Sari la continut

Iisus Hristos
Numai daca am fost incercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a insetat si nu mananca cu placere cel ce n-a flamanzit;de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a priveghiat indelung si nu simte bucuria cel ce mai intai nu s-a intristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice,daca nu vom dispretul pe cele vremelnice. (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre credinta,necredinta

credinta necredinta

31 postari la acest topic

#21 | pid:6907 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
OMILIA A XV-a Despre credinţă a Sfantului Vasile cel Mare

I

Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca pînă la măsura vredniciei Lui, iar cuvîntul, la rîndul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvîntul este mai prejos şi decît mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?

Dorinţa de a slăvi pe Dumnezeu este însămînţată în chip firesc în toţi cei înzestraţi cu darul vorbirii; dar toţi sînt la fel de neputincioşi a vorbi după vrednicie despre Dumnezeu. în rîvna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; dar nimeni nu-i aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atît de mult, încît să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cît va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atît mai mult va simţi neputinţa lui. Aceasta â simţit-o Avraam; aceasta a simţit-o Moisi. Cînd au putut sa vadă pe Dumnezeu, atît cît e cu putinţă unui om să-L vadă, mai ales atunci s-au socotit pe ei înşişi o nimica. Avraam s-a numit pămînt şi cenuşă[1], iar Moisi a spus că este slab la glas şi zăbavnic la limbă[2], că vedea slăbiciunea limbii lui, care nu putea sluji măreţiei celor gîndite de mintea sa.

Totuşi, pentru că urechile voastre s-au deschis acum pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri, adeverind cuvîntul Eclesiastului, că «nu se satuiă urechea de a auzi» [3], este de neapărată trebuinţă să grăiască după putere. Voi vorbi, dar, despre Dumnezeu nu atît cît este şi ce este Dumnezeu, ci cît ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atîta cit putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul. cuprins între pămînt şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa, iar în tot cuvîntuil nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvîntătoare, nu o vor putea ajunge decît în mică parte, necum s-o egaleze întru totul.

Iar tu, dacă vrei să vorbeşti sau să auzi ceva despre Dumnezeu, părăseşte trupul, părăseşte simţurile trupeşti, lasă pămîntul, lasă marea, lasă în urma ta văzduhul, nu mai ţine seama de anotimpuri şi de buna întocmire a vremurilor şi nici de podoabele pămîntului, înalţă-te mai presus de regiunile văzduhului, treci dincolo de stele, de minunăţia lor, dincolo de frumoasa lor podoabă, dincolo de măreţia lor, de folosul oferit de ele întregului univers, dincolo de buna lor rînduială, dincolo de strălucirea lor, dincolo de poziţia lor, de mişcarea lor, de raportul în care se găsesc unele cu altele şi de depărtarea unora de altele. După ce ai străbătut cu mintea întreg universul, după ce ai depăşit cerul şi ai ajuns mai presus de el, priveşte cu mintea numai frumuseţile cele de acolo, oştirile cereşti, corurile îngerilor, dregătoriile arhanghelilor, slava domniilor, locurile întîi-stătătoare ale tronurilor, priveşte puterile, începătoriile, stăpînirile[4]. După ce ai străbătut întreg universul, după ce te-ai urcat cu gîndul mai presus de toată zidirea şi ţi-ai înălţat mintea dincolo de toate acestea, contemplă firea dumnezeiască, identică cu sine însăşi, nestrămutată, neschimbată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpărţită, lumină neapropiată[5], putere nespusă, măreţie fără de hotar, slavă cu orbitoare strălucire, bunătate dorită, frumuseţe nemeşteşugită, care copleşeşte sufletul inundat de ea, dar cu neputinţă de arătat după vrednicie prin cuvînt.

II

Acolo este Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh, firea necreată, vrednicia de stăpîn, bunătatea firească. Tatăl, principiul tuturora, cauza existenţei existenţelor, rădăcina a tot ce este viu. Din El a ieşit izvorul vieţii, înţelepciunea, puterea, chipul întru totul asemenea nevăzutului Dumnezeu [6], Fiul născut din Tatăl, Cuvîntul cel viu, Care este Dumnezeu şi este la Dumnezeu[7] şi nu adus la existenţă ; existînd mai înainte de toţi vecii şi nu dobîndit în urmă ; Fiu, nu posesiune; Făcător, nu făptură ;Ziditor, nu zidire; este tot ceea ce este Tatăl. Am spus : Fiu şi Tată. Păstrează-mi aceste însuşiri! Rămînînd, deci, Fiu prin modul existenţei, este totuşi tot ce este Tatăl, potrivit cuvintelor Domnului, Care spune : «Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt» [8]. Un portret, într-adevăr, trebuie să aibă toate cîte se găsesc în originalul său. «Am văzut, spune evanghelistul, slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl» [9], adică minunile făcute de El nu i-au fost date prin dar şi prin har, ci Fiul are vrednicia Dumnezeirii părinteşti pe temeiul comuniunii de fire. A primi este caracteristic celui creat; a avea prin fire este propriu celui născut. Ca Fiu are în chip firesc cele pe care le are Tatăl; ca Unic-Născut, le are pe toate adunate în El însuşi, fără să le împartă cu altul. Din această numire de Fiu am fost învăţaţi că El participă la firea Tatălui. N-a fost creat la porunca Tatălui, ci străluceşte nedespărţit din fiinţa Tatălui, unit din veşnicie cu Tatăl, egal în bunătate, egal în putere, părtaş slavei. Ce este El altceva decît pecete şi chip, care arată în El Însuşi în întregime pe Tatăl ?

Iar toate textele care-ţi vorbesc de firea Lui trupească, cu care a lucrat mîntuirea oamenilor, pe care ne-a arătat-o prin venirea Lui în trup, în care El spune că a fost trimis [l0], că nu poate să facă de la El nimic [11] că a primit poruncă [l2], şi altele asemenea, să nu-ţi dea pricini să micşorezi Dumnezeirea Unuia-Născut. Pogorămîntul Fiului la slăbiciunea firii tale omeneşti nu-ţi dă dreptul să micşorezi vrednicia Celui puternic, ci înţelege firea Lui aşa cum se cuvine unui Dumnezeu, iar cuvintele pline de smerenie, spuse despre El, interpretează-le avînd în vedere întruparea Sa pentru mîntuirea oamenilor. Dacă aş vrea să vorbesc acum cu de-amănuntul de lucrul acesta, aş putea aduce, uitînd de mine însumi, o mulţime nesfîrşită de dovezi.

III

Dar să ne întoarcem la subiectul nostru !

Mintea, care a reuşit să se curăţească de patimile cele materiale, care a putut să părăsească toată zidirea înţelegătoare şi, ca un peşte, să iasă din adinc şi să înoate la suprafaţa apei, ajunge în regiunea curată a creaţiei şi vede pe Duhul cel Sfînt acolo unde este Fiul şi unde este Tatăl, în unire cu Ei într-o singură fiinţă şi într-o singură fire, avînd pe toate : bunătatea, dreptatea, sfinţenia, viaţa. Scriptura spune : «Duhul Tău cel bun» [13]; şi iarăşi: «Duh drept» [14] ; şi iarăşi: «Duhul cel Sfînt»[15]; iar apostolul spune : «Legea Duhului vieţii» [16]. Nici una din aceste însuşiri nu este dobîndită în urmă şi nici adăugată mai tîrziu, ci, după cum căldura este nedespărţită de foc şi strălucirea de lumină, tot aşa este nedespărţită şi de Duhul: sfinţirea, viaţa, bunătatea şi dreptatea. Aşadar Duhul este acolo - acolo în fericita Fire - nu numărat ca o multiplicitate, ci contemplat în Treime ; propovăduit ca o unitate, nu înţeles ca o ceată. Că după cum Tatăl este unul şi Fiul este unul, tot aşa unul este şi Sfîntul Duh. Duhurile slujitoare, însă, sînt mulţimi nenumărate în fiecare ceată îngerească. Nu căuta, deci, în creaţie pe Duhul Sfînt, Care este mai presus de creaţie! Nu pogorî pe Cel Care sfinţeşte în rîndul celor sfinţiţi! Duhul Sfînt umple pe îngeri, umple pe arhangheli, sfinţeşte pe puteri, însufleţeşte totul. Duhul Sfînt se împarte în toaită creaţia, este împărtăşit în chip diferit de fiecare din cele create, dar cu toate acestea Duhul nu este micşorat de cei care participă la Bl. Dă tuturor harul Lui; nu se termină, deşi este împărţit celor care participă la El, iar cei care îl primesc sînt plini de Duhul, iar Duhul Sfînt ramine neîmpuţinat. După cum soarele nu este micşorat întru nimica de cei care participă ia lumina şi căldura sa, deşi iluminează corpurile şi este împărţit în felurite chipuri de corpuri, tot aşa şi Duhul rămîne nemicşorat şi neîmpărţit, cu toate că dă tuturora harul Său. Luminează pe toţi pentru a înţelege pe Dumnezeu, insuflă pe profeţi, în-ţelepţeşte pe legiuitori, sfinţeşte pe preoţi, întăreşte pe împăraţi, desă-vîrşeşte pe drepţi, umple de cinste pe cei curaţi sufleteşte şi trupeşte, dă harurile tămăduirilor, învie pe morţi, dezleagă pe cei legaţi, înfiază pe cei străini. Acestea le lucrează prin naşterea de sus [17]. Dacă ia un vameş, care crede, îl face evanghelist[18]; dacă se pogoară peste un pescar, face din el un teolog [19]; dacă găseşte un prigonitor, care se pocăieşte, îl face apostol al neamurilor, predicator al credinţei, vas al alegerii[20]. Prin Duhul Sfînt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogăţesc, oamenii simpli la cuvînt sînt mai înţelepţi decît înţelepţii. Pavel era slab, dar, prin venirea Duhului, ştergarele trupului lui vindecau pe cei care le primeau[21]. Şi Petru avea un trup plin de slăbiciune, dar, prin harul Duhului, care sălăşluia în el, umbra făcută de trupul lui alunga bolile celor suferinzi [22]. Săraci erau Petru şi Ioan, că nu aveau nici argint, nici aur[23], dar dăruiau sănătate, mai de preţ decît mult aur; ologul primise aur de la mulţi, dar continua să cerşească ; de la Petru a primit harul şi a încetat cu cerşitul, a sărit ca o căprioară, lăudînd pe Dumnezeu [24]. Ioan nu cunoştea înţelepciunea lumii, dar rostea, cu puterea Duhului, cuvinte cu care nu se poate compara nici o înţelepciune.

Sfîntul Duh este în cer şi umple pămîntul; este de faţă pretutindenea şi nu-i mărginit de nimic. In fiecare locuieşte în întregime şi este în întregime cu Dumnezeu. Nu administrează darurile ca un slujitor, ci împarte harurile ca un stăpîn. «Impărţeşte, spune apostolul, în deosebi fiecăruia, după cum voieşte»[25]. Este trimis ca administrator al harurilor, dar lucrează cu propria Lui putere.

Să ne rugăm ca Duhul să locuiască în sufletele noastre şi să nu ne părăsească nici o clipă, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

(sursa: Scrieri partea I - Sfantul Vasile cel Mare, colectia Parinti si scriitori bisericesti)

___________________
1. Fac., 18, 27.
2. Ieş., 4, 10.
3. Ecl., 1, 8.
4. Col., 1, 16 ; Efes., 1, 21.
5. I Tim., 6, 16.
6. Col., 1, 15.
7. Ioan, 1, 2.
8. Ioan, 16, 15.
9. Ioan, 1, 14.
10. Ioan, 3, 17.
11. Ioan, 5, 30.
12. Ioan, 10, 18.
13. Ps., 142, 12.
14. Ps., 50, 11.
15. Ps., 50, 12.
16. Rom., 8, 2.
17. Ioan, 3, 3.
18. Matei, 9, 9.
19. Matei, 4, 19.
20. Fapte, 9, 15.
21. Fapte, 19, 12.
22. Fapte, 5, 15—16.
23. Fapte, 3, 6.
24. Fapte, 3, 1—8.
25. I Cor., 12, 11.

#22 | pid:6940 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre credinţa în Dumnezeu cea adevărată(OMILIA A XLVIII-A a Sfantul Macarie Egipteanul )

1. Domnul, voind să-şi conducă ucenicii spre o credinţă perfectă, a zis în Evanghelie : «Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce este nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept» (Luca 16, 10). Dar în ce constă (acel) puţin şi în ce constă (acel) mult ? (Acel) puţin se referă la promisiunile referitoare la acest veac, la (bunurile) pe care Domnul a promis să le dea celor ce cred în El, ca de exemplu : hrana, îmbrăcămintea, sănătatea, odihna trupului şi celelalte. El a poruncit să nu ne îngrijim deloc de toate acestea, ci să sperăm cu încredere că El, Domnul, va purta grijă de cei care aleargă către El. (Acel) mult se referă la duhurile veşnice şi nestrieăcioase, pe care El a făgăduit să le dea celor ce cred în El, celor care se îngrijesc neîncetat de ele şi le cer Lui. Într-adevăr, El a poruncit : «Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33). Astfel, fiecare este încercat — dacă crede (sau nu în cuvîntul lui) Dumnezeu — prin aceste lucruri puţine şi trecătoare ; El a promis că le va da (şi pe acestea), însă, se cade ca noi să nu purtăm grijă de ele, ci să ne gîndim doar la lucrurile cele veşnice.

2. Este vădit lucru că cineva are credinţă în lucrurile cele nestri-căcioase şi caută cu adevărat bunurile veşnice, cînd are o credinţă sănătoasă despre lucrurile cele văzute. Se cuvine, deci, ca fiecare dintre cei ce ascultă de Cuvîntul adevărului, să se examineze pe sine şi să judece — sau să se lase cercetat şi judecat de oamenii duhovniceşti — (ca să ştie) în ce fel crede si în ce fel împlineşte Cuvîntul lui Dumnezeu ; (să vadă) dacă (crede) conform Cuvîntului Său, sau dacă nu cumva are o părută credinţă şi îndreptare, dacă nu cumva, doar socoaţe că crede. Fiecare să se cerceteze dacă este credincios în cele puţine, adică faţă de cele trecătoare. Cum (să se examineze) ? Ascultă ! Nu spui tu, că crezi, că te vei învrednici (să moşteneşti) împărăţia cerurilor, că te vei naşte de sus şi vei deveni fiu al lui Dumnezeu, că vei fi împreună un ostenitor al lui Hristos, că vei împărăţi cu El în veci, că te vei desfăta (în vederea) luminii celei de negrăit, în veci nenumăraţi şi nesfîrşiţi, ca şi Dumnezeu ? De bună seamă, vei zice : da ; doar pentru aceasta am părăsit lumea şi m-am afierosit Domnului.

3. Examinează-te, (zic şi vezi), de nu cumva te încătuşează încă grijile pămînteşti, ca de exemplu marea preocupare pentru hrana şi îmbrăcămintea trupului şi celelalte îndeletniciri ; — ca şi cînd tu ar trebui să te îngrijeşti de ele şi să ţi le procuri singur — atunci cînd El ţi-a poruncit să nu te preocupe grija de acestea. Pentru că, dacă tu crezi că vei primi bunurile cele-netrecătoare, care rămîn în veac, cu cît mai mult trebuie să crezi că Domnul îţi va dărui bunurile cele pămînteşti şi trecătoare, pe care le dă şi oamenilor nelegiuiţi, animalelor sălbatice şi păsărilor? De altfel a şi poruncit să nu ne preocupăm de acestea, zicînd : «Nu vă îngrijiţi ce veţi mînca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, pentru că pe toate acestea le caută neamurile» (Matei 6, 31—32). Dacă tu încă te îngrijeşti de aceste lucruri, şi nu te încrezi în întregime în Cuvîntul Său, (să ştii că) încă nu crezi că vei dobîndi bunurile cele veşnice, care sînt împărăţia cerurilor, (să ştii) că ţi se pare să crezi (în Cuvîntul lui Dumnezeu), atunci cînd nu crezi că vei primi (lucrurile) mici şi trecătoare.

El a mai zis : «Oare nu este sufletul mai valoros decît hrana şi trupul decît haina?» (Matei 6, 25). (Te întreb): Crezi tu, oare, că sufletul tău a fost vindecat de Hristos de rănile cele veşnice şi de nevindecat, de rănile patimilor necinstei ? De altfel, pentru aceasta a şi venit Domnul, singurul doctor adevărat, pentru ca să vindece sufletele celor credincioşi de patimile cele incurabile şi să le curăţească de murdăria leprei răutăţii.

4. Îmi vei răspunde : «De bună seamă că cred. Aceasta mă ţine şi întru aceasta îmi pun nădejdea». Cunoaşte-te, deci, şi examinează-te : nu cumva suferinţele tale trupeşti te duc la doctorii cei pămînteşti, ca şi cînid Hristos — în Care ai crezut — n-ar putea să te vindece ? Vezi cum te amăgeşti singur, socotind că crezi, dar nu crezi precum trebuie, cu adevărat. Pentru că, de ai crede că ranele cele veşnice şi nevindecabile ale sufletului nemuritor şi bolile sale cauzate de viciu sînt vindecate de Hristos, tu ai crede că El poate să vindece şi relele şi bolile trecătoare ale trupului, şi numai către El ai alerga, trecînd cu vederea leacurile şi îngrijirea doctorilor. Dat fiindcă acela care a făcut sufletul a făcut şi trupul, Cel ce vindecă (sufletul) cel nemuritor, acela poate să vindece şi trupul, bolile şi suferinţele cele vremelnice.

5. De bună seamă că îmi vei spune acestea : «Dumnezeu ne-a dat, pentru a ne îngriji trupul, ierburile pămîntului şi doctoriile ; a prevăzut îngrijirile doctorilor de bolile trupului, şi a dispus ca acest (trup), care este făcut din pămînt, să poată fi vindecat cu diferite produse ale pămîntului». Şi eu sînt de acord că aşa stau lucrurile. însă, în aminte şi cunoaşte în ce fel şi cui au fost date aceste (mijloace) şi pentru cine le-a rînduit Dumnezeu în marea şi nesfîrşita lui dragoste de oameni. (Au fost date) atunci cînd omul a călcat porunca pe care o primise, cînd a devenit obiect al mîniei, cînd a fost aruncat, din desfătarea paradisului în această lume, ca într-o captivitate şi necinste, sau ca într-o muncă silnică, cînd a căzut sub stăpînirea întunericului şi a rătăcit din cauza patimilor, atunci cînd a fost supus patimilor şi bolilor cărnii el, cel care mai înainte era nepătimitor şi scutit de boli. Or, este clar că toţi cei născuţi din el sînt supuşi aceloraşi patimi.

6. Deci, Dumnezeu a rînduit (toate) acestea «pentru cei slabi şi necredincioşi, pentru că, Bun fiind, n-a voit să nimicească în întregime neamul cel păcătos al oamenilor. El a dat oamenilor din această lume şi celor din afară leacuri pentru îngrijirea, vindecarea şi reconfortarea trupului şi a permis celor ce nu pot să se încreadă întru totul în Dumnezeu, să se folosească de ele. Tu, însă, cel ce duci viaţă solitară, cel care te-ai apropiat de Hristos, care vrei să fii fiu al lui Dumnezeu şi să te naşti de sus, de la Duhul, cel care ai primit promisiuni mai mari şi mai înalte decît omul cel dintîi — ce nu era supus patimilor — acea bunăvoinţă (manifestată) în venirea Domnului, tu care deveniseşi un străin în această lume, tu trebuie să dobîndeşti o credinţă, un mod de a gîndi şi de a trăi, noi şi străine de toţi oamenii lumii acesteia.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, în veci. Amin.


(sursa Sfantul Macarie Egipteanul - Scrieri)

#23 | pid:6949 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre credinţa cea statornică şi despre milostenie - PR.CLEOPA ILIE(predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii)

#24 | pid:7028 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Marele dar al credinței - Sfântul Chiril al Ierusalimului

În viața aceasta de pe pământ, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să fie aflat credincios (cf. I Cor. 4, 2). Însă a găsi pe cineva credincios în cuvânt și în fapte este foarte greu (cf. Pilde 20, 6). Desigur, nu spun acest lucru doar ca să-ți arăți conștiința, pentru că nu se cuvine să dai seama vreunui om de cele făcute (Cf. Pilde 20, 6), ci ca să-ți dovedești credința curată în Dumnezeu, Care «mântuiește pe cei drepți la inimă» (Ps. 7, 10) și care «cunoaște gândurile oamenilor» (Ps. 93, 11). Este mare lucru să întâlnești un om credincios, căci acesta este mai bogat și decât cel mai bogat om de pe pământ. Celui credincios poți să-i încredințezi toate bogățiile lumii (Pilde 17, 6), căci acesta s-a lepădat de toate și pe toate le-a defăimat. Cei care strâng multe averi și bogății, au sufletul sărac. Și cu cât adună mai multe bogății, cu atât mai obsedați sunt să dobândească și acele puține lucruri care le lipsesc. Însă în cazul omului credincios se petrece următorul paradox: în săracia sa, el se simte bogat, întrucât, mulțumindu-se numai cu cele de trebuință, adică cu hrana și îmbrăcămintea, acesta a defăimat orice dorință de a se îmbogăți (Cf. I Tim. 6, 8).

Credința însă nu reprezintă numai o trăsătură a creștinilor. Există multe lucruri care se petrec în lume și care, deși sunt înfăptuite de anumiți oameni care nu aparțin Bisericii, totuși au un miez de credință în ele. Principiile care stau la baza căsniciei, fondate pe temelia credinței, îi ajută pe cei doi tineri – care până în momentul Nunții erau necunoscuți și străini unul față de celălalt – să trăiască în armonie. Și astfel, deși nu aveau nici o legătură trupească sau vreun bun material în comun, prin încrederea reciprocă pe care le-o conferă Taina Nunții, devin părtași acelorași bunătăți. De asemenea, credința stă și la baza agriculturii, căci cel care nu crede că va aduna roadele sale nu poate răbda nici truda necesară cultivării lor. Pe credință se bazează și sufletul celor care călătoresc pe mare, căci, având încredere într-o bucată mică de lemn, aleg instabilitatea valurilor în schimbul siguranței uscatului. Își pun nădejdea în credință, pe care o consideră o siguranță mai mare decât cea mai sigură ancoră. Așadar cele mai multe fapte umane sunt zidite pe temelia credinței. Desigur, acest lucru nu se întâmplă numai în cazul nostru, al creștinilor, ci și în cazul celorlalți oameni. Chiar dacă nu acceptă Sfânta Scriptură, ci numai unele învățături proprii, acest lucru îl fac în baza credinței.

La credința adevărată ne cheamă și Apostolul citit astăzi, arătându-ne drumul și modul în care putem fi bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel spune că «fără credință, nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu» (Evrei 11, 6). Pentru că cine va fi gata să împlinească poruncile lui Dumnezeu dacă nu este sigur că Dumnezeu îi va răsplăti rodul credinței sale? Și cum își vor păstra tinerele fecioria sau cum vor deveni înțelepți tinerii dacă nu sunt siguri că puritatea lor va fi răsplătită cu «cununa cea neveștejită» (I Petru 5, 4)? Credința este ochiul care luminează conștiința și sporește cumpătarea omului. Iată ce spune proorocul Isaia: «dacă nu crdeți, veți fi zdrobiți» (Isaia 7, 9). Referitor la proorocul David, Sfânta Scriptură ne relatează că «prin credință [...] a astupat gurile leilor» (Evrei 11, 33), precum și că a ieșit din groapă fără să pățească nimic (Cf. Daniel 6, 23), tocmai pentru că și-a pus nădejdea în Domnul.

Există pe lumea asta ceva mai înfricoșător și mai rău decât diavolul? Împotriva acestuia avem o armă foarte puternică – credința (I Petru 5, 9), care reprezintă un adevărat scut netrupesc care ne apără de acest vrăjmaș invizibil. Diavolul atacă cu diferite săgeți viclene și înșelătoare pe cei care nu trăiesc în trezvie (Ps. 10, 2). Împotriva acestui vrăjmaș invizibil, avem pavăza credinței, așa cum spune Sfântul apostol Pavel: «în toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului» (Efes. 6, 16). De multe ori diavolul ne ispitește cu plăceri și pofte viclene. Trebuie însă să fim întrarmați cu pavăza credinței, care păzește mintea neîntunecată și înăbușă gândurile și pornirile păcătoase, apărându-ne astfel de săgețile vicleanului.

Am vorbit mult despre credință, dar chiar de-am vorbi o zi întregă despre acest subiect, tot nu ne-ar ajunge timpul să terminăm discuția. Pentru moment însă să ne oprim asupra exemplului lui Avraam din Vechiul Testament, căci prin credință suntem copiii săi (Cf. Rom. 4, 11; Gal. 3, 7). Acesta nu s-a îndreptat numai prin faptele sale (Iacov 2, 21), ci și prin credință (Cf. Fac. 15, 6; Rom. 4, 3; Iacov 2, 23). Însă nu a fost numit prietenul lui Dumnezeu decât numai după ce a crezut în El. Căci fiecare faptă o făcea din credință. Din credință și-a părăsit patria, țara, casa, părinții (Evrei 11, 8-10). Deci, după cum acesta s-a îndreptat prin credință, așa și noi să credem ca să ne îndreptăm. Știm că nu putea face copii, pentru că ajunsese la o vârstă înaintată, iar femeia lui era și ea bătrână și amândoi erau nemângâiați întrucât nu aveau copii. Dumnezeu însă îi făgăduiește că va avea copii. Iar el a crezut în această făgăduință (Rom. 4, 19), cu toate că trupul său era slăbit și îmbătrânit. Nu și-a concentrat deci atenția asupra trupului său neputincios, ci a luat aminte la puterea Celui ce i-a făgăduit acest lucru, considerând demn de încredere pe Cel care i-a dat o veste atât de bună (Evrei 11, 11). Și astfel, din două trupuri ca și moarte (Evrei 11, 12), s-a născut un prunc într-un mod cu totul minunat. Mai apoi, când a primit porunca să-l aducă drept jertfă, cu toate că auzise făgăduința că «cei din Isaac se vor chema urmașii tăi» (Fac. 21, 12), dă ascultare acelei porunci, pregătindu-se să-l jetfească lui Dumnezeu pe unicul său fiu (cf. Fac. 22, 2). Avea așadar vie nădejdea că Dumnezeu putea să-l învieze din morți (Evrei 11, 19). Deci după ce l-a pus pe lemne și l-a legat, era gata să-l înjunghie după porunca primită de la Dumnezeu. Însă datorită bunătății Acestuia, și-a primit înapoi fiul viu, pentru că i s-a arătat un miel pe care trebuia să-l jertfească în locul fiului său (Fac. 22, 9-13). Întrucât s-a arătat credincios în toate aceste încercări, a primit pecetea dreptății prin tăierea împrejur. Iar, înainte de aceasta, credința sa a fost pecetluită printr-o nouă făgăduință făcută de Dumnezeu cum că va deveni părintele multor popoare (Fac. 17, 5).

Să vedem în continuare cum a devenit Avraam tatăl unei întregi mulțimi de popoare. Desigur, cu toții mărturisim că este părintele iudeilor datorită înrudirii după trup. Dacă însă ne concentrăm atenția și ne consolidăm gândul asupra înrudirii după trup, atunci vom fi nevoiți să spunem că făgăduința lui Dumnezeu este falsă. Pentru că, din acest punct de vedere, Avraam nu poate fi considerat părintele nostru al tuturor. Ci ceea ce ne face pe toți copiii săi este înrudirea pe baza credinței în Dumnezeu (Rom. 4, 12). Însă în ce fel se petrece acest lucru? Oamenii nu cred că poate cineva să învieze din morți, la fel cum nu cred că cineva ajuns la o vârstă extrem de înaintată mai poate naște fii. Noi însă credem în Hristos, Care a predicat, a fost răstignit și apoi a înviat. Prin această credință, devenim fii ai lui Avraam. Și crezând, primim și noi, ca și el, pecetea duhovnicească. Prin botez, suntem tăiați împrejur prin harul și puterea Sfântului Duh, nu după trup, ci după inimă, după cum ne îndeamnă proorocul Ieremia: «tăiați-vă împrejur pentru Domnul și lepădați învârtoșarea inimii voastre» (Ieremia 4, 4) și ne învață apostolul Pavel «în El (Hristos) ați și fost tăiați împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână [...]. Îngropați fiind împreună cu El prin Botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu» (Col. 2, 11-12).

Dacă ținem această credință, nu vom fi osândiți, ci ne vom îmbodobi cu multe virtuți. Pentru că atât de mare putere are credința, încât oferă omului chiar și posibilitatea de a merge pe apă. Petru era și el un om ca și noi, având trup și sânge și hrănindu-se cu aceeași mâncare pe care o avem și noi. Când Iisus i-a adresat chemarea «vino la Mine», întrucât a crezut, a început să meargă pe mare (Mat. 14, 29). Credința sa era îi oferea mai multă siguranță decât i-ar fi oferit un dig, ușurându-i astfel greutatea corpului. Cât timp a avut credință, a mers cu statornicie pe apă. Însă, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde (cf. Mat. 14, 30), fiindcă, pe măsură ce își pierdea credința, cu atât mai mult se afunda în mare. Cunoscându-i sufletul, Iisus, vindecătorul patimilor noastre, l-a dojenit astfel: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Mat. 14, 31). Și astfel, luând putere de la Hristos, Care îl ținea de mâna dreaptă, și crezând din nou, a făcut același traseu, pășind din nou pe ape. Acest eveniment, adică pășirea din nou pe mare, este mărturisit în mod indirect în Evanghelie, care relatează că s-au suit din nou în corabie (Mat. 14, 32). Nu se specifică deci că Petru a urcat în corabie după ce a înotat înapoi, ci lasă să se înțeleagă faptul că traseul pe care l-a făcut pășind pe valuri spre Iisus, l-a refăcut mergând din nou pe mare, alături de Acesta.

Credința are atâta putere, încât nu se mântuiește numai cel care crede, ci și mulți alții în jurul său. Paraliticul din Capernaum nu era el însuși credincios, ci credincioși erau cei care l-au introdus înăuntru prin acoperișul casei. Spun că nu era credincios, fiindcă, împreună cu trupul, și sufletul său era bolnav. Și, ca să nu credeți că îl acuz eu degeaba, acest lucru este mărturisit în Evanghelie: «și Iisus, văzând credința lor» (nu a celui bolnav), «a zis slăbănogului: [...] scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta» (Mat. 9, 2; 9, 6).

Să vă ofer și alt exemplu al faptului că prin credința unora se mântuiesc și alții. Este vorba despre surorile lui Lazăr. Întrucât trecuseră trei zile de la moartea lui Lazăr, trupul său a început să se descompună. Cum putea cineva care era mort de atâtea zile să creadă și să se roage Mântuitorului pentru sine? Însă ceea ce nu putea să facă cel mort, au făcut surorile sale pentru el. Venind deci Iisus, Maria, sora lui Lazăr, a căzut la picioarele Sale (Ioan 11, 32). Iar când Acesta a întrebat unde l-au îngropat, ea a răspuns: «Doamne, deja miroase, că este a patra zi». Însă Domnul i-a zis: «Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» (Ioan 11, 39-40). Este ca și cum i-ar fi spus: tu să ai credința pe care n-o poate avea fratele tău! Atât de puternică era credința surorilor, încât l-au readus la viață pe Lazăr, cel care murise de trei zile. Să ne gândim și la următorul lucru: dacă unii oameni, care și-au arătat credința în locul altora, au putut să învieze morți, tu, crezând cu sinceritate pentru tine însuți, nu vei avea de câștigat cu mult mai mult? Chiar și dacă ești necredincios sau puțin credincios, Domnul, în multa Sa iubire de oameni, îți va primi pocăința. E de ajuns să spui cu recunoștință și sinceritate: «Cred, Doamne. Ajută necredinței mele» (Marcu 9, 24). Dacă consideri că ești credincios, să ai convingerea că nu ai ajuns încă la măsura credinței desăvârșite și să te rogi Domnului dimpreună cu ucenicii «sporește-ne credința» (Luca 17, 5). Deci dacă ai deja o parte din credință, cealaltă parte o vei primi de la Dânsul.

Credința are un singur nume, care însă sugerează două lucruri sau două feluri de credință: primul este de natură dogmatică și arată consimțământul sufletului față de o anumită învățătură sau adevăr. Acel fel de credință este de folos sufletului, așa cum subliniază Însuși Mântuitorul Hristos: «cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni» (Ioan 5, 24) și «cel ce crede în El (Fiul) nu este judecat» (Ioan 3, 18), ci «s-a mutat din moarte la viață» (Ioan 5, 24). O, cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Mulți drepți s-au nevoit timp de mulți ani ca să placă lui Dumnezeu. Iar ceea ce au dobândit ei în atâția ani, Domnul ne oferă într-o clipită. Deci, dacă vei crede că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii și că «Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui» (Rom. 10, 9) și îți va fi dăruit Raiul de către Cel care i-a deschis și tâlharului ușile Raiului (Luca 23, 42). Să nu cumva să nu crezi aceasta. Pentru cel care l-a mântuit pe tâlhar într-o clipită, în locul sacru de pe Golgota, te va mântui și pe tine dacă vei crede în El.

Al doilea fel de credință este cel pe care l-am putea numi credință lucrătoare. Este vorba despre credința care provine din trăire și din harul lui Dumnezeu. «Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă întru același Duh credință, iar altuia darurile vindecărilor, întru același Duh» (I Cor. 12, 8-9). Așadar această credință, care ni se oferă prin Harul Sfântului Duh, nu are legătură numai cu dogma, ci este cea care lucrează acele lucruri minunate care depășesc posibilitățile omului: «dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta» (Mat. 17, 20). Când cineva spune ceva și crede că acel lucru se va întâmpla, fără vreo urmă de îndoială, atunci va primi Harul care va îndeplini acel ceva. Aceasta este credința echivalentă grăuntelui de muștar. Fiindcă, după cum sămânța de muștar, deși este mică ca dimensiune, are înăuntrul său multă putere și, când este cultivată ocupă o suprafață foarte mică de pământ, dar când crește capătă crengi lungi, putând adăposti în frunzișul său mulțimi de păsări (cf. Mat. 13, 32), tot așa și credința pentru suflet: dacă este puternică, este capabilă de multe lucruri. Credința, întărită și luminată permanent de Harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a întrezări – dinainte de a se sfârși lumea aceasta – cele viitoare și răsplata făgăduită nouă de către Dumnezeu. Să avem deci credința necesară în Dumnezeu, căci astfel vom primi de la El credința lucrătoare, care depășește orice putere omenească.

Trebuie așadar să dobândim credința curată și adevărată, pe care ne-o învață Biserica și care este consolidată cu adevărurile autentice ale Sfintei Scripturi. Întrucât însă nu toți pot cerceta Sfintele Scripturi – deoarece unii nu știu să citească, iar alții sunt prea încărcați cu grijile lumești și nu studiază Scriptura – am decis să facem un rezumat al întregii învățături dogmatice, ca să nu se piardă suflete din cauza neștiinței. Acest rezumat să-l învățați pe de rost și să-l rostiți cu multă luare aminte, scriindu-l nu pe hârtie, ci în memoria și în inimile voastre. Și să aveți grijă ca nu cumva să audă vreun Catehumen ceea ce vă predau vouă acum. Să vă hrăniți cu această credință în fiecare clipă a vieții voastre și să nu acceptați niciodată altă credință în afară de aceasta, chiar și dacă noi înșine vă vom propovădui altă credință contrară celei pe care v-o predăm acum; chiar dacă diavolul se va transforma în înger de lumină (II Cor. 11, 14) și va încerca să vă amăgească. Pentru că dacă noi sau vreun înger din cer vă va propovădui o altă evanghelie, diferită de cea pe care ați primit-o, «să fie anatema» (Gal. 1, 8-9). Când vei auzi un singur cuvânt, să-ți aduci aminte întreaga credință, însă să cercetezi îndată Sfânta Scriptură ca să afli învățătura completă care reiese din cuvântul respectiv. Pentru că adevărurile de credință nu au fost formulate din dorință și cugetare omenească, ci au fost culese din Sfintele Scripturi, alcătuind astfel învățătura de Credință. Și, după cum sămânța mică de muștar cuprinde în sine dinamismul întregii plante, în toată dezvoltarea ei, tot astfel acest Simbol de Credință prezintă în puține cuvinte întreaga cunoștință a credinței, care este cuprinsă în Vechiul și Noul Testament. Luați deci aminte, fraților, și țineți predaniile (II Tes. 2, 15), pe care le-ați primit și scrieți-le adânc în inimile voastre (cf. Pilde 7, 3).

Țineți-le cu evlavie și trezvie, ca să nu le vatăme vrăjmașul cel viclean în sufletele unora dintre voi. Fiți cu luare aminte ca nu cumva vreun eretic să schimbe ceva din cele care v-am predat. Căci predarea credinței se aseamănă cu depunerea de bani în bancă (cf. Luca 19, 23). Dumnezeu ne va cere socoteală pentru toate acestea. «Îți poruncesc», zice Sfântul apostol Pavel, «înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viață, și înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în fața lui Ponțiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzești porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin» (cf. I Tim. 6, 13-16).

Sursa: Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, ed. Etoimasia, Sf. Mănăstire Sf. Ioan Botezătorul din Karéa, Cateheza V, pp. 108-118.,preluare

#25 | pid:7281 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
Iudeii s-au maniat pe Domnul pentru mustrare si au luat pietre ''ca sa arunce asupra Lui''. Dar Domnul, ''trecand prin mijlocul lor, S-a dus''. Domnului nu I-au facut nimic, dar pe ei insisi s-au pierdut, fiindca urmarea necredintei lor a fost infricosata osanda a Domnului: ''Iata, se lasa casa voastra pustie'', si inca: ''Sa mergem de aici''. Si s-a mutat Domnul in alt loc, alegandu-si alte popoare ca salas, in locul lui Israel cel iubit. Iata ca si acum, oameni de nimic, in amagirea de sine a mintii lor trufase, care nu incape adevarul lui Hristos, iau pietre impotriva Domnului si arunca in El. Pe El nu-L vatama, fiindca El este, oricum, Domnul, iar adevarul Lui e adevar nestramutat, dar aceia se pierd. Domnul trece pe langa ei, lasandu-i in voia cugetarii desarte care-i si rasuceste, cum rasuceste viforul slabele firisoare de praf. Dar atunci cand un popor intreg se lasa atras de filozofari mincinoase, el e lasat, asemenea iudeilor, in voia soartei sale. intelegeti, neamuri, si va plecati Domnului!(Sf.Teofan Zavoratul)

Acest post a fost editat de Luca.O: 04 June 2013 - 07:18 AM


#26 | pid:7419 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre Mijloacele de intarire a credintei - SFANTUL VASILE AL KINESMEI

#27 | pid:7525 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Cum sa ne purtam cu necredinciosii ce nu-L marturisesc pe Domnul? La fel cum S-a purtat Domnul cu satul care nu La primit. Ravna tinereasca, dovedind multa infierbantare, ar fi vrut sa pogoare foc din cer asupra lor; Domnul insa o infraneaza: ''Nu stiti fiii carui duh sunteti...'' Domnul Mantuitorul, in a Carui primire sta insasi mantuirea, nu le-a facut nimic celor care nu L-au primit; insa trecand pe langa ei, i-a lasat in voia lor. Asa se cuvine si acum: necredinciosii sa mearga in calea lor, iar credinciosii asijderea. Este Dumnezeu, Care va pune toate in randuiala la vremea potrivita. Pentru necredinciosi trebuie sa ne para rau si sa ne rugam; trebuie sa dorim ca ei sa cunoasca adevarul si sa cautam prilejuri potrivite pentru a le strecura acest adevar; iar daca vor grai impotriva credintei, sa le raspundem cu dragoste, dar si cu hotarare, surpand parerile lor - nu e nevoie de mai mult. (Sf.Teofan Zavoratul)

#28 | pid:7553 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre credinta,necredinta - Sf.Teofan Zavoratul

Dupa coborarea de pe muntele Schimbarii la Fata, Domnul il vindeca pe tanarul indracit. Tamaduirii i-a premers o mustrare pentru necredinta, pe care a infatisat-o ca fiind pricina pentru care indracitul nu putuse fi vindecat de catre ucenici. De a cui necredinta era vorba, a tatalui care-1 adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu stim; vedem insa ca necredinta inchide usa milostivului acoperamant si ajutor al lui Dumnezeu, in vreme ce credinta o deschide. Domnul i-a si zis tatalui: ''vei primi dupa credinta ta''. Credinta nu este numai treaba cugetarii si mintii, ci imbratiseaza intreaga fiinta a omului. Ea cuprinde indatoririle pe care si le iau unul fata de celalalt credinciosul si Cel in care acesta crede, chiar daca ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazema cu totul pe cel in care crede si nu se asteapta ca el sa nu-i implineasca vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neindoit, vine la el ca la un parinte, ca la vistieria sa, incredintat ca nu se va intoarce cu mana goala. Aceasta credinta il indupleca si fara cuvinte pe cel in care crede. Asa stau lucrurile intre oameni; dar puterea credintei se vadeste in toata marimea ei atunci cand aceasta este indreptata catre Domnul Cel Atotputernic, Atoatestiutor si Care voieste sa ne daruiasca toate bunatatile; si cel ce crede cu adevarat nu este niciodata inselat in asteptarile sale. Daca nu avem vreun lucru si cerandu- 1, nu il primim, inseamna ca nu avem credinta trebuincioasa. Mai inainte de toate trebuie sa cautam si sa instapanim in inima noastra credinta deplina in Domnul: s-o cautam si s-o cerem de la El, fiindca nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci cand i s-a cerut credinta, tatal tanarului a raspuns: ''Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!''. Atunci, el avea credinta slaba, se clatina si se ruga sa i se intareasca credinta. Dar cine se poate lauda cu credinta desavarsita, si cine, ca atare, nu are nevoie sa se roage: ''Cred, Doamne, ajuta necredintei mele''? Daca credinta noastra ar avea putere, gandurile noastre ar fi curate, simtirile, sfinte, si faptele, placute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi asa cum tatal ia aminte la fiii sai; si orice am dori - si in credinta n-am putea cere decat cele placute lui Dumnezeu - am primi negresit si fara intarziere.



#29 | pid:7826 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox

Despre credinciosie si marturisire - Sfantul Vasile al Kineşmei

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu - (Capitolul 14, versetele 43-52)]

n vechile icoane si fresce bisericesti ale infricosatoa­rei Judecati, in iad este infatisat pe locul cel mai de frunte Iuda. El sade pe genunchii satanei, tinand in maini nenoro­cita punga cu cei treizeci de arginti, iar stapanul taramului de dedesubt il imbratiseaza cu drag, strangandu-l la piept. Acesta este cel mai iubit copil al sau, alesul sau, si de-abia in planul al doilea sunt infatisati toti pacatosii ceilalti, trasi de lantul fatal al pacatului. Intelesul compozitiei e limpede: Iuda este cea mai dezgustatoare odrasla a iadului, si pacatul lui este cel mai cumplit din toate cate le gasim in istoria fara­delegilor omenesti: in fata lui palesc toate viciile si caderile, tot raul savarsit de catre alti oameni.

De ce constiinta ortodoxa osandeste cu atata asprime caderea lui?

Bineinteles, in primul rand pentru ca din pricina tradarii lui a suferit Domnul nostru, Mantuitorul nostru, Rascum­paratorul nostru. Iuda si-a ridicat calcaiul (v. In 13, 18) impotriva Celui caruia Ii datoram nemarginita dragoste pentru marea nevointa pe care a indurat-o pentru mantuirea noastra – insa pe langa asta, in insasi psihologia lui Iuda si in insusi mijlocul prin care a savarsit pacatul este ceva care ii da un caracter negrait de respingator.

Incapacitatea de a-si insusi si de a pretui inalta invatatu­ra a lui Iisus Hristos, incapacitatea de a se ridica la inaltimea noilor conceptii si de a renunta laconceptia grosolan-hrapareata asupra religieialcatuieste, fara indoiala, o trasatura ura­ta, dar poate cea mai scuzabila dintre trasaturile de caracter ale lui Iuda care s-au dat in vileag prin fapta lui. Bineinteles, el s-a alipit de ucenicii Mantuitorului atras de puterea tai­nica a minunilor Lui si de gloria de care Domnul Se bucura la inceput in ochii gloatei. Fara indoiala, se astepta ca aceas­ta glorie sa creasca, stapanirea Lui asupra oamenilor sa sporeasca si sa atinga cea mai inalta treapta, cand invatatorul avea sa devina rege puternic al iudeilor si, poate, sa cucereas­ca toate popoarele. Iuda credea ca in imparatia Lui va ocu­pa un loc de frunte, poate ceva de genul unui ministru de finante, lucru care trebuia sa-i starneasca imaginatia. In loc de asta, el aude propovaduirea de neinteles despre „impara­tia nu din aceasta lume“, aude chemarea de a lua crucea sara­ciei si patimirilor de bunavoie si de a merge pe calea stramta si plina de necazuri. Iuda a fost uimit si dezamagit, dar prin grosolania si meschinaria conceptiilor sale religioase cu greu se distingea de compatriotii sai. Masele evreimii erau inca putin dezvoltate duhovniceste, patrunse de nazuinte mate­rialiste, si religia era adeseori apreciata ca o chestiune de pro­fit si de calcul pamantesc. A-L iubi pe Dumnezeu numai ca Dumnezeu, numai fiindca El este Binele Suprem, Dreptatea Suprema si Frumusetea Suprema – de asta erau in stare doar putini. Amintiti-va pribegia de patruzeci de ani a poporului evreu prin pustie, cartirea lui continua impotriva lui Dum­nezeu din pricina greutatilor si lipsurilor din cale, pretentiile lui capricioase, si va deveni limpede faptul ca in Dumnezeu ei vedeau mai intai de toate o putere capabila sa le aranjeze bunastarea pamanteasca, sa-i aduca in pamantul fagaduintei si sa le asigure toate cele necesare.Indata ce nadejdea aceas­ta a inceput sa se clatine, au fost gata sa se lepede de Dum­nezeul parintilor lor si sa se intoarca la cazanele cu carne ale Egiptului si la zeii egiptenilor. Iuda, pur si simplu, nu era mai presus de nivelul evreului obisnuit, si asta ne revolta cu atat mai putin cu cat nici ceilalti ucenici nu erau cu totii, intot­deauna, straini de aceasta cupiditate pamanteasca.

Mai revoltatoare e nerecunostinta ucenicului tradator – dar totusi, din punctul de vedere al lui Iuda, el nu era dator Invatatorului sau cu nici un fel de recunostinta. Pentru ce sa-I fie recunoscator? Nu primise lucrurile pe care le voia, la care visa, spre care nazuia. Se considera amagit, si suma de nimic in schimbul careia cazuse de acord sa-L vanda pe Mantuitorul nu arata oare ca in acest caz nu era manat nu atat de lacomie, cat de ciuda pentru nadejdile inselate ?

Cel mai revoltator lucru in faradelegea lui Iuda, cu care nu se poate impaca deloc constiinta omeneasca, este insa fatarnicia sa, josnicia si falsitatea sufletului sau. A purta masca devotamentului si iubirii si totodata a pregati cu per­fidie tradarea, a cadea la intelegere cu arhiereii asupra pre­tului sangelui invatatorului tau si dupa aceea a avea obraz­nicia de a ramane, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in cercul restrans al ucenicilor Lui celor mai apropiati, a lua parte impreuna cu ei la convorbirea intima si prieteneasca a ultimei cine, cand sufletul Dumnezeiescului Invatator era intristat pana la moarte si cauta fara sa vrea iubire si compa­siune, sa primeasca din mainile Lui painea franta, chezasia dragostei si increderii, sa intrebe impreuna cu ei, cu o figura nevinovata, nedumerita: “Cine Te va vinde? Nu cumva eu sunt, Doamne?“ Cu greu ne putem inchipui ceva mai rau, mai scarbavnic decat aceasta fatarnicie. Nu degeaba pana si Domnul, Cel totdeauna bland, totdeauna linistit, S-a tulbu­rat cu duhul (In 13,21).

Aceasta fatarnicie si falsitate a sufletului lui Iuda atinge treapta cea mai inalta in ultimul moment, cand Il da deja pe Mantuitorul pe mana ostasilor si a slugilor arhieresti.

Le daduse semn, zicand: „Pe care-L voi saruta, Acela este. Prindeti-L si duceti-L cu paza”. Şi venind indata si apropiindu-se de El, a zis Lui: „Invatatorule!” si L-a sarutat, iar ei au pus mana pe El si L-au prins (44-46).

Sarutul lui Iuda!… Aceasta expresie a devenit un simbol pentru cele mai josnice si marsave manifestari ale fatarnici­ei omenesti. Fara indoiala, Iuda stia ca Il da pe Invatatorul sau la moarte, fiindca nimic altceva nu era de asteptat de la arhiereii razbunatori – si stiind aceasta, el, prefacandu-se ca are tandretea unui ucenic devotat si iubitor, ca si cum s-ar fi bucurat de o intalnire neasteptata, spune: „Invatatorule!” si-L saruta. S-ar fi parut ca nu mai poate insela pe nimeni, deoarece era clar pentru toata lumea ca el conduce ceata inarmata pentru a-L prinde pe Domnul. Rolul lui de trada­tor este absolut limpede, si totusi nemaipomenita lui obraz­nicie este atat de mare, incat continua si acum sa faca pe uce­nicul iubitor si nevinovat. Il saruta pe Mantuitorul dupa ce cu cateva minute mai devreme ceruse: Prindeti-L si duceti-L cu paza,adica „paziti-L bine, sa nu fuga”.

Tocmai aceasta obraznicie a fatarniciei lui Iuda este cea mai revoltatoare, deoarece devine limpede ca in acest suflet negru nu e nici urma de constiinta a faptului ca face rau.Daca ceva il nelinisteste in acel moment, il nelinisteste doar teama ca tradarea lui se va da in vileag ucenicilor Domnu­lui si ca acestia il vor razbuna. Zadarnici temeri! Il asteapta mult mai cumplita judecata a Celui cu neputinta de inselat.

Ce-i drept, fatarnicia pare a sta in caracterul poporului evreu din vremurile de decadere, si multe dintre faptele ero­ilor lor nationali poarta pecetea sireteniei si perfidiei. Iata, de exemplu, ce povestesc cartile Regilor despre o fapta a lui Ioab, capetenia ostilor lui David: atunci cand Şeba i-a facut pe israeliti sa se rupa de rege, David si-a trimis slujitorii sa-i urmareasca, iar Amasa era banuit ca a trecut de partea lui Şeba.

Şi au iesit… oamenii lui Ioab, cheretienii si peletienii si toti oamenii buni de lupta din Ierusalim, sa urmareasca pe Şeba, fiul lui Bicri; dar pe cand erau ei aproape de piatra cea mare, de langa Ghibeon, s-a intalnit cu ei Amasa. Ioab era imbracat cu hainele sale ostasesti si incins cu sabia care atarna la sold in teaca ei, in care intra si iesea foarte usor. „Esti sana­tos, frate?” – a zis Ioab catre Amasa. Apoi a apucat Ioab pe Amasa cu mana de barba, ca sa-l sarute. Amasa insa nu s-a ferit de sabia care era in mana lui Ioab si acesta l-a lovit cu ea in pantece si i-a varsat maruntaiele jos si nu i-a mai dat alta lovitura. Şi Amasa a murit (II Regi 20, 7-10).

Ceva asemanator se povesteste in cartea Judecatorilor despre fapta lui Aod, care l-a omorat pe Eglon, regele Moabului, caruia israelitii ii slujeau de optsprezece ani (v. Jud. 3, 12-30).

In cazurile acestea vedem perfidie si fatarnicie, insa aco­lo sunt justificate de binele poporului. Iuda nu are aceasta indreptatire: el isi tradeaza nu un dusman, ci Invatatorul, Ce se purtase intotdeauna fata de el cu profunda grija si dragos­te, fara sa faca vreo deosebire intre el si ceilalti ucenici, Care ii daduse, la fel ca acestora, darul si puterea facerii de minuni si il chemase intotdeauna numai la bine, la lumina si la dreptate.

Iata de ce ne revolta tradarea lui Iuda; iata de ce fapta lui este numita in cantarile bisericesti „cutit uns cu miere” si iata de ce in iconografia crestina el e plasat in iad, pe genunchii satanei, care este el insusi „mincinos si tatal minciunii” si cu care, prin urmare, se inrudesc cel mai mult sufletele mincinoase.

Da, ne revoltam, si faradelegea lui Iuda ni se pare fara precedent, dar daca ne uitam mai bine, in lumea numita crestina nu sunt rare exemplele de asemenea tradare ba fatisa, ba pe ascuns, ba hotarat dusmanoasa, ba fatarnic disimulata.

Iata-l in fata noastra pe scriitorul francez Renan, cu cartea lui care a facut valva: Viata lui Iisus Hristos. El pare a-L simpatiza pe Hristos si Ii face portretul in culori blande, care pot parea uneori chiar calde, dar ce face din Evanghelia Lui! In locul unei carti pline de maretie cutremuratoare si de putere duhovniceasca avem o pastorala dulceaga, vulgara, care nu numai ca nu-i in stare sa-l renasca pe om, ci este buna doar ca sa indulceasca siesta burghezilor bogati.Nu degeaba aceasta carte este numita „evanghelia burghezilor”. Renan Il prezinta in ea pe Hristos ca pe un visator naiv, ca pe un idealist simpatic, care in simplitatea sufletului sau de galileean si-a inchipuit ca poate mantui omenirea. Parca si-ar bate cu condescendenta eroul pe umar si, prezentandu-l cititorului roaga sa fie tratat cu bunatate si dragoste si… sa i se scuze exa­gerarile. Despre Dumnezeirea Mantuitorului, despre minunile Lui, despre marea nevointa a rascumpararii omenirii… nici vorba!Oare acesta nu este „sarut al lui Iuda”?! El Ii spu­ne: „Invatatorule!” Il saruta si… Il da pe mana necredintei si ateismului contemporan.

Iata-l pe Lev Tolstoi, Renanul nostru, care vorbeste tot timpul despre Dumnezeu, de parca ar crede profund in El, dar totodata in locul adevaratei Evanghelii ii baga cititoru­lui pe gat propria sa evanghelie, grosolana, meschina si minicinoasa. Cat de mult aminteste si aceasta de „sarutul lui Iuda“!

Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?!

Veti intreba: „Cum?“ De fiecare data cand, purtand numele de crestin, procedam necrestineste, de fiecare data cand, inchinandu-ne pe dinafara inaintea lui Hristos si cinstindu-L pe dinafara, le dam necredinciosilor, prin purtarea noastra nevrednica, prilej sa ne arate cu degetul si sa spuna: „Ia uitati-va la crestini! Mai rau decat paganii si decat ateii! Ce i-a invatat Hristos? Religia lor e curata fatarnicie”, savarsim, strict vorbind, pacatul lui Iuda, pacatul tradarii – poate ca nu intr-o forma atat de clar dusmanoasa, dar vadind, fara indoiala, aceeasi fatarnicie si falsitate launtrica a sufletului. Il dam pe Hristos necredinciosilor spre ocara.

O veche istorisire crestina spune ca era un oarecare paca­tos care zi de zi, ducandu-se la indeletnicirile sale pacatoase, se oprea mai intai in fata icoanei Maicii Domnului si citea acatistul:„Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara!” – dar iata ca odata, in vremea citirii acatistului, a vazut cu groaza ca pe mainile si picioarele Pruncului s-au deschis rani adanci, cas­cate, si ca din ele curge sange. Cutremurat si ingrozit, a stri­gat: „Maica lui Dumnezeu, cine a facut asta?” – la care a auzit un glas lin, plin de repros adanc: „Tu si pacatosii ca tine!”

Nu seamana acest pacatos cu Iuda, care prin sarutare L-a tradat pe Mantuitorul, sau cu ostasii care-I spuneau: „Bucura-te, imparatul iudeilor!” si-L bateau cu trestia peste cap? Şi nu semanam noi insine cu el atunci cand dupa rugaciune mergem sa facem pacate, uitand si de poruncile lui Dumne­zeu, si de entuziasmele traite la rugaciune? Mai bine nu am fi si stiut deloc de Dumnezeu si nu ne-am fi rugat, caci

sluga ace­ea care a stiut voia stapanului si nu s-a pregatit, nici n-a facut dupa voia lui, va fi batuta mult, pe cand cea care n-a stiut, dar a facut lucruri vrednice de bataie, va fi batuta putin (Lc. 12, 47-48).

Greu e pacatul fatarniciei si necredinciosiei, si totodata mult prea in firea omului cazut! Nu degeaba Biseri­ca Ortodoxa pune in gura crestinilor ce se apropie de supre­ma Taina a unirii cu Hristos, de Taina Sfintei Impartasanii, cuvintele pline de constiinta amara a propriei neputinte si duplicitati, si ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa dea sinceritate si integritate credintei si iubirii noastre:

“…nici sarutare Iti voi da ca Iuda, ci ca talharul marturisindu-ma, strig Ţie: pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta!”

Tradarea lui Iuda poate fi numita necredinciosie activa. De asta sunt in stare doar oamenii foarte stricati si cuprinsi, pe deasupra, de o anumita patima: lacomia, setea de putere, iubirea de cinstiri etc. Acestia vin la Dumnezeu cu scopuri egoiste, luand religia drept mijloc de aranjare a propriei bunastari pamantesti. Nedobandind ceea ce voiau si inselandu-se in socotelile lor, se rup de religie plini de ciuda si devin cei mai inversunati dusmani ai ei. Iata de ce, purcezand la slujirea lui Hristos, trebuie sa ne verificam pe noi insine cat mai des, pentru a vedea daca nu legam cumva aceasta sluji­re de urmarirea egoista a bunastarii pamantesti, si cu aceas­ta plaga a sufletului trebuie sa ne luptam din rasputeri, altfel dezamagirea si apostazia – daca nu chiar tradarea nemijloci­ta – care este legata de ea sunt aproape inevitabile.

In afara de aceasta necredinciosie, pe care am numit-o activa, exista si necredinciosia pasiva.

Lasandu-L, au fugit toti (50).

In loc sa-si apere Invatatorul si, daca era nevoie, sa moara impreuna cu El, asa cum fagaduisera cu atat de putin timp in urma (v. Mc. 14, 31), toti ucenicii, de frica, s-au imprastiat care incotro. Domnul a ramas singur in puterea ostasilor si a slugilor arhieresti.

Oare ucenicii erau nepasatori fata de soarta Mantuitoru­lui? Bineinteles ca nu, insa iubirea lor fata de El nu era inca atat de tare incat sa reziste in fata fricii de arest si moarte. Pe langa asta, in conditiile acelea a-L apara pe Invatator era aproa­pe cu neputinta. Slabi, speriati, neinarmati (in afara de doua sabii), ce puteau ei sa faca impotriva unui detasament de ostasi inarmati? Iata de ce Domnul nici nu-i condamna prea aspru atunci cand ii previne asupra acestei tradari:

Va veti risipi fieca­re la ale sale, si pe Mine Ma veti lasa singur (In 16,32).

Oamenii refuza foarte des sa apere adevarul religios si dreptatea lui Dumnezeu – nu pentru ca nu pot, ci pentru ca sunt absolut indiferenti fata de Dumnezeu si fata de religie, si in acest caz nu mai au nici un fel de indreptatire.

Ştiu fapte­le tale, spune Domnul, ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Asa, fiindca esti caldicel - nici fierbinte, nici rece - am sa te vars din gura Mea(Apoc. 3, 15-16).

Noi purtam numele de crestini, insa adeseori privim cu nepasare cum in jurul nostru triumfa raul, sufera nevinovatia asupri­ta, sunt calcate in picioare poruncile credintei, este aprin­sa ura intre oameni si vrajmasia impotriva lui Dumnezeu, si ramanem spectatori impasibili, fara sa facem absolut nimic pentru a opri raul. Uitam ca raspundem inaintea lui Dumnezeu nu doar pentru noi insine, ci si pentru pacatele fratilor nostri, caci impreuna cu ei alcatuim trupul unic al Bisericii lui Hristos si pacatul unuia dintre noi se intinde inevitabil asupra intregii Biserici, molipsindu-i pe altii si expunandu-i pedepsei impreuna cu cei care au pacatuit.

Daca un madu­lar sufera, spune Apostolul, toate madularele sufera impreu­na; si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna. Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fieca­re in parte (I Cor. 12,26-27).

In cartea lui Iisus Navi, in istoria cuceririi Canaanului de catre evrei, este povestit urmatorul caz: un oarecare Ahan, din semintia lui Iuda, a savarsit o faradelege grea inaintea Domnului, insusindu-si o haina frumoasa, doua sute de sicli de argint si un drug de aur din prada luata de la dusmani, in pofida oprelistii nemijlocite puse de Dumnezeu – si mania lui Dumnezeu s-a aprins asupra fiilor lui Israel. Domnul S-a departat de ei, si pentru prima data au suferit o infrangere in Canaan. Atunci cand Iisus Navi a strigat catre Dumne­zeu rugandu-se, Domnul a zis catre Iisus:

„Scoala, pentru ce ai cazut cu fata la pamant? A pacatuit poporul si a calcat lega­mantul Meu pe care l-am incheiat cu el; au furat din lucrurile date spre nimicire, au mintit si le-au pus printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel n-au putut sta impotriva vrajmasilor lor si au fugit inapoi, caci au cazut sub blestem si nu voi mai fi cu voi de nu veti ridica blestemul dintre voi” (Iis. Nav. 7, 10-12).

Atunci cand, dupa aceea, Iisus Navi l-a gasit pe vinovat, i-a zis:

Pentru ca tu ai adus asupra noastra tulburare, sa aduca si Domnul necaz asupra ta in ziua aceasta! (Iis. Nav. 7, 25).

Şi israelitii l-au luat pe Ahan, impreuna cu fiii si cu fiicele lui, si i-au omorat pe toti batandu-i cu pietre, si i-au ars cu foc, si au ridicat peste ei un morman de pietre.

Dupa aceasta s-a potolit mania Domnului (Iis. Nav. 7, 26).

Asadar, pentru pacatul unui singur evreu a fost pedepsit intregul Israel. Ca atare, evreii au privit intotdeauna incalca­rea poruncilor dumnezeiesti nu ca pe un pacat personal, ci ca pe o crima impotriva intregii lor societati. Astfel se si explica severitatea Legii lui Moise,care a hotarat pedeapsa cu moar­tea pentru aproape orice incalcare a poruncilor lui Dum­nezeu, precum si ravna cu care israelitii credinciosi Legii se straduiau sa nimiceasca pacatul din mijlocul poporului, fara sa dea inapoi nici macar de la masuri extreme. Atunci cand in timpul calatoriei evreilor prin pustie

unul dintre fiii lui Israel a venit si a adus intre fratii sai o madianita, in ochii lui Moise si in ochii intregii obsti a fiilor lui Israel, cand plangeau ei la usa cortului adunarii, atunci Finees, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, vazand aceasta, s-a sculat din mijlocul obstii si, luand in mana lancea sa, a intrat dupa israelit in salas si i-a strapuns pe amandoi, pe israelit si pe femeie, in pantece… Şi a grait Domnul cu Moise si a zis: „Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abatut mania Mea de la fiii lui Israel, ravnind intre ei pentru Mine, si n-am mai pierdut pe fiii lui Israel in mania Mea” (Num. 25, 6-8, 10-11).

Chiar si atunci cand evreii nu erau in stare sa curme paca­tul, nu ramaneau spectatori indiferenti, ci recurgeau la ultimul, dar poate cel mai puternic mijloc – la rugaciune. In epoca Macabeilor, unul dintre demnitarii pagani, un oare­care Eliodor, a vrut sa intre in Templul din Ierusalim spre a lua banii pastrati acolo pentru vaduve si saraci. Aceasta ar fi fost o mare profanare a Templului, insa evreii nu erau in sta­re sa-l opreasca.

Atunci s-a facut mare zarva in toata cetatea. Preotii, imbracati cu vesmintele cele sfintite, cazand inaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru pune­rile acestea, ca sa pazeasca intregi banii celor care ii incredintasera acolo, si oricine vedea fata arhiereului nu putea sa nu se mahneasca adanc in inima lui, ca vederea lui si schimbarea fetei arata necazul cel dinauntru al sufletului lui, ca se revar­sase peste omul acela oarecare temere si groaza a trupului, din care cei care vedeau cunosteau durerea din inima lui. Iar altii din case alergau cu gramada spre rugaciunea obsteasca, ca sa nu ajunga locul cel sfant spre defaimare, si femeile, incinse pe sub sani cu saci de pocainta, umpleau caile, iar fecioarele, care erau inchise in casa, unele alergau la porti, unele la ziduri si altele se plecau pe ferestre, si toate cu mainile ridicate spre cer se rugau. Şi era jalnica privire, cum cadea multimea ameste­cata si, in necaz mare fiind arhiereul, astepta ce avea sa fie. Acestia dar se rugau Atotputernicului Dumnezeu, ca bogatiile incredintate intregi si cu toata siguranta, sa se pazeasca pentru cei care le-au incredintat, iar Eliodor vrand sa indeplineasca porunca, fiind cu ostasii la vistierie, Domnul parintilor si Stapanul a toata puterea a facut o minunata aratare, incat toti cei ce indraznisera sa vina, spaimantandu-se de puterea lui Dum­nezeu, au lesinat si s-au infricosat (II Mac. 3,14-24).

Asadar, la evreii vechi-testamentari nu exista acea indi­ferenta religioasa sinecredinciosie pasiva care sunt rusinea crestinilor contemporani. In general, ei erau totdeauna devotati religiei si credinciosi traditiilor parintesti. Aceas­ta s-a aratat mai ales in vremurile de prigoana, cand ei isi dadeau viata fara sovaiala aparand cele sfinte, si nici un fel de torturi nu-i puteau face sa tradeze legile parintesti si sa cal­ce credinta fata de religie. Iata o uimitoare istorisire din ace­easi carte a Macabeilor despre suferintele unei mame si celor sapte fii ai ei, care au fost omorati in chinuri de catre regele pagan Antioh fiindca n-au vrut sa treaca la obiceiurile eline si sa tradeze legile date de Dumnezeu poporului Sau:

Intamplatu-s-a si cu sapte frati, pe care, impreuna cu maica lor prinzandu-i, i-a silit regele, cu biciul si cu vine batandu-i, sa manance carnuri de porc, care nu le era sloboda man­ca. Iar unul dintre ei, care a grait mai intai, asa a zis: „Ce vrei sa intrebi si sa stii de la noi? Pentru ca mai bucurosi suntem a muri, decat a calca legile parintesti” Iar regele, umplandu-se de manie, a poruncit sa infierbante tigai si caldari, si dupa ce s-au infierbantat acelea, indata a poruncit sa taie limba celui care a grait intai, apoi sa-i jupoaie pielea de pe cap si sa-i taie maini­le si picioarele, in fata celorlalti frati si a mamei lor. Şi dupa ce l-au ciopartit asa, a poruncit sa-l aduca la foc si sa-i friga de viu. Şi iesind foarte mare sfaraiala din tigaie, unii pe altii impreu­na cu mama lor se indemnau a muri vitejeste… Şi dupa ce s-a savarsit cel dintai intr-acest chip, a adus pe al doilea sa-l batjocoreasca si, jupuindu-i pielea capului cu parul, il intreba: „ Vrei sa mananci carne de porc inainte ca sa ti se cioparteasca toate madularele trupului?” Iar el, raspunzand in graiul parintilor sai, a zis: „Nu” Pentru aceea si acesta, ca si cel dintai, pe rand toate chinurile le-a suferit si, cand era sa moara, a zis: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoti pe noi dintr-aceasta viata, insa Impara­tul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarasi ne va invia cu inviere de viata vesnica” Şi dupa aceasta al treilea a fost batjocorit, si cerandu-i-se limba, indata a scos-o si maini­le cu indrazneala le-a intins si vitejeste a zis: „Din cer le-am dobandit acestea si pentru legile Lui nu tin seama de ele, pentru ca nadajduiesc ca de la El iarasi le voi dobandi”… Iar mama lor foarte minunata si vrednica de buna pomenire este, caci intr-o singura zi vazand pierindu-i sapte fii, cu bun suflet a rabdat, pentru nadejdile ce avea in Domnul, si pe fiecare din ei il man­gaia in graiul parintesc, plina fiind de vitejesc cuget si femeiasca gandire cu inima barbateasca desteptand-o, zicea catre ei: „Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o, ci Zidito­rul lumii, Care a zidit pe om de la nasterea lui, va va da ca un milostiv iarasi duh si viata, de vreme ce acum nu va este mila de voi, iubind legile Lui” (II Mac. 7, 1-5, 7-11, 20-23).

Tocmai aceasta credinciosie la vreme de incercari este deosebit de pretioasa in viata religioasa. Nu este greu sa ramai credincios si sa nu-L tradezi pe Domnul atunci cand viata curge neted si linistit si cand aceasta credinciosie nu e legata de lipsuri si patimiri, dar este greu sa rezisti atunci cand, pentru marele drept de a fi rob credincios al Dom­nului, trebuie sa platesti pretul cel greu al suferintelor. Toc­mai atunci se arata adevarata credinciosie si dragoste fata de Domnul a ucenicilor Lui sinceri, si tocmai acest duh al credinciosiei ii distinge pe toti oamenii mari duhovniceste ai Bisericii Ortodoxe.

Atunci cand imparateasa Eudoxia, intaratata de mustrari­le pe care i le facea in predicile saleSfantul Ioan Gura de Aur, cauta sa-l piarda, Sfantul, scriindu-i lui Ciprian, unul din­tre preotii sai,dadea marturie in cuvintele urmatoare despre credinciosia sa fata de slujirea arhipastoreasca si despre sta­tornicia sa in credinta:

„Daca imparateasa va porunci sa fiu taiat in doua cu ferastraul, sa ma taie in doua cu ferastra­ul: asa s-a intamplat si cu Isaia. Daca va voi sa fiu aruncat in mare, sa ma arunce: imi amintesc de Iona. Daca ma va arunca in cuptor incins, stiu pilda celor trei tineri din Babilon. Daca ma va da fiarelor salbatice spre sfasiere, si Dani­el a fost in groapa leilor. Va voi sa imi taie capul? Il voi avea tovaras pe Ioan. Ma va bate cu pietre? Voi gasi incuviintare la Ştefan. Va vrea sa-mi ia toate bunurile si averile? Sa imi ia tot: gol am iesit din pantecele maicii mele, gol voi pleca din aceasta lume. Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? … In toa­te acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Cel Care ne-a iubit (Rom. 8, 35,37)”.

De ce acesti oameni mari erau credinciosi cu atata neclin­tire lui Dumnezeu? Care este temeiul acestei credinciosii?

Secretul credinciosiei, al fidelitatii religioase, este credin­ta vie in Dumnezeu si dragostea pentru El. Multumita aceste credinte si acestei dragoste, pentru nevoitorii Bisericii lucrul cel mai important din viata lor era implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru ei toate celelalte erau pe planul al doilea, iar multe nu meritau deloc atentie. In viata lor exista o singura idee fundamentala, si nimeni nu-i putea abate de la ea. Pentru ea sacrificau tot. Aceasta idee a intregii lor vieti era slujirea lui Dumnezeu si slujirea dreptatii, mergand pana la deplina lepadare de sine. Omul era in asa masura patruns de gandul acestei slujiri, incat se aducea pe sine insusi ca ardere de tot duhovniceasca. In ultima instanta, fiecare crestin tre­buie sa ajunga la aceasta hotarare deplina de a se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu.

Nadejdea in marea rasplata din viitor, de dincolo de mor­mant, sprijina aceasta hotarare.

Un imparat pagan i-a cerut unui episcop crestin sa se lepe­de de credinta. „Nu pot!”, a sunat raspunsul. „De ce? Nu stii ca viata ta e in puterea mea? Un singur semn, si esti mort!” „Ştiu, a raspuns mucenicul, dar inchipuie-ti ca una din slu­gile tale credincioase a cazut in mana vrajmasilor tai, care s-au straduit sa-l faca sa te tradeze, insa el a ramas neclin­tit… Chinuri, batjocuri – nimic nu l-a putut frange, totul a fost zadarnic… Spune-mi, atunci cand el se va intoarce la tine batjocorit, chinuit si despuiat, nu-l vei rasplati cu cinste si slava pentru cele indurate si nu-i vei da cele mai bune haine?” „Ce vrei sa spui?” „Imparate, tu poti sa ma dezbraci de aceasta haina pamanteasca, adica sa ma lipsesti de viata, insa Domnul ma va imbraca intr-una noua, mai buna… El imi va da viata vesnica in slava nesfarsitei Sale Imparatii!”

Ei bine, aceasta nadejde intr-o rasplata cu care nimic nu se poate asemui a sprijinit in sfinti credinciosia fata de Dum­nezeu si neobisnuita, vitejeasca lor darzenie, al carei exem­plu il vedem lamucenicii Macabei.

Asadar, credinta, nadejdea si dragostea, iata temeiurile credinciosiei crestinesti – si aceasta credinciosie, la randul ei, e, daca vreti, barometrul lor, piatra lor de incercare. Despre omul necredincios, nestatornic, sovaitor, se poate spune fara a gresi ca in el nu este nici credinta, nici nadejde, nici dragoste adevarata, adica nu sunt virtutile crestine fundamentale, in lipsa carora nu poate fi vorba de mantuire.

De ce credinciosia este pretioasa in ochii lui Dumnezeu?

Domnul nu pretuieste atat faptele, cat dispozitia sufle­teasca a omului. Pana la urma urmei, important nu este atat ceea ce faci, cat ceea ce esti. Iar aceasta dispozitie sufleteas­ca se formeaza prin stradanii repetate, facute intr-o singura directie. Tocmai aceasta este credinciosia. Numai cu condi­tia credinciosiei poate lua nastere un caracter crestin auten­tic, cu nobletea si cu celelalte calitati elevate ale sale.

Asadar, sa tragem concluzii din cele spuse.

Credinciosia fata de Dumnezeu este o nevoie si o datorie pentru fiecare crestin, fiind conditie a mantuirii.

Fii credin­cios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii, spune Domnul (Apoc. 2, 10).

Aceasta credinciosie ne obliga sa ne marturi­sim cu vitejie credinta atunci cand imprejurarile o cer, sa nu ne lepadam de Dumnezeu, chiar daca asta ne-ar ameninta cu suferinte si cu moartea; sa ne aparam lucrurile sfinte din rasputeri, iar in cazurile extreme, cand nu suntem in stare sa facem asta, sa ne rugam fierbinte lui Dumnezeu sa ne ocro­teasca si sa ne ierte pacatele, care de obicei ne si fac nevrednici de ele, asa incat Domnul ni le ia.

Numai implinind cu sfintenie indatoririle acestea putem trage nadejde ca in ziua infricosatoarei Judecati a lui Dum­nezeu vom auzi hotararea cea milostiva:

Bine, sluga buna si credincioasa… intra intru bucuria dom­nului tau (Mt. 25,21).

Acest post a fost editat de Luca.O: 17 April 2014 - 06:12 AM


#30 | pid:7885 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1578 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre necredinciosi - Sf.Teofan Zavoratul
''Voi nu credeti, fiindca nu sunteti dintre oile Mele'', graieste Domnul catre iudeii ce nu crezusera in Dansul. ''Oile Mele asculta de glasul Meu, si le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine.'' Necredinciosii nu sunt din turma lui Hristos. Pe atunci, necrediniosi erau cei care nu intrasera in turma; acum, printre noi necredinciosi sunt toti cei care au cazut de la credinta ori s-au indepartat de turma lui Hristos. Domnul este Pastorul: toate oile Sale vin dupa El, urmand sfintei Sale invataturi si plinind sfintele Lui porunci. Pacatosii sunt oile slabe si bolnave, dar sunt, oricum, printre oile din turma; dar cei ce si-au pierdut credinta sunt cei care au ramas de tot in urma si au fost lepadati spre mancare fiarelor. Acestia sunt adevaratii ''inapoiati''. Ei nu fac parte din turma lui Hristos si glasul Lui nu il asculta; si El nu ii cunoaste - nu ii cunoaste fiindca ei nu dau de stire despre sine in nici un fel, asa cum a facut femeia cu scurgere de sange. Si la Judecata li se va spune: ''Nu va cunosc pe voi, plecati''.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi