Sari la continut

Iisus Hristos
Nu se cuvine ca sufletul rational si luptator sa se sperie si sa se infricoseze indata de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva sa fie batjocorit de draci, ca fricos. Caci tulburat de nalucirile lumesti sufletul iese din ogasa lui. Sa stim ca virtutile noastre sufletesti ni se fac inaintemergatoare ale bunurilor vesnice, iar pacatele de buna voie pricini ale muncilor (Sf.Antonie Cel Mare -- Filocalia vol.1)

Traficul site-ului nostru este monitorizat si promovat de:

Despre credinta,necredinta

credinta necredinta

30 postari la acest topic

#11 | pid:5158 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
''Ce folos, fratii mei, daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are? Oare aceasta credinta poate sa-1 mantuiasca?'' Drumul catre credinta este pocainta. Ce spun oamenii care se pocaiesc? ''Am pacatuit, n-am sa mai fac. Nu voi mai pacatui, deci voi trai potrivit poruncilor.'' Întrucat pocainta nu inceteaza o data cu primirea credintei, ci, impreunandu-se cu ea, ramane pana la sfarsit, reiese ca si hotararea aceasta - de a trai potrivit poruncilor - ramane in vigoare si dupa primirea credintei. De aceea, credinciosul, daca a venit la credinta pe calea cea dreapta - pe calea pocaintei, adica - este un ravnitor al plinirii poruncilor sau savarsitor al faptelor bune. Credinta ii da cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinta ii da si puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine, intr-acest chip, credinta ajuta faptelor, iar faptele fac credinta desavarsita: caci pana cand omul nu implineste lucrul in care a crezut, credinta nu este credinta adevarata. Credinta se vadeste numai in fapte, si nu numai se vadeste, ci se si intareste. Faptele lucreaza, la randul lor asupra credintei si o intaresc

#12 | pid:5766 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Teofan Zavoratul
Cine sunt cei care ''au infatisarea adevaratei credinte, insa tagaduiesc puterea ei''? Si cine sunt ceilalti, care ''pururea invata si niciodata nu pot sa ajunga la cunoasterea adevarului''? Primii sunt cei care tin toate randuielile din afara prin care se arata viata cucernica, dar nu au atata vointa incat si starile launtrice sa si le oranduiasca asa cum o cere adevarata cucernicie. Merg la biserica cu bucurie si stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc sa stea si cu mintea neabatuta inaintea lui Dumnezeu, ci cazand inaintea Lui cu evlavie si rugandu-se putintel, scapa fraiele mintii, iar aceasta zboara, inconjurand intreaga lume. Reiese ca in vreme ce la aratare ei sunt in biserica, dupa starea lor launtrica nu se afla acolo: le-a ramas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel cu ei si in toate celelalte privinte. Ceilalti sunt cei care, intrand pe taramul credintei, nu fac altceva decat sa-si puna intrebari: ce e asta, ce e cealalta, de ce asa, de ce pe dincolo - oameni care sufera de curiozitate desarta. Dupa adevar nu alearga, numai sa iscodeasca intruna; si gasind raspuns la o intrebare, nu adasta mult timp asupra lui, ci simt degraba nevoia de a cauta un alt raspuns. Si uite-asa se invart ziua si noaptea, iscodind si iar iscodind, fara a fi vreodata pe deplin multumiti cu cele aflate. Altii alearga dupa desfatari, iar ei umbla sa-si satisfaca curiozitatea.

#13 | pid:6410 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Fericitul Diadoch Episcopul Foticeii
Auzind despre simtirea mintii, nimenea sa nu crea­da ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. «Fiindca, acum umbla prin credinta si nu prin vedere», cum zice fericitul Pavel.Deci daca i se va arata vreunuia dintre,cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajma­sului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti.

Credinta fara fapta si fapta fara de credinta vor fi la fel de lepadate. Caci credinciosul trebuie sa-si arate credinta, aducand Domnului fapte. Pentru ca nici parintelui nostru Avraam nu i s-ar fi socotit credinta spre dreptate, daca nu ar fi adus pe fiul sau ca rod al ei.

Cel ce iubeste pe Dumnezeu acela crede totodata cu adevarat si savarseste faptele credintei cu evlavie. Iar cel ce crede numai si nu este intru dragoste, nu are nici credinta insasi, pe care socoteste ca o are. Caci crede cu o minte usuratica ce nu lucreaza sub greutatea plina de slava a dragostei. Drept aceea, credinta lucratoare prin dragoste este marele izvor al virtutilor.

Cand cercetam adancul credintei, se tulbura, dar cand il privim cu dispozitia simpla a inimii, se inseni­neaza. Caci adancul credintei, fiind apa uitarii relelor,nu rabda sa fie cercetat de cugetari iscoditoare. Sa plutim deci pe aceste ape cu simplitatea intelegerii, ca sa ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.


(Fericitul Diadoch Episcopul Foticeii ''Despre Viata Morala, Despre Cunostinta si Despre Dreapta Socoteala Duhovniceasca -- Filocalia vol.1)

Acest post a fost editat de Luca.O: 18 April 2012 - 06:56 PM


#14 | pid:6652 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre Credinta - Sfantul Luca al Crimeei

#15 | pid:6785 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre slabirea credintei si har - Sfantul Teofan Zavoratul

#16 | pid:6841 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre credinta si nadejde - Arhim. Simeon Kraiopoulos

Duhul autentic al Bisericii Ortodoxe
(Predica a fost ținută în Biserica Icoanei nefăcută de mână omenească Aheiropiita la priveghere, înainte săvârșindu-se Taina Sfântului Maslu)

Nu ştiu dacă Dumnezeu m-a luminat când m-am gândit să lăsăm problemele de care ne-am ocupat la aceste privegheri şi să ne ocupăm de un alt subiect. Socotesc că aşa ar trebui să fie.

Fraţilor, mă încredinţez în fiecare zi tot mai mult că toţi oamenii, toţi creştinii se află într-o nevoie, au o strâmtorare, o greutate, o constrângere. Toţi ar dori să ceară ceva de la Dumnezeu şi El să le împlinească. De exemplu, dacă doriţi, văd râvna şi durerea cu care venim să fim unşi cu untdelemnul de la Sfântul Maslu. Aceasta înseamnă că toţi aşteptăm o vindecare. Ceva ne necăjeşte, ne face să suferim, să pătimim şi vrem să ne vindecăm.

Socotesc că dacă Domnul ne-a încredinţat că va primi orice cerere a noastră, zicându-ne: „Cereţi ceea ce voiţi şi Eu vă voi da!“, toţi fără excepţie, am avea ceva să-L rugăm: unul s-ar ruga pentru sănătate, altul pentru necazul şi strâmtorarea lui, celălalt pentru un beteşug, o suferinţă, pentru ofurile pe care le are. Un altul s-ar ruga să-l vindece de neputinţele trupeşti dobândite în timp, altul pentru greşeli, pentru plăgile păcatului, căci aşteaptă de o viaţă să apară o minune în sufletul lui. Adică să simtă înlăuntrul lui învierea, viaţa cea nouă, să se întâmple această minune: Domnul să se sălăşluiască înlăuntrul lui. Am face nu doar cereri trupeşti, ci şi sufleteşti şi duhovniceşti.

Ia gândiţi-vă acum când se săvârşeşte taina Sfântului Maslu care are ca scop vindecarea de neputinţele trupului, dar şi de slăbiciunile sufletului, şi când venim toţi şi ne ungem cu ulei sfinţit, gândiţi-vă că imediat după toate acestea ne vindecăm! Fiecare dintre cei care vin, se vindecă de la primul până la ultimul, căci fiecare îşi cunoaşte durerea, suferinţa, boala lui, şi, iată, pleacă vindecat! Cugetaţi ce s-ar fi întâmplat dacă lucrurile stăteau astfel?! Şi după cum am spus, toţi să se vindece nu doar de bolile trupului, ci şi de slăbiciunile sufletului! Aşa cum aţi auzit, rugăciunile Sfântului Maslu pomenesc despre vindecarea slăbiciunilor sufleteşti şi trupeşti, precum şi despre iertarea păcatelor. Şi, dacă s-ar fi auzit că toţi cei care ne-am uns cu uleiul de la Maslul pe care-l săvârşim în fiecare miercuri ne-am fi vindecat, gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în miercurea următoare, câtă lume ar fi venit! Multă tare, şi toţi ca să ceară vindecarea lor. Unul ar fi vrut ca Dumnezeu să-i vindece suferinţa lui vădită, altul pe cea ascunsă, unul suferinţa trupului, iar altul suferinţa sufletului.

Aşadar, pe de o parte, toţi fără excepţie am avea să cerem ceva şi am voi foarte mult să ne vindece Dumnezeu. Pe de altă parte, oare credem toţi că Dumnezeul nostru este Atotputernic, Dumnezeul milostivirii, al iubirii şi al milei? Deci, cum stau lucrurile? În timp ce cerem vindecarea pentru orice neputinţă trupească sau sufletească şi în timp ce facem, zicem noi, ceea ce trebuie, adică mergem la Biserică unde se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu, care este pentru boli, dar ne şi rugăm, stăm la slujbă, ne mărturisim şi ne împărtăşim, în cele din urmă nu ne vindecăm.

Din nou voi spune: pe de o parte toţi avem neputinţe şi probleme, pe de altă parte Dumnezeu este iubitor de oameni, drept, atotputernic şi poate să ne dea ceea ce cerem. De asemenea, noi în dreptul nostru alergăm la Acesta, pe căile pe care El ni le-a arătat, pe cărările Lui, adică Biserică şi Sfinte Taine. Şi cu toate acestea, de cele mai multe ori, ca să nu zicem aproape întotdeauna, plecăm aşa cum am venit.

Ce se întâmplă fraţilor? Care este cauza? Ce face Dumnezeul nostru? Nu vede, nu aude, a încetat să fie iubitor de oameni, drept? Nu poate s-o facă? Unde este Dumnezeul nostru?

Am citit cu câteva zile în urmă o pericopă din Vechiul Testament despre înălţarea la cer a Profetului Ilie (IV Regi 2, 1-14). Când a venit ceasul să fie înălţat el a mers de la Ierihon la Râul Iordan, împreună cu Profetul Elisei, a lovit cu cojocul apele râului care s-au despărţit şi aşa au trecut pe malul celălalt. Atunci Porofetul Ilie a zis lui Elisei: „Cere-mi ce vrei să-ţi fac, înainte să mă înalţ la cer?” Acela i-a răspuns : „Dă-mi harul tău îndoit mie“. Profetul i-a spus că cererea lui este grea, dar l-a încredinţat că dacă îl va vedea înălţându-se la cer, aceasta se va întâmpla. Şi în timp ce mergeau, deodată a apărut o căruţă de foc, care l-a luat pe Profetul Ilie şi l-a înălţat la cer şi din înălţime i-a căzut cojocul. Atunci Elisei l-a luat şi voind să se întoarcă trebuia să treacă Râul Iordan înapoi. Deci, a lovit apele Iordanului ca să se despartă şi să treacă, aşa cum făcuse şi învăţătorul lui, Profetul Ilie, dar apele nu s-au despărţit. Şi s-a întrebat: „Unde este Dumnezeul lui Ilie?” Adică, el credea că se va întâmpla minunea, că trebuia să se întâmple, nu se putea să fie altfel, de aceea a grăit aşa. A lovit din nou, şi de această dată apele s-au despărţit şi a trecut ca şi cum ar fi fost uscat.

Unde este Dumnezeul nostru, fraţilor, Cel în care credem, Căruia îi slujim şi I ne închinăm, la ale Cărui Taine şi har alergăm şi a Cărui cale am apucat-o? Unde este Dumnezeu? Ne-a lăsat de izbelişte? Am rămas doar cu credinţa noastră, cu aşteptarea şi cu nădejdea?

Iubiţilor, Dumnezeu este şi continuă să fie Atotputernic, iubitor de oameni, drept, milostiv, continuă să ne iubească, să ne compătimească, să facă pogorăminte, să se aplece asupra noastră, să-l vadă pe fiecare dintre noi şi să sufere împreună cu fiecare din noi.

Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi. Oricâte nevoi am avea, oricât I-am cere ajutorul prin Biserică şi prin Taine, pentru ca El să ne răspundă trebuie să se încredinţeze de ceva. Şi să-mi îngăduiţi, fraţilor, să vă spun: când veniţi aici şi vă ungeţi cu ulei sfinţit, credeţi? Veniţi aici cu credinţa şi plecaţi cu credinţa că v-aţi apropiat de Dumnezeu, că El a venit lângă voi, că-L atingeţi, că vă atinge şi v-a dat ceea ce aţi cerut? Acest lucru este de mare importanţă.

Să spunem că la ceasul în care ţi-ai dat seama că durerea ta a încetat, adică boala ta şi orice rană s-a vindecat prin atingerea lui Dumnezeu, ai plecat convins că aşa s-a întâmplat. Dacă şi acum, când nu s-a întâmplat, tu crezi acest lucru, că Dumnezeu te-a atins în aşa fel, încât într-adevăr te-ai vindecat şi prin credinţa aceasta îţi convingi însăţi inima ta, asigurând-o că este adevărat, dacă în acest moment în care n-a avut loc vindecarea, tu simţi ca şi cum a fost, această credinţă valorează cu mult mai mult decât s-ar fi vindecat rana, neputinţa, boala ta.

Cel care vine în Biserică la Sfintele Taine, la slujbele Bisericii cu această credinţă şi pleacă cu ea, acesta primeşte mult mai mult sau dacă vreţi, săvârşeşte un lucru ce valorează mult mai mult decât vindecarea oricărei boli. Dumnezeu îl va întreba pe fiecare aşa: „Crezi în acest fel? Aceasta este credinţa pe care o doresc de la tine!” De acum înainte, Dumnezeu ştie cum va lucra cu noi. Cel care crede astfel, nu mai este chinuit de necazul său, nu-i mai pasă ce va fi, adică ce va face Dumnezeu pentru strâmtorarea lui.

Acesta este duhul Bisericii Ortodoxe, al creştinului ortodox, duhul creştin autentic. Pentru martiri, ceea ce era important, era să creadă în Hristos, să nu-L piardă pe Acesta, să nu se lepede, să nu-L părăsească, să nu se îndepărteze de El. Nu le păsa dacă vor scăpa sau nu de martiriu, dacă vor suferi mult sau puţin. Acest lucru nu-i preocupa deloc, ci grija lor de căpetenie era să nu-L piardă pe Hristos, nu cumva să se întâmple să li se împuţineze credinţa. Temelia pe care se sprijinea sufletul lor era

Aceasta era ceea ce conta, aceasta dorea Domnul de la martiri. Oare n-ar fi putut să-i izbăvească de la martiriu? Noi suntem păcătoşi şi nu merităm, dar martirii erau sfinţi, meritau să fie izbăviţi de Domnul de la chinuri, de la suferinţă, de la moartea martirică! El putea să-i izbăvească. Pe toţi putea să-i salveze şi am putea să zicem că pe niciunul nu l-a salvat, pe niciunul nu l-a izbăvit. De altfel, Hristos însuşi ar fi putut să fugă de cruce, însă a fost primul care n-a fugit şi după aceea Apostolii Lui, martirii şi, în general, toţi cei care L-au urmat. Aşa cum ştim, avem minuni din timpul martiriului creştinilor. De exemplu, unii au fost supuşi la cazne, răniţi şi după aceea vindecaţi de harul lui Dumnezeu, aşa cum în alte situaţii Domnul a intervenit şi i-a eliberat din lanţuri, dar nu ca să-i izbăvească în cele din urmă de martiriu. Nu, pentru că din nou au mărturisit, dar s-a întâmplat aşa ca să se vădească slava lui Dumnezeu, puterea Lui, şi ca să fie ajutate câteva suflete, de pildă sufletele călăilor, ca să creadă. Dar în cele din urmă, toţi au mărturisit.Hristos şi de aceea nu-i preocupa faptul că vor suferi mult sau puţin, că vor fi supuşi chinurilor.

N-ar fi mare lucru pentru Dumnezeu ca atunci când venim şi ne ungem, să ne vindece pe toţi fără osebire. N-ar fi mare lucru, dar nici n-ar avea însemnătate, n-ar avea valoare. De altfel, Dumnezeu o va face, aşa cum o şi face. Noi suntem datori să alergăm la harul Lui şi să cerem ceea ce avem nevoie, dar vindecarea aceasta nu are valoare. Are valoare să vii la Sfânta Taină şi să pleci cu încrederea şi cu certitudinea că s-a întâmplat, întocmai, ce ai cerut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cele duhovniceşti.

Omule, este cu neputinţă ca Dumnezeu să te lase în păcat, în patimi, în slăbiciunile tale, cu rănile păcatului. El te va vindeca, dar vrea ca tu să crezi aceasta, chiar înainte de vindecare şi mai ales, să crezi până într-atât, ca şi cum deja te-ai vindecat. Adică, atunci când participi la Taina Sfântului Maslu, în paralel să alergi la Domnul cu rugăciunea şi cu pocăinţa pentru ca să te vindece, să te facă un om nou. Şi crezând că va face aceasta vei rămâne sub harul Lui şi vei pleca la casa ta, ca şi cum aşa s-au întâmplat lucrurile. Cu această certitudine, cu această credinţă să pleci.

Este lucrul de cea mai mare valoare şi este cu neputinţă ca după aceea Dumnezeu să nu-ţi vindece sufletul, să nu-l sature, să nu nască înlăuntrul tău o stare prin care, dacă-mi este îngăduit să vorbesc aşa, să înnebuneşti de mulţumire şi de fericire. Nu-ţi va veni să-ţi crezi ochilor, tu cel care aveai impresia că niciodată nu vei fi îndreptat, nu vei fi vindecat, nu vei deveni aşa cum vrea Dumnezeu. Vei constata că eşti un om nou, mult mai mult decât puteai să-ţi închipui, să-ţi doreşti, decât reuşeai să cuprinzi cu mintea şi cu dorinţa ta. Darul pe care-l oferă Dumnezeu sufletului nostru depăşeşte întotdeauna ceea ce cerem, ceea ce nădăjduim, întrece orice aşteptare a noastră. Însă, şi în neputinţele trupeşti şi în cele sufleteşti Domnul doreşte să vadă credinţa, certitudinea despre care am vorbit.

Dacă primim aceste învăţături, dacă le lăsăm să intre în sufletele noastre şi arătăm credinţă şi certitudine cât timp stăm aici, dar şi după ce plecăm de aici, înţelegeţi ce se va întâmpla în sufletul nostru? Vă daţi seama cât de schimbaţi vom fi, cât de schimbaţi vom pleca şi cât de schimbaţi vom trăi oriunde ne-am afla?

De aceea, vă rog, fraţilor! Cu ce înţeles spun „vă rog”? Vezi pe cineva că suferă, că geme de durere şi, în timp ce-i dai să ia medicamentul care-i va uşura suferinţa, care-l va vindeca, acesta pare să nu înţeleagă şi face fel de fel de gesturi de împotrivire. De aceea îl rogi: „Te rog, ia această pastilă, ia acest sirop, fă această injecţie!” Cu acest sens folosim expresia „te rog”.

Îi vezi pe oameni că suferă, că sunt deznădăjduiţi, că-şi pierd nădejdea că se mai poate întâmpla ceva în sufletul lor? Tu ştii că ceea ce doresc din răsputeri poate să se împlinească, că Dumnezeu poate să le dăruiască ce vor, este suficient să aibă o atitudine potrivită, este suficient să creadă, să-şi convingă inima lor. De aceea îi rogi să facă ceea ce trebuie. În acest sens spun: „vă rog”. Cu acest înţeles vă rog, fraţii mei, să nu ne nedreptăţim pe noi înşine. Nu este corect să ne facem că nu ştim, că nu înţelegem. Am auzit multe despre această temă, cunoaştem multe, ne rămâne doar să ne deschidem sufletul înaintea lui Dumnezeu, să i-L predăm în fapt, să ne dăruim Acestuia şi să-L asigurăm de credinţa şi de certitudinea noastră, despre care am vorbit.

Nu-mi vine greu să spun că în nicio situaţie nu se va ruşina cel ce s-a încredinţat în acest fel. Aşa cum spune şi Apostolul Pavel: „Nădejdea nu ruşinează” (Romani 5,5). Dacă nădăjduieşti, dacă mergi aşa spre Dumnezeu nu se poate să fii ruşinat, adică să ajungi să zici: „Eu am nădăjduit şi am crezut că se va întâmpla ceva, dar nu s-a schimbat nimic!” Este exclus. Dacă nădăjduieşti, această speranţă nu te va ruşina. Când crezi, credinţa ta nu te va minţi şi minunea se va întâmpla. Când va fi, cum se va întâmpla, este treaba lui Dumnezeu! Ceea ce vrea El de la noi este să credem şi să ne întărim în inima noastră, ca şi cum s-ar fi întâmplat şi să plecăm din Biserică, de la Sfintele Taine, de la slujbe, ca şi cum vindecarea a avut loc. Aceasta este voia lui Dumnezeu.

Fraţii mei, nădăjduiesc că toţi am înţeles şi vom crede astfel, cu această credinţă vom rămâne restul slujbei şi cu această convingere vom pleca din Biserică.

08.06.1988

(sursa: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)

#17 | pid:6852 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sf.Teofan Zavoratul
''Nimeni nu stie cine este Tatal, decat numai Fiul si cui voieste Fiul sa-i descopere''; iar Fiul a fost pe pamant si ne-a descoperit toate cate ne sunt de trebuinta - atat El insusi, cat si prin Duhul Sfant, care lucra in Apostoli. Prin urmare, nu vei sti si nu poti sti despre Tatal si despre cele dumnezeiesti mai mult decat vei gasi in Evanghelie si in scrierile Apostolilor. Nu cauta mai mult si nu gandi ca vei mai afla altundeva adevarul despre Dumnezeu si planurile dumnezeiesti. Ce comoara mare avem!.. Totul s-a spus deja. Nu-ti mai sparge capul, ci primeste cu credinta ceea ce ni s-a descoperit. Ni s-a descoperit ca Dumnezeu e Unul dupa fire si intreit in Ipostasurile Sale - Tatal, Fiul si Sfantul Duh - primeste aceasta cunostinta cu credinta si tine-o ca atare. Ni s-a descoperit ca Dumnezeu Cel in trei Ipostasuri a zidit toate cu cuvantul Sau, toate le tine in dreapta Sa si poarta grija de toate - primeste aceasta cunostinta cu credinta si tine-o ca atare. Ni s-a descoperit ca eram intr-o stare de fericire si am cazut, iar pentru reinnoirea si rascumpararea noastra Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Prea-sfintei Treimi, S-a intrupat, a patimit, a murit pe cruce, a inviat si s-a suit la ceruri - primeste aceasta cunostinta cu credinta si tine-o ca atare. Ni s-a descoperit ca cel ce vrea sa se mantuiasca trebuie sa creada in Domnul si, primind harul dumnezeiesc in Sfintele Taine, sa traiasca in poruncile Domnului cu ajutorul Lui, luptandu-se cu patimile si poftele prin nevointe potrivite - primeste aceasta cunostinta cu credinta si fa astfel. Ni s-a descoperit ca cel ce traieste precum a aratat Domnul ajunge dupa moarte in locasurile cele luminoase, unde incepe fericirea vesnica; iar cel ce nu traieste astfel incepe dupa moarte sa guste din chinurile iadului - primeste aceasta cunostinta cu credinta, povatuindu-te si insufletindu-te prin ea spre fapte bune si spre nevointe. Asemenea si celelalte descoperiri dumnezeiesti sa le primesti cu credinta si sa le tii neabatut. Nu trebuie sa iti spargi capul pentru a inventa ceva ''original''; iar pe cei care fac pe desteptii sa nu-i asculti, ca nu stiu unde merg.

#18 | pid:6875 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Despre credinta - Sfântul Symeon Noul Teolog

Credinţă este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea, Care din nimic a adus la fiinţă cerul şi pământul, marea şi toată făptura văzută şi pe cea înţelegătoare [îngerii, puterile înţelegătoare, n.tr.]. Această credinţă o aveau toţi vechii Proroci şi Drepţi, de la Adam până la Hristos. După venirea lui Hristos, credinţă este să creadă cineva în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh – o fire (phýsis) şi trei ipostasuri –, şi în marea taină a iconomiei că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care este de aceeaşi fire cu Tatăl şi Ipostas [al Sfintei Treimi], fără să se despartă de Tatăl, a încăput în pântecele Fecioarei Maria – care a fost Fecioară înainte de naştere, iar după Naştere tot Fecioară a rămas – şi S-a întrupat, asumându-Şi deplin firea omenească într-un Ipostas şi rămânând Dumnezeu neschimbat. Şi S-a născut din Fecioara Maria ca om cu Trup – cu două firi desăvârşite, unite fără amestecare şi fără separare. Şi cu voia Lui a primit îngropare, fără ca Dumnezeirea Lui să se despartă nicidecum nici de suflet, nici de trup, odată cu despărţirea pe care o aduce moartea. Apoi, după trei zile a înviat şi după 40 de zile S-a înălţat la ceruri ca om şi stă pe Tronul Dumnezeirii Sale slăvit şi în Trupul Lui omenesc de cetele îngereşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Credinţă este să crezi că acestea au avut loc, pentru ca aceia care cred în Însuşi Hristos, să se îmbrace din nou prin Hristos cu Duhul Sfânt, de Care s-a dezbrăcat Adam cel-întâi-zidit prin încălcarea poruncii. Şi după ce se fac părtaşi Sfântului Duh, să poată săvârşi în împreună-lucrarea Duhului şi dumnezeieştile porunci – la fel cum mai înainte făceau Sfinţii prin credinţă – şi să îl biruiască desăvârşit pe diavol şi pe demonii nevăzuţi. Pentru că, fără Duhul Sfânt, nu este cu putinţă nici să nu păcătuim, nici să săvârşim sfintele porunci, nici să respingem stăpânirea şi puterea demonilor care stau împotriva noastră. Credinţă este să crezi în Dumnezeu, pentru câte a spus în toate Scripturile însuflate de El, fie binevestind cu bucurie, fie ameninţând. Credinţă este să primeşti cele ale lui Dumnezeu, fie dogme, fie porunci, adică să primeşti pe Duhul Sfânt. Pentru aceasta se şi numeşte fiecare credincios, „credincios”.

Credinţă este să te dăruieşti lui Dumnezeu întru totul, şi cu tot sufletul să-ţi pui doar în El toată nădejdea mântuirii. Credinţă este să crezi că Dumnezeu poate să le facă pe toate câte sunt după bunăvoirea bunătăţii Sale şi să cunoşti că El le făptuieşte spre folosul nostru. Credinţă este să ai încredere în puterea de nebiruit a Dumnezeului Atoatestăpânitor, aşa încât să porunceşti şi munţilor să se mute din loc – lucru care este al celor puţini – şi munţii să se mute din loc. Şi aceia care împlinesc acestea sunt număraţi pe degete, după cum scrie: „Nu este pentru toţi credinţa”. Fără credinţă neruşinată în Hristos şi fără credinţă neşovăielnică în dumnezeieştile cuvinte şi fără dragoste de Dumnezeu şi de oameni venită din conştiinţă curată, din care se naşte smerenia şi milostivirea, nu este cu putinţă să ne mântuim.

Înaintea oricărei virtuţi merge Harul care vine din credinţă şi este temeiul fiecărei virtuţi. Şi oricare virtute, vine, se statorniceşte şi lucrează prin Har. Însă oricare virtute, fără Har, este socotită de Dumnezeu mai prejos decât orice răutate, pentru că acea virtute este diavolească, este lucru uneltit de demoni, care fiind puteri înţelegătoare înşeală mintea înţelegătoare a oamenilor, adică ne fac să părem oamenilor înţelepţi, milostivi şi foarte blânzi, [deşi nu suntem]. Harul lui Dumnezeu vine la orice om, oricât de pângărit şi întinat ar fi, atunci când el aduce lui Dumnezeu mulţumire adevărată. Iar mulţumire adevărată înseamnă cunoştinţa Harului. Cum însă ar putea să mulţumească după vrednicie cel care a primit binefacerea, dacă nu cântăreşte mai întâi mărimea binefacerii primite? Pentru că toţi cei care nu au cunoscut mărimea binefacerii, au sfârşit prin a o dispreţui. Trebuie, aşadar, să cunoaştem că puterea Duhului Sfânt pogoară la toţi cei care cred în Hristos nu din faptele mai înainte făptuite –, pentru că, dacă Harul ar veni din fapte, nu ar mai fi Har [gr. χάρις înseamnă la bază „dar”, n.tr.] –, ci din credinţă, ca Harul să meargă înaintea faptelor şi fapta să se construiască pe temelia Harului, să se împlinească prin Har. Faptele însă care se împlinesc fără Har sunt socotite de Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar împlini, pentru că nu au existenţă, nu există.

Căci binele nu este bine, dacă nu se face bine. Este aşadar cu neputinţă ca binele să se facă bine fără Harul lui Hristos; pentru că, dacă acest lucru ar fi fost cu putinţă şi uşor de împlinit, Dumnezeu nu S-ar mai fi făcut om; căci, numai şi numai prin Harul Său se poate împlini bine orice faptă bună. Fericit este acela care cunoaşte acest lucru şi vrednic de plâns este oricine nu ţine seama de aceasta, pentru că zadarnic mai crede în Hristos. De aceea, cei mai mulţi dintre cei care psălmuiesc în biserică şi se roagă, cu buzele doar rostesc cuvintele, dar mintea (nous) lor stă de vorbă cu demonii, atraşi de aceştia prin griji deşarte, fie ale traiului zilnic, fie ale cărnii, fie ale închipuirii, fie ale ţinerii de minte a răului, aşa încât binele să nu se facă bine, pentru că, fără Har nimic nu se poate face bine.

Pentru care motiv, aşadar, să se laude omul? Pentru nici unul. De aceea, adevăraţii creştini sunt cu zdrobire de inimă şi smeriţi, pentru că ei ştiu că nu au nimic al lor, ci toate sunt ale Harului. Iată însuşirile celor care nu sunt adevăraţi creştini: vanitate şi îngâmfare, înfumurare, trufie, aroganţă, iubire de slăvire şi, în al şaptelea rând, smerenia făţarnică, de suprafaţă, care atrage cinstirea oamenilor. Două sunt cele care îşi urmează una alteia: credinţa şi faptele. Credinţa pentru fapte, faptele însă nu pentru credinţă, ci, prin credinţă. Fără credinţă nu este cu putinţă să primească cineva bunăvoire de Sus, de vreme ce din credinţă vine Harul Domnului nostru Iisus Hristos către cel ce crede, însă fiecăruia se dă după o măsură anume. Dacă multă este credinţa, mult va fi şi Harul, iar dacă puţină este credinţa, puţin va fi şi Harul.

Astfel, pentru cel care crede adevărat şi ortodox nu există nici un folos din credinţa fără fapte. Pentru că dovedire a credinţei este puterea pe care ea o dă; şi arătare a puterii este săvârşirea bunelor porunci, adică a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. Orice lucrare vine din puterea prin care omul poate înfăptui ceva. Şi dacă este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu fără credinţă, este vădit că forţa care vine din credinţă dă tăria prin care se împlineşte fapta bineplăcută lui Dumnezeu şi după voia Lui. Prin credinţă înţelegem însă aici nu doar să credem în Hristos sau să ne încredinţăm Lui, ci să credem că în Hristos este cu putinţă şi să ne eliberăm de răutate şi să ne facem lucrători neînfruntaţi ai oricărei virtuţi, aşa cum învaţă şi fericitul Apostol spunând „M-am ostenit mai mult decât ei toţi, dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Cor. 15, 10).

Aşadar, cel care nu are cunoaştere înţelegătoare că se împărtăşeşte de Har, zadarnic s-a mai făcut creştin; este aşezat alături de necredincioşi, pentru că, chiar de crede că s-a eliberat de orice răutate şi că este părtaş oricărei virtuţi, zadarnic se osteneşte, fiind mincinos şi ipocrit.

Şi chiar dacă ar împărţi săracilor toate ale sale, chiar dacă ar posti şi ar priveghea şi ar dormi pe pământ, şi s-ar ruga şi ar implora pe Dumnezeu să fie miluit, însă nu cunoaşte că Harul care vine din credinţă este milostivirea, de aceea, lăsând toate cererile sale, să ceară Domnului înaintea acestora şi înaintea tuturor celorlalte să îi dea doar Harul. Şi dacă, doar pentru Har ar cheltui bani şi ar suferi orice răutate şi ar arăta grăbire şi zel, fie să îl dobândească pentru prima oară acum, când s-a făcut creştin, fie, după ce a pierdut Harul, să îl redobândească prin pocăinţă şi spovedanie şi printr-o vieţuire mai plină de umilinţă; cu toate acestea, dacă el crede că împlineşte oarecare fapte bune care îl vor îndreptăţi [înaintea lui Dumnezeu], adică milostenii, şi postiri, şi privegheri, şi rugăciuni, zadarnic le face pe toate acestea şi se şi osândeşte.

Aceasta este taina creştinătăţii ascunsă din neam în neam, care s-a arătat în vremurile din urmă, despre care şi Pavel spune arătând că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Căci cunoştinţa adevărului nu este nimic altceva decât însuşi Harul, care este şi adevărul care s-a împlinit în Iisus Hristos, după cuvântul Evangheliei. Fără această cunoştinţă, este cu neputinţă să găsească creştinul milă la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum nu este cu putinţă ca Hristos să facă minuni necredincioşilor, nici să se dezmintă, nici să se lepede de Sine, la fel nu este cu putinţă să miluiască pe cineva dintre cei care cred în El, dacă nu mai înainte acela înţelege deplin că Harul care vine de la El şi prin El este milostivirea şi mântuirea. Pentru că mântuirea nu se dobândeşte decât dacă cei care vor să se mântuiască ajung la îndumnezeire.

Sursa: Αγ. Συμεών του Νέου Θεολόγου [Sfântul Simeon Noul Theolog]. Αλφαβητικά κεφάλαια [Capete alfabetice], ed. Ι. Μ. Σταυρονικήτα, Άγιο Όρος 2011, pp. 224- 233.,preluare

Acest post a fost editat de Luca.O: 19 November 2012 - 08:34 AM


#19 | pid:6885 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
''Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra in ea.'' Cum vine asta, s-o primesti ca un prunc? Iata cum: intru curatie, cu toata inima, fara a sta pe ganduri. Analiza rationala nu este aplicabila in domeniul credintei: ea nu poate avea loc decat in anticamera ei. Anatomistul diseca in amanuntime corpul, dar nu vede viata; nici ratiunea, oricat ar analiza ea, nu poate sa patrunda puterea credintei. Credinta insasi ne da vederi duhovnicesti care ne-o infatiseaza in intregimea ei ca fiind pe deplin indestulatoare pentru trebuintele firii noastre si indatoreaza mintea, constiinta, inima sa o primeasca. Acestea o si primesc; si o data ce au primit-o, nu vor sa se mai desparta de ea. Se intampla aici acelasi lucru ca atunci cand gustam dintro mancare gustoasa si sanatoasa. Cel ce gusta o data dintr-o astfel de mancare cunoaste ca ea este buna si o trece in randul lucrurilor hranitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor, incredintarea lui este intemeiata pe experienta personala, nemijlocita. Si credinciosul cunoaste nemijlocit adevarul credintei: insasi credinta inradacineaza in el incredintarea nezdruncinata ca este adevarata. Dar cum va fi atunci rationala credinta? Rationalitatea credintei sta tocmai in a cunoaste nemijlocit ca in ea este adevarul. Ratiunea nu face decat sa incurce lucrurile, racind credinta si slabind viata in credinta; pe deasupra - si acesta e lucrul cel mai insemnat - se trufeste, alungand astfel harul lui Dumnezeu, iar in crestinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.

#20 | pid:6894 | tid:1631
Luca.O

    Avansat

  • cruce Membru Deplin
  • 1574 Posturi:
  • Parte:Barbateasca
  • Confesiune:ortodox
Sfantul Teofan Zavoratul
Preotii, carturarii si batranii nu au crezut in Domnul. Spre a-i aduce la credinta, Domnul le-a pus intrebarea: ''Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni?'', subintelegandu-se aici: ''Judecati fara patima cu privire la acest lucru, si judecata voastra va va duce la credinta''. Ceea ce s-a spus cu privire la Ioan se poate spune si cu privire la orice intamplare care a insotit venirea Domnului in trup si cu privire la insasi aceasta venire, cu toate cele legate de ea. Sa judece fiecare toate aceste lucruri. Concluzia va fi una singura: ''Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta''. Pot veni felurite ganduri, se pot naste nedumeriri, pot aparea asa-zise nepotriviri, insa la capatul tuturor cercetarilor va lua nastere desavarsita incredintare ca nu este alt adevar afara de cel infatisat in Evanghelii si in scrierile Apostolilor. ''Mare este taina dreptei credinte: Dumnezeu S-a aratat in trup''. Aceasta taina, ramanand in sine o taina, va deveni limpede pentru minte, pentru ca aceasta, cercetand cum stau lucrurile, se vede silita de constiinta sa marturiseasca faptul ca asa este, iar nu altfel. Necredinciosii fie ca nu cerceteaza totul cum se cuvine, fie ca cerceteaza superficial, cu minte straina, fie ca au dispozitia nefericita de a se impotrivi cerintelor credintei si, pentru a-si indreptati necredinta, se multumesc cu orisice dovezi care ii ajuta sa o tagaduiasca. Pe credinciosi ii clatina cuvintele necredinciosilor fiindca se multumesc cu simpla credinta, fara sa-si lamureasca temeiurile ei. Aceste cuvinte ii prind pe picior gresit, de aceea se si clatina.





1 User(i) citesc acest topic

0 memberi, 1 vizitatori, 0 useri anonimi