-31), arătând faptele prin care este jignit Duhul lui Dumnezeu. Harul Dumnezeiescului Duh este preacurat. Ca să-1 păstrăm, trebuie să ţinem casa inimii noastre în curăţie şi în găteala cea cuvenită - iar această găteală stă în îmbinarea virtuţilor de tot felul... îmbrăcaţi-vă, dar, porunceşte Apostolul, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, întru milostivirile îndurărilor, întru bunătate, întru smerenie, întru blândeţe, întru îndelungă răbdare, suferindu-vâ unul pe altul şi iertând unul altuia de are cineva împotriva cuiva pâră... Dar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre... şi fiţi recunoscători... Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi bogat... şi tot ce faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să faceţi întru numele Domnului Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui (Col. 3, 12-17). Iată acea găteală a bisericii inimii care se cuvine pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea. Să umblăm în aceste fapte, şi harul va fi cu noi totdeauna, şi focul lui nu se va stinge nicicând în noi.
S-ar părea însă, fraţilor, că facem deja toate acestea. Mergem la biserică şi acasă facem obişnuitele rugăciuni, nu ne dăm în lături să ajutăm ori să facem vreun bine fratelui nostru aflat în nevoie - şi totuşi, nu vedem că inima noastră ar arde cu focul duhovnicesc şi ar face dovada puterii prezenţei acestuia. Şi atunci, ce ne lipseşte? Să ne uităm mai cu luare-aminte la faptele noastre, şi vom vedea unde este lipsa... Ne rugăm şi facem vreun bine - dar îndată ce se iveşte prilejul, suntem gata să facem şi câte ceva care nu e bun, facem pe placul patimilor, ne lăsăm pradă poftei trupului sau poftei ochilor - şi în viaţa noastră iese de aici o amestecătură de bine cu rău. Iar asta este ca şi cum ai aprinde lemne şi apoi ai turna peste ele apă: oare vor mai lua foc? Se vede că nu avem destulă râvnă sau hotărârea jertfelnică de a sluji Domnului cu toată deplinătatea, fără cruţare de sine şi fără îngăduinţă faţă de patimi. De asemenea, stăm la rugăciune acasă ori în biserică, iar gândurile noastre hoinăresc încolo şi încoace: unul citeşte cărţi, altul îşi face calcule, altul întocmeşte planuri, altul chibzuieşte la treburile lumeşti ale casei - şi reiese că stăm ca în bătaia vântului, iar în bătaia vântului nu poţi aprinde o lumânare! Se vede că nu avem destulă luare-aminte la noi înşine, trezvie şi concentrare. Nu ascultăm de poruncile apostoleşti, care spun să „încingem mijlocul" gândurilor, să fim treji şi să priveghem şi să luăm aminte la noi înşine - şi harul Dumnezeiescului Duh nu se sălăşluieşte în noi. Pe lângă asta, dacă facem vreun lucru bun, iar inima se lasă atrasă fie de slava deşartă, fie de dorinţa de a plăcea oamenilor, fie de vreo socoteală egoistă, şi spurcă fapta noastră bună, o lipseşte de preţ şi face să se întoarcă de la ea faţa lui Dumnezeu. Inima noastră seamănă atunci cu un loc împuţit, de care fug toţi. Oare va mai rămâne într-o asemenea inimă harul lui Dumnezeu!? Se vede că nu luăm seama destul la mişcările inimii, că nu suntem gata să tăiem toate simţămintele care nu sunt drepte şi să închinăm toate faptele noastre slavei lui Dumnezeu, se vede că nu avem destulă frică de Dumnezeu, că nu ne amintim îndeajuns că El este peste tot şi că umblăm înaintea feţei Lui.
Vedeţi ce ne lipseşte de multe ori atunci când ne ostenim în rugăciune şi în facerea de bine? Să acoperim, deci, neajunsurile acestea. Nu e destul să avem fapte; trebuie ca pe lângă fapte să avem gânduri şi simţăminte bune, să stăpânim arta de a cârmui mişcările inimii noastre, artă pe care Sfinţii Părinţi o numesc luare-aminte, trezvie, lucrare lăuntrică. Aceasta adună laolaltă toate puterile noastre şi este, ca atare, cel mai puternic mijloc de a aprinde în noi harul Dumnezeiescului Duh. Razele soarelui, fiind împrăştiate, nu pot să aprindă ceva, însă când sunt focalizate printr-o lentilă fac să se aprindă în scurtă vreme orice substanţă inflamabilă. La fel se întâmplă şi în noi. Când nu luăm aminte la noi înşine, gândurile şi simţămintele noastre se află în imprăştiere, iar când luăm aminte, ele se adună laolaltă şi în inima noastră se aprinde atunci căldură de pe urma cugetării la Domnul, că pretutindeni este şi toate le plineşte.
Aşadar, luând aminte la noi înşine şi stând în chip gândit, în inimă, înaintea Domnului, să umblăm în poruncile lui Dumnezeu şi în toată rânduiala bisericească - şi harul Duhului va arde în noi nestins. Focul Duhului va arde atunci tot ce e necurat şi vom fi zidiţi întru sălaş al lui Dumnezeu. Numai că toate acestea trebuie făcute neapărat în acelaşi timp. îndată ce va fi vreo lipsă într-o privinţă, ceea ce lipseşte va strica şi ceea ce este, mai ales dacă sunt cu lipsă luarea-aminte la mişcările inimii şi prevederea. Iată o pildă apropiată! Acum ne rugăm, şi mâine ne vom ruga. Domnul Cel milostiv, căutând spre osârdia celor care se roagă, le va trimite căldură unora şi le va încălzi inima. Aceasta va fi o mişcare a Duhului harului - dar dacă mai apoi nu ne vom feri şi dacă fie vom mânca prea mult, fie vom dormi peste măsură, fie vom merge si ne distrăm pe la chefuri, fie vom intra într-o tovărăşie dezmăţată, fie ne vom duce la teatre şi alte spectacole drăceşti, toată căldura adunată va pleca de la noi, vom rămâne iarăşi pustii şi reci - poate că într-o măsură mai mare ca înainte. Şi cine e vinovat? Numai lipsa noastră de prevedere. Ar trebui să stăm acasă, să ne îndeletnicim cu cugetarea la cele dumnezeieşti, să nu uităm de înfrânare şi, dacă mergem undeva, să mergem la cineva evlavios pentru a sta de vorbă ca nişte fraţi - pe când noi ne aruncăm la obiceiuri pe care le-a născocit urătorul de oameni, stăpânitorul lumii celei deşarte. La fel şi în multe alte situaţii. Şi reiese că zidim cu o mână şi dărâmăm cu cealaltă. Iar de aici ce folos să tragem? Osteneală, şi atâta tot... Să luăm, deci, hotărârea ca de acum să ne îndeletnicim cu păzirea şi cu aprinderea vieţii harice în noi - deplin, fără scăpări şi fără îngăduinţă faţă de patimi! Domnul să ne fie ajutător tuturor. Amin!

Acest post a fost editat de emil: 21 May 2010 - 09:08 AM

Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#3 | pid:3070 | tid:1904
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Predica III la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) - SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
Duhul lui Dumnezeu trăieşte in biserică.Dar în noi trăieşte, oare, Duhul lui Dumnezeu?
Trăieşte şi lucrează dacă este în noi viaţă duhovnicească. Duhul, unit cu trupul, a fost aşezat în lumea lui Dumnezeu ca să fie preot, ca nu numai el să trăiască în Dumnezeu, ci şi pe toate cele materiale să le aducă prin el însuşi la împărtăşirea de viaţa dumnezeiască.


Cincizecimea prăznuim şi venirea Duhului (Stihiră la Doamne, strigat-am) - o prăznuim nu numai ca pe evenimentul prin care s-a întemeiat Biserica lui Dumnezeu, ci şi ca pe un dar de la Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi şi-1 însuşeşte şi care este esenţial în viaţa noastră creştină. Duhul Sfânt, pogorându-Se asupra Apostolilor, nu a rămas numai în ei, ci prin ei, ca prin nişte canale, S-a revărsat asupra tuturor credincioşilor, şi începând de atunci trăieşte şi lucrează în Biserică, renăscând la viaţa duhovnicească prin Dumnezeieştile Taine, educând şi păzind în ea pe fiecare om care devine mădular al ei. Cu toţi suntem, prin harul lui Dumnezeu, purtători de Duh - sau trebuie să fim astfel, pentru că prin Botez toţi dintr-un Duh ne-am adăpat (v. I Cor. 12, 13), prin Mi-rungere suntem însemnaţi cu Duhul Cel sfânt al făgăduinţei, prin pocăinţă suntem înnoiţi prin Duhul (v. Efes. 4, 23), prin împărtăşanie primim Duhul înfierii (v. Rom. 8, 15) şi devenim un duh cu Domnul (v. I Cor. 6, 17). Având asemenea făgăduinţe şi încredinţări, vom pricepe cu uşurinţă întrebarea Apostolului Pavel către corinteni: Au nu ştiţi că biserică a lui Dumnezeu sunteţi şi Duhul lui Dumnezeu trăieşte întru voi? (I Cor. 3, 16), atunci când a băgat de seamă că acei corinteni cărora le scria el nu luau aminte la această înaltă întâietate creştinească a lor.
Dar, fraţilor, pe cât este de neîndoielnic faptul că a primi Duhul este întâietatea rânduită de Dumnezeu a creştinilor, pe atât de sigur se poate ca după ce El a fost deja primit să-L pierdem ori să-L stingem prin neluarea-amin-te sau prin întoarcerea făptuirii noastre către lucrurile ce-I sunt potrivnice. Apostolul ne preîntâmpină: Duhul să nu-L stingeţi (I Tes. 5, 19). Nu întristaţi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi spre ziua răscumpărării (Efes. 4, 30). Aducându-vă aminte de această lege, că cine nu are Duhul lui Hristos, acela nici nu este al lui Hristos (v. Rom. 8, 9), iar cine nu este al lui Hristos, acela nu e al lui Dumnezeu, ajungi fără voie să cercetezi cu grijă şi temere: oare trăieşte şi lucrează în noi Duhul lui Dumnezeu?!
La asta vom răspunde pe scurt după cum urmează: trăieşte şi lucrează atâta timp cât sunt în noi lucrări duhovniceşti, altfel spus viaţă duhovnicească. După aceasta, fiecare ar putea stabili în ce fel de legătură se află cu Duhul. Necazul este însă că expresiile „om duhovnicesc", „viaţă duhovnicească", „lucrare duhovnicească" sunt întrebuinţate de către noi fără nici o precizie. Ele ba sunt înţelese prea simplu şi prin aceasta sfera sensului lor este lărgită până într-acolo că pot fi folosite cu privire la toţi, fără nici o excepţie, ba sunt luate într-un înţeles prea înalt şi prin aceasta sfera sensului lor este restrânsă până într-acolo că greu se va găsi cineva care să poată fi cinstit după vrednicie cu titlul de „purtător de duh". Cred că aţi întâlnit amândouă extremele atât în discuţii, cât şi în cărţi. Pentru a destrăma această nelimpezime şi a vă da putinţa de a judeca precis despre propria voastră duhovnicie, vă voi face o schiţă cât mai simplă a vieţii duhovniceşti în formele şi manifestările ei posibile.
Desprindeţi-vă întrucâtva de rânduielile lumii de aici, înălţaţi-vă într-acolo unde nu e materie, închipuiţi-vă că voi înşivă sunteţi lipsiţi de trup şi aţi fost puşi să trăiţi şi să acţionaţi pe tărâmul netrupescului. In această formă sunteţi duh. Lumea aceasta şi tot ce este lumesc vă sunt necunoscute. Cuprinşi de Dumnezeu, numai de la El primiţi luminare şi numai către El sunteţi atraşi cu toată fiinţa voastră. Pe El Il contemplaţi, pe El Il gustaţi, după porunca Lui va mişcaţi. Tocmai această cufundare în Dumnezeu, această mişcare primită de la Dumnezeu si fericire în Dumnezeu alcătuiesc adevărata viată a duhului curat(Aici, ca şi în paragraful de mai jos, cuvântul „curat" se referă, poate, (şi) la faptul că îngerii sunt duhuri netrupeşti (n. tr.).). Aşa e starea puterilor netrupeşti!
Lui Dumnezeu - Izvorul oricărei fiinţări - I-a plăcut însă ca, lăsându-i pe îngeri duhuri curate, să unească duhul omului cu trup - şi iată ce a ieşit! Raza curată de lumină, răsfrângându-se în picăturile de ploaie sau trecând printr-o prismă, se descompune în cele şapte culori ale curcubeului: duhul curat şi simplu, unit cu acest organism complex, s-a dovedit - cu toată simplitatea şi neschimbarea firii sale - a fi în stăpânirea a felurite capacităţi şi îmbrăcat cu o mulţime de trebuinţe orientate către materie şi către lume. Pe viaţa simplă a duhului s-a altoit o altă viaţă, foarte complexă; pe viaţa îndreptată spre Dumnezeu s-a altoit o viaţă ce are a face cu lumea. Totodată, şi trupul trăia viaţa sa, dând de ştire despre sine duhului, însă nedepinzând de el în ceea ce alcătuieşte esenţa vieţii sale. Şi s-a arătat omul în lume, având o întreită viaţă: duhovnicească, duhovnicesc-trupească sau sufletească, şi trupească.
întocmindu-1 pe om în felul acesta, Dumnezeu avea de gând nu să aducă duhul jertfa trupului, materiei, lumii, ci ca duhul, primind în sine prin trup cele materiale, să înalţe toate aducându-le jertfa lui Dumnezeu. Duhul a fost aşezat în marea lume a lui Dumnezeu unit cu trupul pentru ca nu numai el să trăiască în Dumnezeu, ci şi pe toate cele materiale să le aducă prin sine în împărtăşirea de această viaţă dumnezeiască. Viaţa în Dumnezeu, desprinsă de cele materiale, având stăpânire asupra lor, a rămas şi în aceste condiţii trăsătura caracteristică a vieţii duhului omenesc.
S-au strecurat însă invidia şi răutatea, au încurcat gândirea lipsită de experienţă a omului cu concepţii mincinoase, au încântat-o cu farmecul materiei, au orbit inima cu nădejdi amăgitoare, deşi sclipitoare - şi duhul a căzut de pe tărâmul dumnezeiesc în materialitate, în iubirea de trup şi iubirea de lume. în locul legiuitei legături cu trupul, el s-a „dizolvat" în acesta prin gândire şi prin simţire, şi a devenit din curat - pătimaş, din liber de materie - cufundat în fapturi, din stăpânitor - rob. Viaţa sufletesc-trupească a căzut în neorânduială şi a înghiţit-o pe cea duhovnicească, iar aceasta a început să se vădească numai prin conştientizarea Dumnezeirii, prin cerinţele conştiinţei şi prin chinuitoarea nemulţumire care apare câteodată faţă de tot ce este zidit. Contemplarea de Dumnezeu, mişcarea de la Dumnezeu şi fericirea în Dumnezeu au pierit. Duhul a amorţit.
Duhul curat îl contemplă pe Dumnezeu şi primeşte de la El cunoaşterea tainelor. însă şi duhul unit cu trupul, şi după ce i-a fost descoperită prin simţuri felurimea făpturilor lumii celei văzute, trebuie, luminat fiind cu aceeaşi luminare lăuntrică de Sus, să contemple în ele răsfrângerea tainelor cunoştinţei de Dumnezeu şi a tainelor facerii lumii şi cârmuirii lumii de către El, pentru ca şi în condiţiile acestei cunoaşteri a multe să rămână netulburat în aceeaşi contemplare de Dumnezeu. Căzând însă, el a fost robit de felurimea făpturilor şi chiar a fost strivit de mulţimea impresiilor pricinuite în simţurile lui de acestea, impresii care alungă din el însuşi gândul la Dumnezeu. Studiind făptura, el nu mai trece dincolo de ceea ce vede în ele, de alcătuirea lor şi de legăturile dintre ele, şi, nemaiprimind luminarea de Sus, nu vede în ele limpede răsfrângerea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor taine.
Lumea a devenit pentru el o oglindă tulbure, în care nu se vede nimic în afară de ea, oglinda. In urma acestui fapt, cunoaşterea a multe înăbuşă în el cunoaşterea Unuia, îl întoarce de la Acesta si îl face să se răcească fată de El. Acesta este preţul şi acesta este rodul cunoaşterii lumii materiale în cel căzut.
Duhul curat este mişcat de Dumnezeu. El primeşte lăuntric semnele dumnezeieşti, orânduindu-se şi lucrând potrivit acestora. Şi duhul unit cu trupul, după ce a fost pus în legătură cu făpturile cele multe, a primit puteri pentru a lucra în ele şi a fost pus el însuşi în necesitatea de fi supus lucrării lor, şi este la fel de dator să lucreze în afara sa nu altfel decât urmând semnelor dumne-zeieşti şi să înfăptuiască planurile dumnezeieşti în rânduiala desfăşurării vieţii făpturilor, nu supunându-se ei, ci întocmind-o în felul său, aşa încât în felul acesta, în pofida lucrării de multe feluri dinafară, să rămână în aceeaşi unică mişcare de la Dumnezeu, trasată de către voia lui Dumnezeu. Căzând însă, el a fost înghiţit de legăturile sale dinafară; nu le cârmuieşte, ci ele îl cârmuiesc. El socoate rânduiala de acum a lumii dinafară şi mişcările din el însuşi drept lege, pe care nici nu îi trece prin cap să o conteste. Neprimind semnele dumnezeieşti, el nu mai vede ce vrea Dumnezeu, nu se pricepe şi nu îndrăzneşte să îşi întocmească viaţa după planul lui Dumnezeu, ci este dus şi mânat. în locul unicei mişcări de la Dumnezeu, el este tras încolo şi încoace de multe lucruri, care îl dezvaţă şi îi taie pofta de a lucra după voia lui Dumnezeu.
Acesta este preţul întregii activităţi de tot felul a celui căzut în viaţa politică, socială si familială.
Duhul curat e fericit în Dumnezeu. El II gustă pe Dumnezeu şi cunoaşte fericirea în El. însă şi duhul unit cu trupul, după ce i-au fost descoperite feluritele frumuseţi ale făpturilor lumii văzute, trebuie să îşi aibă fericirea numai în Dumnezeu şi, contemplând frumuseţile văzute, să nu se oprească la ele, ci prin ele să pătrundă până la frumuseţea dumnezeiască şi pe aceasta să o guste, aşa încât în felul acesta, cu toată mulţimea frumuseţilor dinafară care făgăduiesc fericire, să rămână doar în neschimbata fericire dumnezeiască, ce vine de la gustarea nemijlocită şi mijlocită a lui Dumnezeu. Căzând însă, el a pierdut această putere a gustării de Dumnezeu şi chiar gustul dumnezeiescului, şi a început să caute desfătare în făpturi în loc ca prin ele să se ridice la desfătarea de Dumnezeu. Nu se putea să nu bage de seamă că ceva nu este în regulă şi, cum amintirea fericirii în Dumnezeu a rămas în el, îşi clădeşte în jur, luându-se după această amintire, o lume nouă, artificială, şi adună în ea toate frumuseţile cu putinţă, nădăjduind să înlocuiască prin asta fericirea de care îşi aduce aminte, însă pe care nu o mai are. Dar nici asta nu e în regulă.
Toate aceste plăceri, mângâieri, frumuseţi artificiale nu fac decât să aprindă setea, nedând ceea ce caută duhul. în locul desfătării numai de Dumnezeu, care aduce fericirea, în el domneşte desfătarea de multe, care chinuie, şi nu dă linişte, şi îl întăreşte şi mai mult în înstrăinarea de desfătarea cu Dumnezeu. Acesta este preţul tuturor desfătărilor naturale şi artificiale ale celui căzut.
într-adins v-am zugrăvit starea duhului unit cu trupul, starea în care el trebuia să fie după planul lui Dumnezeu şi cea în care a ajuns după cădere, ca prin aceasta să mă apropii de răspunsul la întrebarea pusă la început. Aşadar să ştiţi că cel ce este aşa cum am zugrăvit duhul curat şi duhul unit cu trupul, dar care lucrează după planul lui Dumnezeu, acela are Duhul, iar cel ce este aşa cum l-am zugrăvit pe cel căzut, acela nu are Duhul. Fiindcă Dumnezeiescul Duh S-a pogorât şi sălăşluieşte în Biserică şi Se împărtăşeşte tuturor credincioşilor ca să îi reaşeze pe cei căzuţi, să le redea desăvârşirea de la început, să îi unească iarăşi cu Dumnezeu şi să întărească în ei viaţa cea după Dumnezeu.
Cel în care domneşte contemplarea de Dumnezeu, ce are cunoştinţa tainelor dumnezeieşti prin luminare nemijlocită sau prin descoperire mijlocită, cel care cunoscând făpturile văzute nu rămâne numai la ele, ci în ele caută să vadă răsfrângerea dumnezeieştilor taine, facerii şi cârmuirii lumii, acela are viaţă duhovnicească, acela are şi Duhul Sfânt. Iar cine s-a afundat cu mintea în făpturi şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, acela, oricât ar fi de învăţat, nu trăieşte cu Duhul.
Cine îşi dă seama de lucrarea poruncilor dumnezeieşti în el şi a dobândit deprinderea de a lucra după cum îi arată voia dumnezeiască descoperită (revelată) şi îşi întocmeşte viaţa potrivit ei, în ciuda împotrivirilor lăuntrice sau a greutăţilor şi necazurilor dinafară, acela trăieşte cu Duhul. Iar cine, în întocmirea faptelor sale, nu-L are pe Dumnezeu în gând, acela, oricât de corecte ar fi faptele lui, n-are Duhul.
Cine gustă fericirea numai în Dumnezeu şi se desfată de toate cele zidite doar în măsura în care ele nu numai că nu împiedică, ci chiar ajută desfătarea de Dumnezeu, acela trăieşte cu Duhul. Iar cine are gust doar pentru plăcerile aduse de făpturi şi suferă de lipsa de gust pentru cele dumnezeieşti, acela, oricât de subţiri gusturi ar avea, n-are Duhul.
Nu voi mai lungi vorba lămurind amănuntele manifestărilor Duhului în noi, ca să nu vă obosesc. Daţi-vă osteneala să faceţi asta singuri. Voi adăuga, totuşi, un singur lucru. Cei ce trăiesc cu Duhul ştiu cum a început în ei viaţa Duhului, ştiu cum Duhul lui Dumnezeu, atingându-Se de duhul lor, a făcut să se sălăşluiască în ei nemulţumirea de sine şi de tot ce este în jur, cum după aceea s-a zămislit dorinţa de a schimba totul şi de a-şi întocmi viaţa după cum le-o arată Duhul, cum s-a bucurat duhul lor de schimbarea asta şi ce ajutor a întâlnit în toate ostenelile sale de a trăi duhovniceşte, cum a început să învie simţirea împietrită şi să se lipească în chip cald de cele dumnezeieşti, cum încetul cu încetul deprinderile rele s-au ofilit şi obiceiurile bune s-au înrădăcinat, cum s-a sălăşluit în minte adevăr după adevăr şi s-a înmulţit cunoştinţa de Dumnezeu, cum, îndeobşte, omul a intrat tot mai mult înlăuntrul său, s-a statornicit în inimă şi a stat în sine însuşi, ca să fie în Dumnezeu cu luarea-aminte şi să umble necontenit în prezenţa Lui nu numai gândită, ci şi simţită. Această scurtă istorie a vieţii duhovniceşti în om este, poate mai mult decât orice altceva, mărturia pipăită a faptului că el are Duhul lui Dumnezeu.
încă un cuvânt: pentru duhul nostru este firesc să trăiască în Dumnezeu. Cazând, el s-a întors de la Dumnezeu către făptură şi a început să trăiască în aceasta. Vine Duhul lui Dumnezeu, îl smulge din legăturile făpturii şi îl face să năzuiască iarăşi spre Dumnezeu. Năzuinţa duhului spre Dumnezeu este rugăciunea. Aşadar lucrarea rugăciunii în noi este rodul Duhului Dumnezeiesc. Este rugăciune, este şi Duhul lui Dumnezeu. Nu este rugăciune, nu este nici Duhul lui Dumnezeu.
Incredinţându-vă că aveţi Duhul, bucuraţi-vă, purtători de Duh! însă şi noi, care nu vedem în noi înşine lucrări vădite ale Duhului, nu trebuie să deznădăjduim, chiar dacă ne este greu. Odată pogorât, Duhul Sfânt nu mai părăseşte pământul. Intrările la El sunt deschise. Să ne apropiem, şi El va veni şi Se va sălăşlui întru noi. Atâta doar că nu trebuie să ne amăgim. Duhul omului care a căzut sau care slujeşte păcatului este totuşi duh. El răsfrânge în sine ceva nepământesc, chiar dacă nu ne putem da seama limpede ce anume, aşa cum o oglindă sfărâmată în cioburi mici răsfrânge ceva, dar nimic întreg. Aceste străfulgerări ale duhului - în minte, în fapte şi simţăminte - nu trebuie nicidecum confundate cu viaţa duhului. Pentru ca această viaţă să se arate în chip întreg trebuie ca Duhul lui Dumnezeu să Se pogoare, să topească sfarâmăturile duhului omenesc şi să făurească din ele, întreg, omul ascuns al inimii (v. I Petr. 3, 4) la fel cum din cioburile de sticlă, dacă sunt topite din nou, ia naştere o sticlă întreagă, în stare să răsfrângă lucruri întregi. Atelierul unde Duhul lui Dumnezeu săvârşeşte asta cu duhul nostru este Sfânta Biserică cu toate aşezămintele sale. Iată, ea e în faţa noastră! Supuneţi-vă din tot sufletul îndrumării ei, şi ea vă va duce acolo unde cei trupeşti sunt prefăcuţi în duh de viaţă făcător după asemănarea Celui ce ne-a zidit (v. I Cor. 15, 45), primesc arvuna Duhului (v. II Cor. 1, 22) şi încep să guste bucuria vieţii în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). In această aşteptare, să ne rugăm cu osârdie: împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino şi Te sălăşluieşte întru noi. Amin!
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#4 | pid:3071 | tid:1904
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
Cuvânt la Duminica cincizecimii, sau a Pogorârii Sfântului Duh - Sf.Ioan Gura de Aur

” Eu voi ruga pe Tatal, si alt mângâietor va da voua,ca sa fie cu voi în veci, adica Duhul adevarului” (Ioan XIV, 16, 17)

Slavite sunt, iubitilor, darurile, care ni le-a comunicat astazi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a caror marime nu o poate descrie nici o gura omeneasca.

De aceea sa ne bucuram toti, sa marim si sa proslavim pe Domnul nostru, caci ziua de astazi este o sarbatoare de bucurie si de desfatare. Precum timpurile anului urmeaza regulat unele dupa altele si se schimba unele cu altele, asa si în biserica cu totul regulat o sarbatoare urmeaza alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Asa cu putin mai înainte noi am serbat ziua mortii lui Hristos, apoi Invierea Sa, dupa aceea Inaltarea Sa, iar astazi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, si am ajuns la împlinirea fagaduintei date de Hristos. Adica ca Hristos a zis: “când ma voi duce, voi trimie voua alt mângâietor, si nu va voi lasa sarmani (Ioan XVI, 7,14,16,18).

Cunoasteti îngrijirea cea mare a Domnului?

Vedeti negraita lui bunavointa catre oameni?

Inainte cu câteva zile S-a înaltat la cer, a luat în stapânire tronul împaratesc, si a sezut de-a drepta Tatalui; iar astazi ne da El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, si cu aceasta da omenirii nenumarate bunuri ceresti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfaptuieste spre fericirea noastra? Prin el ne-am mântuit noi de robia pacatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am facut fii a lui Dumnezeu si ne-am transformat în oameni cu totul noi; înca putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea si înfricosata a pacatelor.

Prin Sfântul Duh dobândim noi sirul preotilor si pastorilor nostri sufletesti.

De la el curg descoperirile si darurile cele de tot felul ale harului; si tot ce serveste de podoaba a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adica de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteste Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind îndeosebi fiecaruia, precum voieste” (I Corint. XII, 11).

El zice: “precum voieste,” nu: “cum i s-a poruncit”, caci Sfântul Duh este însusi împartitorul, nu împartitul, el lucreaza de la sine, si nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeasi putere si stapânire, pe care le însuseste Tatalui, înca si Sfântului Duh, si precum zice el despre Tatal: “este un Dumnezeu care lucreaza totul întru toate” (I Cor. XII, 6), tot asa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia, precum voieste”.

Vezi, cum Sfântul Duh are aceeasi desavârsire, putere ca si Tatal? Fireste fiindca amândoi sunt deopotriva dupa fiinta, trebuie sa fie asemenea înca si dupa domnie, si fiind ca ei sunt deopotriva în cinstire si în vrednicie, trebuie sa fie deopotriva si în putere si stapânire.

Prin Sfântul Duh am dobândit si iertarea pacatelor noastre, prin el ne-am curatit de toate petele pacatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povatuiesc de harul sau, se fac îngeri, nu prin aceea, ca îsi schimba firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea ca ei, desi ramân oameni, dar se poarta asa de curat si sfânt, ca îngerii.

Asa de mare este puterea sfântului Duh!

Precum focul cel pamântesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa si focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, desi el înainte era mai moale decât lutul, asa ca pacatul nu mai poate vatama pe sufletul cel acum întarit.

Iar omul, care cu putin mai înainte era patat cu întunecimea pacatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat si mai stralucit decât soarele. Aceasta ne învata Apostolul Pavel, când scrie: “Nu va înselati, ca nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici ocarâtorii, nici rapitorii, împaratia lui Dumnezeu nu vor mosteni” (I Corint. VI, 9, 10).

Dupa ce el a numarat toate felurile de pacate, si ne-a învatat, ca acei ce sunt cuprinsi de aceste pacate, sunt pierduti pentru împaratia lui Dumnezeu, a adaugat îndata: “Si asa erati unii dintre voi; dar v-ati spalat, v-ati sfintit, v-ati îndreptat” (I Cor. VI. 11). Cum si în ce chip? La aceasta raspunde el îndata: “în numele Domnului nostru Iisus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeti, iubitilor, puterea Sfântului Duh? Vedeti, cum Sfântul Duh a departat toate aceste pacate, si pe aceia, care înainte cu totul se înjosisera prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înalta cinste?

Dar sa ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merita întradevar a ne ocupa. Adica eu trebuie, iubitilor, sa va lamuresc, pentru ce Hristos nu îndata dupa înaltarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de asa multe bunuri si daruri, ci a lasat pe ucenicii sai sa-l astepte un timp îndelungat, si apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.

Acesta s-a facut nu din întâmplare si fara pricina. El stia, ca oamenii nu admira îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemâna, nu pretuiesc dupa cuviinta marimea si gingasia lor, daca ei n-au fost lipsiti de Dânsele un timp îndelungat.

Sa va aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi si sanatos; - nu simte si nici nu poate sti tocmai cât de pretioasa este sanatatea daca el niciodata n-a suferit de vreo boala.

De asemenea nu s-ar pretui dupa cum se cade lumina zilei, daca noi n-am cunoaste si întunecimea noptii.

Dar mai bine învatam noi a cunoaste pretul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.

Asa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multa placere, pe cât ei s-au, îndulcit de prezenta Lui, si petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toata Palestina se uita la ei, ca la niste stele stralucitoare, atunci ei înviau mortii, curateau leprosii, alungau duhurile cele necurate, tamaduiau bolile si savârseau multe alte minuni.

Fiindca ei erau asa de renumiti si slaviti, de aceea a îngaduit Dumnezeu, ca ei pe un timp sa piarda puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin aceasta pierdere sa vina la cunostinta, cât de mult datorau ei a multumi milostivei Lui prezente si tocmai prin aceasta recunostinta sa se faca mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.

Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau si suspinau pentru ducerea de la ei a învatatorului lor, a luminat pe cei descurajati cu lumina sa, a ridicat iarasi pe cei ce erau aproape cazuti, a împrastiat norii mâhnirii lor si a alungat supararea din sufletul lor.

Când Domnul zisese odinioara catre dânsii: “mergeti si învatati toate popoarele” (Mat. XXVIII, 19), atunci ei erau înca nestiutori, cum sa înceapa aceasta, si încotro sa apuce fiecare, spre a propovadui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însa s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povatuit la tot adevarul, i-a învatat si i-a luminat, si prin limbile, ce a dat fiecaruia a vorbi, le-a aratat tarile, care erau încredintate învatamântului lor.

Duhul Sfânt însa de aceea a venit în chip de limbi, ca sa aminteasca de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adica, când odinioara, oamenii, umflati de mândrie, voiau sa zideasca un turn, care sa ajunga pâna la cer, a despartit Dumnezeu prin amestecarea limbilor aceasta pacatoasa unire a popoarelor.

Acum din contra s-a varsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinata întru sine iarasi sa se aduca la o unire (mai înalta), adica la împaratia lui Dumnezeu, la credinta si la dragoste. Cu aceasta s-a savârsit ceva neobisnuit si nou.

Oarecand limbile au dezbinat lumea si au sfarâmat unirea cea pacatoasa, iar acum limbile cele de foc iarasi au adus unirea în lume si cei dezbinati iarasi s-au legat unii cu altii.

Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a aratat în chipul limbilor.

Dar limbile s-au parut a fi de foc, caci multi spini ai pacatului crescusera în noi. Precum un pamânt bun si roditor, daca nu se lucreaza, produce multa palamida si spini, tot asa se întâmpla si cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, desi este buna si proprie a produce roadele faptei bune, însa daca ea nu se lucreaza cu plugul cucerniciei, si nu se seamana cu samânta cunostintei de Dumnezeu, ea produce o întreaga padure de pacate. Si precum adeseori nu se poate vedea pamântul unui ogor din pricina multimii palamidei, a spinilor si a buruienilor, asa multa vreme nu s-a putut cunoaste si privi nici nobletea sufletului nostru, pâna ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curatit cu focul Duhului, si l-a facut propriu de a primi samânta cea cereasca.

Pentru toate acestea, si înca pentru nenumarate alte bunuri avem noi sa multumim zilei de astazi.

De aceea va sfatuiesc, sa praznuim aceasta sarbatoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu stralucirea si cu podoaba din afara (Sfântul Ioan continua aceasta si mai departe, si din cuvintele lui noi vedem ca atunci, ca si astazi, la cincizecime, se împdobeau casele si ulitele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca sa împodobim sufletele noastre, si sa ne îmbracam în hainele cele stralucite ale faptei bune.

In felul acesta, vom dobândi si noi darurile Sfântului Duh, si ne vom face partasi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.

Dar care este oare rodul sfântului Duh?

Sa ascultam pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteste Apostolul si în ce mare legatura stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeste despre urmarile ei. El începe de la radacina, si apoi arata roadele. El pune întâi piatra fundamentala, si apoi aseaza zidirea. El face începutul cu izvorul si apoi vine la râu.

Intr-adevar, noi nu putem simti bine bucuria mai intai pana ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastra, si binele aproapelui nu il privim ca pe al nostru. Aceasta insa nu se poate face, daca mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastra.

Adica dragostea - radacina si izvorul si mama a tot binelui. Ea, asemenea unei radacini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsa ca un izvor în nenumarate pâraie, si asemenea unei mame îmbratiseaza pe toti cei ce scapa la dânsa. Fiindca Sfântul Apostol Pavel foarte bine stia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc ii da el o numire asa de mare, încât o numeste plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declara avutia dragostei, ca dovada cea mai adevarata, ca cineva este ucenicul sau, când zice: “întru aceasta vor cunoaste toti, ca ai mei ucenici sunteti, de veti avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35). De acea sa alergam la dragoste, sa ne lipim de ea si cu dânsa sa praznuim aceasta sarbatoare.

Caci unde este dragostea, de acolo lipseste micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, caci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeste, nu se îngâmfeaza, nu se poarta cu necuviinta,, (I Cor. XIII, 4, 5). Dragostea nu pricinuieste aproapelui nici o vatamare, si unde domneste dragostea, acolo nu se vede nici un Cain si ucigas de frate.

Astupa izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul pacatelor îndata se va usca; scoate radacina, atunci ai stârpit si roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiti, ci spre folosul pizmasilor, caci acestia sunt cei care au mai multa paguba dintru aceasta, si ei însisi îsi pregatesc pieirea.

Din contra pentru acei ce sunt pizmuiti si sufera aceasta cu rabdare, sunt gatite cununi si rasplatiri slavite. Gândeste la Abel, totdeauna el va fi proslavit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, si tocmai uciderea lui i-a adus asa de mare slava, înca si dupa moarte glasul lui nu a amutit, si de-a pururea pâraste el pe ucigasul sau.

Cain a ramas în viata si a secerat rodul faptei sale, caci si-a petrecut zilele sale întru frica si cutremur, Abel însa zacea pe pamânt sugrumat, dar vorbea dupa moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain pacatul l-a facut atât de nenorocit, încât ducea o viata mai amarâta decât moartea, asa pe Abel fapta cea buna l-a facut înca si dupa moartea sa mai slavit si mai renumit decât înainte.

Asadar, pentru ca noi atât aici, cât si în cealalta viata, sa avem o încredintare tare, si sa seceram fericita bucurie ca rod al acestei sarbatori sa aruncam hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma sa o departam!

De am avea mii de însusiri bune, toate nu ne ajuta, întrucât ne schimonoseste aceasta urâta meteahna. Dea Dumnezeu, ca noi toti sa fim slobozi de dânsa! Inchideti deci Satanei intrarea din toate partile, pentru ca voi, plini de încredere si de veselie, sa iesiti întru întâmpinarea Imparatului cerului. Când El va veni, spre a va face partasi de bunurile sale cele negraite pe aceia care au petrecut viata lor cu fapte bune si cu cucernicie, întru Hristos Iisus Domnul nostru caruia se cuvine cinstea si slava, acum si în vecii vecilor! Amin.

din “Predici la duminici si sarbatori”, Sfantul Ioan Gura de Aur

Acest post a fost editat de Administrator: 11 June 2011 - 06:16 PM

Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#5 | pid:3073 | tid:1904
emil

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 884 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:cunoasterea credintei in care m-am nascut
  • Confesiune:crestin ortodox
UNDE MAI SUNT LIMBILE DE FOC ? - PR.ARSENIE BOCA

Astăzi, 50 de zile după înviere, s-a întregit Revelaţia.
Astăzi s-a predicat de oameni, prima dată pe pământ, despre Sfânta Treime.
Duhul Sfânt, a treia Faţă a lui Dumnezeu, a venit din Cer: „fără veste, ca o suflare de vifor, şi a umplut toată casa unde şedeau ucenicii. Şi li s-a arătat, despărţindu-se nişte limbi, ca de foc, şi s-a lăsat câte una pe fiecare din ei. Atunci s-au umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2,2-4). Iar în casă erau Sfinţii Apostoli şi Maica Domnului: prima societate în Duhul Sfânt.
Deci astăzi este ziua întemeierii Bisericii.
Societatea care trăieşte în Duhul Sfânt, sau societatea Duhului Sfânt cu oamenii.
Astăzi Duhul Sfânt unifică neamurile. Biserica are în lume rolul unificării neamurilor.
Prima Biserică a întemeiat-o Duhul Sfânt în Ierusalim şi aceasta şi-a luat numaidecât misiunea în lucru. Toate neamurile care se întâmplaseră de faţă în Ierusalim, astăzi aud cuvântul lui Dumnezeu în limba lor „cât se mirau toţi şi se minunau".
De ce se mirau şi se minunau ? Iată câteva antecedente.
La început a fost o singură limbă între oameni şi se înţelegeau toţi. Aceasta a fost până la turnul lui Babel. Zidirea din Babilon voia să fie o legitimă apărare a oamenilor împotriva lui Dumnezeu, care, pentru fărădelegi, îi prăpădise cu potopul.
Această „apărare" a fost pedepsită cu înmulţirea şi neînţelegerea limbilor. Până în ziua de astăzi se aude ecoul acestei pedepse. Orice neînţelegere, învrăjbire şi confuzie se cheamă „babilonie" şi „marele Babilon", şi dă a se înţelege că din el lipseşte Dumnezeu, sau a fost izgonit.
Astăzi, în ziua Cincizecimii, pedeapsa din Babilon încetează.
Toate neamurile pământului, adunate în Ierusalim - Scriptura pomeneşte 16 - astăzi se unifică întru o înţelegere de Dumnezeu, prin puterea şi lucrarea Sfantului Duh, dată Sfinţilor Apostoli, dată primei Biserici. Astăzi toate neamurile aud, în limba lor, despre singurul lucru care mai poate uni laolaltă: despre existenţa unei „Societăţi" desăvârşite, a Sfintei Treimi.
Deci marea societate a neamurilor e îndemnată să fie reflexul pământesc al acestei „Societăţi" cereşti, singura soluţie a ieşirii neamurilor din babilonie.
Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire.
Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului.
De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.
Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.
Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.
Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.
Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfant: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe.
- Unde mai sunt astăzi limbile de foc ?
- Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfant...

Oradea. 6.VI.49.
Suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.(Pr.Paisie de la Sihla)

#6 | pid:4194 | tid:1904
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Lucrarea Sfantului Duh - Sfantul Ioan de Kronstadt
Duhule Sfinte, Facatorule de viata, Unul fiind din Sfânta Treime,

Tu esti viata si cuviinta, frumusetea tuturor fapturilor vii si neînsufletite,

Tu esti culoarea si mireasma plantelor,

Tu esti respiratia tuturor fiintelor organice si anorganice, fiindca Tu pricinuiesti rodirea, hranirea în plante, în arbori si în arbusti.

Tu uzi roadele si le aduci la pârguire prin razele de soare,

Tu luminezi prin soare, luna si stele,

Tu pricinuiesti vânturile în vazduh si valurile în râuri, mari si lacuri,

Tu le îmblânzesti, Tu pricinuiesti tunetele si fulgerele în crugul ceresc.

Tu plasmuiesti si sadesti samânta omeneasca, si o cresti, si o modelezi într-un organism minunat, cum faci si cu toti embrionii de animale.

Tu ai dat albinelor putinta sa faca faguri cu miere si paianjenului sa îsi teasa paienjenisul, iar viermilor de matase sa faca coconi.

Pâna la nesfârsita felurime împodobesti tipurile fetelor omenesti de parte barbateasca si femeiasca, potrivit felurimii popoarelor si natiilor (raselor) si a climatelor pamântesti.

Tu felurit înteleptesti în lucrurile lor popoarele si insii în parte spre îndestularea trebuintelor vietii de obste.

Tu ai luminat si luminezi cu lumina întelegerii, înteleptind pe proroci si pe apostoli, pe cuviosi si pe drepti, pe nebunii pentru Hristos si pe toti sfintii.

Tu înteleptesti pe arhitecti, pe sculptori, pe pictori ca sa lucreze în lemn, metal, granit si marmura, ca si pe mesterii care fac felurite lucruri din metal si din sticla: de la Tine este toata stiinta si toata arta.

Tu Te pleci spre mila fata de pacatosi si pentru numele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa pacatele lumii, curatesti pacatele celor ce cred si se pocaiesc.

Tu împaci si mângâi sufletele, renasti pe om prin Botez,

Tu împartasesti sfintenie si întarire prin Mirungere,

Tu dezlegi de pacate prin Pocainta, dupa credinta în lisus Hristos,

Tu prefaci pâinea si vinul în preacuratul Trup si Sânge al Domnului,

Tu savârsesti preotii, Tu binecauvantezi casatoria si zamislirea si pricinuiesti nasterea,

Tu dezlegi pacatele si tamaduiesti trupul prin Maslu.

Nenumarate sunt, Duhule Sfinte, lucrarile Tale cele de viata facatoare atat in natura cat si in imparatia harica a lui Hristos.

Slava Tie , dimpreuna cu Tatal si cu Fiul !!

Din Despre tulburarile lumii de astazi - Sfantul Ioan de Kronstadt Pag. 11
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#7 | pid:4195 | tid:1904
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predică la Duminica Cincizecimii - Pr.Cleopa Ilie
( Despre darul vorbirii în limbi )

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.

Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: "Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi". În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de "limbă" sau de "limbi". Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite "limbi", cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.

Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.

Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.

Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).

2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, "Care din Tatăl purcede", cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi... (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.

De ce se numeşte Sfîntul Duh "Mîngîietorul" şi "Duhul Adevărului"? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.

Duhul Sfînt se numeşte "Duhul Adevărului" pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte "la tot adevărul" Duhul Sfînt, care rămîne cu noi "în veac", adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt "va mărturisi" despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi "va vesti", adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.

Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

Iubiţi credincioşi,

Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.

Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea "Împărate ceresc Mîngîietorule". Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea "Sfinte Dumnezeule", lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#8 | pid:4196 | tid:1904
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Rusaliile - Sfantul Nicolae Velimirovici
(Evanghelia despre Pogorarea Duhului Sfant)

Când se seamana samânta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda înauntru ca s-o faca creasca.
Când se planteaza pomul, puterea vântului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si întareasca radacina.
Când gospodarul îsi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samânta de cel mai mare pret în câmpul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfântului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.

Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii în câmpurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului sa respire în el, ca sa întemeieze Pomul Vietii.

Întelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare în acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Îsi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamântul cu un inel, si sa învesmânteze Mireasa în haina de nunta.

Toate urmau sa se întâmple asa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost fagaduit si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamânt a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavârsita?

O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavârsita pentru Fiul si Duhul Sfânt; Fiul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Fiul.

Datorita acestei iubiri desavârsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul.

Iubirea desavârsita Îl face pe Tatal slujitor desavârsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea împartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savârsit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavârsita a Fiului fata de Tatal?

“Parinte … Eu stiam ca întotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazar; si mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Parinte, preaslaveste-Ti numele!” Atunci a venit glas din cer: “Si L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavârsita a Tatalui fata de Fiul?

“Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mângâietor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (15:26). Si într-adevar, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevarului, S-a pogorât peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavârsita fata de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieste tuturor credinciosilor: “în cinste, unii altora dati-va întâietate” (Romani 12:10), se savârseste întru desavârsirea ei între Persoanele Sfintei Treimi.

Fiecare Persoana Se sârguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decât Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decât celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfânta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfântul Duh Îl va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorâre a Duhului peste Apostoli. “Voi însa sedeti în cetate, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai.

Sa nu întrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfânt, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai înainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se întâmple pâna la sfârsitul veacurilor si dupa acest sfârsit.

Dar daca patrunzi mai adânc cu osebire în launtrul acestei întâmplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai în masura în care se refera la fapta din afara a acelei pogorâri: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogorî.

Caci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Caci nu se spune în Evanghelie ca Iisus era “plin de Duh Sfânt” (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se împlinise în El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca 4:18)?

Iata ca este lamurit ca Fiul se afla în unime nedespartita cu Duhul Sfânt si cu Tatal, în împartasire desavârsita de iubire, ascultare si bucurie.

Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului într-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Însusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca împreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte?

Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla în împartasire desavârsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.

“Iar în ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat între ei si a strigat zicând: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea”.

Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita în luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita “mare”.

“Daca înseteaza cineva”, a strigat Domnul, “sa vina la Mine si sa bea”.

În Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apa în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plângeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pâna pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi învârtosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Si El Se gândeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, întrucât El cheama pe fiecare om însetat: “sa vina la Mine si sa bea!”

“Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred în El. Caci înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit.)

Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei în El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta în El, si asta înseamna numai precum “a scris Scriptura”.

Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul.

Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si înaintemergatori ai Domnului. Sfânta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfânta Fecioara Maria în vremelnicie.

Când Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta în El, spunând: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Când cârmuitorii si carturarii au încercat sa-L puna pe El în încurcatura prin felurite întrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei în încurcatura si le-a povestit citând din Sfânta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45).

Voia lui este sa se creada în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlaturate, de la prima la ultima.

În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos.

Dar credinta adevarata în El duce la mântuire - fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate întari aceasta? Din trupurile lor “râuri de apa vie vor curge”.

Prin “apa vie” se întelege aici Duhul Sfânt, dupa cum explica Evanghelistul: “Aceasta a zis-o despre Duhul”. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca în el, si râul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce “din pântecele (trupul) lui”?

Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfânt, în sfinti, dupa cum spune Apostolul: “Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinta în Fiul lui Dumnezeu.

Prin “trup” în sens mai restrâns, se întelege inima omului ca centru al vietii, atât trupesti cât si duhovnicesti. “Fiul meu”, spune înteleptul împarat, “pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea tâsneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si duh drept înnoieste întru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau în inimile voastre” (Galateni 4:6).

Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viata datator prin omul, în tot întregul lui, atât trupeste cât si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curatit, luminat, întarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa încât toate gândurile sale, întreaga iubire si lucrare se vor îndrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge în vesnicie, si acela al vesniciei în viata sa.

Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, “înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit”.

Adica: Duhul Sfânt înca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfânt înca nu-Si începuse lucrarea Sa în lume, întru toata plinatatea Sa si întru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus înca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire înca nu se sfârsise, si lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor înca nu se sfârsise.

În rânduiala mântuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator în lume când El Îsi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator în savârsirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfânt este pe deplin lucrator în întemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului.

Dar aceasta nu înseamna ca, atunci când Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci când Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toata plinatatea lucrarii Sale pe pamânt, Tatal si Duhul erau împreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Însusi: “Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17).

Tatal si Fiul lucreaza împreuna si în acelasi timp. Duhul Sfânt face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Sai, si ca El Însusi va ramâne cu ei “în toata vremea pâna la sfârsitul lumii”.

Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, în raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Îsi savârseste lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a fagaduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, asa încât se poate spune ca fagaduinta a venit atât de la Duhul Sfânt cât si de la Fiul.

Sa vedem acum în ce chip s-a împlinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, caruia Îi închinam noi astazi aceasta sarbatoare sfânta.

“Si când a sosit ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc”. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas în Ierusalim, si au asteptat “putere de sus” care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti în suflet si în rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este multumit sufletul îi deosebeste sau îi face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se întâmple.

“Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, împartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt”.

Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamânt, ci din cer; nu din vânturile pamântesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorârea Împaratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul.

Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan “în chip de porumbel”, si acum Se arata ca un “foc”; în primul caz pentru a semnifica întreaga întelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea.

Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, în chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, în aceasta împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat câte o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

“Si au început sa vorbeasca în alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai”.

Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc.

Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul ca, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pamântului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Învierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: “Mergând, învatati toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul si Îl rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un “popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa învete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a întelege si vorbi în limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi învatat multe alte limbi în chip obisnuit, când le-ar fi învatat? Nu le-ar fi trebuit viata întreaga ca sa învete atât de multe limbi câte i-a învatat pe ei într-o clipa Duhul Sfânt? Caci iata cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: “Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea si în Capadocia, în Pont si în Asia, în Frigia si în Pamfilia, în Egipt si în partile Libiei cea de lânga Cirene, si romanii în treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!”

“Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau”. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slavit în limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze?

Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se întâmpla, au început sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se întâmpla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gândire dreapta par nebuni celor nebuni.

Legati de pamânt si beti cu de-ale pamântului - cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfânt, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci când vin surprizele acestia le întâmpina fie cu mânie fie cu batjocura.

Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cât Se bucura de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrait prin cuvânt, când afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui!

Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste în ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra în ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i încalzeasca pe ei cu caldura sfânta a iubirii, cu care se încalzesc cetele îngerilor în Împaratia lui Dumnezeu.

Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramâne în întuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si întunecat pâna când este atins de lumina si de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea.

Dar mai târziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul întelepciunii, darul vorbirii, darul îndurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei în credinta si în nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele.

Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pâna în ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor.

Prin lucrarile Sale pe pamânt, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatalui cât si Duhului Sfânt. De la primele zile ale vietuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni în toata plinatatea puterii Sale.

Cu adevarat, El era lucrator în toata vremea si în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încatusati de pacat de la caderea lui Adam în pacat pâna la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale strâmta printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul.

El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si împarati, prin artisti si întelepti - în masura în care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui.

Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în tarâna pamântului, aceasta era din caldura cu care El înflacara inimile oamenilor. Oricând un om întelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata.

Ori de câte ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta în Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fara însufletire ori bucurie mare.

Acestea fusesera numai farâmituri aruncate întemnitatilor celor flamânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunati, împaratesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si în plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas în ei. Duhul Sfânt, care era înca mâhnit de pacatul lui Adam, a început înca o data lucrarea Lui nestrâmtorata a puterii si însufletirii între oameni.

Pentru o mai buna întelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa încolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamântului, acolo unde este iarna, se îndeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamântului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam pâna la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamântul iarna. Duhul Sfânt dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a îndepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas înghetat, si nici un fel de roada nu putea înmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat în el samânta sfânta.

Si atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna în priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate în câmpul sufletului omenesc.

Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara împodobeste pamântul. Si în acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada înselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti.

Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata în gheata si zapada, sa creada calatorul din pamânturile sudice, când acesta îi vorbeste despre copaci si pomi în floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara îndepartata de Dumnezeu, înghetata si întunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când acestia începeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morti întru putere si S-a înaltat întru slava; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem întoarce în tara noastra cea cereasca si sa ne facem însotitori si frati ai îngerilor în viata vesnica.

Unii credeau în aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs râuri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facând minuni, alinând fiecare întristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate.

Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu mânie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit împartasirea lor cu Duhul Sfânt, si lucrarea Lui în ei. Si asa Poporul Sfânt sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se întemeia în lume. Asadar samânta a încoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfânt, si s-a întins în toate cele patru colturi ale pamântului, turnurile sale ajungând pâna la cele mai mari înaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfârsita, dorea sa coboare pe pamânt si sa ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, sa pomenim în laude de înaltare pe Preasfânta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli.

Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserica, ca si împartasirea de un singur gând, a sfintilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioara.

Si ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamântul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pâna la ultimul.

O, Preasfânta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra înaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neîncetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste întru noi, si vietuieste întru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata întinaciunea, si Bunule, mântuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#9 | pid:4197 | tid:1904
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Cincizecimii
(Ioan 7, 37 – 52; 8, 12)
ÎMPĂRŢIREA DUPĂ DUMNEZEU

„Deci s-a făcut împărţire în mulţime pentru El” (Ioan 7, 43)

Iubiţii mei, Biserica noastră, Biserica Ortodoxă nu este lucru omenesc; este un aşezământ de Dumnezeu lucrat. Şi astăzi sărbătoreşte ziua ei de naştere.
Pe faţada Catedralei Mitropolitane din Florina, a Sfântului Pantelimon, există un mozaic. Reprezintă Biserica în formă de corabie. Cârmaciul ei este Hristos. Ajutoare – apostolii şi clericii. Călători – toţi creştinii, iar vântul favorabil care umflă pânzele ei, este Sfântul Duh.
Însă corabia Bisericii de-a lungul veacurilor adeseori pluteşte pe furtuna, care ridică valuri ale rătăcirii şi ale necredinţei. Împărţirile lăuntrice ale ereziilor şi ale schismelor, prigoanele din afară din partea închinătorilor la idoli şi a necredincioşilor, dar şi intervenţiile statului – considerat creştin – provoacă de-a lungul vremurilor naufragiu. O imagine în mic a unui astfel de naufragiu au trăit, de pildă, credincioşii din patria noastră la sfârşitul anilor 80. Atunci s-a încercat slăbirea Bisericii printr-o nouă confiscare a averii ei mobiliare. Însă mai mare primejdie era ameninţarea autonomiei ei spirituale. Simpatiile şi antipatiile de partid au provocat în acele zile antipatie şi împărţire.
Şi doar atunci? De multe ori se creează situaţii asemănătoare. Şi unii, care cred că Biserica trebuie să fie întotdeauna supusă faţă de stat, ne spun: Voi sunteţi cauzele tensiunii care apar în relaţiile dintre Biserică şi stat.
Ne acuză că suntem vinovaţi pentru împărţire. Ce vom răspunde? Dar nu trebuie să răspundem noi. Astăzi răspunde Evanghelia. – Dar Evanghelia a fost scrisă cu 20 de secole înainte; cum răspunde unei chestiuni actuale?… Evanghelia este o carte veşnică. Este pentru toate generaţiile. Dă răspuns la toate problemele, dă şi acestei chestiuni. Ce răspunde Evanghelia de astăzi?

***

Hristos era la Ierusalim în zilele marii Sărbători a Corturilor (celelalte două mari sărbători ale evreilor erau Paştele şi Cincizecimea). Sărbătoarea Corturilor o prăznuiau pentru a-şi aminti că 40 de ani în pustie, au trăit în corturi. Aşadar, în ultima zi a sărbătorii, Hristos a stat în mijloc, într-un loc, şi a vorbit poporului.
A vorbit? Aţi fost atenţi la ce zice Evanghelia? Toate cuvintele au o importanţă. Nu spune doar „a vorbit”. Ce zice? „A strigat” (Ioan 7, 37). Ce înseamnă „a strigat”? A strigat din toată puterea Lui. Să audă asta unii, care se smintesc când episcopul sau predicatorul îşi ridică glasul. Precum mama strigă puternic când copilul ei este în pericol, precum găina când vede uliul că se năpusteşte asupra puilor ei scoate un ţipăt sfâşietor, aşa şi păstorul căruia îi pasă de turma lui, ridică glasul, strigă. Nu pentru lucruri mici, ci pentru folosul veşnic al sufletelor.
Şi ce spunea Iisus? Cuvinte de aur, secretul fericirii omeneşti: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37). Dacă însetează cineva… La ce sete se referă? La setea firească, a trupului, care se potoleşte repede la un izvor? Nu din aceea. Se referă la o altă sete; la setea pe care o simt sufletele nobile, la setea de cer, setea după adevăr, pace, dreptate, iubire, izbăvire de patimi. Ce om nu suspină din cauza legăturilor care îl robesc? Aşadar, cine simte această sete, acesta să vină la Mine şi Eu îi voi da apa cea nemuritoare, care va împlini toate dorinţele nobile ale sufletului lui.
S-ar fi aşteptat cineva ca toţi aceia care L-au ascultat pe Hristos să creadă. Au crezut? Nu. Doar o mică parte. Ceilalţi nu doar că nu au crezut, ci s-au şi ridicat cu rea-voinţă împotriva Lui. Alţii au criticat predica ori s-au îndoit asupra originii vorbitorului. Arhiereii şi fariseii au poruncit slujitorilor să-L prindă, să-L aresteze şi să li-L aducă. Dar slujitorii, care s-au dus şi L-au ascultat pe Hristos, când s-au întors, au spus şefilor lor: „Niciodată nu a grăit cineva ca omul acesta” (7, 46).
Ce vedem deci în Evanghelie? Este împărţire: „Deci împărţire s-a făcut în mulţime pentru El” (7, 43). Oamenii s-au împărţit în două tabere: a celor care au crezut şi a celor care nu au crezut în Hristos.

***

Iubiţii mei, ceea ce s-a întâmplat atunci se repetă în Biserica lui Hristos. În fiecare epocă există întotdeauna divizare.
Şi care este cauza, Hristos? Nu. Atunci cine? Alegerea rea a oamenilor. Toţi cei care au dispoziţie bună Îl ascultă pe Hristos şi Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeu; cei care nu au dispoziţie bună, nici nu înţeleg, nici nu vor să-I asculte cuvintele.
Ştiţi cu cine seamănă aceştia? Cu cei care au „oftalmiosi” (o boală a ochilor). Pentru cei care au ochi sănătoşi nu există lucru mai mulţumitor decât lumina soarelui; însă pentru cei care pătimesc de „oftalmiosi” (o boală a ochilor), lumina îi deranjează şi se închid în camere întunecate. Aşadar, după cum pe aceştia îi deranjează lumina soarelui, aşa şi pe cei care sunt chinuiţi de diferite patimi, lumina adevărului îi deranjează. A spus-o Hristos: A venit Lumină în lume şi oamenii au urât Lumina, pentru că lucrurile lor erau rele (vezi Ioan 3, 19). Există prin urmare împărţire, însă pricina nu este Hristos, ci reaua dispoziţie a omului.
Predica împarte. Acolo unde cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, oamenii rămân nederanjaţi; pot să meargă la Biserică, dar cum intră, aşa ies. Însă unde se ascultă predica vie, radicală, mustrătoare a patimilor omeneşti, a neputinţelor şi a răutăţilor, acolo lumea imediat se împarte. Unii primesc, alţii nu primesc; unii binecuvântează clipa în care a venit predicatorul, iar alţii o înjură.
Vedeţi cuvintele Evangheliei? „Împărţire”, zice, „s-a făcut”. Unde este predica, unde este cateheza, unde este mărturisirea, unde Biserica este vie, acolo este împărţire. Dar asta nu constituie o acuzaţie a ei. În mormânt e linişte, extremă linişte; unde există viaţă, acolo oamenii se împart.
De 20 de veacuri Istoria bisericească şi universală, cum a spus un filozof, este istoria a două tabere: una sunt credincioşii, iar cealaltă necredincioşii. Una adoră, se închină, Îl binecuvintează pe Hristos, cealalată necinsteşte, blasfemiază, luptă împotriva lui Hristos; una este Biserica, cealaltă este lumea. Şi întreaga lume este un conflict între credinţă şi necredinţă, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între Biserică şi lume, între Hristos şi satana. „Adevărul doare” – nu zice poporul?
Să amintesc şi un alt exemplu? Pentru toţi mirul – aroma este plăcută. Dar dacă picură cineva puţin mir acolo unde îşi au cuibul vulturii, păsări de pradă necurate care mănâncă leşuri, vulturii mor! Aroma, care îl renaşte pe om, pentru vulturi este moarte. Aşa şi învăţătura lui Hristos; este bineplăcută tuturor acelora care au dispoziţie bună, dar pentru ceilalţi tot ceea ce poate fi mai odios.

***
Împărţirea se observă şi în zilele noastre. Însă biruinţa finală aparţine Bisericii lui Hristos. Menţionez două pilde.
Clica materialiştilor şi ateilor din Sfânta Rusie a anului 1917 au spus: Vom distruge Biserica. Şi au muncit din greu pentru asta. În cele din urmă au distrus-o? Nu. Prigoana nu numai că nu a vătămat, ci a şi încălzit credinţa ruşilor.
Şi despre Biserica Eladei un ministru ateu a spus: Ce este Biserica? O pungă deschisă; de câte ori vrem, băgăm mâna şi luăm ce ne place. Însă a venit clipa în care s-a dovedit că Biserica nu este aşa. În Patra, pe 3 iunie 1987, o avalanşă de mulţime nemaivăzută, a scris pe un panou: „Cerem Biserică liberă şi vie”, „Jos mâinile de pe Biserică”, „Părinţi, mergeţi înainte; nu daţi înapoi” …
Iubiţii mei, planurile adversarilor vor eşua. Biserica este copacul pe care l-a sădit Dumnezeu şi pe care l-au adăpat cu sângele lor milioane de martiri. Nu poate să-l dezrădăcineze nimeni niciodată! Toţi demonii să-l lovească; securile lor se vor rupe, iar el va creşte. Deoarece Cârmaciul Bisericii este Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii. Amin.
† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon Florina, 7-6-1987)

Acest post a fost editat de Mihaitza77: 11 June 2011 - 06:23 PM

Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu

#10 | pid:4198 | tid:1904
Mihaitza77

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 593 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:literatura duhovniceasca a sfintilor parinti
  • Confesiune:ortodox
Predica Sfantului Luca al Crimeei pentru ZIUA CINCIZECIMII (RUSALII)
La sarbatoarea Sfantului Duh se cuvine ca toata profunzimea gan­dului si a inimilor noastre s-o indreptam spre cunoasterea Lui. In rugaciunea Sfantului Duh, pe care o stiti, se spun extrem de multe lucruri despre El. Trebuie sa intelegeti aceasta rugaciune.

„Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului” -

Acesta este Mangaietorul nostru, Acel Mangaietor pe Care L-a trimis Domnul Iisus Hristos ucenicilor Lui cand S-a inaltat de la ei la ceruri. El a spus:

N-am sa va las orfani, va voi trimite voua pe Duhul Sfant, Mangaietorul; El va va aminti voua toate cate v-am spus mai inainte.

Si aceasta s-a implinit: n-au ramas orfani ucenicii Lui, nici lumea crestina. S-a inaltat de la noi Domnul Iisus Hristos, dar locuieste printre noi Duhul Sfant, Mangaietorul, pe Care El ni L-a trimis.

„Imparate Ceresc, Mangaietorule” - El este Mangaietorul nostru, Cel care umple golul inimilor noastre, Care alunga de la noi tristetea. El este Cel ca­re poate mangaia cu adevarat. Sunt multi cei care nu cred in Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Duhul Sfant, care nu se roaga Lui si care zac intr-o stare de grea intristare. Constiinta golului si a nimicniciei vietii proprii le umple sufle­tul. Si sovaiesc, se intristeaza si sufera fara nici un sens in viata lor, si nu rareori isi incheie viata prin sinucidere.
Ei nu-L cunosc pe Duhul Sfant, nici nu-L cauta pe El, pentru ca nu L-au cunoscut, pentru ca traiesc fara Dumnezeu. Ei nu simt mangaierea deplina, profunda, acea mangaiere pe care o incearca inimile crestinilor, de care era plin Cuviosul Serafim de Sarov. Duhul Sfant era mereu cu el, niciodata nu l-a parasit si il incalzea cu caldura Sa.

Ne mangaie Duhul Sfant si pe noi, pe toti, care suntem departe de sfinte­nia crestinilor de odinioara, ne mangaie atunci cand in vremea necazurilor re­cunoastem in inimile noastre ca sunt meritate aceste necazuri, aceste intristari, cand ne indreptam mintea si ochii duhovnicesti in inima noastra si vedem acolo multime de pacate si necuratie, cand ne vom cai si vom spala necuratia inimii noastre si-L vom chema: „Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului” — tot atunci va veni Mangaietorul si va da cea mai deplina mangaiere. Trebuie sa doresti din toata inima aceasta mangaiere, s-o cauti, sa fii vrednic de ea, sa-ti curatesti inima, fiindca intr-o inima necurata nu este loc pentru Duhul Sfant.

Astfel ne mangaie Duhul Sfant pe noi, pe cei slabi si atat de departe de acea desavarsire pe care o cere Hristos. Duhul Sfant este numit Duhul Adevarului, fiindca in El si numai in El este toata deplinatatea adevarului. Adeva­rul il cunoaste doar cel care are comuniune cu Duhul Sfant. Adevarul il stie numai acela care primeste harul Duhului Sfant, care-si indreapta gandurile si simturile pe calea adevarului.

Sunt multi oameni care cauta adevarul acolo unde acesta nu este, care nu stiu ca tot adevarul este in Duhul Sfant. Il cauta in cartile de filosofie, il cauta si nu-l gasesc, sau gasesc un adevar fals, cu care il confunda pe cel pur.

Iar adevarul autentic, adevarata profunzime a cunoasterii, profunzimea sentimentelor se afla doar in comuniunea cu Duhul Sfant, fiindca Duhul Sfant este plinatatea oricarui adevar.

Sfintii Apostoli au fost simpli pescari, necarturari. Majoritatea cuviosilor si sfintilor au fost oameni nestiutori de carte, dar Duhul Sfant, pe Care L-au atras in inimile lor, i-a facut purtatori ai adevarului. Cine, oare, mai mult decat Sfintii Apostoli, a cunoscut adevarul si l-a propovaduit intregii lumi cres­tine? Cine a stapanit adevarul mai mult decat Cuviosul Serafim de Sarov?

„Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carele pretutindenea esti si toate le implinesti“

- Ce inseamna „Carele pretutindenea esti si toate le implinesti“? Inseamna ca El este pretutindeni, toate le implineste. In limba slavona cuvantul „implineste” inseamna ca si in limba rusa: „cel ce le umple“. Iata, in acest sens trebuie sa patrundem! Trebuie sa cunoastem ca Duhul Sfant este pretutindenea si pe toate le implineste, ca prin El traieste intreaga faptu­ra, fiindca El este datatorul de viata.

Nu-L cunosc si nu-L vor cunoaste invatatii pe Duhul Sfant, nu vor sti de unde s-a creat viata. Este cea mai mare enigma pentru stiinta. Din cele mai vechi timpuri stiinta a incercat sa patrunda in taina vietii si sa explice cum din natura moarta a aparut brusc viata. De unde vine ea?

La baza oricarei vieti sta acea substanta care, in stiinta, este numita protoplasma – ea constituie o parte consistenta a acelor celule din care sunt alca­tuite corpurile fiintelor vii. Ce este protoplasma? La vedere arata ca un fel de mucozitate, dar in ea este cuprinsa puterea nemarginita a vietii, in ea se as­cund tainele nenumarate ale existentei. Si iata, stiinta incearca de mult sa creeze protoplasma artificiala din proteine (fiindca protoplasma este un compus proteic). Dar oricat s-ar stradui invatatii s-o sintetizeze, nu le iese nimic – nici o combinatie nu are proprietati de viata. Aceasta putere de viata o poate da doar Acela Care da viata la toate, Care este inceputul vietii – Duhul Sfant.
Cu cuvantul Domnului s-au intarit cerurile, si cu Duhul gurii Lui toata puterea lor (Psalmul 32, 6).

Cerurile sunt create cu cuvantul lui Dumnezeu, cu Duhul lui Dumnezeu. Cu Duhul gurii lui Dumnezeu au fost create toate Puterile ceresti. Duhul lui Dumnezeu a insufletit si primul trup al omului, creat de El din tina pamantu­lui, trupul lui Adam, fiindca se aminteste in Scriptura ca in acest trup a suflat Dumnezeu suflare de viata. Numai Duhul Sfant da viata, numai de la Duhul Sfant incepe orice viata si este absurd sa cauti un alt izvor de viata.

Ce este sufletul omenesc? Ce este duhul omenesc? Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este netrupesc? Desigur! Nu dupa trup suntem noi facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ci dupa Duh. Duhul omenesc este suflarea Duhului Sfant.

Dar sa nu credeti ca doar duhul omenesc isi are inceput de la Duhul lui Dumnezeu. Totul este creat, totul traieste si totul se misca doar cu acea energie duhovniceasca, izvorul careia este Insusi Duhul Sfant. Cu energia duhov­niceasca, puterea Duhului Sfant, care este izvorul oricarei energii materiale – doar cu aceasta energie traieste si se misca intreaga lume. Energia duhovni­ceasca, Duhul lui Dumnezeu, patrunde totul, sfinteste totul, insufleteste to­tul. Si in animale, si in plante exista o particica a Duhului, fiindca si in ele exista viata, iar unde este viata acolo este si Duhul Sfant. Impreuna cu viata toate au primit o suflare a Duhului Sfant. Si nu numai in fiintele vii, ci si in toata natura – natura pe care oamenii in mod gresit o numesc moarta, natura anorganica -, in stanci, in rauri, in valurile marii, in pustiurile nesfarsite – tra­ieste Duhul Sfant, fiindca El „pretutindenea este si toate le implineste“.

Daca n-ar fi insufletit Duhul Sfant toata natura, organica si anorganica, n-ar fi putut exista lumea creata cu toata maretia ei, asa cum se prezinta ea in fata privirii noastre. Nu trebuie sa admitem ipoteza conform careia lumea nu ar fi creata de Dumnezeu. Lumea a fost creata prin revarsarea dragostei lui Dumnezeu, iar dragostea lui Dumnezeu este ceea ce se numeste energie du­hovniceasca. Totul este creat si se misca prin dragostea lui Dumnezeu, prin dra­gostea Duhului, in El traim si ne miscam si suntem, precum spunea Apostolul Pavel in Areopagul din Atena. Totul traieste, totul se misca, totul se insufleteste prin Duhul Sfant, fiindca El „pretutindenea este si toate le implineste“.
V-ati gandit vreodata ce insemnatate are pentru noi si pentru intreaga na­tura acea minunata frumusete a lui Dumnezeu care straluceste in toata lumea? De unde este frumusetea? De ce exista frumusetea? Putem noi oare sa gandim ca frumusetea are numai un scop practic, utilitar? Putem oare sa spunem ca masculii pasarilor, care au un penaj colorat si care canta atat de frumos, dis­pun de aceasta frumusete numai pentru ca sa atraga femelele? Sigur ca nu!

Oare putem sa gandim ca florile care ne mangaie privirea stralucesc de frumusete doar ca sa atraga cu culorile si mirosurile insectele pentru polenizare? Si­gur ca nu! Frumusetea straluceste in toata lumea, si Dumnezeu ne-o arata chiar si in cele mai gingase, in cele mai slabe fiinte. N-ati vazut niciodata ce frumusete delicata, blanda, curata emana petalele si corolele florilor de nu-ma-uita, toporasi, albastrele si nenumarate altele? N-ati simtit cata curatie si frumusete se afla in aceste mici creatii ale lui Dumnezeu? Nu v-ati gandit ca aceste floricele ale lui Dumnezeu ne invata curatia si blandetea, de care ele sunt pline?

Nu v-ati gandit ca cerul instelat are o influenta duhovniceasca deosebita asupra inimilor noastre prin frumusetea cu care a fost inzestrat? Cand privim acest cer instelat nemarginit, ne ducem cu gandul la vesnicie. Cand privim la stancile puternice, abrupte, varfurile carora sunt ascunse de norii intunecati, cand in zi de ploaie stam pe tarmul marii si vedem cum furtuna ridica valuri uriase, care acopera stancile de pe mal, oare nu tresare inima noastra de emo­tie contempland puterea si forta naturii? Cat de neinsemnati si de slabi ne simtim atunci! Daca natura ascunde in sine atata frumusete, forta, putere si propovaduieste despre ea, atunci ce putem spune despre izvorul acestei puteri si frumuseti – ce putem sa spunem despre Domnul Insusi?

El este izvorul acestei frumuseti si puteri, El toate le patrunde, toate le umple. Maretia uimitoare a fortelor naturii nu este altceva decat manifestarea insufletirii intregii naturi despre care v-am vorbit.

In tot ce ne inconjoara este prezent Duhul Sfant. El „pretutindenea este si toate le implineste“, totul este patruns de puterea Duhului lui Dumnezeu si de dragostea Lui.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani a spus exact ce va spun acum, cu cuvinte foarte simple. El se refera la paganii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, afirmand ca sunt fara cuvant de aparare, pentru ca ceea ce se poa­te cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor.

Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare (Romani 1, 19-20).

In natura se poate observa puterea lui Dumnezeu, deci sunt fara cuvant de aparare toti cei care sunt orbi si nu vor sa vada ca Duhul Sfant este pretutindeni. Sunt orbi si surzi cei care nu simt maretia frumusetii, cei care nu simt suflarea Duhului Sfant in tot ce ne inconjoara, si de aceea sunt fara cuvant de aparare. Chiar daca n-au auzit de la oameni propovaduirea despre Dumnezeu, natura insasi propovaduieste despre El. Unii afirma ca nu exista Dumnezeu, sustinand ca natura a fost creata datorita ha­zardului. Ce poate fi mai gresit decat aceasta teorie? Cum poate intamplarea sa creeze o astfel de armonie in lumea nemarginita?

Duhul Sfant mai este numit „Vistierul bunatatilor“.

Al caror bunatati? Al tuturor bunatatilor, nu doar al celor pe care le cauta oamenii mandri si increzuti, care s-au lipit de cele pamantesti. Duhul Sfant este izvorul tuturor bunurilor, mai ales al celor duhovnicesti, El este Datatorul puterilor inalte ale duhului omenesc, El isi revarsa dragostea asupra a tot ceea ce este viu si cu aceasta dragoste ne mangaie.

Toti cei care merg pe calea lui Hristos, care isi poarta crucea, simt ajutorul Duhului Sfant si dragostea Lui care ii intareste.

Sunt multe greutati in viata fiecaruia, sunt multe greutati si pe calea arhieriei, fiindca este mare raspunderea in fata lui Dumnezeu. In zdrobirea inimii mele, Duhul Sfant m-a mangaiat cu dragostea voastra, cu dragostea care se re­varsa din inimile voastre. Pentru ca nu exista mai mare fericire decat aceea de a trai in dragoste, de a simti permanent dragostea celor din jur.

Iata ce ne poate da Duhul Sfant, iata cat de nemarginit este harul Lui! Si scopul vietii noastre consta in a fi partasi dumnezeirii. Dar cum putem deveni partasi dumnezeirii? Prin comuniunea cu Duhul Sfant, fiindca duhul nostru este chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Prin faptul de a te impartasi de Duhul Sfant, de a fi in permanenta comu­niune cu El. Este sarcina cea mai inalta si mai sfanta a vietii omenesti.

Cum sa dobandesti aceasta comuniune cu Duhul lui Dumnezeu? Cum sa primesti aceasta mareata mangaiere — mangaierea dragostei Duhului Sfant? In ce si cand avem comuniune cu Duhul lui Dumnezeu?

Intai de toate, in rugaciune. Orice om care a avut comuniune cu Duhul Sfant a fost intotdeauna nevoitor al rugaciunii. Un exemplu poate fi Cuviosul Serafim de Sarov, care 1000 de zile si nopti le-a petrecut ingenunchiat pe o piatra, rugandu-se lui Dumnezeu.

Doar cel care se roaga astfel poate avea comuniune deplina cu Dumnezeu. Prin rugaciune neincetata si prin indeplinirea poruncilor lui Dumnezeu atingeau sfintii curatia inimii, eliberarea ei prin Duhul Sfant de orice intinaciune. De aceea este mare insemnatatea ultimelor cuvinte ale rugaciunii Sfantului Duh:

„Vino si Te salasluieste intre noi si ne curateste de toata intinaciunea“.

Sa strigam neincetat spre Duhul Sfant:

„Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carele pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intre noi si ne curateste de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre“.

Si El va veni si Se va salaslui intru noi, si ne va face din intinati si pacatosi, sfinti si drepti. Sa fie dar cu voi cu toti harul Preasfantului Duh si sa va faceti biserici curate ale Lui! Amin”.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)
Oricat am invata, e cu neputinta sa cunoastem pe Domnul daca nu vom vietui dupa poruncile Lui, pentru ca nu prin stiinta, ci prin Duhul Sfant se face cunoscut Dumnezeu.A crede ca Dumnezeu exista e un lucru si a-L cunoaste e altceva(Sf.Siluan Athonitu





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi