Sari la continut

Iisus Hristos
Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreapta stiinta, pentru ca unii au avut indrazneala sa spuna cu necredinta ca ierburile si legumele ar fi insufletite. Le spun acestora: Ierburile au viata firii, suflet insa n-au. Iar omul se numeste animal rational pentru ca are minte si este capabil de stiinta. Celelalte dobitoace pamantesti si din aer au glas in ele fiindca au duh (pneuma) si suflet. Si toate cele care cresc si scad sunt vietuitoare, fiindca vietuiesc si cresc, dar pentru aceea nu au si suflet. Iar deosebirile vietuitoarelor sunt patru: Unele sunt nemuritoare si insufletite ca ingerii, altele au minte, suflet si duh, ca oamenii, altele au numai : duh si suflet ca dobitoacele, iar altele numai viata ca ierburile, in ierburi dainuieste viata fara suflet, fara duh si fara minte. Iar toate celelalte fara viata nu pot sa fie. Si tot sufletul omenesc este intr-o miscare necontenita de la un loc la altul. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Duminica a cincea din Postul Mare

- - - - -

18 postari la acest topic

#11 | pid:2904 | tid:1829
vasile.g

    Preot

  • cruce Membru Deplin
  • 15 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Neamt
  • Preocupari:religie, credinţă, muzica bisericească, studiu duhovnicesc
  • Confesiune:ortodox

PREDICĂ

LA

DUMINICA A V-A A SFÂNTULUI

ŞI MARELUI POST

(A SFINTEI MARIA EGIPTEANCA)

a PR.CLEOPA ILIE

Despre slava deşartă şi mânie



Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne

nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi

altul de-a stânga Ta, întru slava Ta

(Marcu 10, 36-37)



Iubiţi credincioşi,



Dacă aţi ascultat cu atenţie şi evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lângă alte sfinte învăţături care izvorăsc din cuvintele Mântuitorului, aţi auzit şi de cererea celor doi Apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37).

Vedeţi, fraţii mei, ispita slavei deşarte cum a îndrăznit a se apropia chiar şi de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva tot cu ispita mândriei şi a slavei deşarte. Că auziţi ce spune şarpele Evei: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Facere 3, 4-5).

Diavolul şi îngerii lui au fost izgoniţi din cer tot pentru păcatul mândriei şi al slavei deşarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Prea Înalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeţi, fraţilor că păcatul mândriei şi al slavei deşarte a fost pricina căderii satanei şi a îngerilor celor de un gând cu el?

Cu acest păcat greu şi urât de Dumnezeu a înşelat diavolul şi pe strămoşii noştri în rai, iar de atunci şi până azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mândriei şi a slavei deşarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăşte atât de mult.

Aşa a ispitit şi pe ucenicii Mântuitorului din Evanghelia de azi. Însă aţi auzit cu câtă blândeţe şi înţelepciune i-a îndreptat Mântuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blândeţe le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! (Marcu 10, 38). Ca unor copii neştiutori le spune că nu ştiu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi şi le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: Putem, la care Iisus le-a adăugat: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domiţian, păgânul împărat al Romei.

În acest fel amândoi apostolii au băut paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui. Dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mântuitorul este mai mic ca Dumnezeire decât Tatăl. Nu, ci acum Mântuitorul vorbeşte ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era şi este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învaţă, zicând: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10, 30); şi iar zice: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu iau şi vă voi vesti vouă. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 10).

Dar să mergem mai departe pe drumul cuvântului spre a auzi ce zice Sfânta Evanghelie: Auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeţi fraţilor că pentru ispita mândriei celor doi Apostoli, pe ceilalţi zece i-a ajuns ispita mâniei. Prea Înduratul nostru Mântuitor, iarăşi, ca pe nişte copii care nu ştiu ce fac, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 42-44). O bunătate şi dragoste fără margini a Mântuitorului nostru, că şi pe cei dintâi, care erau ispitiţi de patima slavei deşarte, şi pe ceilalţi zece, care se mâniau asupra celor doi, cu mare blândeţe şi înţelepciune îi îndreaptă şi îi învaţă, să nu fie ca stăpânitorii lumii, care cu multă trufie şi slavă deşartă conduc popoarele şi le domnesc.

De aceea îi învaţă, zicând: Şi care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învăţături alungă din mintea lor şi slava deşartă şi mânia, căci aceste patimi sunt amândouă fiice ale mândriei. Slava deşartă este începutul, iar mândria este sfârşitul! Însă şi la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeaşi învăţătură împotriva slavei deşarte i-a învăţat: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava deşartă? După învăţătura sfinţilor Părinţi, slava deşartă este începutul mândriei şi „numai atâta deosebire este între ele, câtă deosebire are copilul de bărbatul desăvârşit şi grâul de pâine"[1]. Pe slava deşartă cu „vaiul" o ameninţă Domnul zicând: Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine (Luca 6, 26). „Gândul slavei deşarte este prea subţire şi cu lesnire stă pe ascuns lângă isprăvile faptelor bune şi nu mică nevoinţă trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deşartă"[2]. Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deşarte? După învăţătura Sfântului Ioan Scărarul, slava deşartă o izgoneşte de la sine, cel ce în tot locul şi lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările şi defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lângă laude şi cel care aleargă spre slava cea de sus, iar pe cele de aici le socoteşte gunoaie.

Zice acelaşi sfânt că „începutul neslavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea de necinstiri, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gândite ale slavei, iar sfârşitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă"[3]. Numai acela are înţelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, zicând: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel şi Sfântul Efrem Sirul ne învaţă următoarele despre slava deşartă: „Sârguieşte-te să fii defăimat şi te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăşte-te pe tine, ca să fii cinstit şi să n-o doreşti ca să nu te necinsteşti". Apoi zice: „Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dânsa, cinstea aleargă după el şi propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă şi vei fi slăvit. Teme-te de mândrie şi te vei mări. Dacă urăşti slava, fugi de cei ce o caută"[4].



Iubiţi credincioşi,



Până aici am vorbit despre răutatea slavei deşarte, cu care au fost ispitiţi cei doi Apostoli Iacob şi Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul mâniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întâi să vedem ce este mânia şi de câte feluri este. „Mânia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Când dorim un lucru şi suntem împiedicaţi de cineva, ne mâniem asupra lui ca unii ce suntem nedreptăţiţi"[5]. „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mâniat"[6].

Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă „iritare", al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă"; al treilea fel de mânie se cheamă „zavistie", adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).

Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea şi pătimaşă, zicând: „Precum apa în văpaie câte puţin adăugându-se, desăvârşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei şi a iuţimii face s-o ucidă"[7].

Cât priveşte mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).

În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârşitul lumii, zice aşa: Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuţimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său şi fiecare va fugi în pământul său (Isaia 13, 13-14).

Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sunt împotriva mâniei. Cea dintâi faptă bună care stinge şi potoleşte mânia este blândeţea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mâniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând: Răspunsul blând domoleşte mânia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândeţea are mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi zice: Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Încă şi Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţii (Galateni 6, 1).

Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrân şi i-au zis: „Am venit să-ţi luăm toate câte ai în chilia ta". Iar el le-a zis: „Câte vă place, fiilor, luaţi". Şi ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!". Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicând întru dânşii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".

Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dânşii un bătrân ca să încerce viaţa lor şi, luând un toiag, a început a sfărâma verdeţurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: „De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!". Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: „Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfânt peste tine, frate!".

A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mânia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mânie şi răzbunare sufletul său.



Iubiţi credincioşi,



Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, şi ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea suntem datori, fraţii mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrânare, la post, la împăcare duhovnicească cu toţi oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie şi la unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.

Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspândite la noi: slava deşartă şi mânia. Cel mai potrivit timp de pocăinţă şi despătimire pentru noi toţi este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mândria, mânia, ura, îndoiala, desfrânarea, necredinţa şi tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, până mai avem viaţă şi timp de pocăinţă. Nu vedem cu toţii câtă suferinţă este în lume şi câţi mor fără nici o pregătire creştinească? Cum vor fi izbăviţi de osândă cei ce mor în beţie şi desfrâu, cei ce mor în ură şi procese, cei ce mor în secte şi în întunericul necredinţei? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viaţă de om pe pământ nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu şi să facă fapte bune de pocăinţă? Să ne ferească Mântuitorul de un asemenea sfârşit înfricoşător, fără salvare.

Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăinţă pentru toţi. Această cuvioasă a fost în tinereţe o mare păcătoasă. Dar ajungând la Mormântul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-şi în fire a început să plângă cu amar pentru păcatele sale şi după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdând grele ispite, foame, gânduri, frig şi lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfânt, acesta a spovedit-o, a împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul şi a înmormântat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeţi câţi ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinereţe?

Să urmăm şi noi pe calea pocăinţei, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim şi viaţa în zadar, ne pierdem şi sufletul. Mai avem o săptămână până la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediţi, iar la Florii să primiţi Trupul şi Sângele lui Hristos.

Continuaţi cu postul şi cu rugăciunea. Dar cereţi numai cele de folos pentru mântuire. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi aveţi mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de tot păcatul şi să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toţi sfinţii Săi. Amin.



[1] Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 22, Bucureşti, 1980.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Filocalia X, Sf. Isaac Sirul, 1981, Cuvântul 5. Pentru lepădarea de lume.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, 1938, cap. 14.

[6] Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 8.

[7] Filocalia IX, op. cit., p. 68.
UN PĂCĂTOS

#12 | pid:4034 | tid:1829
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Predica la Duminica a V-a din Post - a Sfintei Maria Egipteanca a Sfantului Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre slujirea si patimile Fiului lui Dumnezeu( Marcu 10:32-45)

Si luand la Sine, iarasi, pe cei doisprezece, a inceput sa le spuna cele ce aveau sa I se intample: Ca, iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor; si-L vor osandi la moarte si-L vor da in mana paganilor. Si-L vor batjocori si-L vor biciui si-L vor omori, dar dupa trei zile va invia. Si au venit la El Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, zicandu-I: Invatatorule, voim sa ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiti sa va fac? Iar ei i-au zis: Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stanga Ta, intru slava Ta. Dar Iisus le-a raspuns: Nu stiti ce cereti! Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Si Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu il beau il veti bea, si cu botezul cu care Ma botez va veti boteza, dar a sedea de-a dreapta Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit. Si auzind cei zece, au inceput a se mania pe Iacov si pe Ioan. Si Iisus, chemandu-i la Sine, le-a zis: Stiti ca cei ce se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc. Dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mare intre voi sa fie slujitor al vostru, si cel care va vrea sa fie intai intre voi sa fie tuturor sluga. Ca si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi.

Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare maretie, fiindca minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreuna cu Invierea Sa - acea minune a minunilor. Luand trup imputinat si stramt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Sai.

De ce incearca oamenii sa para mai mari si mai buni decat sunt? Iarba de pe camp nu incearca aceasta, si nici pestii din apa sau pasarile din vazduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru ca, odinioara, ei au fost cu adevarat mai mari si mai buni decat sunt acum, si umbra acestei amintiri ii indeamna la exagerarea maretiei si bunatatii lor - pe o coarda intinsa prea tare si sa fie manuiti de demoni.

Dintre toate lucrurile pe care trebuie sa le invete omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Si-a facut cunoscuta invatatura Lui despre semerenie in termenii cei mai limpezi cu putinta, atat in cuvant, cat si in fapta, asa incat nimeni sa nu poata pune la indoiala insemnatatea de nemasurat si de neinlaturat a smereniei, in lucrarea de mantuire a omului. De aceea a venit El imbracat in trup omenesc stricacios, intocmai asa cum se facuse cel al lui Adam, ca pedeapsa pentru caderea lui in pacat. El, Domnul Cel fara de pacat si Facatorul heruvimilor minunati si stralucitori, S-a imbracat in vesmant gros, stricacios, de intemnitat vinovat. Nu este aceasta, in sine, o lectie destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie sa o invete oamenii cei pacatosi? Domnul a repetat aceasta lectie prin nasterea Lui in pestera pastorilor, in locul unei curti imparatesti, aflandu-Se in preajma pacatosilor si saracilor care erau batjocoriti, prin spalarea picioarelor ucenicilor Lui, luand de bunavoie Patima Lui asupra Lui si, in cele din urma, rastignindu-Se pe Cruce, prin inghitirea pana la fund a paharului suferintei celei mai amare. Cu toate acestea, oamenii au socotit ca invatatura despre smerenie este cea mai grea de priceput, si la fel este sa o puna in lucrare. Chiar si ucenicii lui Hristos, care fusesera dimpreuna cu bunul si smeritul lor Domn in fiecare zi, nu au fost in stare sa inteleaga bunatatea Lui si nici sa invete smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei si situatia lor, slava si rasplata lor, s-a pus in priveliste chiar in clipele cele mai hotaratoare, cand ei ar fi trebuit sa se gandeasca cel mai putin la aceste lucruri. Dar aceste slabiciuni li s-au aratat in acele clipe cu ingaduinta lui Dumnezeu, astfle ca neamuri de-a randul sa vada toate slabiciunile, caderea pacatoasa si nimicnicia firii omenesti. De exemplu, cand Domnul a rostit cuvinte grele despre bogati: "Mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu", Petru L-a intrebat pe Domnul despre rasplata pentru fiecare ucenic: "Cu noi oare ce va fi?" (Matei 19:24, 27). Cu un alt prilej, cand Domnul a vorbit ucenicilor Lui despre vindere, chinuire si moartea Fiului lui Dumnezeu, ucenicii mergeau in urma Lui, vorbind intre dansii care era mai mare. Cunoscandu-le gandurile si auzind vorbirea lor soptita, Hristos, luand un copil, l-a pus in mijlocul lor si, luandu-l in brate, i-a mustrat pentru cearta lor despre intaietate, folosind copilul drept exemplu (Marcu 9:31-37). Iarasi, in ultima Lui calatorie la Ierusalim, cand Domnul vorbea mai amanuntit despre suferinta Lui, spunand dinainte ca Fiul Omului va fi dat in mainile paganilor: "Si-L vor batjocori si-L vor biciui si-L vor omori, dar dupa trei zile va invia." - in ceasul acela insemnat si ingrozitor, cand Domnul Slavei vestea umilirea Lui de la urma, sarpele mandriei a mai ridicat o data capul si a indemnat pe doi dintre ucenicii apropiati sa rosteasca o intrebare lingusitoare, care parea mai mult o batjocura fata de marile si ingrozitoarele suferinte ale Domnului. Evanghelia de astazi vorbeste despre intamplarea cea din urma.

Si luand la Sine, iarasi, pe cei doisprezece, a inceput sa le spuna cele ce aveau sa I se intample. Nu era acum nici prima, nici a doua, nici ultima oara cand Mantuitorul le vestea dinainte despre Patima Lui care urma sa vina. Urcand din Galileea la Ierusalim, ca sa nu Se mai intoarca pe calea aceea in haina cea trupeasca, Domnul a repetat ucenicilor Sai lucrurile pe care El le mai spusese lor de cateva ori. De ce repeta El acelasi lucru de atatea ori? Pentru a scoate din radacina si ultima incoltire a mandriei pe care El o mai putea vedea in launtrul lor si care se arata in clipa aceea. Mai mult, pentru ca ei sa nu fie luati, fara sa-si dea seama, de valul acestor intamplari ingrozitoare si sa fie aruncati in deznadejde, naruindu-li-se toata nadejdea pe care o aveau in inimile lor. In felul acesta, zicerea cu limpezime a vestirilor tuturor intamplarilor care urmau sa se intample, le va aduce lumina ucenicilor Sai, ca o raza neobisnuita si tainica, luminandu-le si incalzindu-le sufletele in vremea celor mai intunecate clipe ale scurtei biruinte a pacatosilor asupra Celui Singur Drept. In sfarsit, si pentru a-i pregati pentru propria lor suferinta si cruce, "Caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 25:31). "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni." (Ioan 15:20). El este primul care primeste suferinta, dand exemplu tuturor. In ultima Lui calatorie catre Ierusalim, Domnul a aratat aceasta ucenicilor Sai, nu numai prin cuvinte, ci si prin faptele Sale, caci Evanghelistul Marcu aduce aceasta lamurire uimitoare chiar inainte de inceperea Evangheliei de astazi: si erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea inaintea lor. Si ei erau uimiti si cei ce mergeau dupa El se temeau. (Marcu10:32). Se pare ca in chip cu totul deosebit fata de obiceiul Lui, El mergea inaintea lor, ca sa le arate grabirea de bunavoie catre patima Sa si supunerea Sa fata de Voia Tatalui Sau, si ca sa le mai arate exemplul Sau de a fi primul la suferinta. Si atunci, ucenicii trebuie sa-si urmeze Domnul lor Cel sfant, care este primul in suferinta si, de bunavoie, ii indeamna si pe ei catre sfarsitul lor mucenicesc. Dar ucenicii erau uimiti, pentru ca ei nu pricepeau umilirea si moartea Celui Unul care, de atatea ori Se aratase in privelistea lor, ca fiind mai puternic decat oamenii, decat natura si decat legiuni intregi de draci. Si ei, urmandu-L pe El, se temeau, pentru ca, desi nu intelegeau, totusi ei simteau ca toate lucrurile acelea cumplite si de neinchipuit despre care vorbise El de atatea ori, urmau sa se intample.

"Ca iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor; si-L vor osandi la moarte si-L vor da pe mana paganilor. Si-L vor batjocori si-L vor biciui si-L vor omori, dar dupa trei zile va invia." Acestea toate urmau sa se petreaca pas cu pas, cuvant cu cuvant, numai dupa putine zile. Prevestirea data de El era atat de adevarata, cum numai El putea face, caci ochii Lui puteau vedea in acelasi timp prezentul si viitorul, El fiind Cel care vede la fel de limpede ceea ce trebuie sa se intample si ceea ce s-a intamplat deja. Inaltat deasupra tuturor celor ale firii, Domnul Iisus Se ridica si deasupra veacurilor. Intamplarile tuturor vremurilor I se aratau in priveliste, la fel cum toate intamplarile care au loc pe strada, sunt limpezi pentru ochii omului obisnuit care se afla de fata. Cel care putea vedea intregul trecut al femeii samarinence si viitorul intregii lumi pana la sfarsitul veacurilor, putea sa vada lesnicios si limpede, ceea ce urma sa I se intample Lui dupa ce urca dealurile Iudeii spre Ierusalim, pentru ultima oara. In vreme ce ucenicii asteptau de la El, in felul lor omenesc, minuni tot mai mari si mai mari, si slava tot mai mare si mai mare, El Se vedea in mijlocul multimii de popor, legat, batjocorit, scuipat, sangerand si rastignit pe cruce. Inainte de a ajunge la ultima si cea mai mare minune a Sa, El trebuia sa ajunga sa fie murdaria lumii, un fleac pe care sa-l scuipe cei mai murdari pacatosi, pe care i-a cunoscut lumea. Inainte de Inaltarea Sa la cer, El trebuia sa Sr pogoare in adancul cel mai de dedesubt al pamantului, mai adanc decat mormintele, chiar pana in adancurile iadului. Inainte de a intra in slava cea cereasca si de a-Si lua locul pe tron ca Judecator al cerului si al pamantului, El trebuia sa indure bataie si rusine. "Daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada." (Ioan 12:24). Fara suferinta, nu exista inviere; fara umilire nu exista preamarire. El deslusise aceasta ucenirilor Sai vreme de trei ani intregi si acum, chiar inainte de a Se desparti de ei, era limpede ca ei nu L-au inteles. Fiindca vedem acum doi dintre ucenicii Sai cei mai apropiati venind la El, cu o cerere de felul acesta:

Si au venit la El Iacov si Ioan, fiii lui Zevedeu, zicandu-I: Invatatorule, voim sa ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiti sa va fac? Iar ei i-au zis: Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stanga Ta, intru slava Ta. Acestea erau gandurile si doririle care ii urmareau pe acesti doi ucenici chiar in ajunul sfarsitului cumplit, pe care avea sa-l indure Invatatorul lor! Aceasta este firea omului invartosata, grosolana, pe care Domnul, Vindecatorul, cauta sa o inmoaie si sa o indumnezeiasca! Dupa ce intarise si tot repetase ca "si multi dintre cei dintai vor fi pe urma, si din cei de pe urma intai", aceasta invatatura a fugii de marirea si de slava lumeasca, dupa ce daduse pilda supunerii fata de Voia lui Dumnezeu si, in cele din urma, dupa prevestirea cumplita a ultimei Sale umiliri si suferinte nedrepte - acesti doi ucenici ai Sai, care erau dintre cei mai apropiati, se osandesc pe ei, prin cautarea rasplatirii si slavei lor de la Domnul! Gandurile lor zboara de la suferintele cumplite prevestite ale Domnului, ei se gandesc numai la slava Lui cea mai dinainte spusa. Ei cer partea leului din aceasta slava, numai pentru dansii: sa stea unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga Domnului cand El va veni sa imparateasca! Cel fel de prieteni sunt acestia care nu sunt prinsi de suferinta, la gandul tuturor suferintelor prietenului lor, care aveau sa vina? "Voi sunteti prietenii Mei!" (Ioan 15:14), le-a spus Domnul. Iar ei se poarta cu atata necugetare fata de suferintele Lui si isi cer partea lor - si aceasta pare foarte indestulatoare - a slavei care va fi a Lui, numai dupa umilirea, sudoarea, varsarea de sange, suferinta si durerea prin care avea sa treaca. Ei nu cer sa fie partasi la suferintele Lui, ci numai la slava Lui. Dar pe ce baza invinuim noi pe acesti doi frati? S-au intamplat toate astea pentru a scoate la iveala stricaciunea adanca a firii omenesti. Cautarea slavei fara suferinta de catre Iacov si Ioan este cautata de catre toti urmasii lui Adam - intotdeauna slava fara suferinta. Ori de cate ori vorbea Domnul despre slava Lui viitoare, El vorbea intotdeauna si despre suferinta care va fi mai inainte. Dar Apostolii Lui, ca si ceilalti oameni, voiau sa sara peste suferinta in slava, in chip nemijlocit. Oamenii de pana in ziua de astazi, care nu cunosteau tainele suferintei lui Hristos, legatura dintre suferinta si viata, intre durere si slava, nu puteau pricepe ce se intampla. Ei isi doreau mereu sa vina o zi cind se va desparti viata si slava de suferinta si durere, binecuvantand si insusindu-si cu tarie doar partea cea dintai, dar hulind si neprimind cealalta parte. Aceasta au incercat sa faca Iacov si Ioan in aceasta imprejurare; si, facand asa, ei au dat la iveala nu numai propria lor slabiciune, ci slabiciunea intregii omeniri. Si Domnul nostru dorea ca slabiciunile nici unuia dintre ucenicii Sai sa nu ramana nescoase la iveala, pentru ca astfel sa poata primi ajutor intreaga omenire. El a venit ca Doctorul si Izvorul Tamaduirii. Slabiciunea omului a fost descoperita prin Apostoli si, in sfarsit, vindecarea si puterea lui Hristos se faceau vazute prin ei. Cu acest prilej, Domnul i-a pus inca o data pe Apostoli fata in fata cu chipul suferintei Lui si al slavei Lui. Pentru fiii lui Zevedeu, aceasta a fost o ispita la care nu s-au putut impotrivi, si au cazut: ei au ales slava si nu au primit suferinta. Domnul a dorit sa smulga ultima urma de trandavire din sufletele ucenicilor Sai, inainte de rastignirea Sa. Cuvintele Lui despre suferinta si slavire au apasat cu putere mare asupra sufletelor celor doi si, prin aceasta apasare, El a curatit din sufletele lor ultima ramasita puturoasa a mandriei. Domnul a savarsit aceasta lucrare duhovniceasca asupra sufletelor celor mai iubiti prieteni ai Sai, atat pentru sanatatea lor, cat si pentru a noastra.

Nimeni dintre noi sa nu creada ca este deja vindecat de slabiciunea sa pacatoasa, chiar daca acesta s-a tinut departe de rele vreme indelungata si a postit si a facut milostenii, chemandu-L pe Domnul Iisus in ajutor. Acesti doi Apostoli petrecusera trei ani in prajma Domnului intrupat; ei L-au vazut la fata, au primit invatatura din gura Lui, au fost de fata la minunile Lui, au mancat si au baut dimpreuna cu El si apoi, dupa toate astea, si-au aratat ranile lor inca nevindecate ale desertaciunii, ale iubirii de sine, ale cunoasterii nelucratoare lumesti si ale neputintei duhovnicesti. Ei mai aveau inca gandirea de evrei, nu de Crestini: ei mai credeau intr-o imparatie pamanteasca pentru Mesia, in biruinta Lui pamanteasca asupra vrajmasilor Lui si in puterea si slava Lui lumeasca, ca si puterea si slava purtata de catre David si Solomon. O, crestinilor, ganditi-va si hotarati: cum va veti vindeca de ranile voastre si cum veti ajunge la desavarsirea smereniei si ascultarii fata de Voia lui Dumnezeu, cand acesti doi frati minunati nu au fost in stare sa dobandeasca aceasta in cei trei ani, pe care i-au petrecut in legatura neintrerupta, nemijlocita, cu Dumnezeul Cel viu? Ei au dobandit aceasta mai tarziu, cand Duhul lui Dumnezeu a pogorat in chip de limbi de foc in inimile lor, aprinzandu-i cu iubire pentru Hristos. Atunci, ei nu au ravnit slava fara de suferinta, dar, rusinandu-se de mandria lor de odinioara, au impartasit de bunavoie suferintele Domnului lor, pironindu-si inimile pe Crucea Prietenului lor.

Sa ascultam atunci raspunsul Domnului la cererea ucenicilor Sai acestia: Dar Iisus le-a raspuns: Nu stiti ce cereti! Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Si Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu il beau il veti bea, si cu botezul cu care Ma botez va veti boteza, dar a sedea de-a dreapta mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit. Ce bun si bland este Domnul! Oricare invatator obisnuit, muritor, s-ar fi maniat pe asemenea ucenici si ar fi tipat la ei: "Plecati de la mine; nu sunteti vrednici sa va dau invatatura duhovniceasca! De trei ani de zile va tot spun si va explic, si voi mai vorbiti ca si cum nu intelegeti nici macar un lucru!" Totusi, Domnul le-a raspuns lor lamurit, dar tot cu blandete si cu bunatate: "Nu stiti ce cereti." Asta inseamna: voi va ganditi la Mine in chip materialnic, nu duhovnicesc; voi nu cautati slava lui Dumnezeu, ci pe a voastra. Voi inca nu ati inteles desavarsit cine sunt Eu si care este Imparatia Mea. Voi tot numai ca Mesia al poporului evreu Ma vedeti si credeti ca Imparatia Mea ar fi asupra acestui neam. De aceea voi cutezati sa cautati marire in aceasta imparatie. Dar Eu sunt Mesia tuturor neamurilor, Mantuitorul celor vii si al celor morti si Imparatul Imparatiei celei nevazute, in care toate neamurile si popoarele una sunt. Cete de ingeri fara de numar se bucura ca se pot numi slujitori in aceasta Imparatie. Serafimii si heruvimii, pe care se sprijina tronul lui Dumnezeu, nici nu viseaza sa caute marire in aceasta Imparatie. Cel mai mic in aceasta Imparatie a Mea este mai mare si mai slavit decat cel mai mare si cel mai maret dintre imparatii lumii acesteia. Voi nu stiti, atunci, ce cereti. Daca ati cunoaste Imparatia Mea, nu v-ati gandi ca in ea sa aveti vreo marire, ci numai la o cale ce duce spre aceasta: a suferintei si a durerii despre care v-am vorbit de fiecare data, cand v-am vorbit despre Imparatie. De aceea, Eu va cer voua aceasta - ceea ce este de pret mai mare si de folos mai mare decat preocuparile si doririle voastre desarte:

"Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu?" Domnul se gandeste acum la paharul mortii si la botezul cu sange - prin mucenicie. Acesta este cel de-al treilea botez; primul a fost botezul lui Ioan cu apa, cel de-al doilea este botezul lui Hristos, cu apa si cu Duh - si numai unora le este dat botezul cu sange: cununa muceniciei. Este de netagaduit faptul ca botezul cu sange este legat de jertfa cea mai mare, dar este legat si de slava cea mai mare. Apostolii lui Hristos trebuie sa se boteze cu acest botez si de aceea Domnul a dat cea mai mare grija pregatirii ucenicilor Sai pentru viitoarea mucenicie, fiindca nu este nimic mai cumplit sau ucigator de suflet decat sa slabeasca sub chinuire si sa se lepede de Hristos. De indata ce Iuda a simtit apropiata umilire si suferinta a Invatatorului sau, acesta s-a lepadat de El si, facand asa, s-a dat pierzarii pentru vesnicie. El era unul dintre cei care asteptau in desert sa-L vada pe Hristos imparatind in Ierusalim si sa-si primeasca propria sa slava pentru partea sa, in aceasta. Cu toate acestea, cand el a vazut ca, in locul cununei imparatesti, Hristos va purta cununa de spini, el s-a intors de la el si s-a dat de partea celor care dadeau impresia ca sunt mai bogati si mai slaviti in lumea aceasta decat Mantuitorul.

Iacov si Ioan au raspuns la intrebarea lui Hristos fara sovaire: "Putem." Totusi, acest raspuns arata cat de mult Il iubeau ei pe Domnul lor. Este limpede faptul ca intrebarea cumplita a lui Hristos despre pahar si despre botez, a facut o mare impresie asupra fratilor, precum doctoria amara asupra omului bolnav, pentru ca ei si-au venit in sine degraba, si s-au rusinat de gandurile lor de marire, tocmai atunci cand gandurile lor trebuiau sa se adanceasca asupra suferintei. Avand o pricepere fara de asemanare in calauzirea sufletului omenesc, Domnul, intr-o clipa a indreptat sufletele lui Iacov si Ioan, intorcandu-le de la dorirea de marire la primirea de indata a suferintei si a mortii. Ce invatatura minunata, desavarsita, este aceasta pentru noi toti, crestinii! Ori de cate ori ne inchipuim in Imparatia fara de moarte a lui Hristos si umblam pe acolo, cautandu-ne locul nostru si marirea noastra, Domnul ne pune aceeasi intrebare pe care a pus-o fiilor lui Zevedeu: puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? El ne calauzeste intotdeauna catre dreapta socoteala, nu a cetatii ceresti unde noi nu am ajuns inca, ci a caii pe care noi inca nu am calatorit ca sa ajungem acolo. Trebuie sa rabdam suferinta inainte de a ajunge la slava. Visele noastre de slava sunt desarte, daca suferinta vine asupra noastra si ne gaseste nepregatiti, si ne lepadam de Domnul. Atunci ne va astepta rusinea in locul slavei si pieirea vesnica in locul vietii. Binecuvantati sunt aceia dintre noi care, la intrebarea lui Hristos daca putem bea paharul suferintei pentru El, sunt pregatiti oricand cu raspunsul: "Doamne, putem!" Dar cine va sta la dreapta sa si la stanga Sa nu este important sa cunoastem. Domnul, in smerenia Lui, raspunde: "Nu este al Meu a da." Numai dupa ce El a inviat si S-a inaltat, El va fi ca Dumnezeu, Judecatorul celor vii si al celor morti. Acum, El inca Se afla in trup, muritor si fara slava, in starea umila de rob pentru intreaga lume; si acum, cand Il asteapta cea mai mare incercare de smerenie si desavarsire a ascultarii Lui, fata de Voia Tatalui Sau, inainte de venirea chinurilor de umilire si suferinta, El nu va lua hotarari despre felul locului si al cinstirii din viitoarea Lui Imparatie. Ca om, El nu va primi ceea ce este a Lui, ca Dumnezeu. Numai dupa ce va fi baut paharul Sau cel amar si Se va fi botezat cu botezul sangelui, chiar la rastignirea Sa pe Cruce, El va cuteza sa fagaduiasca raiul talharului pocait - pentru ca, prin asemenea lucrare, sa-i invete pe oameni smerenia, smerenia singura, fara de care intreaga zidire a mantuirii se va fi ridicat fara temelie. Ceea ce Domnul spune: "Nu este al Meu a da" nicidecum nu se poate talmaci sa insemne ca Fiul lui Dumnezeu este mai putin Dumnezeiesc decat Tatal in Imparatia cerurilor, cum au inteles unii eretici. Pentru ca Cel care a spus: "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10:30) nu s-ar putea lepada de Sine. Cuvintele "nu este al Meu a da" se pot intelege corect numai atunci cand se socoteste in termeni vremelnici, nu vesnici - intr-o vreme trecatoare, in starea Sa de umilire ca om in trup.

Mai mult, in clipa dinaintea celei mai mari umiliri, Domnul Iisus, din voia Sa libera si pentru invatatura si mantuirea noastra, nu Si-a facut cunoscute toata dreptatea si puterea intreaga, pe care urma sa le aiba Domnul Cel biruitor mai tarziu, dupa inviere si slavire. Numai dupa Invierea Sa si dupa ce a fost slavit in trup si dupa ce a fost biruitor asupra lui Satan, asupra lumii si a mortii, Domnul a spus catre ucenicii Sai: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant." (Matei 28:18). Dar la toata aceasta lamurire, noi trebuie sa mai adaugam ceva, ceva ce arata grija cea mai inteleapta si atotvazatoare a Domnului, in randuiala mantuirii omului. El doreste sa arate ca nu se afla aici nici o paguba, nici o partinire, caci nu este partinire la Dumnezeu (Romani 2:11). Domnul vrea sa spuna ca Apostolii nu trebuie sa fie increzatori in mantuirea si slavirea lor doar pentru ca au fost chemati la apostolat. Caci, chiar si printre Apostoli se afla unul care va pieri. Imparatia este pregatita pentru toti cei care, in viata aceasta, se arata vrednici de ea, fara sa socoteasca in vreun fel chemarea sau apropierea de la suprafata fata de Hristos, sau vreo legatura de sange cu El, asa cum era situatia cu acesti doi frati - Iacov si Ioan. Umilirea pana la batojocura de sine si dragostea pana la moarte - acestea sunt cele doua pilde pe care Domnul a cautat sa le sadeasca in inimile ucenicilor Sai, scotandu-le din radacina buruienile mandriei, ale parerii bune despre sine si desertaciunea infumurarii.

Si auzind cei zece, au inceput a se mania pe Iacov si pe Ioan. Mania celorlalti zece impotriva celor doi nu s-a ivit din intelegerea lor mai duhovniceasca si mai desavarsita a Imparatiei lui Hristos, decat intelegerea lui Iacov si Ioan, ci din curata pizma omeneasca. Ne va face aceasta intrebare sa socotim ca intelegerea vinderii lui Hristos si a Imparatiei Sale este mai desavarsita decat intelegerea lui Iacov si Ioan? "De ce sa se socoteasca Iacov si Ioan pe o treapta mai ridicata decat noi ceilalti?" - aceasta era intrebarea cea ascunsa, principalul izvor al maniei si razvratiriirii lor impotriva celor doi. Prin mania lor pizmuitoare, cei zece Apostoli au dat la iveala pe nestiute, faptul ca ei pricepeau la fel de putin ca Iacov si Ioan sau, mai degraba, ca nu intelegeau Imparatia duhovniceasca a lui Hristos si slava Lui cea cereasca. Dar noi stim ca Domnul Iisus nu a ales pe cei mai intelepti dintre inteleptii lumii acesteia ca sa-I fie ucenici, ci, dimpotriva, cu adevarat erau cei mai simpli dintre cei simpli. El i-a ales pe cei mai imputinati ca sa-i faca cei mai mari: El i-a ales pe cei mai simpli ca sa-i faca cei mai intelepti; El i-a ales pe cei mai slabi ca sa-i faca cei mai tari; El i-a ales pe cei mai nesocotiti ca sa-i faca cei mai slaviti. Si Domnul a izbutit in aceasta treaba anevoioasa in chip la fel de minunat, ca in toate celelalte. Puterea Lui facatoare de minuni nu s-a aratat aici mai putin, decat in potolirea furtunii sau inmultirea painilor. Aratandu-se slabiciunile ucenicilor, Evanghelistii insuflati de Dumnezeu, ai lui Hristos, savarsesc un scop indoit: mai intai, ei ne arata in felul acesta propria noastra slabiciune; si in al doilea rand, ei arata maretia puterii lui Dumnezeu si intelepciunea mijloacelor Sale de tamaduire si mantuirea oamenilor.

Acum, cand ceilalti zece ucenici au dat la iveala faptul ca ei nu pricepeau slava lui Hristos, si au mai aratat in acelasi timp ca sufereau de pizma omeneasca obisnuita, Domnul a folosit prilejul pentru a le mai da o pilda de smerenie:

Si Iisus, chemandu-i la Sine, le-a zis: Stiti ca cei ce se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc. Dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mai mare intre voi sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie intai intre voi sa fie tuturor sluga. Aici este o noua stare de lucruri! Aici este o noua randuiala a oamenilor, nestiuta si neauzita in lumea pagana, inainte de Hristos. Intre pagani, capeteniile si-au pus in lucrare puterea prin silire si carmuitorii au stapanit prin taria puterii lor, prin mostenire sau bogatie. Ei au carmuit si au stapanit, si toti ceilalti le stiau de frica si le slujeau cu infricosare. Ei se socoteau cei dintai, cei mai mari, mai preamariti si mai buni, numai pentru ca erau ridicati deasupra celorlalti prin locul ocupat intre oameni, puterea si cinstea lor. Locul dintre oameni, puterea si bogatiile erau masura de masurare a preamaririi printre oameni. Domnul Iisus nu primeste aceasta socotinta, si statorniceste slujirea ca mijloc de marire intre cei care cred in El. Ochii oamenilor nu-l vad ca fiind cel mai inaltat, pe cel care este cel dintai, ci pe cel pe care inimile oamenilor il simt ca este bun. Intr-un popor crestin, cununa nu aduce locul cel dintai prin dreptul pe care il are in sine, si cu bogatiile este acelasi lucru, si puterea nu da pretuire persoanei. Chemarea si locul raman chipuri goale daca nu sunt intregite cu adevarata slujire a celorlalti, in numele lui Hristos. Toate semnele si simbolurile de suprafata ale preamaririi sunt numai o aparenta fara continut, daca preamarirea nu a fost castigata si indreptatita prin slujire. Cel care se aseaza in varf prin putere, se afla intr-un loc foarte primejdios; si atunci cand cade, el ajunge in locul cel mai de jos. Cel care isi cumpara un loc de vaza isi va primi rasplata de pe buzele oamenilor si din mainile oamenilor, dar va fi batjocorit in inimile oamenilor. Cel care prin putere s-a ridicat in fruntea oamenilor, va sedea pe un vulcan de ura si pizmuire - pana cand vulcanul erupe si acesta piere in lava. "Dar intre voi nu trebuie sa fie asa" este porunca Domnului. O asemenea randuiala sociala vine de la diavol, nu de la Dumnezeu. Fiii intunericului vietuiesc asa, nu fiii luminii. Si voi sunteti fii ai luminii. Intre voi sa domneasca intaietatea dragostei si taria dragostei sa-si arate puterea. Acela dintre voi, care ii va sluji cel mai mult pe fratii sai, din dragoste, acela va fi cel dintai in ochii lui Dumnezeu si intaietatea lui va dainui atat in lumea aceasta, cat si in cea viitoare. Moartea nu are nici o putere asupra dragostei, nici asupra a ceea ce a zidit dragostea. Cel care ajunge la intaietate prin dragoste in viata aceasta, asemenea o va pastra si in viata cea viitoare: aceasta nu i se va lua de la el, ci va spori si se va intari cu tarie care nu trece.

Cel care stie cat de mult rau s-a adus in lume si inca se aduce prin lupta de marire, va pricepe ca aceasta invatatura a lui Hristos aduce pace. Prin aceasta s-a pus inceput celei mai mari si mai binecuvantate revolutii din societatea omeneasca - incepand de la cea dintai societate omeneasca. Ganditi-va ce-ar insemna pentru oameni daca asemuirea si rangul lor ar depinde de slujire si de dragoste, in locul puterii, bogatiei, indestularii sau invataturii inselatoare. O, cati dintre cei care se socotesc ca sunt cei dintai, se vor afla dintr-o data cei de pe urma; si cati care se socotesc cei de pe urma, vor fi cei dintai! O, ce bucurie ar umple inimile oamenior - si cata randuiala, pace si armonie ar fi! Cu totii s-ar intrece in slujirea celorlalti, decat sa stapaneasca peste ei. Cu totii s-ar grabi sa daruiasca si sa ajute, decat sa ia si sa zideasca impiedicari. Fiecare inima va fi plina de bucurie si lumina in locul rautatii si intunecimii. Atunci diavolul ar lua o lumanare si ar cauta un necredincios in toata lumea - dar nu ar gasi nici unul; acolo unde domneste dragostea, Dumnezeu este lesne de inteles si de vazut, pentru toti. Si faptul ca aceasta invatatura nu este o utopie - un vis de nepriceput - se arata prin ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelica de astazi: "Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi." Domnul nostru nu a dat nici macar o singura porunca oamenilor, pe care chiar El sa nu o implineasca cu desavarsire; si in aceasta El ne-a lasat tuturor o pilda. Domnul a implinit porunca despre slujirea oamenilor de-a lungul intregii Sale existente pamantesti - si chiar in felul in care a venit pe pamant - in moartea Lui si, in sfarsit, in lucrarea Lui neincetata, plina de dragoste pentru oameni, prin Duhul Sfant, dupa moartea Sa si Invierea Sa cea slavita. Prin moartea Lui, El Si-a dat sufletul Sau "rascumparare pentru multi". El nu spune "pentru toti", ci "pentru multi", ceea ce inseamna ca exista unii care nu vor primi dragostea Lui sau nu vor pretui jertfa Lui. Slujirea Lui cu dragoste L-a dus la suferinta si moarte, caci cine slujeste din dragoste, iar nu doar dintr-un simt al datoriei, nu se va imputina prin moarte. De asemenea, pentru ca slujirea lui Hristos pentru oameni nu este marginita de vremelnicie, suferinta sau moarte, are, prin urmare, toate semnele unei jertfe desavarsite, izbavitoare. Prin aceasta slujire, Domnul a scos omenirea de sub puterea diavolului, a pacatului si a mortii. Dar Domnul nu ar fi putut nici sa savarseasca nici sa desavarseasca asemenea slujire fara umilirea Lui cea mare si de neintrecut. Fiind Cel Dintai in toata vesnicia, El S-a facut cel de pe urma, venind in lume ca rob si sluga, pentru ca, prin slujirea oamenilor, sa ajunga inca o data la preamarirea de neintrecut si, prin aceasta, sa arate oamenilor calea catre marirea cea adevarata, catre intelepciunea preamarita si dainuitoare. Unii barbati au pus in inima lor aceasta pilda data de Fiul lui Dumnezeu si, urmandu-L pe El, si in numele Lui, s-au dat cu totul slujirii oamenilor cu dragoste, dar altii au nesocotit pilda Lui si invatatura Lui. Ce s-a intamplat cu cei dintai si ce s-a intamplat cu cei din urma? Vedem raspunsul in grairea Apostolilor lui Hristos:

Iuda nu a primit nici pilda, nici invatatura Lui si a sfarsit viata sa pamanteasca in chip josnic si rusinos: spanzurandu-se; dar ceilalti unsprezece Apostoli, care au pus in inima lor cuvintele despre smerenie din pericopa Evanghelica de astazi si au pornit sa urmeze pilda Invatatorului lor de slujire cu dragoste, sunt slaviti pe pamant si in cer, vremelnic si vesnic. Toti cei care nu au primit invatatura si pilda lui Hristos, au mers pe urmele lui Iuda, dar toti cei care au primit aceasta invatatura mantuitoare si au urmat aceasta pilda de neintrecut, au mers pe urmele celor unsprezece Apostoli. Istoria lumii a consemnat mii de Iuda, dar si mii de mii de ucenici adevarati si credinciosi si urmatori ai Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Asa cum Domnul a fost biruitor la sfarsitul scurtei Sale vieti pamantesti, tot asa El va fi Biruitorul la sfarsitul intregii si indelungatei istorii a lumii. Armata urmatorilor mantuiti si slaviti ai Sai va fi neasemuit mai mare, decat aceea a vrajmasilor Sai - prietenii diavolului si vrajmasii lui Dumnezeu. O, sa dea Dumnezeu sa ne aflam in acea armata a mantuitilor si slavitilor! O, Domnul Iisus sa ne milostiveasca pe noi in Ziua cea de Apoi, cand soarele pamantesc se va intuneca, fara sa mai straluceasca vreodata! O, Doamne Dumnezeule preadulce si de viata datator, iarta-ne noua pacatele noastre, inainte de venirea Zilei aceleia! Indeparteaza toate lucrarile noastre cele necurate si fara de folos si ne mantuieste pe noi in nemasurata Ta milostivire, prin care Tu ai venit pe pamant ca sa ne mantuiesti, desi noi suntem nevrednici. Slava Tie, o, Doamne Dumnezeule, care esti mare si minunat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#13 | pid:4035 | tid:1829
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Cuvant la Duminica a Cincea a Marelui Post(Puterea Rugaciunii) - SFANTUL IOAN GURA DE AUR

“Cereti si vi se va da” (In.16,24)

Puterea Rugaciunii

“Desigur, nimic nu este mai puternic decat rugaciunea. Un imparat in haina de porfira nu e mai marit decat rugatorul pe care il impodobeste vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om , vorbind cu imparatul in przenta intregii ostiri, a comandantilor si a domnilor, prin aceasta atrage asupra-si ochii tuturor si capata insemnatate, asa se intampla si cu cel ce se roaga. Socoteste numai ce inseamna cand un om, in prezenta tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor si a tuturor puterilor ceresti, cu toata bucuria si siguranta , se apropie de imparatul imparatilor si cuteaza a vorbi catre Dansul? Care cinste s-ar putea asemana cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci si un mare folos urmeaza pentru noi din rugaciune, chiar inainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugam.

Adica indata ce ridica cineva mainile sale la cer si cheama pe Dumnezeu, deodata retrage inima sa de la toate lucrurile cele pamantesti si se stramuta cu duhul in viata cea viitoare. El atunci gandeste numai la cele ceresti si in timpul rugaciunii nu are nimic comun cu viata cea pamanteasca, daca inca se roaga bine. Daca cumva se atata mania lui , ea usor se potoleste prin rugaciune; daca poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui insa si pizma, el lesne o va alunga, intamplandu-se ceea ce zice profetul despre rasaritul soarelui. Dar ce zice el? “ Pus-ai intuneric si s-a facut noapte , cand se misca toate fiarele padurii; puii leilor tipa dupa prada si cer de la Dumnezeu hrana lor; cand cand insa rasare soarele, ele fug si se tarasc in culcusurile lor”Ps.103,20-22). Deci precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele padurii o iau la fuga si se ascund in culcusurile lor , tot as, cand rugaciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastra si se lumineaza sufletul nostru, fug toate patimile cele fara de minte si dobitocesti, ascunzandu-se in cotloanele lor, insa numai daca ne rugam cu ravna si trezvie.

De ar veni atunci chiar satana, el va trebui sa se departeze. Adica, precum stapanul cand vorbeste cu o sluga a sa, nu cuteza o alta sluga a se apropia si a-l stingheri, asa cu atat mai putin cuteaza duhurile cele rele a ne stinghericand vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasa.

Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumati de furtuna, o ancora pentru cei goniti de valuri, un toiag pentru cel ce se clatina, o comoara pentru cei saraci, o siguranta pentru cei bogati, un ajutor impotriva bolilor si o ocrotire pentru sanatate.

Rugaciunea face nepieritoare bunurile ce le avem si cu toata graba goneste relele ce ne bantuiesc. De vine vreo ispita, ea usor se alunga, de se intampla pierderea averii, sau altceva ce tulbura sufletul, rugaciunea vindeca si aceasta curand. Rugaciunea este scapare contra tristetii, temelia veseliei, pricina de bucurie statornica, muma adevaratei intelepciuni. Cine se poate ruga cu toata puterea, fie el cel mai sarac om, el totusi va fi cel mai bogat dintre toti; aceluia insa, caruia ii lipseste rugaciunea, de ar sedea chiar pe scaun imparatesc, tot este cel mai sarac dintre toti. Ahab nu era oare imparat, nu avea el oare aur si argint cu prisosinta? Dar fiindca era lipsit de rugaciune, nu s-a dus el oare sa-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinta, nici alta haina decat un simplu cojoc?
Vezi ca Ilie era mai bogat decat Ahab? Ca pana ce el a vorbit si a rugat ploaia de la Dumnezeu, imparatul cu toata oastea sa, se aflau in mare nevoie. Aceasta este puterea rugaciunii! Rugaciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodata nu se desarta, bogatie nesecata, liman fara valuri, temelia pacii, radacina, izvorul, mama tuturor bunatatilor, mai puternica decat o imparatie.

Adeseori domnitori impodobiti cu coroana au zacut doborati de friguri, chinuiti de arsita cea arzatoare; doctorii, sotiile, slugile si generalii stateau imprejurul lor , dar nici mestesugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut sa aduca vreo ameliorare bolnavului.

Atunci venea un om care si-a pus increderea sa in Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav savarsind o rugaciune curata si toata boala se indeparta. Ceea ce nu putuse nici bogatia, nici multimea slujitorilor, nici mestesugul si cercarea doctorilor, nici marirea puterii imparatesti, foarte adeseori a savarsit rugaciunea unui singur sarac si nevboias.

Asa puterea rugaciunii a stins si puterea focului, precum la cei trei tineri in cuptorul cel infocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniil, a pus capat razboaielor, a curmat bataile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis portile cerului, a spart catusele mortii, a alungat bolile, a abatut paguba si nenorocirea, a intarit cetatile cele zguduite, a inlaturat si ridicat pedepsele cele dumnezeiesti si panditurile cele omenesti.

Eu insa vorbesc de rugaciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridica din adancul inimii. Caci precum copacii cei inradacinati adanc nu se rastoarna si nu se smulgnici de inmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru ca radacinile cele infipte adanc in pamant sunt tari, asa si rugaciunea care se naste din adancul sufletului se suie cu siguranta la inaltime, pt ca radacina sa e tare si nu poate fi rasturnata de nici o furtuna a gandurilor. De aceea zice si profetul: “ dintr-un adanc am strigat catre Tine , Doamne.” Ps.129,1.

Dar atat mai sus se inalta rugaciunea cand iese dintr-o inima stramtorata si evlavioasa. Precum apa cand curge pe un camp ses si se poate lati pe o mai mare intindere, nu se suie la inaltime, dar cand se strange si se apasa, tasneste la inaltime mai iute ca sageata, tot asa si duhul omenesc, cand se indulceste de o liberare mare, se imprastie oricum; dar cand se strange sau se apasa prin vreo nenorocire, atunci transmite la inaltime o rugaciune curata si binesunatoare.

Si, ca sa stii ca rugaciunea care se savarseste in nevoie mai intai decat toata ascultarea, asculta pe profetul ce zice: “In necazul meu am chemat pe Domnul si m-a auzit” (Ps. 119.1).

Rugaciunea totodata usureaza sufletul cel necajit. Caci daca cel necajit capata oarecare alinare cand el poate povesti altor oameni nenorocirea lui si a o descrie, fiindca prin aceasta graire el departeaza oarecum patimile, apoi nu oare cu atat mai vartos vei afla mare mangaiere si alinare, cand vei spune Domnului, patimile sufletului tau?

Unui om adeseori ii este impovarator cel ce se jeluieste de suferintele sale si voieste a plange pe sanul sau ; se fereste de el si il impinge la sine; la Dumnezeu nu e asa , El lasa pe oricine , ba inca il atrage; si cu cat mai indelungat ii vei povesti suferintele tale , cu atat mai mult te iubeste si se pleaca la rugaciunea ta. Aceasta ne-o spune insusi Hristos, cand zice : “ veniti la mine toti cei osteniti si insarcinati, si eu va voi odihni” Mt.11,28.

Asadar El ne cheama la Sine ne cheama la Sine, pentru aceea nu ne lasa neascultati; ne atrage la Sine nu ne respinge ; si de am avea asupra- ne intunerice de pacate, cu atat mai grabnic sa alergam spre Dansul; ca El a venit nu ca sa-i cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi (Matei 9,13).

Numai noi insine sa ne predam Lui, numai noi sa alergam la Dansul si sa nu ne mai lasam de El si ne vom incredinta cat de adevarat este graiul: ca nimica in lume nu ne poate in adevar tulbura, cand noi nu rugam cu ravna si cu sinceritate.

Intampla-se orice, totul se va departa usor prin rugaciune.

Si ce este de mirat ca rugaciunea poate departa necazurile omenesti, cand ea asa de usor starpeste si dezradacineaza pacatul? Deci pentru ca noi sa petrecem cu norocire viata aceasta de fata, totodata sa ne eliberam de pacatele noastre si sa putem oricand cu bucurie a ne infatisa la scaunul Judecatii lui Hristos, de-a pururea sa ne gatim noua pentru acest scop locul cel mantuitor al rugaciunii amestecandu-l cu lacrimi, cu ravna, cu indelunga rabdare. Atunci noi vom dobandi o indestulare statornica si indulcirea de bunatatile cele ceresti, de care fie ca noi toti sa ne impartasim , prin harul si iubirea de oameni Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine lauda in vecii vecilor! Amin.”
(din “Omilii la Postul Mare”)
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#14 | pid:4042 | tid:1829
sergiu.c

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 521 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Locatie:Bucuresti
  • Preocupari:credinta stramoseasca crestin-ortodoxa
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
[Evr. 9,11-14; Mc. 10,32-45]. Pacatoasa, auzind ca Mintuitorul se afla in casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir si, cazind la picioarele Domnului, a inceput sa plinga si a spalat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a sters cu parul capului sau, le-a sarutat si le-a uns cu mir (Lc. 7, 36-39). Ea nu a zis nimic, ci doar a faptuit, si prin faptele sale a aratat cea mai gingasa dragoste catre Domnul. Pentru aceasta s-a si zis despre dinsa: ''larta-se pacatele ei cele multe, pentru ca mult a iubit'' (Lc. 7, 47). O, de-am vorbi si noi mai putin si am faptui mai mult, marturisin-du-ne prin fapte iubirea catre Domnul! Vei zice: ''Daca ar fi Domnul de fata, as fi si eu gata sa fac totul pentru El''. El insa este aici, nevazut ca Ipostas, insa vazut in toti crestinii, si mai cu seama in cei nevoiasi. Unge pe Domnul Cel nevazut cu rugaciunea iubitoare a mintii si a inimii, iar pentru Cel vazut fa tot ce-ti sta in putinta pentru cei aflati in nevoie, si va fi ca pentru Dumnezeu.
Caci toate le poate Dumnezeu fara tine, dar ca sa te mantuiască din lumea aceasta nu poate fara tine. Nici tu nu te mântuiesti fara mana lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridica daca nu-I întinzi si tu mana. Destul este ca te cercetează mereu si atat de mult te roaga (Pr.Arsenie Boca)

#15 | pid:6346 | tid:1829
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
SFANTUL TEODOR STUDITUL in DUMINICA A CINCEA DIN POST: DESPRE NEGRĂITUL DAR CE VOR DOBÂNDI CEI CE SUFERĂ, FĂRĂ ÎNTRISTARE, SCÂRBELE VIETII SI DESPRE POMENIREA SFÂNTULUI PLATON
Fraţilor şi părinţilor, orice fel de slujbă va începe omul, lucrează la început cu greutate, dar după ce o săvârşeşte, află bucurie şi veselie. Aşa face şi lucrătorul ţarinei, seamănă cu lacrimi şi seceră cu bucurie. Şi ostaşul când pleacă la război merge mâhnit, dar când se întoarce, vine vesel. Deci şi noi, fraţilor, fiindcă am ajuns la sfârşitul sfântului post, să nu ne mai aducem aminte de pătimirea ce am petrecut, ci să ne bucurăm de bunătăţile făgăduite şi să slăvim pe stăpânul Hristos, rugând pe Dumnezeu ca si de acum înainte să ne învrednicească a ne împodobi viaţa cu astfel de nevoinţe. Şi iată, înaintea lui Dumnezeu mărturisesc, că aţi petrecut vremea postului cu pace, cu răbdare şi cu umilinţă. Fiecare, slujba sa a făcut-o deplin şi fără greşală. Şi slavă sfântului Dumnezeu, că ne-a întărit să săvârşim bine calea sfântului post.
Deci să luăm această pildă fraţilor si pentru sfârşitul acestei vieţi vremelnice, când fiecare va înceta lucrurile sale, când se va arăta Hristos, viaţa noastră, şi va da lui Dumnezeu şi Tatălui împărăţia, precum este scris, când va strica toate stăpânirile şi puterile lumii. Atunci sfinţii nu-şi vor mai aduce aminte de ostenelile şi de patimile rele pe care le-au răbdat aici, căci vor câştiga bunătăţile veşnice. Şi aceştia sunt drepţii cei mai înainte de lege, adică Abel, Set, Enoh, Noe, Avraam şi ceilalţi: cei din lege, adică slăviţii prooroci Moisi, Ilie şi ceilalţi toţi, cei ce sunt din darul cel nou, adică sfinţii Apostoli, Mucenicii şi toată ceata sfinţilor şi îndeosebi marele Mergător înainte Ioan, căruia a urmat şi cuviosul Părintele nostru Platon, care s-a învrednicit a dobândi vitejia sufletească şi a mustrat pe împăratul cel desfrânat şi a căruia zi o prăznuim astăzi.
Dar de vreme ce ucenicii dascălului bun voiesc să fie şi ei buni, ca să se cunoască pomul după rodul său, pentru aceea vă rog fraţilor ca în faptele în care au umblat el şi ceilalţi părinţi, în acelea să umblăm şi noi. Să nu ne lenevim la osteneli, ori să ne sfiim la mărturisirea sfintelor icoane; pentru că aţi auzit de ticălosul Alexandru, cum s-a lepădat de ascultare şi de mărturisire şi ştiţi pentru ce a pătimit aceasta. Nu din altceva, numai pentru că umbla singur, după voia lui şi pentru că şi-a robit sufletul său iubirii de argint, şi s-a făcut vânzător ca Iuda; căci acela a vândut pe Hristos evreilor, iar Alexandru, iconomahilor, care se aseamănă cu evreii. De aceea vă poruncesc tuturor să nu vă amăgiţi şi să urmaţi lui. Cu toată dreptatea strigă şi zice Apostolul, ca „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint", prin care unii au căzut în mari ispite şi scârbe. Şi asupra acestui lucru vreau să vă înfrunt şi eu cu cuviinţă, pentru că ştiţi bine că acel ticălos iubea slava şi şederea mai sus şi vrând să glumiţi cu dânsul îi ziceaţi, că este vrednic să se facă şi preot, iar el a socotit gluma adevăr şi l-a orbit trufia diavolului. O, ce a pătimit ticălosul! S-a afundat şi s-a lepădat de credinţă, a pierdut dreapta mărturisire, s-a păgubit de bogăţia faptelor bune, ne-a întristat şi pe noi smeriţii şi însăşi Biserica lui Hristos.
Dar Dumnezeul cel bun Care nu voieşte moartea păcătosului, ci doreşte întoarcerea lui ca să fie viu, să-i dea şi lui luminare să vadă în ce adâncime a pierzării a căzut şi să-şi vie în cunoştinţă. Şi pe voi să vă ierte pentru cuvintele nepricepute şi pentru glumele ce aţi grăit, şi pe toţi să ne învrednicească împărăţiei lui cereşti, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.Amin

Acest post a fost editat de Luca.O: 31 March 2012 - 01:22 PM


#16 | pid:6369 | tid:1829
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Omilie la a cincea Duminică a Păresimilor, despre milostivire - Sf.Grigorie Palama

#17 | pid:7184 | tid:1829
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predica in Duminica a cincea din Postul Mare (I) a Sfantului Ioan de Kronstadt

Iubiti frati si iubite surori! Vreau acum sa va povestesc si sa va talcuiesc intrucatva Apostolul si Evanghelia de astazi. Din Apostol s-a citit o parte din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre evrei, despre puterea curatitoare a sangelui Mantuitorului Hristos, Care S-a adus pe Sine jert­fa lui Dumnezeu-Tatal pentru pacatele intregii lumi, iar din Evanghelie s-a citit istorisirea Evan­ghelistului Marcu despre felul cum Domnul Iisus Hristos le-a prezis celor doisprezece Apos­toli ai Sai, printre care si tradatorului Iuda, ca El, Domnul nostru, va fi predat arhiereilor si cartura­rilor; si-L vor osandi la moarte si-L vor da in mana paganilor, si-L vor batjocori si-L vor scuipa si-L vor biciui si-L vor omori, dar dapa trei zile va invia. In continuare, din Evanghelie s-a citit despre cererea nepotrivita a celor doi ucenici, fratii Iacov si Ioan, ca ei sa aiba locurile de frunte atunci cand Se va proslavi Iisus Hristos si despre felul cum Domnul i-a certat cu blandete, zicand ca drumul spre slava Lui este drum al crucii, al patimirilor si al mortii; s-a mai citit si despre nemultumirea celorlalti ucenici fata de pretentiile lui Iacov si Ioan si despre povata pe care le-a dat-o Domnul in aceasta privinta, si anume ca cel care doreste sa fie mai mare decat ceilalti sa le slujeasca tutu­ror si cel ce vrea sa fie cel dintai sa le fie tuturor rob, precum si El Insusi nu a venit ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul ca ras­cumparare pentru multi (Mc. 10, 32-45).

Acum sa ne intoarcem la Apostol. Asadar, Sfantul Apos­tol Pavel spune despre Hristos in Epistola catre Evrei ca El,

Arhiereul bunatatilor viitoare… a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor cu insusi sangele Sau si a dobandit o vesnica rascumparare pentru toti cei ce cred in El – caci daca sangele tapi­lor si al taurilor si cenusa juncii, stropind pe cei spur­cati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu cat mai mult sangele lui Hristos, Care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de pri­hana, va curati cugetul vostru de faptele cele moar­te, adica de pacate, a caror plata este moartea, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu? (Evr. 9,11-14).

Asadar, noima celor citite din Apostol este ace­ea ca daca sangele preinchipuitor al Vechiului Testament, sangele dobitoacelor jertfite, ii sfintea pe cei pangariti, ca sa fie curat trupul, cu atat mai mult sangele lui Hristos va curati constiinta noastra, sufletul si trupul nostru, de tot pacatul.

Si Apostolul Ioan Teologul spune ca sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curateste de tot pacatul (In 1, 7). Asadar, nici unul dintre pacatosi sa nu se descurajeze, oricat ar fi de pacatos, ci sa nadajduiasca in primirea iertarii si curatirii tutu­ror pacatelor sale, fiindca avem Mantuitor Care prin har, mai ales prin Sfintele Taine, este intot­deauna cu noi in Biserica Sa, Care S-a pogorat sa ne curateasca de tot pacatul, numai sa credem in El, sa ne pocaim si sa ne impartasim cu credinta si cu dragoste de Preacuratul lui Trup si Sange, fara prefacatorie si fara sa ne intoarcem la pacatele dinainte.

Sfanta Maria Egipteanca, pomeni­ta astazi, a fost la inceput cufundata in adancul rautatilor, in haul desfraului, insa pocainta, cre­dinta si dragostea, nevointele postirii si rugaciu­nii, impartasirea cu Sfintele lui Hristos Taine au curatit-o, au facut-o sfanta si deopotriva cu inge­rii. Sa urmam si noi credintei sale, osardiei sale in pocainta si rugaciune si in iubirea de Dum­nezeu, setei sale de impartasire cu Trupul si cu Sangele lui Hristos, si Domnul ne va curati de tot pacatul: ca la Domnul este mila, si multa man­tuire la El, si El ne va izbavi pe noi din toate fara­delegile noastre (Ps. 129, 7-8).

In Evanghelia zilei de astazi, Domnul nostru Iisus Hristos ne invata sa nu cautam intaietatea fata de altii din iubire de cinstiri si din iubire de sine, ci sa cautam sin­gura cinstire placuta Lui: cea de a sluji celorlalti spre mantuire, precum si Insusi Hristos Dumne­zeu

a venit nu sa I se slujeasca, ci Insusi sa slujeas­ca si sa-Si dea sufletul ca rascumparare pentru multi. Care va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitor al vos­tru, si care va vrea sa fie intai intre voi, sa fie tuturor sluga (Mc. 10, 45, 43-44).

Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos (Gal. 6, 2).

Amin.

(sursa: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare)


#18 | pid:7185 | tid:1829
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Predica in Duminica a cincea din Postul Mare (II) a Sfantului Ioan de Kronstadt

Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul ca rascumparare pentru multi (Mc. 10, 45)

In curand vor veni zilele vrednice de pomenire ale mantuitoarelor patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, si in duminica de acum Biserica a randuit sa se citeasca Evanghelia in care Domnul a prezis patimirile Sale viitoare. El a zis urmatoarele:

Iata, ne suim la Ierusalim, si Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor; si-L vor osandi la moarte si-L vor da in mana paganilor; si-L vor batjo­cori si-L vor scuipa si-L vor biciui si-L vor omori, dar dupa trei zile va invia.

Astfel, Domnul stia dinain­te tot ce avea sa I se intample in Ierusalim, toate amanuntele injosirii, patimirilor si mortii Sale, si nu Se ferea de ele, ci mergea cu vioiciune si vese­lie sa bea paharul cel amar al patimirilor pen­tru lume si pentru insisi iudeii cei nerecunosca­tori, care L-au rastignit, ca sa slujeasca mantuirii tuturor. Ce iubire nemarginita! Ce pogoramant nemasurat! Ce indelunga rabdare minunata!

Toata viata lui Iisus Hristos, din pruncie pana la moartea pe Cruce si inviere, este o slu­jire minunata, preaplina de dragoste, a mantuirii neamului omenesc – insa si dupa inaltarea Lui la Cer, cand a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatal, si pana acum, Domnul, imparatind peste toate neamurile, slujeste mantuirii neamu­lui omenesc si mai ales a neamului crestinesc, precum a zis El Insusi: Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28,20), sau, ca in Evanghelia citita acum: Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul ca rascumparare pentru multi. El pana in ziua de astazi ne curateste, ne renaste si ne innoies­te prin Sfantul Botez; ne sfinteste si ne intareste cu harul Sfantului Duh prin mirungere; lucreaza cele sfinte la Liturghie ca Arhiereu Vesnic dupa randuiala lui Melchisedec, si ne da Preacuratul Sau Trup si Sange sub chipul painii si vinului; prin Taina Spovedaniei ia Insusi aminte la poca­inta noastra si ii dezleaga de pacate pe cei ce se pocaiesc cu adevarat; prin preotie, ierarhie sau pastorime Insusi lumineaza, paste, calauzes­te, judeca si pedepseste duhovniceste oile Sale cuvantatoare; prin nunta binecuvanteaza uni­rea dintre sot si sotie spre nastere si crestere de prunci binecuvantata; prin maslu, ca Doctor al sufletelor si al trupurilor, vindeca neputintele noastre duhovnicesti si trupesti. La fiecare sluj­ba este de fata impreuna cu noi in chip nevazut, dupa fagaduinta Sa: unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Mt. 18, 20), si primeste slujirea noastra, si Insusi slu­jeste mantuirii noastre in chip minunat, lucrator, simtit, facand in noi puteri minunate, dumneze­iesti, care destrama lanturile de fier ale pacatului si mortii duhovnicesti, dand viata dulce suflete­lor satule de amaraciunea pacatului.

Acum suntem in Postul Mare, care tine patruzeci de zile. Ce este Postul Mare? Este un dar de pret pe care ni l-a facut Mantuitorul nostru, Care a postit El Insusi patruzeci de zile si patruzeci de nopti fara sa manance si sa bea, dar cu adevarat de pret pentru toti cei ce cauta mantuirea, fiindca omoara patimile sufletesti.

Prin cuvantul si pil­da Sa, Domnul a facut din el lege pentru urma­torii Sai. Si cu ce dragoste, cu ce puteri dumnezeiesti, harice le slujeste Domnul tuturor celor ce postesc cu adevarat! El ii lumineaza, ii curateste, ii innoieste, ii intareste in lupta cu patimile si cu vrajmasii cei nevazuti, cu incepatoriile si stapaniile si stapanitorii intunericului acestui veac; ii invata toata virtutea si ii inalta la desavarsire, la fericirea cea nestricacioasa de Sus. Au facut si fac cunostinta cu asta din proprie experienta toti cei care postesc cu adevarat. Postul insotit de ruga­ciune este arma fara gres impotriva diavolului si a mult patimasului trup. Asadar, nimeni sa nu faca pe desteptul, spunand ca nu este nevoie de post.

Iata insa ca vin zilele patimirilor Preadulcelui nostru Mantuitor. Ce sunt patimile, pati­mirile Domnului? Sunt jertfa cea de pe urma, savarsitoare, a Mantuitorului nostru, adusa pen­tru pacatele lumii si incheiata prin moartea Lui pe Cruce, inainte de care a strigat: Savarsitu-s-a! (In 19,30). Aceasta este ultima slujire adusa de El pe pamant mantuirii noastre, ca prin patimirile si prin moartea Lui sa ne putem izbavi de dreap­ta si vesnica chinuire pentru pacatele noastre, ca El sa ne poata da spre mancare si bautura Prea­curatul, Multpatimitorul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, care pentru noi s-a varsat, incat sa ne curatim, sa ne sfintim, sa primim viata si sa ne innoim, incat sa ne imbrace cu dreptatea Sa, cu meritele Sale, sa ne indumnezeiasca si fericeasca pe veci. O, daca s-ar si intampla asa, daca toti am privi asa intotdeauna patimirile Lui si ni le-am insusi asa prin credinta si dragoste, daca ne-am rastigni impreuna cu El, rastignindu-ne fata de lume si de patimi!

Iata, Liturghia se savarses­te aproape tot anul. Ce este Liturghia? Ea este slujire zilnica a Domnului in vederea mantuirii noastre si a lumii – pentru toti si pentru toate. El Insusi slujeste pentru noi si impreuna cu noi prin Liturghie, savarsind Taina Trupului si San­gelui Sau. El Se junghie pentru noi pana in ziua de astazi, ramanand Insusi nejunghiat in Tru­pul Sau nestricacios, indumnezeit; varsa Sangele Sau, frange Trupul Sau si ni le da spre iertarea pacatelor, spre sfintire si viata vesnica; pana in ziua de astazi fumega Sangele Lui Viu si de via­ta Facator pe altarele bisericilor crestine ortodo­xe! O, minunat, dumnezeiesc dar al dragostei! O, fericire a crestinilor adevarati! Asa slujeste Dom­nul pana in ziua de astazi, in chip felurit si de viata facator, mantuirii noastre.

El ne-a lasat insa pilda ca si noi sa slujim unii altora cu iubire, spunand: Care va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie intai intre voi, sa fie tuturor sluga. Astfel, fie­care dintre noi, fratii mei, este dator sa slujeas­ca celorlalti cu talentele, capacitatile, puterile sale, cu pozitia, averea, cultura sa, nu sa-si faca doar propriul plac. Astfel, conducerea trebuie sa slujeasca poporului, ingrijindu-se de cultiva­rea lui, de orientarea fortelor lui morale si fizi­ce, de bunastarea lui economica. Pastorii trebuie sa slujeasca pastoritilor lor prin bunul exemplu al virtutilor crestinesti, prin cuvantul de inva­tatura si de zidire, prin savarsirea evlavioasa a Tainelor, prin indrumarea mantuitoare a pasto­ritilor spre viata imbunatatita si spre mantuirea in Dumnezeu; oamenii cultivati, scriitorii, presa trebuie sa slujeasca spre slava lui Dumnezeu si folosul poporului prin inraurirea lor luminatoa­re, urmand principiilor Bisericii Ortodoxe; boga­tii trebuie sa slujeasca celor saraci – bineinteles, nu parazitilor, care nu vor sa munceasca, ci vor sa manance paine degeaba (caci daca nu vrea cine­va sa munceasca, acela nici sa nu manance (II Tes. 3, 10), spune Apostolul), ci acelor saraci care nu pot munci nici daca ar vrea, sau a caror mun­ca este istovitoare si prost platita, sau care nu pot gasi nicaieri de lucru. Toti suntem in Hristos madulare unii altora, si potrivit credintei, dato­riei si convingerii ratiunii si inimii trebuie sa slujim unii altora fiecare cu ce poate - da, fratilor, sa slujim aproapelui, nu sa traim numai pentru noi, pentru placerile noastre, nu sa socotim via­ta o jucarie, un sir de jocuri si de placeri. Aceas­ta nu ar fi crestinism, ci paganism.

Datori suntem noi, cei tari, sa purtam slabiciunile celor neputinciosi si sa nu cautam placerea noastra, ci fiecare dintre noi sa caute sa placa aproapelui sau, la ce este bine, spre zidire (Rom. 15, 1-2).

Bineinteles, slujirea aproa­pelui nu se poate infaptui fara lepadare de sine si fara cruce, si uneori cu cat este mai mare bine­le pe care il facem aproapelui, cu atat este mai grea crucea – de pilda, crucea nerecunostintei si rautatii din partea celor carora le-am facut bine. Crucea insa nu trebuie sa ne faca sa ne descura­jam, sa ne amaram fara de masura si sa ne lasam de slujirea noastra, fiindca ce cruce este mai grea decat crucea pe care a rabdat-o Hristos pentru noi? Pilda Domnului Iisus Hristos, Care pentru noi S-a desertat de Sine in chip infricosator, sa ne slujeasca drept imbold puternic pentru a nu ne teme si a nu fugi de lepadarea de sine pentru binele obstesc – iar aceasta lepadare si acest bine sunt deosebit de trebuincioase acum, in aceste multe si mari restristi -, care desi este credincios si bun, este incult, cateodata superstitios, petre­caret, neprevazator si nechibzuit, si desi se chea­ma ca este liber, n-a invatat sa inteleaga si sa pretuiasca darul libertatii adevarate. Pentru a sluji cu adevarat aproapelui trebuie insa neaparat sa incetam a mai sluji patimilor, trebuie lepadare de sine, caci patimile nu ingaduie sa slujim aproa­pelui cu ravna sincera, ci ne invata sa facem doar propriul plac. Amin.


(sursa: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare)

Acest post a fost editat de Luca.O: 22 April 2013 - 10:50 AM


#19 | pid:7194 | tid:1829
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Omilie la Duminica a V-a a Postului Mare (a Sfintei Maria Egipteanca) - Ieromonahul Macarie Maroudás

Despre Pocainta,Spovedanie si Sfanta Impartasanie

Cu toţii cunoaştem mai mult sau mai puţin viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Ştim că de la o vârstă fragedă a trăit în păcat, în patimile trupeşti, cu o fervoare fără saţiu. La un moment dat a vrut să meargă la Locurile Sfinte împreună cu alţi pelerini din Alexandria, oferindu-şi trupul călătorilor din corabie pentru a-şi putea plăti drumul.

Când au ajuns la Ierusalim era ziua Înălţării Cinstitei Cruci şi, câtă vreme toţi intrau fără nici o piedică în Biserica Învierii, ca să se închine Cinstitei Cruci, ea simţea o putere nevăzută care o împiedica să intre. Rămânând singură într-un colţ al pronaosului, şi-a dat seama că întinăciunea vieţii ei o împiedica să se apropie de Cinstitul Lemn. S-a pocăit în hohote de plâns lovindu-se în piept şi, văzând o icoană a Maicii Domnului – icoana Maicii Domnului numită Chezăşuitoarea, care acum se află în peştera Sfântului Athanasie de la Marea Lavră din Sfântul Munte Athos – s-a rugat spunând: ”Preasfântă Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu, ştiu că nu sunt vrednică să privesc la sfânta ta icoană, la tine care eşti preacurată cu sufletul şi cu trupul şi ştiu că din pricina păcatelor mele îţi stârnesc scârba. Dar Dumnezeul Care S-a născut din tine S-a făcut om ca să îi cheme pe păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta ajută-mă să intru în biserică spre a mă închina Crucii Fiului tău şi, când mă voi învrednici să mă închin, tu să mi te faci chezăşuitoare înaintea Fiului tău că voi părăsi lumea şi plăcerile şi voi urma calea mântuirii pe care mi-o vei arăta”. Aşa ne spune Sinaxarul.

Când a intrat în biserică, s-a închinat cu multă căldură Cinstitei Cruci şi întorcându-se la icoana Născătoarei de Dumnezeu a promis că era pregătită să urmeze drumul pe care i l-a promis. Atunci s-a auzit glas din cer care i-a spus: ”Dacă treci de râul Iordan, vei afla mare odihnă”.

Ieşind din biserică, a cumpărat trei pâini şi s-a dus către Iordan. Seara a ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, s-a spălat în apele râului, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi apoi a străbătut Iordanul şi a petrecut în pustie 47 de ani fără să întâlnească om sau altă vieţuitoare.

În primii 17 ani a suferit din pricina arşiţei zilei şi a frigului nopţii, dar mai cu seamă din pricina încercărilor cărnii şi a amintirii păcatelor ei. Făcând nenumărate metanii, o ruga pe Maica Domnului să o acopere şi să o ajute.

Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui pentru a fi viu, a dezrădăcinat din inima ei prin nevoinţă toate patimile şi a preschimbat focul dorinţei trupeşti în flacără a dumnezeiescului eros, prin care îndura, ca una fără de trup trup, toate greutăţile pustiei.

După mulţi ani a găsit-o Sfântul Zosima, care se ducea să se nevoiască dincolo de Iordan, aşa cum aveau obiceiul monahii de la chinovii să facă în Postul Mare. Lui i-a povestit cele ale vieţii ei şi pocăinţa ei şi l-a rugat să vină să o împărtăşească. S-a întors anul următor, a împărtăşit-o şi în aceeaşi zi a adormit în Domnul, potrivit mesajului pe care l-a scrijelit alături de trupul ei mort.

Dintr-o păcătoasă împietrită la inimă, Cuvioasa Maria a devenit izvor de nădejde şi pocăinţă, pildă pentru mulţime de suflete care suspină din pricina greutăţii păcatelor lor.

Biserica noastră a aşezat pomenirea ei în ultima săptămână a Postului, ca să ne încurajeze pe cei care nu purtăm de grijă de cele ale mântuirii noastre, propovăduind că până şi în ultima clipă pocăinţa ne poate aduce aproape de Dumnezeu.

Pornind de la viaţa Cuvioasei Maria, să spunem câteva gânduri despre pocăinţă.

S-au rostit şi s-au scris multe definiţii ale pocăinţei.

Scrie Sfântul Ioan Sinaitul, autorul Scării: ”Pocăinţa este har care înnoieşte şi primeneşte botezul pe care l-am întinat prin păcate” şi continuă: ”Cel care doreşte să arate faţă de Dumnezeu adevărată pocăinţă trebuie să cumpere şi să moştenească fericita smerenie” şi mai departe spune: ”Din nădejde se naşte pocăinţa, pentru că acela care nădăjduieşte primeşte iertare de la Dumnezeu, se pocăieşte şi se îndreaptă” şi continuă cu pilde de oameni care s-au pocăit şi care, probabil, pentru urechile noastre ar părea exagerate şi extreme.

Noi, azi, prin ”pocăinţă” înţelegem ”regret”. Regretul pentru faptele noastre, pentru greşelile noastre nu este pocăinţă în sensul duhovnicesc pe care Biserica îl dă cuvântului ”pocăinţă”. Termenul ”pocăinţă” în Biserica noastră desemnează întoarcerea noastră, întoarcerea minţii noastre la Dumnezeu.

Regretul pentru greşelile noastre, de obicei, se manifestă prin încercarea de a ne restabili imaginea, în noi înşine şi înaintea celor din jurul nostru. Mă mânii pe cineva, îi vorbesc urât şi apoi regret, pentru că mi s-a stricat imaginea în faţa semenului meu, dar şi faţă de mine însumi. ”Cum am căzut şi m-am expus într-o asemenea măsură? Ce va spune despre mine acest om faţă de care m-am purtat astfel?”. Egoismul nostru nu suportă această vădire a ego-ului şi încercăm prin regret, fie cerând iertare, fie în oricare alt mod să restabilim imaginea noastră.

Un credincios care înţelege că faptul de a fi jignit pe aproapele este un păcat, probabil va merge să se spovedească. Şi ne spovedim nu doar pentru cuvinte necuviincioase, ci şi pentru orice altceva socotim că este păcat. De multe ori, după ce am simţit păcatul şi cu smerenie am cerut iertarea de la Dumnezeu şi lăsarea păcatelor din partea Bisericii, ne liniştim şi ne continuăm viaţa slăvind pe Dumnezeu.

Alte ori mergem însă, ne spovedim, cerem iertarea şi lăsarea păcatelor noastre şi în lăuntrul nostru nu ne liniştim. Acest lucru se întâmplă din diferite motive. Un motiv este că nu ne pocăim cu adevărat, ci doar regretăm greşelile noastre şi mergem la duhovnic, ca să le spunem şi să ne îndreptăţim într-un anume fel. După cum spune în Vechiul Testament: ”spune-ţi păcatele, ca să te îndreptăţeşti”. În Biserică nu mergem, ca să ne îndreptăţim. Îndreptăţirea este o nevoie a ego-ului nostru şi Hristos a venit ca să ne facă să ne depăşim sinele şi să trăim cu dragoste ca un singur trup în Biserică, avându-L cap pe Hristos.

Mulţi încercăm să trăim în Biserică, nu pentru că într-adevăr credem că în comunitate prin relaţia noastră în Hristos cu ceilalţi credincioşi ne mântuim, ci pentru că fiecare dintre noi se mântuieşte în mod formal, individual, urmând anumite porunci, anumite canoane ale Sfinţilor Părinţi. Şi nu doar că nu se mântuieşte, dar, aşa cum spune un profesor contemporan: ”Adesea omul aderă la formă şi pierde esenţa”. ”Se blindează cu certitudini obiective care vin să îi sprijine incertitudinea personală”. ”Se împovărează cu moralisme pentru a-şi acoperi neliniştile existenţiale”. ”Se amăgeşte pe sine prin vanitatea lăuntrică cum că ar apăra cele sfinte şi cuvioase sau chiar pe Însuşi Dumnezeu”.

Ca individ, nimeni nu se mântuieşte: mântuirea, desăvârşirea stă în coexistenţă, în iertare – termenul grecesc este συν-χωρώ, ”a avea loc împreună cu celălalt, a face loc celuilalt” – în Trupul Domnului nostru, în Biserică.

Tainele nu sunt medicamente magice pe care le poate lua oricine şi nu se poate vindeca oricine, dacă nu este mădular al trupului Bisericii.

Poate semnul Cinstitei Cruci, uleiul de la candela unui Sfânt, rugăciunea unui preot, să vindece de boală şi pe cineva care nu este mădular al Bisericii, care poate nici botezat nu este – am destule astfel de exemple – dar acestea nu mântuiesc sufletele, dacă omul nu crede şi nu se face creştin. Creştini ne numim toţi, dar e nevoie şi de alte lucruri, dincolo de botezul pruncilor şi de menţiunea ”creştin ortodox” din actele noastre de identitate.

Avem şi alte cazuri de oameni, care deşi se pocăiesc, se smeresc la măsura lor, se spovedesc curat, cred în iertarea păcatelor pe care le-o dă Biserica şi, cu toate acestea, rămân plini de vinovăţii şi fără pace.

E nevoie ca în acest punct să spunem că una este mustrarea de conştiinţă, care este foarte firească şi este mântuitoare, ca omul să îşi poată conştientiza greşelile, păcatele sale şi să se pocăiască, şi alta sunt vinovăţiile care ne înnegresc sufletul.

Din moment ce credem în Dumnezeu, în iertarea păcatelor pe care ne-o acordă prin taine în Biserica noastră, va trebui din nou să ne depăşim sinele şi să încercăm să ne iertăm pe noi înşine cel puţin pentru aceea că credem că Dumnezeu prin pocăinţă şi spovedanie ne-a iertat.

Am vorbit nu demult cu un anume teolog care mi-a spus că faptul de a-şi ierta cineva sinele, crezând că Dumnezeu prin Taine l-a iertat, deşi acest lucru l-a citit şi l-a predicat el însuşi de multe ori, asupra lui însuşi nu a putut să îl aplice. De aceea nu încetează să îl hărţuiască vinovăţiile pentru un anume păcat personal. Asta pentru că ne lipseşte credinţa, egoismul nostru o sufocă şi suntem nefericiţi.

Pocăinţa constă într-o schimbare în centrul dorinţei. Cel care se pocăieşte doreşte altceva, ceva care îl face alt om. Patimile şi neputinţele noastre ne vor însoţi până la mormânt, dar omul care are pocăinţă poate să cadă, însă inima lui nu este predată păcatului aşa cum era înainte de schimbarea care a avut loc în el prin pocăinţă. Pocăinţa devine mod de viaţă, nu este un simplu regret. Dacă pocăinţa ar fi însemnat regret, ar fi umplut permanent de nelinişte feluritele noastre încălcări ale dumnezeieştii legi şi păcate, şi astfel acest regret ar fi fost de fapt păcat, iar nu pocăinţă.

Cred că rodul pocăinţei este pacea pe care o simte omul în oceanul de iubire al lui Dumnezeu. Iar cel care nu dobândeşte pacea şi nu simte că se îndulceşte sufletul lui de dragostea lui Dumnezeu, Care ne primeşte pe toţi la fel, fie păcătoşi, fie drepţi, deci, acela care nu dobândeşte pacea regretă şi încearcă prin anumite atitudini egoiste să se îndreptăţească pe sine.

Acum, puţine gânduri despre spovedanie. Spovedania, la fel ca întreaga noastră viaţă, are nevoie de simplitate. Uneori, când ne spovedim, începem să spunem amănunte despre păcatele noastre, fie pentru a le înfrumuseţa în urechile duhovnicului, fie pentru a înlătura vinovăţiile pe care le simţim din pricina lor, şi mai vorbim, chipurile!, despre spovedanie curată. Spovedania curată înseamnă să ne spunem păcatele fără să le ascundem, fără viclenie. Amănuntele, nici duhovnicul nu are chef să le asculte – în afară de cazul când el însuşi cere amănunte prin anumite întrebări.

Îmi spunea Părintele Efrem Katunakiotul că a încetat să mai spovedească mireni, pentru că el a venit la isihie ca să-şi curăţească mintea şi nu avea nevoie să audă cele ce îi spuneau mirenii cu amănunte care îi întinau mintea. Dacă acest gigant duhovnicesc vedea la el această primejdie, cu cât mai mult ne primejduim noi, care suntem nişte furnici în ale duhovniciei.

Alţii, pe de altă parte, vor să îşi exagereze păcatele, crezând că în felul acesta dau valoare sinelui lor, chiar şi în chip negativ, şi mulţi, pentru că au tendinţe masochiste, cer şi canoane grele de la duhovnici.

Canonul nu este o pedeapsă pentru păcatele noastre, ci o pedagogie, ca să simţim că ne aflăm pe un drum greşit şi să ne reîntoarcem la drumul lui Dumnezeu. Îl vedem pe Sfântul Vasilie cel Mare că pentru un anume păcat dă un canon de 15 ani oprire de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi pentru acelaşi păcat, câţiva ani mai târziu, Sfântul Ioan Postitorul dă un canon de doi ani şi câteva îngenunchieri şi post. Sfânt şi unul şi celălalt, şi vedem că Biserica noastră, Sfinţii noştri, trăind în harul lui Dumnezeu, sunt luminaţi şi rânduiesc lucrurile după situaţiile în care se află societatea. Sfintele Canoane sunt insuflate de Sfântul Duh, dar toate au caracter istoric, pentru că Biserica noastră este vie, nu este o fosilă istorică moartă.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune despre deosebirea dintre Sfântul Vasilie şi Sfântul Ioan Postitorul că în epoca Sfântului Vasilie exista o credinţă puternică, dragoste de Hristos, iar un credincios care primea canon ca 15 ani să stea fără Dumnezeiasca Împărtăşanie dobândea un dor tot mai mare de Hristos şi toată viaţa lui era îndreptată către clipa în care ar fi devenit vrednic să se împărtăşească. În epoca Sfântului Ioan Postitorul – 300 de ani mai târziu – evlavia scăzuse, dragostea de Hristos se împuţinase şi indiferenţa faţă de viaţa duhovnicească crescuse. Ca să aprindă dorul după Hristos, Sfântul Ioan dă un alt canon.

Această iconomie putem şi se impune să o folosim şi astăzi. Biserica este vie în Duhul Sfânt, avem Pidalionul – Sfintele Canoane ale Sfinţilor Părinţi – dar cheia este în mâinile duhovnicului pe care Biserica îl rânduieşte spre această slujire. Vedeţi, numai noi, grecii, avem doar anumiţi preoţi care săvârşesc cu binecuvântarea Episcopului Taina Spovedaniei. La alte popoare ortodoxe spovedesc toţi preoţii. Acolo lucrurile sunt mai formale, pentru că aşa se potriveşte acelor popoare. Noi cu greu putem fi satisfăcuţi de forme, suntem mai greu de guvernat, mai nesupuşi.

Spunea un Sfânt Părinte Duhovnicesc – acum trecut la Domnul –, de la Ierusalim: ”Părinţele, acum lucrurile s-au schimbat. Astăzi nu mai trebuie să dăm canon să nu se împărtăşească poporul, ci trebuie să le dăm canon să se împărtăşească. Este singurul lucru care ne uneşte cu Dumnezeu. Toţi suntem căldicei. Viaţa noastră nu mai este în multe privinţe creştinească, ne lipsesc pildele de viaţă, ne îndepărtează de Dumnezeu vorbele lumeşti, toate ne îndepărtează, şi doar prin Dumnezeiasca Împărtăşanie poate un creştin să simtă că Dumnezeu îl iubeşte şi se pogoară Hristosul nostru să îi dea Trupul şi Sângele Lui, să i se dea spre mâncare şi băutură.

Mi-a spus un compatriot de-al nostru – cunoscut multora dintre noi, un profesor al vostru – cu puţine luni înainte de a muri, când a venit în Sfântul Munte: ”Părinte, cine este acela care poate să împiedice un creştin care crede că în Sfântul Potir al Dumnezeieştii Liturghii este Trupul şi Sângele Hristosului nostru, cine poate deci, să îl împiedice să se împărtăşească?”.

Creştin nu este doar acela care se botează. Creştin este acela care participă la Dumnezeieştile Taine ale Bisericii noastre. Prin Botez devii un potenţial creştin; prin celelalte Taine şi mai ales prin Dumnezeiasca Împărtăşanie devii creştin în mod real.

O problemă – care a apărut în ultimii ani prin editarea cărţilor patristice monahale, prin posibilitatea de a vizita Sfântul Munte şi alte mănăstiri şi, mai cu seamă, prin ieşirea frecventă a ieromonahilor din Sfântul Munte – este confuzia dintre spovedanie şi îndrumarea duhovnicească. Monahul are posibilitatea să îşi dezvăluie gândurile către Stareţul care îl îndrumă, pentru a-şi tăia voia şi a înainta pe drumul desăvârşirii monahale. Pentru mireni nu există o asemenea nevoie şi posibilitate. Mulţi dintre noi, monahii, credem că vă vom putea pune şi pe dumneavoastră, mirenii, în aceleaşi tipare. Practic, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru mulţi. Noi, se presupune, trăim în isihie, nestingheriţi de grijile vieţii şi privim către mântuirea noastră. Dumneavoastră aveţi atâtea griji, faţă de soţi, de copii, probleme economice şi sociale, şi atâtea altele, încât, dacă acolo vă luptaţi aşa cum trebuie, Dumnezeu vă sfinţeşte. Lupta de bază în lume este alcătuirea unei familii corecte, după Dumnezeu.

Şi căutăm să găsim un Stareţ luminat. Scria un egumen despre aceşti căutători de Sfinţi, care vizitează Sfântul Munte: ”Trăind în Sfântul Munte destui ani, am constatat de multe ori dispoziţia vizitatorilor şi a pelerinilor de a întâlni o persoană luminată, ţintind de fapt să întâlnească un soi de vrăjitor sau măcar un făcător-de-minuni sau unul cu harisma străvederii sau a înainte-vederii, limitând sau mai degrabă desconsiderând şi făcând de prisos sfinţenia în Hristos”. Prin cercetarea şi relaţia aceasta se pare că nu aspirăm atât la curăţirea patimilor noastre, cât râvnim să ne satisfacem curiozitatea egoistă, iar dacă nu reuşim, începem să ne îndoim de posibilitatea existenţei astăzi a Sfinţilor şi e posibil să cădem chiar în blasfemia împotriva Duhului Sfânt, afirmând că azi s-au pierdut Sfinţii, ca şi cum sfinţenia s-ar expune pe tarabă sau ar suna la uşă – după cum spunea un monah. Iar Părintele Efrem Katunakiotul zicea: ”Vai de Sfântul căruia i-a ajuns faima până la Atena” sau, alt cuvânt, ”Prin blestemul lui Dumnezeu şi binecuvântarea diavolului s-a răspândit vestea că aş fi Sfânt”, vorbind despre sine.

Astăzi, mai presus de toate funcţionează marketingul. Se face reclamă cuiva de către diverşi din anumite interese, iar respectivului guru-duhovnic îi place asta şi atunci vai de fanii lui. Cea mai importantă armă a acestor îndrumători este terorizarea cu iadul, în cazul în care nu li se face ascultare, sau cu boli care vor veni peste rudele lor, până la ameninţări că nu va mai veni să bea cafea în casa celor neascultători, lucru care îi va scădea în ochii lumii.

Bună este îndrumarea duhovnicească pe care o lucrează oamenii serioşi; dar ceea ce ne este trebuinţă este pocăinţa şi spovedania.

Îmi spunea episcopul nostru – aici de faţă – că, după ce a fost hirotesit preot duhovnic de către episcopul precedent – fie-i ţărâna uşoară! – şi-a pregătit un loc special în birou pentru spovedanie. Şi în timp ce şi-l pregătea, îl vede preotul împreună-slujitor cu el – bătrân şi plin de experienţă – şi îl felicită pentru zelul lui. După ce a terminat procedura şi şi-a pregătit biroul, plin de bucurie i l-a arătat protosinghelului. Atunci îi spune bătrânul: ”Aşadar, fiul meu Antim, acum mergi şi găseşte o strană mărginaşă în biserica Sfântului Nicolae şi acolo să spovedeşti. Eşti încă tânăr şi fără experienţă. În strană şi stând în picioare nu e cu putinţă să te lungeşti la vorbă şi să spui vorbe deşarte care cu uşurinţă se pot spune în fotoliile comode ale biroului”.

Probabil că ne amintim cei mai mulţi dintre noi şi de Părintele Skávdis, care făcea cu adevărat lucrare pastorală. Pe atunci era mică societatea din Alexandroúpoli, cei mai mulţi se cunoşteau între ei şi problemele, mai mult sau mai puţin, erau cunoscute. Mergea pe drum, îi vedea pe oamenii care aveau ceva să îi spună şi pe loc asculta spovedania lor, îi însemna cu semnul crucii şi odihnea sufletele tulburate. Îl vedeai la autogară, la cafenele, făcându-şi treaba fără zgomot. Dumnezeu să odihnească sufletul lui, s-a apropiat de 100 de ani. Atunci, pe acela care mergea să se spovedească în biserică îl bârfeau ca ar fi făcut vreo fărădelege şi nu vrea să fie dat în vileag. Alte vremuri pe atunci.

Mi-a spus un părinte din Grecia, care slujea la o parohie mare. Avea cinci părinţi duhovnici care spovedeau pe rând. Cei care ieşeau de sub epitrahilul unuia dintre preoţi plecau cu pace şi bucuroşi, altfel decât se întâmpla la ceilalţi duhovnici. L-au întrebat aşadar ceilalţi pe părintele, ce le spune de pleacă aşa împăcaţi şi bucuroşi, iar el le-a răspuns: ”Încerc să îi ascult pe oamenii care vin ca să-şi lase greutăţile sufletului fără să spun multe cuvinte şi întrebări despre subiecte pe care ei înşişi nu le pomenesc. Oamenii au nevoie să îi ascultăm, iar nu să le dăm «sfaturi înţelepte»”.

Căutând să găsim un Stareţ cu harisme etc., de multe ori Îl pierdem pe Dumnezeu. Ne odihnim cu relaţia sentimentală care de obicei se creează cu acesta şi considerăm că nu mai avem nevoie să ne adresăm lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea noastră, pentru că ne acoperă rasele şi epitrahilul lui Gheronda. Modă care ne-a venit din exterior prin diferiţii guru care circulă.

Am zis că pocăinţa, schimbarea cârmei, ne conduce la marea Taină a Împărtăşirii de Trupul şi Sângele lui Hristos, la a mânca ”spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică”.

De ce altceva are nevoie creştinul? Lăsarea păcatelor şi viaţa veşnică. Nu a venit Hristos în lume ca să se facă om, ca să sfinţească firea creaturii sale, a omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a căzut din adevărata viaţă a Raiului, ca să sfinţească această fire a noastră distrusă de păcat? Nu a venit ca să propovăduiască o învăţătură morală precum toţi întemeietorii de religii. A venit ca să ne arate că avem posibilitatea să înviem aşa cum a înviat El Însuşi şi să ne ia lângă El pentru veşnicie.

M-a întrebat cineva dacă cred în teoria reîncarnării care multora le convine de minune, căci vor să dea minţii lor şi altă posibilitate pentru liniştirea conştiinţei lor tulburate. I-am răspuns categoric NU, pentru că eu cred că acest trup pe care îl am acum va învia, ca să se unească cu sufletul meu, pentru a fi judecat la a Doua Venire. Ei spun că sufletul pleacă dintr-un trup şi intră în altul până se va desăvârşi. Biserica noastră crede că acest trup, unic pentru fiecare dintre noi, va învia.

Aşadar, acest trup se sfinţeşte prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu şi prin primirea şi mâncarea Însuşi Trupului şi Sângelui lui Hristos în chipul pâinii şi a vinului, pentru că este greu să ne ofere preotul slujitor carne şi sânge. Şi avem destule situaţii minunate de preschimbare văzută, în Sfântul Potir, a pâinii şi a vinului în carne şi sânge.

Din păcate, cel mai mare război al diavolului în Biserica noastră stă în greutăţile pe care ni le creează ca să nu participăm frecvent la Potirul Vieţii. Fie din neglijenţă, fie din pricina vinovăţiilor pe care le simţim pentru viaţa pe care o ducem, fie din teamă exagerată faţă de sfinţenia Tainei, rămânem departe de Viaţă. ”Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu în Mine rămâne şi eu în el”.

Şi participarea la Taină ne curăţeşte, ne sfinţeşte, ne taie din robia cugetelor pământeşti şi ne îndreaptă către Cer, iar pregătirea pentru Dumnezeiasca Împărtăşire ne trezeşte din letargia moliciunii pe care o trăim prin legarea pătimaşă de această lume.

Primejdios este să ne apropiem de Taină cu nepăsare şi desconsiderare. Şi cel mai de important dintre toate este să nu avem ceva care să ne împovăreze conştiinţa, să fi iertat pe ceilalţi şi să fi cerut iertare celor din jurul nostru, să îngăduim şi să înaintăm în dragoste. Faptul de a ierta este cel mai greu, dar şi cel mai uşor, dacă ne depăşim egoismul.

Să amintim şi o pildă din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul. Era cineva în Egipt, în vremea Sfântului Macarie, care o poftea pe femeia vecinului. Şi pentru că nu a reuşit să o aibă în alt chip, s-a dus la un vrăjitor. Iar acesta, prin tot felul de vrăji cu împreună-lucrarea satanei, a preschimbat femeia în iapă. Plângând, soţul, i-a pus un căpăstru şi a dus-o în pustie la Sfântul Macarie. Toţi o vedeau ca iapă, câtă vreme omul lui Dumnezeu o vedeau normal, ca femeie; el a stropit-o cu aghiazmă şi a preschimbat-o din nou, şi pentru ochii celorlalţi, în om obişnuit. Şi atunci a spus Sfântul: ”Ţi s-a întâmplat aceasta prin lucrarea diavolului, pentru că nu ai participat la slujbele Bisericii şi pentru că de cinci săptămâni nu te-ai mai împărtăşit”.

Dumnezeiasca Împărtăşanie este cea care ne blindează împotriva lucrărilor celui viclean. Să ţinem seama că de trei lucruri se teme diavolul: de botez, de Cinstita Cruce şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie. În mod normal, toţi creştinii trebuie să se împărtăşească cu Preacuratele Taine la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Cuvioasa Maria ne-a învăţat că sihăstria, pustia, râul Iordan, nu doar că nu au stins setea aşteptării lui Hristos, ci au înteţit-o. Ea cere să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, ca şi cum izbânzile ascetice nu ar fi însemnat nimic. Nu au ţinut-o în pustie biruinţele din viaţa de nevoinţă, căci nu le-a dobândit în chip magic, prin simpla şedere în pustie. Au rodit, pentru că le-a aprins şi le-a hrănit aşteptarea Domnului Care vine. Întreaga ei fiinţă ardea de dorul după Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. El este Cel Care le-a desăvârşit pe toate şi din această aşteptare a Lui s-au născut toate.

Chintesenţa luptei noastre stă în îndemnul Bisericii care se face auzit la toate slujbele: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, iar împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Hristosului nostru, să ne învrednicim mai adevărat a fi părtaşi şi Sfântă Învierea Lui.

Amin!

Sursa: Omilie la Duminica a V-a a Postului Mare (a Sfintei Maria Egipteanca), 10 aprilie 2011, Catedrala mitropolitană a Sfântului Nicolae din Alexandroúpolis, sursa preluare





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi